1.

Noțiuni de bază în managementul

inovării

1.1. Conceptul de inovare

Termenul „inovare” are o largă utilizare, fiind folosit cu diverse semnificaţii.

Într-un sens larg, inovarea defineşte introducerea noului pentru obţinerea de rezultate
utile.
Alte definiţii date conceptului de inovare:
 Aplicarea comercială sau industrială a ceva nou, un nou produs, proces sau metodă
de producţie, o nouă piaţă sau surse de aprovizionare, o nouă formă de afacere
comercială sau organizaţie financiară. (Schumpeter, 1934)
 Activitate orientată către generarea, asimilarea şi valorificarea rezultatelor
cercetării-dezvoltării în sfera economică şi socială. (Legea 324/2003)
 Procesul global de creativitate tehnologică şi comercială, transferul unei noi idei sau
a unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate de
service, acceptate de piaţă. (Oslo Manual, 2005)

Existenţa unei idei noi şi obţinerea de rezultate utile prin aplicarea acesteia sunt elementele
esenţiale ale inovării, evidenţiate în definiţiile de mai sus. Inovarea este ”o schimbare care creează o
nouă dimensiune a performanţei”, afirmă Peter Drucker. În multe cazuri, inovarea are la bază
invenţii, dar cele două concepte nu sunt sinonime. Conform DEX, a inventa înseamnă „a crea, a
născoci ceva nou care nu a existat până atunci, a imagina pentru prima dată; a face o descoperire
tehnică”, iar invenţia reprezintă “o rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii
care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut până atunci”. A inova înseamnă „a face o
schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un sistem”, iar inovare înseamnă „noutate,
schimbare, prefacere”.

[Link]ȚIE FAȚĂ DE INOVAȚIE

Așadar, trebuie să se facă distincţia dintre invenţie şi inovaţie. Invenţia reprezintă prima
apariţie a unei idei noi de produs, serviciu sau proces. Pe de altă parte, inovaţia se referă la
comercializarea acestei idei, adică aducerea ei pe piaţă. Se poate afirma că, în general, inovaţia
poate fi analizată ca o invenţie şi comercializarea sa; totuşi graniţele nu sunt întotdeauna clare,
deoarece invenţia poate fi relevantă nu doar pentru munca de cercetare şi dezvoltare, dar şi pentru
optimizarea sau consolidarea unor noi metode şi procese, în timp ce, pe de altă parte,
comercializarea ar putea include şi ea o muncă semnificativă de cercetare. În contextul acestui
document, invenţia şi inovaţia pot fi diferenţiate de caracteristicile lor:

Inovatorul: o persoană
care poate fi asociat cu
inventatorul sau nu, o
întreprindere care
iniţiază efortul de
INVENȚIA exploatare a invenţiei
Inventatorul: un şi esteINOVAȚIA
caracterizată de
cercetător, o echipă un apetit pentru riscuri
Cine o efectuează?
Oriunde: instituţii academice
de cercetare, o mari şi o atitudine
În special în întreprinderi
orientată spre
Unde este şi de cercetare, precum şi
întreprindere care oferă comercializare de
întreprinderi şi trusturi, schimbare, deoarece
realizată? inclusiv IMM-uri idei inedite
procesul de inovare
este asociat
întotdeauna cu
componenta de risc
mare.

Combinarea şi
O minte deschisă şi punerea laolaltă a
curioasă cu abilitatea diferitelor abilităţi,
Profilul rolului de a combina diferite incluzând tehnologie
concepte şi elemente şi cunoaştere a
şi a produce o idee producţiei,
nouă cunoaştere a pieţei,
resurse financiare

Așadar, considerăm că între invenţie şi inovaţie există o diferenţă.

 Invenţia înseamnă prima apariţie a unei idei sau crearea unei soluţii noi pentru un bun,
serviciu sau proces, în timp ce inovaţia este prima comercializare a acestei idei.

Inovaţia reprezintă valorificarea comercială a unei invenţii. O invenţie nu devine o inovaţie

decât după ce este comercializată pe piaţă.

Există situaţii în care o invenţie nu poate fi aplicată în practică, adică nu are potenţial
comercial.

Atât producătorul/prestatorul cât şi clienţii pot beneficia de avantajele inovării unui bun sau
serviciu. Inovarea unui bun sau serviciu se bazează pe anumite elemente de natură tehnologică sau
non-tehnologică. Cu toate acestea, inovarea nu este întotdeauna legată de noutatea tehnologică,
dar este influenţată semnificativ de elementele non-tehnologice.

De exemplu, inovaţiile pot consta în identificarea unor soluţii noi în privinţa interfeţei cu
clienţii, aplicaţii noi ale tehnologiilor în procesul de furnizare a serviciului, noi proceduri de operare
în lanţul furnizor sau variante noi ale managementului sistemului prestator.

Thomas Alva Edison este unul dintre cei mai mari inventatori din toate timpurile, dar nu a
excelat în aplicarea/ comercializarea invenţiilor sale. De-a lungul vieţii sale i-au fost brevetate peste
1000 de invenţii, cele mai cunoscute fiind becul electric şi fonograful. Prin câteva dintre invenţiile
sale, Edison a schimbat viaţa oamenilor, dar multe nu s-au finalizat cu rezultatele aşteptate.
Probabil, cel mai mare eşec financiar din cariera lui Edison a fost separatorul magnetic de fier-
minereu, idee experimentată în intervalul 1880-1890, pentru care s-au obţinut drepturi de
exploatare a invenţiei pentru 145 de mine, dar în final proiectul a fost abandonat.
([Link] Exemplele de mai jos ilustrează inovări de
succes care nu se bazează pe invenţii. Ray Kroc, fondatorul companiei McDonalds (1955), nu a
inventat produse noi, dar a dezvoltat un sistem nou de servire bazat pe standardizarea produselor şi
proceselor, oferindu-le clienţilor calitate constantă, condiţii de igienă, livrarea rapidă şi preţuri mici.
În mod similar, se poate considera o inovare de succes serviciul “rent a bike” – închirierea de
biciclete pe perioade scurte de timp. Acest model de afacere a apărut în Europa în anii 2000 şi a
cunoscut repede o creştere globală, fiind aplicat în marile oraşe din întreaga lume, ca alternativă la
sistemele de transport clasice. Principalele avantaje ale acestui serviciu sunt reducerea traficului, a
zgomotului şi poluării, la care se adaugă accesul mai uşor în anumite zone şi exerciţiul fizic.
Exemplele de mai sus relevă că inovarea nu se limitează la exploatarea unor invenţii.
Inovarea presupune valorificarea unor idei noi, fie că sunt sau nu sunt invenţii, prin aplicarea
acestora.
În ceea ce priveşte gradul de noutate al ideilor, Manualul Oslo (2005) distinge trei tipuri de
inovare: o inovare poate fi nouă pentru firmă, nouă pe piaţă sau poate fi o noutate absolută.
Înţelegerea conceptului de inovare presupune şi clarificarea legăturii cu activităţile de cercetare-
dezvoltare. În accepţiunea sa curentă, termenul ”inovare” defineşte implementarea cu succes a unei
idei noi. Dar realizarea inovării trebuie privită în sens larg, în conexiune cu procesele creatoare care
au ca scop găsirea de soluţii noi şi materializarea acestora sub diverse forme. O astfel de viziune este
sintetizată în expresia “Cercetare-Dezvoltare şi Inovare” (Research&Development and Innovation).
Sintagma “Cercetare-Dezvoltare şi Inovare” (CDI) prezintă inovarea ca ultima secvenţă a
ciclului de activităţi realizate în mod sistematic pentru creşterea cuantumului de cunoştinţe şi
utilizarea lor în diverse domenii de activitate.
Ciclul Cercetare-Dezvoltare-Inovare include trei secvenţe, definite mai jos (Fascati Manual,
2002; OSLO Manual, 2005):
 Cercetare ştiinţifică: reprezintă activitatea având ca scop găsirea de noi cunoştinţe
cu privire la materie, natură şi societate. În funcţie de natura cunoştinţelor, se deosebesc:
 cercetare de bază (sau fundamentală) – activitate experimentală sau teoretică
iniţiată în primul rând pentru acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să se aibă în vedere o aplicaţie specifică. Cercetarea
fundamentală analizează proprietăţi, structuri şi relaţii, pe baza cărora se formulează ipoteze şi teorii
noi.
 cercetare aplicativă – este orientată spre metamorfozarea rezultatelor cercetării
fundamentale în soluţii noi, produse şi tehnologii. Reprezintă o investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoştinţe, fiind însă orientată, în principal, spre un scop sau obiectiv practic
specific.
 Dezvoltare: defineşte activităţile bazate pe rezultatele cercetării fundamentale şi
aplicative legate de producerea de noi materiale, produse şi servicii. Cuprinde activităţi de proiectare
şi activităţi experimentale de verificare a soluţiilor adoptate în procesul de proiectare.
 Inovare: defineşte activităţile care asigură aplicarea rezultatelor din cercetare-
dezvoltare în diverse domenii de activitate, pentru obţinerea de rezultate utile. Indiferent că este
vorba de asimilarea unor noi produse, tehnologii, structuri, metode de conducere sau modele
economice noi, inovarea bine făcută poate determina avantaje pentru organizaţie, pentru societate,
pentru oameni.
Expresia “Cercetare-Dezvoltare” a fost folosită multă vreme în mediul academic şi de afaceri
ca denumire generică a preocupărilor pentru găsirea noului şi aplicarea lui sub formă de produse,
servicii, tehnologii. Introducerea sintagmei “Cercetare-Dezvoltare şi Inovare”, în loc de “Cercetare-
Dezvoltare”, subliniază importanţa acordată finalizării proceselor creatoare prin aplicarea în lumea
reală a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnice. Nici obţinerea de rezultate semnificative în
cercetare, nici progresul tehnologic nu creează în sine un avantaj competitiv; este necesar un pas
suplimentar, pentru a converti rezultatele cercetării în produse şi servicii noi care răspund unor
nevoi sociale.
Accentul pus pe inovare este unul dintre elementele distinctive ale strategiilor şi politicilor
aplicate în ultimul sfert de secol, atât în cadrul organizaţiilor cât şi la nivel naţional şi regional.
Această nouă orientare presupune abordarea activităţilor de cercetare-dezvoltare în conexiune cu
mediul de afaceri şi cu alte structuri ale societăţii care trebuie să aplice noile soluţii, scopul fiind
obţinerea de beneficii pentru organizaţii, pentru societate, pentru oameni.

1.2. Tipologia inovării

Inovarea este peste tot, produsele şi tehnologiile noi reprezintă doar partea vizibilă a
aisbergului.
Cele mai multe aplicaţii în domeniul inovării au fost sub formă de produse şi tehnologii noi,
dar valenţele inovării sunt mai largi. Există o largă recunoaştere că ideile noi pot transforma orice
activitate, orice parte a lanţului valorii, produsele şi serviciile reprezentând doar partea vizibilă a
aisbergului.
În percepţia comună, inovarea este asociată cu progresul tehnic, care a fost de-a lungul
vremii motorul dezvoltării societăţii. Apariţia automobilului, a telefonului, a calculatoarelor
reprezintă doar câteva exemple de inovare tehnică cu un impact major asupra mediului economic şi
civilizaţiei. Dar inovarea nu se limitează la crearea de produse şi tehnologii noi (inovare tehnică), ci
are materializări multiple, atât în cadrul organizaţiilor cât şi în societate.
În cadrul organizaţiilor, este tot mai mare ponderea acţiunilor de inovare orientate spre
introducerea unor metode moderne în logistică, marketing, managementul resurselor umane şi alte
domenii funcţionale, contribuind la obţinerea de avantaje competitive durabile. Crearea unui nou
sistem de servire de către McDonalds, dezvoltarea sistemului de producţie Toyota - care a
revoluţionat industria auto, regândirea lanţului de aprovizionare - care a plasat compania Dell ca
lider pe piaţa computerelor, sunt doar câteva exemple care subliniază multitudinea faţetelor inovării.
Diversitatea formelor de inovare a înregistrat o creştere semnificativă în ultimul sfert de veac. În
prezent, axele prioritare de schimbare sunt definite în termeni de calitate, responsabilitate socială,
dezvoltare durabilă, concepte asociate unor schimbări majore ale proceselor de afaceri. De
asemenea, s-au extins şi diversificat procesele de inovare la nivelul societăţii, orientate spre
introducerea de noi strategii, concepte, idei şi organizaţii care se adresează nevoilor sociale – de la
piaţa muncii şi condiţiile de lucru, până la educaţie, sănătate şi dezvoltare comunitară. Sintagma
“inovare socială” este expresia asociată acestor schimbări, al căror scop este creşterea calităţii vieţii
sau rezolvarea unor probleme sociale (Stănescu, 2009; Zamfir, 2009).
În prima jumătate a secolului trecut, economistul austriac Joseph Schumpeter distingea cinci
cazuri de inovare:
1. fabricarea de produse noi;
2. introducerea metodelor de producţie noi;
3. deschiderea de debuşee noi de desfacere;
4. realizarea unei noi forme de organizare;
5. descoperirea unor noi surse de materii prime (Croitoru, 2012; Žižlavsky, 2013).
Această viziune asupra fenomenului inovării nu se deosebeşte prea mult de clasificarea inovării după
natura fenomenelor la care se referă adoptată în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OECD), care diferenţiază următoarele patru categorii (Manualul Oslo, 2005):
 inovarea de produs: reprezintă crearea unui produs nou sau îmbunătăţit în ceea ce
priveşte caracteristicile tehnico-funcţionale, componentele, materialele, uşurinţa în
exploatare sau alte caracteristici funcţionale;
Termenul “produs” este utilizat pentru acoperirea unei game largi de bunuri și servicii. Inovarea de
produs include atât introducerea de noi bunuri și servicii, cât și îmbunătăţiri semnificative în
caracterisiticile funcţionale și de utilizare a bunurilor și serviciilor existente. Noile produse sunt
bunuri și servicii care diferă semnificativ, prin caracteristicile lor de produsele realizate anterior.
Primele microprocesoare și camere digitale au fost exemple de produse utilizând noi tehnologii.
Primul MP3 player portabil, care combină standarde existente de software cu tehnologia
miniaturizării hard – dive – ului, a fost un nou produs combinând tehnologii existente. Dezvoltarea
unei noi utilizări a unui produs, cu schimbări minore în specificațiile tehnice ale sale, este o inovare
de produs. Ca un exemplu este introducerea unui nou detergent utilizând compoziții chimice
existente. Îmbunătăţiri semnificative la produsele existente pot apare prin schimbări în materiale,
componente și alte caracteristici care cresc performanţa. Introducerea sistemului de frânare ABS și a
sistemului de navigație GPS (Global Positioning System), sau a altor îmbunătăţiri la automobile
reprezintă exemple de inovare de produs, constând în schimbări parţiale sau adăugări la acesta a
unui număr de subsisteme tehnice integrate. Inovarea de produs în domeniul serviciilor poate
include îmbunătăţiri semnificative în modul în care acestea sunt prestate (de exemplu, în ceea ce
priveşte eficienţa și rapiditatea lor), adăugarea de noi funcţii sau caracteristici la serviciile existente,
sau introducerea integrală de noi servicii. Exemplu în acest sens sunt îmbunătățirile semnificative în
serviciile de Internet banking, cum sunt acelea care oferă o viteză crescută și o mai uşoară utilizare.
Factori de succes în dezvoltarea unui produs inovativ
Factorii de succes în dezvoltarea produsului sunt:
- cultura corporativă orientată către succes;
- strategia de cooperare în dezvoltarea tehnologică;
- proiectul bine definit și orientat către o piaţă precisă;
- echipa multidisciplinară și eficientă;
- analiza aprofundată a etapei de definire a produsului;
- procesul de inovare bine structurat și transparent;
- managementul de proiect eficient;
- utilizarea de metode de dezvoltare integrate;
- stimularea și sprijinul creativităţii;
- dezvoltarea simultană a produsului, producţiei și marketing-ului.
- managementul calităţii.
 inovarea de proces: se referă la dezvoltarea unei tehnologii de producţie sau de
livrare, nouă sau îmbunătăţită în privinţa metodelor de lucru şi a echipamentelor;
Inovaţiile de proces pot fi orientate către reducerea costurilor unitare, creşterea calităţii, sau
producţia ori livrarea de produse noi sau semnificativ îmbunătăţite. Metodele de producţie implică
tehnici, echipamente și software, care sunt utilizate la producţia bunurilor și serviciilor. Exemple de
noi metode de producţie sunt implementarea de echipament nou de automatizare sau introducerea
proiectării asistate de calculator la dezvoltarea noilor produse.
 inovarea de marketing: reprezintă introducerea unei noi metode de marketing, o
schimbare relevantă privind aspectul, ambalajul, distribuţia sau promovarea
produsului;
Inovaţiile de marketing vizează o mai bună adresare nevoilor consumatorilor, deschizând noi pieţe,
sau noi poziţii ale produselor pe piaţă.
 inovare organizaţională: se referă la implementarea unor metode noi de organizare
şi gestiune, cu efecte asupra procesului de afacere şi relaţiilor externe ale firmei.
Inovaţiile organizaţionale pot fi menite să crească performanţa firmei prin reducerea costurilor
administrative sau a celor tranzacţionale, să îmbunătăţească climatul de muncă sau să scadă
costurile de achiziţie.
Ultima categorie include şi inovarea în management, care apare ca o categorie distinctă în
unele clasificări (Hamel, 2006).
Delimitarea acţiunilor de inovare după natura lor nu are un caracter absolut, introducerea
noului având efecte ramificate, în cele mai multe cazuri. Astfel, asimilarea în fabricaţie a unor
produse cu totul noi - de exemplu, fabricaţia telefoanelor mobile în locul celor clasice, presupune
implementarea unor noi tehnologii de fabricaţie. Legătura produs-tehnologie este şi mai puternică în
domeniul serviciilor. De exemplu, serviciul de televiziune IPTV (abreviere de la Internet Protocol
Televiziune), asimilat în ultimul deceniu de firmele din domeniul telecomunicaţiilor, este un serviciu
de televiziune care se bazează pe tehnologii internet. Totodată, sunt greu de delimitat schimbările
tehnologice de cele sociale, în sensul că folosirea unor tehnologii noi impune adesea schimbări
radicale în organizarea muncii, în sistemul de evaluare şi de recompensare a personalului. Tendinţa
din ultimele decenii este de creştere a ponderii schimbărilor de amploare, care integrează inovări
tehnice, organizatorice şi sociale (Hammer & Chumpy, 1995; Popescu, 2001; Popescu & Limbăşan,
2013). Transformările complexe pentru implementarea în organizaţii a inovării deschise (temă
dezvoltată în următorul subcapitol) sunt reprezentative în acest sens. În multe cazuri, aceste
schimbări produc beneficii pentru societate în ansamblul ei, având un impact pozitiv asupra calităţii
vieţii la scară planetară. Cele mai sugestive exemple sunt transformările generate de apariţia
internetului, care a dus la dezvoltarea unui tip nou de comunităţi socio-umane, asigurând suportul
principal pentru expansiunea globală a organizării “de tip reţea”. Noua organizare socială, dezvoltată
în special la nivel virtual, are efecte din ce în ce mai vizibile în sfera deciziilor economice, a
competiţiei pe diverse pieţe şi a economiei globale.
Din exemplele de mai sus se înţelege că inovarea este un concept multidimensional, cu
materializări şi efecte diverse şi interdependente.
Un alt criteriu de clasificare a inovării este gradul de noutate al soluţiilor aplicate,
deosebindu-se două mari categorii:
 inovarea incrementală
 inovarea radicală.
Inovarea incrementală (incremental innovation) constă în îmbunătăţiri ale produselor şi
proceselor existente, stimulii introducerii noului provenind de regulă de la piaţă (market-pull model).
De exemplu, în informatică, puterea microprocesoarelor şi dimensiunea memoriei s-au dublat din
doi în doi ani, începând cu 1985, iar în domeniul auto, între anii ’50 – ’80 s-a realizat îmbunătăţirea
continuă a randamentului la motoarele clasice, fără a se modifica concepţia lor constructivă.
Schimbările incrementale reprezintă o serie continuă de îmbunătăţiri ce menţin echilibrul
general al companiei şi în majoritatea cazurilor afectează numai o parte din organizaţie.
Practic, inovaţiile incrementale sunt schimbări produse asupra bunurilor sau serviciilor
existente care conduc la o îmbunătăţire a lor.
Inovarea radicală (breakthrough innovation) se referă la introducerea unor soluţii absolut
noi, bazate pe invenţii (technology push model). Apariţia radioului, a televizorului, a calculatoarelor,
a copiatoarelor reprezintă doar câteva exemple ilustrative. Aceste produse nu au apărut ca răspuns
la nevoile pieţei, căci înainte de a fi realizate nu existau problemele pe care noile produse le pot
rezolva. În aceste cazuri, tehnologiile noi generează nevoi care înainte nu existau. Este sugestiv în
acest sens exemplul prezentat mai jos, referitor la apariţia şi succesul comercial al maşinilor de
copiat documente, cunoscute sub denumirea de xerox.
La sfârşitul anilor ’40, Chester Carlson a patentat invenţia privind copierea documentelor
prin electrofotografiere, care a devenit ulterior un mare succes comercial, sub denumirea de xerox.
Carlson a oferit invenţia sa la peste 20 de companii, toate manifestând reticenţă. Una dintre aceste
companii a fost IBM, care a ajuns la concluzia că, şi dacă revoluţionara maşină ar înlocui 100%
tehnicile utilizate la acea dată pentru copierea documentelor (indigo, heliografe etc.), tot nu s-ar
recupera investiţiile necesare pentru achiziţionarea maşinii. Acum ştim că puterea copiatoarelor nu
stă în a înlocui hârtia de indigo şi alte tehnologii de copiere existente. Apariţia xeroxului a creat o
piaţă pentru copierea uşor accesibilă, care nu exista înainte: înainte de inventarea xerografiei,
oamenii nu considerau necesară realizarea unui număr mare de copii ale aceluiaşi document,
apreciind că nu merită să investeşti atâţia bani numai pentru a înlocui hârtia de indigo. Maşina de
multiplicat documente prin electrofotografiere a fost realizată de Haloid, o firmă mică, producătoare
de hârtie fotografică. Haloid a găsit un nume mai potrivit pentru noul procedeu, “xerografie”
(“scriere uscată”, în lb. greacă), a creat prima "maşină xerox" şi s-a rebotezat "Xerox Company".
Succesul a fost fulgerător. (Sursa: The Story of Xerography, [Link]
Cazul de mai sus nu este singular: majoritatea produselor noi au fost respinse în momentul
apariţiei lor, pentru ca apoi să cucerească lumea, afectând vieţile oamenilor într-un mod pe care
nimeni nu îl credea posibil.
În strânsă legătură cu gradul de noutate, este clasificarea după complexitatea schimbărilor
asociate introducerii noului. Nivelul complexităţii proceselor de schimbare este elementul ce
diferenţiază inovarea de procesele de îmbunătăţire, care, după unele opinii, nu se confundă. Din
perspectiva managementului organizaţiei, diferenţele dintre îmbunătăţire şi inovare se referă la
următoarele aspecte (Davenport, 1993, p.10; Popescu, 2001, p.21-22):
- organizarea proceselor de schimbare: programele de îmbunătăţire sunt în general aplicate
în cadrul structurilor existente şi presupun schimbări în procese de mică întindere sau la nivelul
locului de muncă; inovarea, în schimb, presupune o abordare mai largă, adesea
transdepartamentală.
- planificarea proceselor de schimbare: în cazul îmbunătăţirii, iniţiativa poate veni de la
operatori sau de la nivelurile inferioare ale managementului; procesul de inovare tipic este de sus în
jos, cerând o coordonare la nivelurile superioare de conducere, care dispun de informaţiile necesare
şi de puterea de a impune alocarea resurselor necesare.
- conducerea oamenilor: procesul de îmbunătăţire poate începe imediat după ce sunt
identificate problemele, nu necesită schimbări majore în ceea ce priveşte competenţele şi atitudinile
oamenilor; în cazul inovării, finalizarea cu succes a procesului de inovare presupune adaptarea
comportamentelor organizaţionale şi ale oamenilor la noul sistem, dezvoltarea unor noi abilităţi şi
atitudini la cei afectaţi de schimbare.
Adesea linia de demarcaţie dintre cele două categorii de procese de schimbare - bazate pe
inovare, respectiv îmbunătăţire - se estompează. Cu toate acestea, se face delimitarea lor nu doar în
plan practic, ci şi în mediul academic, fiind abordate ca domenii de studiu distincte. Disciplina
,,Managementul inovării”, tot mai vizibilă în oferta educaţională a ultimului deceniu, se referă la
schimbările complexe, în timp ce realizarea schimbărilor de mai mică amploare este o temă
dezvoltată în cadrul cursurilor de “Managementul calităţii”. Această abordare îşi are originea în
filosofia japoneză, care diferenţiază îmbunătăţirea continuă, “pas cu pas” (sau Kaizen – în lb.
japoneză) de îmbunătăţirea performanţelor prin inovare (Kairyo) (Imai, 1986, p.23-41; Popescu,
2010, p.25).
În ultimele decenii s-a pus accent pe îmbunătăţirea continuă, care a devenit un element
esenţial al strategiilor promovate de organizaţiile de pretutindeni. Aplicarea standardelor
internaţionale pentru sisteme de management al calităţii (seria ISO 9000), începând din anii ’90 ai
secolului trecut, a sprijinit dezvoltarea mecanismelor manageriale pentru ca activitatea desfăşurată
în cadrul organizaţiilor să fie din zi în zi mai bună. În cadrul organizaţiilor orientate spre calitate,
îmbunătăţirea activităţii se face pe baza unui program continuu, susţinut de management, şi
aplicând diverse metode. Condiţia de bază este adoptarea filozofiei şi principiilor Kaizen în întreaga
organizaţie. Dar îmbunătăţirea astfel realizată se dovedeşte insuficientă pentru a asigura menţinerea
şi îmbunătăţirea poziţiei concurenţiale a organizaţiei. Obţinerea unui succes durabil presupune ca
organizaţiile să realizeze, în mod sistematic, trecerea la niveluri noi de performanţă, prin inovare
(Popescu, 2013, p.46).
In concluzie, trebuie subliniat că cele două forme de îmbunătăţire a performanţelor nu se
exclud, îmbunătăţirea “pas cu pas” şi inovarea reprezentând două dimensiuni complementare ale
sistemelor moderne de management, asociate cu preocuparea pentru atingerea excelenţei şi
existenţa durabilă a organizaţiei. Dr. Timmerman, manager la cunoscuta firmă de consultanţă Gallup,
afirmă că “inovarea reprezintă noua frontieră pentru calitate, de care depinde adaptarea
organizaţiilor la cerinţe noi” (Business Journal, 2014).
1.3. Surse ale inovării

1.3.1. Piaţa ca sursă de dezvoltare a inovării (Market-Pull innovation)

Clienţii pot defini noi nevoi și cereri. Concurenţii firmei iniţiază noi produse de succes. În
acest sens orice companie inovativă folosește toate canale de informare posibile, ca de exemplu:
- Distribuţia: date de la clienţi, supravegherea concurenţei.
- Marketing: cercetări periodice de piaţă.
- Management: vizitarea târgurilor, participarea la congrese și conferinţe.
- Producţie: creşterea performanţelor.
- Partenerii de afaceri: propunere de noi idei.

1.3.2. Dezvoltarea tehnologiei ca sursă de inovare (Technology-Push innovation)

Dezvoltarea “împingerea” tehnologiei (technology push) este caracterizată de inovaţii

provenind din asocieri de tip venture și din cercetare – dezvoltare. Rezultatul strategiei de
technology push este adesea apariţia de invenţii radicale, cu mare potențial de câştig, a căror
implementare este însoţită de cheltuieli mari și de riscuri substanţiale.

1.3.3. Inovarea antreprenorială

Creativitatea și inovarea sunt instrumentele specifice ale sistemului antreprenorial. Este
actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea creează un mijloc, al
cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică. Un exemplu, dat de Peter F.
Drucker [10], este deosebit de elocvent: “Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din
pământ, nici bauxita-minereul din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri:
ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau
eforturi disperate pentru a-și proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă,
Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această <calamitate> era exact
distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.
Același lucru este adevărat și pentru sfera socială și pentru cea economică. Nu există resurse mai
mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea de cumpărare este creaţia unui
antreprenor inovativ.