Curs 13

Ovarele
Gonadele feminine sunt organe pereche, care împreună cu tubele uterine şi cu
ligamentele largi reprezintă anexele uterului.
Ovarul este dispus în cavumul retrouterin, alipit de peretele lateral al pelvisului, sub
bifurcarea arterei iliace comune. In urma naşterilor repetate, el se deplasează în jos şi
posterior, putând ajunge până în fundul excavaţiei. Forma sa este cea a unei migdale. Cu toate
că are o serie de mijloace de fixare, ovarul este foarte mobil, situaţia sa variind, în condiţii
fiziologice, în limite destul de largi. Faptul se datoreşte atât laxităţii mijloacelor sale de
fixare, cât şi stării de plenitudine sau de vacuitate a organelor învecinate.
Mijloacele de fixare ale ovarului sunt reprezentate de o serie de ligamente şi formaţiuni
peritoneale. Principalul mijloc este
 Ligamentul lombo- ovarian. este o formaţiune fibro-musculară care coboară din
fosa iliacă (de pe mezo-apendice în dreapta şi de sub mezocolonul sigmoidian în
stânga), trece peste vasele iliace externe şi peste linia terminală a pelvisului,
pentru a se fixa pe extremitatea tubară a ovarului şi pe mezovarium. El conţine
vasele ovariene,
 Ligamentul tubo-ovarian leagă extremitatea tubară a ovarului de înfundibulul
tubei, pe el fiind fixată fimbria ovarică.
 Ligamentul utero-ovarian se întinde de la cornul uterin la extremitatea uterină a
glandei.
 Mezovarul este o plică peritoneală desprinsă de pe foiţa posterioară a ligamentului
larg şi care se termină de-a lungul marginii mezovariene a ovarului. La acest nivel
mezoteliul peritoneului se continuă cu epiteliul ovarian (linia lui Farre-
Waldeyer). In acest fel glanda nu este acoperită de peritoneu, fiind singurul organ
real intraperitoneal (situat în interiorul cavităţii peritoneale).
Raporturile ovarului. Faţa laterală sau parietală, priveşte spre peretele lateral al
pelvisului, răspunzând fosei ovariene. Aceasta este o depresiune a peritoneului la nivelul
muşchiului obturator intern. Fosa ovariană (Krause) descrisă la nulipare, este delimitată
posterior, de vasele iliace interne şi de ureter; anterior, de ligamentul larg; în sus, de vasele
iliace externe; în jos, de arterele uterină şi ombilicală. în aria fosei, extraperitoneal, trece
mănunchiul vasculo-nervos obturator; raportul cu nervul explică iradierea durerilor în partea
supero-medială a coapsei în procesele inflamatorii sau tumorale ale ovarului. La multipare,
întrucât ovarul se deplasează spre fundul pelvisului, se descrie fosa lui Claudius, delimitată
anterior, de ureter şi artera uterină; posterior, de marginea sacrului; aria sa este străbătută de
mănunchiul vasculo-nervos gluteal inferior. Faţa medială a ovarului este acoperită de
înfundibulul tubei şi de mezosalpinge; de asemenea, poate avea raporturi cu anse ileale şi cu
colonul sigmoidian – în stânga şi cu apendicele vermiform în dreapta.
De aici, uneori, dificultăţile de diagnostic diferenţial între apendicită şi o anexită dreaptă.
Marginea mezovariană priveşte anterior, fiind în raport cu mezovarul şi cu ligamentul larg.
Aici se găseşte hilul organului. De-a lungul ei urcă porţiunea ascendentă a ampulei tubare.
Marginea liberă sau posterioară răspunde anselor intestinului subţire.
Extremitatea tubară (superioară) este înconjurată de tubă.
Extremitatea uterină (inferioară), dă inserţie ligamentului propriu.
Stuctura: ovarul are o structură parenchimatoasă. La suprafaţă este acoperit de un
epiteliu simplu, care, la marginea mezovariană se continuă cu peritoneul mezovarului:
dedesubtul epiteliului, stroma conjunctivă este condensată într-o lamă subţire. albugineea
ovariană. Parenchimul ovarului este format din corticală şi medulară. Corticala ovariană
conţine într-o stromă conjunctivă, un număr foarte mare de foliculi ovarieni, în diferite stadii
evolutive. Medulara constituită din ţesut conjunctiv lax, conţine elementele vasculo-
nervoase.
Vascularizaţia şi inervaţia ovarului este comună cu cea a tubei şi va fi studiată
împreună cu aceasta.

Tubele uterine
Tuba uterină (trompa uterină, salpingele) este un conduct pereche ce se întinde de la ovar
până la cornul uterin.
Trompei i se descriu patru segmente.
 Infundibulul (pavilionul), segmentul incipient, are forma unei pâlnii, cu baza
evazată şi foarte festonată, formată din 10- 15 fimbrii. Suprafaţa exterioară a
infundibulului este acoperită de peritoneu; cea interioară este căptuşită de
mucoasă. La vârful pâlniei se găseşte ostiul abdominal al tubei.
 Ampula - învelită şi ea în peritoneu. descrie un traiect ansiform în jurul ovarului.
Porneşte de la polul inferior al acestuia, urcă pe marginea mezovariană, ocoleşte
polul superior al ovarului şi apoi descinde pe marginea sa liberă. Infundibulul se
 aşează pe faţa medială a ovarului, pe care o acoperă. în acest fel, ovarul este
acoperit înainte, în sus, înapoi şi medial, de trompă şi de mezosalpinge,
 Istmul, reprezinta porţiunea mai îngustă, aşezată transversal în marginea liberă,
superioară, a ligamentului larg.
 Porţiunea intrauterină a tubei, care străbate miometrul pentru a se deschide în
cavitatea uterină prin ostiul uterin.
Porţiunea superioară, subţire, a ligamentului larg, denumită mezosalpinge, cade înapoi în
cavumul retrouterin împreună cu infundibulul şi cu ovarul. Astfel, din punct de vedere
topografic, tuba are două porţiuni: una ansiformă, care este situată împreună cu ovarul în
excavaţia retro-uterină şi are aceleaşi raporturi ca şi acesta; alta, porţiunea transversală, este
acoperită de anse ileale şi de colonul sigmoidian.
Structural tuba este alcătuită din următoarele straturi: tunica seroasă, peritoneală, a
ligamentului larg; stratul subseros; tunica musculară cu un strat longitudinal extern şi altul
circular intern; submucoasa; tunica mucoasă.
Irigaţia arterială tubo-ovariană are o dublă origine. Artera ovariană, ramură a aortei
abdominale, ajunge prin ligamentul suspensor al ovarului în ligamentul larg, unde se împarte
în două ramuri, tubară şi ovariană. Artera uterină, ajunsă la cornul uterului se bifurcă şi ea
într-o ramură tubară şi una ovariană. Cele două ramuri ovariene se anastomozează între ele în
grosimea mezovarului şi furnizează ramurile pentru ovar. Şi cele două ramuri tubare se
anastomozează în grosimea mezosalpingelui, şi dau ramuri pentru trompă. Se formează în
acest mod două arcade: una subtubară, alta paraovariană.
Venele urmează în general traiectul invers al arterelor. Ele sunt, pe de o parte, tributare
plexului venos uterin, iar pe de alta, venei ovariene, care se varsă la dreapta în vena cavă
inferioară, iar la stânga în vena renală stângă.
Vasele limfatice ale celor două organe însoţesc pediculul vascular ovarian, fiind drenate
de nodurile lombare.
Nervii tubo-ovarieni provin din plexurile vegetative ovarian şi uterin, ce sosesc pe
traiectul vaselor sangvine.

Cele două anexe sunt frecvent sediul unor procese inflamatorii (ovarite şi salpingite);
când procesul se extinde şi la ligamentul larg, se vorbeşte de anexită. De asemenea, cele două
organe - dar în special ovarul - pot fi sediul unor procese tumorale benigne (de ex. chiste
ovariene) sau maligne. Sarcina ectopică tubară este o afecţiune gravă, pentru că,
nediagnosticată la timp, duce la rupturi ale trompei cu hemoragii interne masive.
 Explorarea anexelor se face prin palpare bimanuală: cu o mână transabdominal şi cu
cealaltă prin tuşeu vaginal. Permeabilitatea trompelor se poate explora prin insuflaţie tubară,
sau radiologie cu substanţă de contrast (salpingografie).

Uterul
Organ musculos, cavitar, median şi nepereche, uterul este aşezat în axul pel- visului,
între vezica urinară şi rect.
Are forma unui trunchi de con turtit dinainte-înapoi, aşezat cu baza mare (fundul uterin)
în sus. Prezintă mai jos de mijlocul său o îngustare, istmul uterin, care-1 împarte în două
porţiuni: una superioară - corpul uterului şi alta inferioară - colul uterin. Pe col se inseră
vagina, după o linie circulară foarte oblică de sus în jos şi postero-anterior; în acest fel, colul
are o porţiune supravaginală şi una vaginală, care se termină printr-un orificiu, ostiul uterin.
Dimensiunile uterului diferă în funcţie de vârstă, de evoluţia sarcinii şi de numărul
sarcinilor. La femeia adultă, nulipară, ele sunt: lungimea de 6 cm; lăţimea la nivelul fundului,
de 4 cm; grosimea de 2 cm. La multipare aceste dimensiuni cresc cu aproximativ 1 cm.
Situaţia uterului. între axele longitudinale ale celor două porţiuni uterine se formează
unghiul de flexiune, deschis înainte şi măsurând 140°-170°. între axele longitudinale ale
colului şi vaginei se formează unghiul de versiune, deschis tot înainte, care măsoară 90°-
140°. Uterul, deci, în mod normal se găseşte în anteflexiune şi anteversiune. Datorită acestui
fapt, corpul uterului ia o direcţie aproape orizontală, având fundul spre simfiza pubiană şi
dedesubtul strâmtorii superioare a bazinului. Uterul este insă un organ mobil, aşa încât, în
funcţie de plenitudinea sau vacuitatea organelor cavitare învecinate - vezică urinară, rect,
anse intestinale - uterul în totalitate sau numai corpul faţă de col, se pot deplasa tranzitoriu.
Există însă şi variaţii patologice, datorate mai ales unor procese aderenţiale peritoneale sau
unor tumori pelviene. în astfel de cazuri, colul îşi poate păstra poziţia normală, iar corpul
uterin poate fi în retroflexiune sau în lateroflexiune; în alte cazuri se modifică doar unghiul
de versiune, când vom avea retroversiune sau lateroversiune; de obicei însă, retroversiunea se
asociază cu retroflexiunea (retroversiune-retroflexiune).
Uterul este menţinut, în condiţii normale, în poziţia sa, printr-o serie de mijloace de
suspensie şi de susţinere.
Mijloacele de suspensie sunt peritoneul, ligamentele largi.şi ligamentele rotunde.
Peritoneul acoperă în totalitate corpul uterin, precum şi faţa posterioară a segmentului
supravaginal al colului. Prin reflectarea sa înainte pe vezică, de la nivelul istmului, se
formează excavaţia vezico-uterină; prin reflectarea peritoneului de pe porţiunea superioară a
vaginei, înapoi spre ampula rectală, rezultă excavaţia recto- uterină (Douglas).
Principalul mijloc de suspensie este însă reprezentat de cele două ligamente largi (late).
Ele au o formă patrulateră şi sunt alcătuite dintr-o foiţă peritoneală anterioară şi alta
posterioară. în continuare una cu cealaltă de-a lungul marginii libere, superioare, a
ligamentului larg. Această margine conţine tuba uterină. La marginea inferioară, cele două
foiţe diverg, cea anterioară trecând pe vezica urinară şi pe peretele anterior al pelvisului, cea
posterioară pe rect şi pe peretele pelvian posterior. în acest fel, ligamentele largi participă
împreună cu uterul, la împărţirea cavităţii peritoneale în cele două cavumuri, pre- şi
retrouterin. Ligamentele largi urmează direcţia uterului, fiind, ca şi acesta, înclinate, în mod
obişnuit, oblic de sus în jos şi dinainte înapoi. Porţiunea superioară a ligamentului larg este
subţire şi poartă numele de mezosalpinge. în partea inferioară, ligamentul larg este mai gros,
prin acumulare de ţesut celulo-grăsos între cele două foiţe ale sale şi poartă numele de
mezometru. Marginea inferioară sau baza ligamentului larg repauzează pe planşeul pelvian şi
este groasă; ţesutul conjunctiv conţinut aici devine dens şi poartă numele de parametru sau
ligamentele cardinale. Marginea laterală a ligamentului se fixează, în cea mai mare parte pe
peretele lateral al bazinului. Doar porţiunea sa superioară, corespunzătoare mezosalpingelui,
este liberă, permiţând astfel căderea porţiunii ansiforme a tubei în cavumul retrouterin.
Marginea medială a ligamentului larg răspunde uterului.
Ligamentul rotund este un cordon musculo-conjunctiv pereche. El pleacă de la cornul
uterin, străbate ligamentul larg (porţiunea ligamentară), unde ridică peritoneul foiţei
anterioare, formând aripioara anterioară a acestuia; pătrunde sub-peritoneal în fosa iliacă
(porţiunea iliacă), încrucişează vasele iliace externe şi înainte de intrarea în orificiul profund
al canalului inghinal, formează o curbă cu concavitatea în jos şi medial, străbate apoi canalul
inghinal (porţiunea inghinală) şi ieşind prin orificiul inghinal superficial (porţiunea pre
inghinală), se răsfiră în ţesutul adipos şi dermul muntelui pubelui (Venerei) şi al labiilor
mari. Ligamentele rotunde sunt folosite adesea de chirurgi pentru corectarea unor poziţii
vicioase ale uterului (ligamentopexii).
Mijloacele de susţinere ale uterului sunt următoarele:
Aderenţa anterioară a regiunii cervico-istmice la fundul vezicii urinare; aceasta se
realizează printr-un strat subţire de ţesut celular lax.
Aderenţa uterului la rect se realizează prin lamele sacrorectogenitopubiene. Porţiunea
posterioară a acestor lame formează ligamentele utero-sacrate, care leagă porţiunea
supravaginală a colului de rect şi osul sacru; prin ridicarea peritoneului, ele formează plicele
recto-uterine. Porţiunea anterioară a lamelor leagă colul uterin de fundul vezicii şi de oasele
pubiene, formând ligamentele pubo-uterine.
Centrul tendinos al perineului constituie însă cel mai important mijloc de susţinere şi de
fixare al uterului., colul uterin - datorită presiunii abdominale - se sprijină pe vagină, care, la
rândul său, este menţinută solid de chinga muşchilor ridicători anali şi de centrul tendinos.
Astfel, integritatea şi soliditatea perineului sunt factori esenţiali în susţinerea uterului.
Raporturile corpului uterin. Faţa veziculă (anterioară) este separată de vezica urinară
prin excavaţia vezico-uterină. Faţa intestinală (posterioară) răspunde ampulei rectale prin
intermediul cavumului retrouterin, în care descind colonul sigmoidian, anse ileale şi tuba
uterină. Fundul uterin vine în raport cu sigma şi cu intestinul subţire. Pe marginile corpului
se inseră ligamentele largi, între foiţele cărora urcă vasele uterine.
Porţiunea supravaginală a colului vine în raport: înainte, cu vezica; posterior, prin
intermediul peritoneului excavaţiei recto-uterine, răspunde rectului; lateral, marginile
colului realizează un raport foarte important dat de încrucişarea arterei uterine cu ureterul.
Porţiunea superioară a colului este situată în spaţiul pelvi-subperitoneal, înconjurată de
ţesutul conjunctiv peri- cervical, care se continuă lateral cu parametrul. Porţiunea
intravaginală a colului procmină în interiorul vaginei, fiind înconjurată de fornixul (domul)
vaginul.
Structură. Uterul este alcătuit din trei tunici: tunica seroasă (perimetrul) este
reprezentată de peritoneu; tunica musculară (miometrul) organizata in 3 straturi dintre care
cel mai bine reprezentat este cel inetrmediar plexiform, tunica mucoasă (endometrul) aderă
de miometru, fără interpunere de submucoasă.
Cavitatea uterului este subdivizată de strangularea situată la nivelul istmului, în două
compartimente. Cavitatea corpului, de formă triunghiulară pe secţiunefrontală, are trei
orificii: cele două orificii tubare situate la nivelul coarnelor uterine. şi orificiul inferior, de
comunicare cu compartimentul distal. Canalul cervical, al colului - fuziform - este cuprins
între orificiul intern (ce conduce în cavitatea corpului uterin) şi orificiul extern care este
chiar ostiul uterin (ce se deschide în vagină).
Irigaţia arterială a uterului este realizată în principal de artera uterină, cu participarea şi
a arterei ovariene. Artera uterină, ramură a iliacei interne, coboară pe peretele pelvian şi în
dreptul spinei ischiadice devine transversală; pătrunde în baza ligamentului larg, încrucişează
anterior ureterul cam la jumătatea distanţei dintre uter şi peretele bazinului şi, ajunsă în
apropierea fornixului lateral al vaginei, se inflectează în sus şi urcă apoi într-un traiect foarte
sinuos pe marginea corpului uterin, între foiţele ligamentului larg. Ajunsă la cornul uterin, se
bifurcă într-o ramură tubară şi una ovariană. Artera uterină emite, pentru uter, numeroase
ramuri colaterale cu traiect transversal. Acestea se bifurcă la rândul lor în câte o ramură
anterioară şi una posterioară, pentru pereţii corespunzători. Calibrul acestora diminuă pe
măsură ce se apropie de linia mediană, aşa încât această zonă este paucivasculară, oferind
condiţii favorabile pentru incizia şi deschiderea uterului (histerotomie). Colul este
vascularizat din ramura vaginală a uterinei.
Artera ovariană participă la irigarea uterului prin cele două ramuri terminale,
anastomozate cu ramurile terminale omonime ale uterinei.
Venele se colectează spre margnile uterului, unde, între foiţele ligamentului larg, dau
naştere unor bogate plexuri venoase uterine, care comunică larg cu cele ale vezicii urinare şi
ale vaginei. Din aceste plexuri sângele este colectat apoi în venele uterine şi, respectiv, în
venele ovariene.
Limfaticele corpului uterin se adună în general spre coarnele uterine. Colectoarele ce iau
naştere aici se unesc cu cele ale anexelor şi urcă spre limfonodurile lombare; o parte mai mică
de vase trec prin ligamentul larg spre nodurile iliace externe, şi respectiv de-a lungul
ligamentului rotund, spre nodurile inghinale superficiale supero-mediale. De la colul uterin,
vasele limfatice - anastomozate cu cele ale vaginei - sunt drenate la nodurile iliace interne şi
externe.
Inervaţia uterului provine în principal din plexul nervos uterovaginal, cu originea în
plexul hipogastric inferior - şi parţial din plexul ovarian, provenit din plexul aortico-
abdominal.
Explorarea uterului se face pe mai multe căi. Inspecţia serveşte la aprecierea gradului de
deformare a abdomenului datorită unui uter mărit în volum (sarcină, fibrom). Palparea
bimanuală a fost amintită la anexele uterine. La virgine, în locul tuşeului vaginal, uterul poate
fi explorat prin tuşeu rectul. Colposcopia permite explorarea suprafeţei exterioare a colului
intravaginal. Examenul biopsie se face pe mici fragmente de col sau endometru, acestea din
urmă recoltate prin chiuretaj. Examenul histopatologic al acestora furnizează date de mare
valoare, mai ales în cancer. Explorarea radiologică a cavităţii uterine şi a canalului tubar se
face prin histerosalpingografie cu substanţă de contrast. Larg utilizată azi este ecografia.
 Vagina
Vagina este un organ impar care continuă colul uterin pentru a se deschide în vulvă. In
traiectul său, vagina străbate hiatul uro-genital al diafragmei pelviene, care o împarte într-un
segment pelvian şi altul perineal
In porţiunea sa pelviană organul este cuprins în loja vaginală. Aceasta este delimitată:
anterior, de vezica urinară şi de uretră; posterior, de rect; lateral, de ridicătorii anali; inferior,
de diafragma urogenitală; superior, de uter. în loja sa, vagina este înconjurată de ţesutul
celulo-adipos al fasciei pelviene, care poartă numele de paracolpium. Abundent în partea
superioară, acest ţesut diminuă pe măsură ce coboară, ceea ce explică aderenţa din ce în ce
mai puternică a vaginei la uretră şi la rect.
Vagina este fixată prin: inserţia pe colul uterin, aderenţele la vezică, uretră şi rect, precum
şi prin raporturile sale cu muşchii ridicători anali. însă principalul mijloc de fixare este
reprezentat de centrul tendinos al perineului. Lipsită de acest suport, ca în rupturile vechi ale
perineului, sub acţiunea presei abdominale are loc prolabarea.
Raporturi. Vagina prezintă patru pereţi şi două extremităţi.
Raporturile segmentului pelvian al vaginei sunt următoarele: Peretele anterior este
separat de fundul vezicii urinare şi de uretră printr-un sept conjunctiv. în partea superioară,
septul vezico-văginal, alcătuit din ţesut celular, permite separarea operatorie a celor două
organe. Prin acest sept coboară cele două uretere, încrucişând fundul de sac vaginal anterior.
în partea inferioară, septul uretro-vaginăl, mult mai dens, leagă strâns cele două organe,
separarea lor fiind foarte dificilă. în decursul naşterilor grele, capul fetal poate comprima
peretele anterior al vaginei şi vezica pe oasele pubiene, respectiv uretra, pe ligamentul pubian
arcuat, provocând sfacelarea lor. Peretele posterior, în porţiunea sa superioară (fundul de sac
posterior al fornixului vaginal), răspunde excavaţiei recto-uterine (fundul de sac Douglas),
care îl separă de ampula rectală. în excavaţie descind anse ileale şi colonul sigmoidian. Mai
jos, raportul cu rectul se realizează prin ţesutul conjunctiv lax al septului recto-vaginal, care
permite uşor separarea chirurgicală a celor două organe. Pereţii laterali, care uneori pot lua
aspectul unor margini, vin în raport cu lamele fibro-vasculare sacro-recto-genito-pubiene şi
cu muşchii ridicători anali.
Extremitatea superioară a vaginei se inseră de jur-împrejurul colului uterin. formând
astfel şanţul circular al fornixului vaginei, împărţit de clinicieni în patru funduri de sac,
anterior, posterior şi două laterale, corespunzătoare pereţilor vaginei. Fundul de sac posterior
răspunde excavaţiei Douglas; pe aici se pot explora digital sau se pot evacua prin puncţie
diferitele colecţii peritoneale. Fundurile de sac laterale răspund parametrelor, având raporturi
la oarecare distanţă cu vasele uterine şi cu plexurile nervoase hipogastrice inferioare. Acestea
din urmă pot fi anesteziate prin aceste funduri de sac.
Cei doi pereţi ai vaginei prezintă pe suprafaţa lor interioară, proeminenţele longitudinale
ale coloanelor vaginale anterioară şi posterioară; de pe acestea pleacă, de o parte şi de
cealaltă, plicele vaginale transversale.
Structura:, vagina are: tunica fibroasă sau adventiţia; tunica musculară. în care fibrele
musculare netede sunt amestecate cu o cantitate considerabilă de ţesut conjunctiv, bogat în
fibre elastice; tunica spongioasă, cu aspect de sistem erectil şi tunica mucoasă.
Arterele vaginei provin din diferite surse: artera vaginală, ramură a uterinei; ramuri ale
vezicalei inferioare, rectalei mijlocii şi ruşinoasei interne. Venele formează plexurile vaginale
la nivelul pereţilor laterali, care comunică larg cu plexurile venoase învecinate (vezical,
uterin, rectal) şi cu venele bulbilor vestibulului; toate se colectează în venele iliace interne.
Vasele limfatice din porţiunea superioară sunt drenate spre nodurile iliace interne; cele
inferioare sunt tributare limfonodurilor sacrate şi celor inghinale superficiale supero-mediale.
Pentru segmentul pelvian al vaginei, fibrele nervoase vin din plexul hipogastric inferior,
prin intermediul plexului uterovaginal; segmentul perineal este inervat din nervul ruşinos.
Explorarea vaginei se face prin examen cu valve, prin tuşeu vaginal sau rectal, şi prin
colposcopie. Aceasta constă în examinarea vaginei şi a porţiunii vaginale a colului uterin, cu
ajutorul colposcopului (un aparat optic măritor), în vederea depistării leziunilor, mai cu
seamă în stările precanceroase sau în cancer.

Formaţiunile labiale sunt două perechi de plice tegumentare.

Labiile mari sc întind de la muntele Venerei până la corpul perineului şi delimitează
între ele fanta vulvară. Ele sunt unite prin comisura anterioară şi comisura posterioară,
înaintea comisurii posterioare, labiile sunt legate între ele prin frâul labiilor man care de
obicei se rupe la prima naştere.
Labiile mici, acoperite de labiile mari, sun: separate de acestea prin şanţurile
nimfolabiale; feţele lor mediale încadrează vestibulul vaginei. Extremităţile lor posterioare
se pierd pe labiile mari, sau se pot uni şi atunci ele formează frâul labiilor. Anterior fiecare
labie mică se împarte în două ramuri Ramurile rezultate se unesc cu cele de partea opusă şi
îmbrăţişează glandul clitorisului Se formează, astfel, posterior - frâul clitorisului, iar
anterior - prepuţiul clitorisului.
 Vestibulul vaginei (canalul vulvar, spaţiul interlabial) este regiunea profundă a vulvei,
încadrată pe părţile laterale de labiile mici, mărginită anterior de glandul clitorisului, iar
posterior de frâul labiilor. în vestibul se deschid: orificiul extern al uretrei sau meatul urinar,
orificiul vaginei prevăzut cu himenul şi orificiile glandelor vestibuläre. Meatul urinar este
situat înapoia clitorisului şi înaintea orificiului vaginei. Acesta din urmă prezintă la
extremitatea sa anterioară, o mică proeminenţă, tuberculul uretral al vaginei, situat la 2-3
mm înapoia meatului urinar; el este important pentru găsirea orificiului uretrei în cateterism.
La virgine, orificiul vaginei este prevăzut cu membrana himenală.
Himenul este o membrană dispusă între canalul vaginal şi vestibul. Este prevăzut cu o
serie de orificii, variabile ca număr şi dimensiuni, ceea ce îi conferă forme foarte diferite.
Himenul se rupe la primele raporturi sexuale (deflorarea); consecutiv rămân câţiva lobuli
himenali. La prima naştere himenul se rupe complet, iar resturile lobulilor se prezintă sub
forma unor proeminenţe cicatriciale, carunculele himenale (mirtiforme). Marginea aderentă a
labiilor mici delimitează cu marginile himenului (sau cu resturile acestuia) şanţurile
nimfohimenale; în aceste şanţuri, în treimea posterioară a vestibulului, se deschid ductele
excretoare ale glandelor vestibuläre mari.
Clitorisul este alcătuit din două rădăcini, analoage şi cu aceeaşi dispoziţie şi raporturi
ca şi rădăcinile corpului cavernos de la bărbat. Ele converg şi se unesc imediat sub simfiza
pubiană, constituind corpul clitorisului. După un scurt traiect, corpul coteşte brusc formând
genunchiul clitorisului; se îndreaptă apoi în jos şi înapoi şi se termină printr-o extremitate
rotunjită, glandul clitorisului.
Genunchiul este susţinut de ligamentul suspensor al clitorisului, analog cu cel al
penisului. Doar rădăcinile şi prima parte a corpului clitoridian sunt situate în loja bulbo-
clitoridiană. Porţiunea terminală a corpului este dispusă în vestibulul vaginei, dar este
acoperită de prepuţiul clitorisului, de sub care proemină glandul. Faţa medială a rădăcinii
este acoperită de muşchiul ischio-cavernos, care nu se continuă la nivelul corpului
clitorisului.
Bulbii vestibulului, formaţiuni pereche, sunt situaţi pe părţile laterale ale vestibulului
vaginei. Au o formă ovoidală. Extremitatea anterioară, subţiată, este legată de cea a bulbului
din partea opusă, prin vene anastomotice; marginea inferioară răspunde labiei mici;
marginea superioară aderă de diafragma uro-genitală; faţa medială este în raport cu glanda
vestibulară mare (Bartholin); faţa laterală este acoperită de muşchiul bulbo-spongios, întins
de la centrul tendinos la corpul clitorisului. Fiind un muşchi constrictor al orificiului vaginei,
prin contracţia lui spastică produce vaginismul inferior. Muşchiul transvers superficial
completează triunghiul taliei.