1.

Definiția, funcţiile si obiectivele managementului bancar

În literatura de specialitate se conţin mai multe definiţii ale managementului bancar:

 Managementul bancar constituie procesul de coordonare a resurselor umane,

informaţionale, fizice şi financiare, în vederea realizării scopului organizaţiei bancare;
 Managementul bancar constituie procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane,
financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei bancare – obţinerea
de produse şi servicii dorite de societate.
 Managementul bancar constituie ansamblul de cunostinte, concepte, principii, metode şi
tehnici specifice, care printr-un mixaj corespunzător al elementelor materiale, financiare,
umane, informaţionale de care dispune o societate bancară, pe de o parte, şi al mediului în
care operează, pe de alta parte, realizat de un sistem conducător, asigură realizarea
obiectivelor, pentru care a fost infiinţată şi funcţionează banca respectiva[1],[2]
 Managementul băncii poate fi definit ca fiind procesul de integrare funcţională a unui
ansamblu diferenţiat de activităţi specifice, centrate pe obţinerea şi combinarea resurselor
umane, informaţionale, fizice şi financiare în scopul furnizării profitabile a produselor şi
serviciilor bancare.
În perspectiva managementului bancar, firma bancară realizează cinci funcţiuni esenţiale, definite ca
ansambluri omogene şi coerente de activităţi, vizând realizarea unor obiective
intermediare (funcţionale), şi anume:
1. funcţia de organizare a managementului – presupune două subdiviziuni:
 organizarea de ansamblu a băncii ( organigramă, regulamente, sistem   informaţional)
 organizarea principalelor componente
1. funcţiunea productivă, concretizată în activităţile furnizoare de produse şi servicii bancare,
constituind funcţiunea esenţială a băncii, realizată prin funcţiile acesteia:
-    funcţia de depozit, de atragere şi protejare a disponibilităţilor băneşti existente în economie  
-  funcţia de investiţie, de plasament, concretizată în acordarea de credite şi achiziţionarea de
 
active financiare;
- funcţia de transfer al plăţilor, banca constituindu-se într-un
intermediar al circuitului încasări-plăţi;
- funcţia servicială, banca reprezentând un furnizor de servicii
 
financiare, însoţitoare sau nu a celorlalte funcţii bancare.
     
1. funcţiunea distributivă, comercială, concretizată în activităţi şi operaţii care asigură
alimentarea băncii cu resurse, precum şi distribuirea produselor bancare. Componente
majore ale acestei funcţiuni saunt activităţile de marketing şi de promovare a relaţiei cu
clientela;
2. funcţiunea financiară, concretizată în ansamblul de activităţi prin care banca asigură
gestiunea financiară a tuturor activităţilor şi rezultatelor, cunoaşterea şi analiza resurselor şi
plasamentelor, a rezultatelor financiare, precum şi planificarea financiară curentă şi de
persectivă (bugetizarea financiară);
3. funcţiunea de personal, de asigurare şi remunerare a resurselor umane, de motivare şi
penalizare a personalului, de pregătire, promovare şi urmărire a activităţii acestuia;
4. funcţiunea de dezvoltare, concretizată în activităţi specifice de expansiune, diversificare şi
inovare a produselor şi serviciilor bancare, a tehnologiilor şi operaţiunilor, a instrumentelor şi
tehnicilor, reprezentând funcţiunea de supravieţuire a băncii, de adaptare a acesteia la
mediul extern în continuă modificare.

1
 5. funcţia de previziune - ansamblul activităţilor prin care se determină principalele obiective
ale băncii şi componentele sale, precum şi resursele şi mijloacele necesare realizării lor.
Realizarea acestei funcţiuni presupune întocmirea de :
 prognoze,
 planuri,
 programe.
1. funcţia de antrenare - ansamblul activităţilor prin care se mobilizează personalul pentru
realizarea obiectivelor stabilite element esenţial al acesteia este – motivarea:
 motivarea pozitivă
 motivarea negativă.
1. funcţia de coordonare - armonizarea deciziilor şi acţiunilor personalului şi compartimentelor
funcţionale
2. funcţia de control-evaluare - ansamblul proceselor de măsurarea şi comparare a
performanţelor băncii  cu obiectivele stabilite pentru a identifica deficienţele şi a pune în
evidenţă rezultatele performante.
Managementul bancar se bazează pe următoarele principii:
 orientarea băncii la cerinţele pieţei şi ale clienţilor , la organizarea serviciilor şi produselor
bancare cu un înalt grad de cerere şi profitabilitate;
 tendinţa spre sporirea eficienţei sistemului bancar;
 corectările de rigoare în activitatea băncii conform cerinţelor pieţei;
 evidenţa şi evaluarea strictă a rezultatelor finale;
 utilizarea bazei informaţionale moderne;
 selectarea raţională a personalului.
Princepalele obiective ale managementului bancar, decurg din organizarea şi utilizarea
resurselor băncii pentru:

1. Maximizarea profitului pe termen scurt mediu şi lung;

2. Diminuarea permanentă a riscului specific
3. Satisfacerea cerinţelor clienţilor, salariaţilor, acţionarilor,
4. Realizarea obiectivelor băncii în ansamblul lor
Obiectele managementului bancar sunt următoarele:

1. patrimoniul – reprezintă un capital pe care-l are banca la un moment dat şi care în marea sa
parte nu este în proprietatea deplină a băncii.
2. produsul pe care îl formează banca – cumpără bani şi vinde bani – formarea corectă a
preţului, dobânzile.
3. personalul – de înaltă calificare şi de fiecare salariat în parte depinde banca – gestiunea
corectă a personalului.
4. mijloacele tehnice pe care le utilizează banca.

2. Domeniile managementului bancar

Pot fi evidenţiate două compartimente mari ale managementului bancar:

 gestiunea activităţii economico – financiare a a băncii (managementul financiar);

 dirijarea cu personalul băncii.
Însă privind prin prisma domeniilor primordiale, esenţiale în care se afirmă atribuţiile acestuia, poate
fi configurată în mod desfăşurat structura managementului pe opt domenii principale:

1. managementul lichidităţii

2
 2. managementul activelor
3. managementul pasivelor
4. managementul capitalului
5. managementul performanţelor
6. managementul riscurilor
7. managementul relaţiilor umane
8. managementul pieţei.
9. Managementul lichidităţii. Preocuparea prioritară a băncii rezidă în
asigurarea numerarului necesar (lichiditatea) pentru a plăti deponenţii când
există ieşiri de depozite (retrageri), şi în acest sens banca trebuie să dispună
de active lichide sau de posibilităţi ieftine de procurare a acestora.
Managementul lichidităţii evidenţiază importanţa rezervelor minime obligatorii şi deţinerea de către
bănci a unor rezerve suplimentare în vederea evitării costurilor generate de lipsa de lichiditate.
In condiţiile în care banca nu dispune de lichiditate, aceasta poate apela la patru căi de evitare a
ilichidităţii:

1. împrumuturi pe piaţa interbancară;

2. vânzarea de titluri financiare;
3. angajarea de împrumuturi la Banca Centrală;
4. diminuarea creditelor (împrumuturilor acordate), utilizând în acest sens două metode:

 eliminarea împrumuturilor restante sau ne-reînnoirea împrumutărilor

scadente;
 vânzarea împrumuturilor către alte bănci.

1. Managementul activelor, concretizat în acordarea de împrumuturi

care să ofere siguranţa restituirii şi în diversificarea portofoliului de acţiuni pe
care banca le deţine. Maximizarea profitului prin managementul activelor
presupune simultan din partea băncii să acorde împrumuturi generatoare de
venituri înalte şi să reducă riscurile aferente prin constituirea de provizioane,
şi în acest sens banca dispune de patru modalităţi fundamentale:
1. identificarea şi selectarea creditelor sigure, pe termen lung şi cu rate
înalte ale dobânzii;
2. cumpărarea de titluri financiare care generează venituri înalte şi
riscuri joase;
3. reducerea riscurilor asociate portofoliului activelor, prin diversificare;
4. administrarea lichidităţii activelor.
5. Managementul pasivelor are ca obiectiv obţinerea de fonduri cu
cât mai joase. Acest domeniu al managementului bancar s-a extins odată cu
expansiunea pieţelor împrumuturilor pe o zi şi a certificatelor de depozit negociabile,
precum şi a altor instrumente financiar inovative. Flexibilizarea managementului
pasivelor a modificat structura portofoliului acestora, orientând totodată băncile spre
promovarea creditelor generatoare de venituri înalte.
6. Managementul capitalului vizează, necesarul de capital propriu pe
care băncile trebuie să-1 deţină, din trei raţiuni: evitarea falimentarii băncii;
maximizarea venitului acţionarilor, echilibrarea între siguranţa investiţiei
acţionarilor şi mărimea  veniturilor acestora.   Importanţa dimensionării
adecvate a capitalului bancar pentru asigurarea stabilităţii sistemului bancar în
ansamblu a determinat autorităţile monetare să stabilească normative, prin
care să reglementeze dimensiunea şi structura capitalului bancar.
7. Managementul riscurilor bancare, bazat pe axioma activităţilor
bancare, care afirmă că maximizarea profitului implică o expunere la riscuri
3
 înalte. Asumarea riscurilor de către bănci presupune respectarea regulilor
prudenţiale de către acestea, echilibrarea între dimensiunea profitului şi
deschiderea băncii către risc, acceptarea pierderilor în condiţiile neafectării
situaţiilor financiare, menţinerea imaginii atractive a băncii.
Relaţia profit - risc devine esenţială în adoptarea deciziilor bancare, evidenţiindu-se în acest
sens trei tipuri de management bancar:

 managementul agresiv, caracterizat prin maximizarea profitului prin

politici de penetrare a pieţei şi eliminare a concurenţei în condiţiile asumării
unor riscuri înalte;
 managementul moderat, caracterizat prin conservarea nivelului
profitului prin politici ce vizează menţinerea poziţiei băncii pe piaţă în
condiţiile evitării angajamentelor riscante;
 managementul prudent, centrat pe minimizarea riscurilor prin politici ce vizează eliminarea
pierderilor, reducerea cheltuielilor şi strategii restrictive de creditare.

1. Managementul performanţelor, puternic intersectat cu celelalte domenii ale

managementului bancar, calitatea acestora contribuind şi reflec-Sându-se în performanţele
bancare. Componentele esenţiale ale acestui domeniu sunt:

 analiza şi evaluarea performanţelor, pe baza situaţiei financiare, ufiiizând indicatori de

rentabilitate, randament, solvabilitate etc, precum şi norme şi standarde de comparaţie;
 planificarea strategică  şi   politica  performanţelor  bancare  prin: localizarea corectă a
centrelor furnizoare de performanţă;
 organizarea performanţelor bancare pe verigi şi nivele, vizând atât profitabilitatea, cât şi
costurile bancare.

1. Managementul resurselor umane, pornind de la premisa că resursele umane în bănci

constituie vectorul fundamental al succesului; în acest sens, selectarea, pregătirea,
promovarea şi motivarea personalului reprezintă instrumentele esenţiale ale
managementului, concretizate şi operaţionalizate în planificarea personalului, administrarea
salariilor şi a premiilor, instruirea profesională, relaţiile interpersonale etc.
2. Managementul pieţei, care trebuie să asigure cunoaşterea cerinţelor pieţei de către bănci,
respectiv ale clienţilor, organizarea adecvată a distribuirii produselor, adecvarea structurii
produselor şi serviciilor bancare, promovarea şi configurarea structurilor de rate ale dobânzii
care să consolideze piaţa proprie.

3. Esenţa managementului personalului bancar

Managementul personalului presupune un sistem de organizare, instruire si gestionare a
resurselor umane în asa mod în care ele sa realizeze strategiile bancare cu cît mai mici posibile
cheltuieli.

Scopul managementului bancar – de a optimiza structura personalului bancar si de a majora

gradul de calificare a personalului pentru a crea un mediu eficient de activitate a bancii.

Pentru atingerea acestui scop managemenul personalului utilizează cel puţin patru atribuţii:

1. Organizarea procesului de lucru în mod optimal pentru bancă. În acest scop este necesară
analiza unei structuri organizatorice optimale pentru implimentarea strategiei bancii, atât din
punct de vedere a numărului necesar de angajaţi, cât şi din punct de vedere a calităţii

4
 cunoştinţelor sale. Se stabileşte numărul posturilor şi structura ierarhică, determinându-se
gradul de responsabilitate pentru fiecare angajat.
2. Optimizarea calităţii posturilor şi asigurarea minimului necesar de cunoştinţe şi abilitaţi la
posturile date. Problema esenţiala pentru fiecare bancă este asigurarea posturilor, în special
a celor cu drept de decizie cu persoane necalificate, care posedă abilităţi necesare în
domeniu. Şi , deoarece, piaţa serviciilor bancare se dezvoltă vertiginos, nivelul minim de
calităţi nesecare unui lucrător bancar este în permanentă modificare,orientându-se spre
complicarea lor.
3. Formarea abilităţilor angajaţilor în domeniul de comunicare profesionistă. Aceste abilitaţi ţin
atât de relaţiile intracolectivc, cât şi de cele cu clienţii, calitatea acestor relaţii influienţând
direct proporţional profitabilitatea băncii.
4. Gestiunea cadrelor atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Cu cât instituţia bancară devine mai
complicată în domeniul structurii sale organizatorice, cu atât este mai dificilă urmărirea
fiecărui individ în parte, şi deci, cu-atât este mai probabilă apariţia unor erori sau fraude,  
cauzate de intenţia proastă a personalului. Totodată gestiunea resurselor umane nu
înseamnă doar, urmărirea lor. Scopul managerului este crearea unor astfel de condiţii de
lucru, a unui sistem de piorităţi, îndretpate spre stimularea procesului de producţie.

Este important de menţionat, ca o astfel de viziune a managementului în domeniul personalului este

unilaterală. Stabilind cerinţele faţă de personal, banca trebuie să asigure angajaţilor condiţii de
muncă, satisfăcând interesele lor atât în domeniul formării carierei, cât şi în domeniul material.
Nerespectând caracterul relaţiilor reciproce între personal şi instituţia bancară, cea din urmă riscă sa
piardă lucratorii cei mai calificaţi, fapt rezultat din concurenţa pe piaţa de muncă.

Atribuţiile în domeniul managementului personalului trebuie să fie exercitate de toate organele de

conducere ale băncii, conducătorii de departamente, direcţii şi secţii, precum şi de conducătorii
secţiei de cadre sau a direcţiilor specializate în lucrul cu personalul. Sub incidenţa managemenului
personalului astfel organizat cad absolut toţi angajaţii băncii.

4. Politica de cadre a instituțiilor bancare

Politica de cadre a unei banci este totalitatea actiunilor prescrise într-un regulament specific pe
care le poate întreprinde managementul bancar în vederea optimizarii structurii organizatorice a
bancii.

Functiile politicii de cadre sunt:

 optimizarea fiecarii posturi în cadrul bancii si excluderea dublarii posturilor;

 decentralizarea primirii deciziilor si stabilirea pentru fiecare postura ce decizii poate lua;
 prescrierea clara a tuturor atributiilor pentru fiecare post.

Atributiile politicii de cadre:

1. Angajarea presupune stabilirea abilitatilor minime fata de fiecare candidat:

 abilitatea profesionista;
 abilitatea de ordin tehnic;
 abilitatea de ordin intelectual general;
 abilitatea de cunoastere a situatiei economice în tara.

2. Instruirea se face cu scopul ridicarii calificatiei personalului din urmatoarele cauze:

 dorinta de a propune persoanei un alt post în alt domeniu de lucru;

 ridicarea calificarii în urma introducerii unor inovatii;
 pentru a dota personalul cu mai multe cunostinte din domeniile conexe;

Instruirea se poate face cu forte proprii sau prin reciclare la institutii si organizatii specifice.
5
3. Stimularea prevede 2 tipuri de remunerari:

 materiala – prin salarii si prime

 morala – prin sistemul de reitinguri si alte elemente de ordin psihologic.

Politica de cadre va stabili raportul dintre stimularea morala si stimularea materiala.

4. Concedierea se face din doua motive:

 reducerea postului în cadrul bancii;

 în urma unor încalcari.

Pollitica de cadre stabileste clar pentru ce persoana va fi imediat concediata.

5. Formarea și perfecționarea personalului bancar

Pregătirea profesională este un proces de învăţare umană şi de achiziţii individuale care

asigură asimilarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de muncă necesare îndeplinirii cu
competenţă a sarcinilor prezente şi viitoare cerute de practicarea unei profesii prin liberă practică
sau prin angajarea într-o organizaţie

Determinarea nevoilor de pregătire profesională

Pregătirea profesională a unui angajat presupune:

 însuşirea unor cunoştinţe de cultură generală şi legate de profesie;
 formarea unor priceperi şi deprinderi de muncă;
 modelarea caracteristicilor de personalitate şi a modului de comportament cerut de
profesie.
Unele cerinţe de pregătire profesională sunt comune majorităţii profesiilor, altele nu, Iar
pentru angajat, prezintă o importanţă diferenţiată. De exemplu, în etapa actuală de dezvoltare,
cerinţele de pregătire cele mai importante sunt:
 dezvoltarea creativităţii tuturor angajaţilor
 formarea şi dezvoltarea capacităţii de autoinstruire şi autoeducare;
 formarea şi dezvoltarea gândirii de specialitate în strânsă corelaţie cu cea
economică;
 formarea şi dezvoltarea atitudinii participative şi a simţului de răspundere;
 formarea şi dezvoltarea unei culturi manageriale, indiferent de poziţia postului în
ierarhia organizaţiei;
 educarea în spiritul evitării poluării mediului.
Resursa umană este cea mai dinamică dintre toate resursele pe care le deţine orice
organizaţie, astfel trebuie să i se acorde o atenţie deosebită din partea conducerii dacă se doreşte
valorificarea ei la capacitatea maximă în cadrul activităţii profesionale.

Dezvoltarea personalului urmăreşte să dezvolte cunoştinţele, aptitudinile şi deprinderile

angajaţilor pentru a îmbunătăţi baza de cunoştinţe generale ale organizaţiei şi pentru a pregăti
cadrul optim în care membrii acesteia să gândească strategic, chiar dacă gândirea strategică nu
este cerută de actualele posturi.

Pregătirea personalului asigură un grad înalt de profesionalism şi menţine standardul

competenţelor la un nivel ridicat. Procesul se adresează tuturor persoanelor angajate în cadrul
organizaţiei şi poate fi de două categorii: pregătire iniţială şi pregătire continuă. Astfel, un
management eficient trebuie să cuprindă un program de pregătire structurat ca să răspundă unor
obiective cadru:
 Pregătirea trebuie realizată în strânsă corelaţie cu scopurile şi obiectivele
organizaţiei, rangul decizional şi specificul activităţii fiecărei persoane implicate în
programele organizaţiei;

6
  Pregătirea şi antrenamentul participanţilor vor fi focalizate pe dezvoltarea aptitudinilor
specifice, pe colaborarea şi relaţionarea cu autorităţile sau alţi parteneri, relaţionarea
cu diferite categorii de beneficiari, pe utilizarea unor formulare sau documente de
lucru, colaborarea între diferite compartimente ale organizaţiei etc;
Pregătirea de specialitate nu se realizează exclusiv la numirea noului personal, ci trebuie să
capete un caracter permanent, astfel încât angajaţii să fie la curent cu noile politici şi programe, cu
noile servicii şi metode de lucru ale organizaţiei.
Ciclul pregătirii profesionale include mai multe etape:
 stabilirea unei politici de pregătire profesională la nivelul organizaţiei;
 stabilirea modului de organizare a pregătirii profesionale;
 identificarea nevoilor de pregătire profesională;
 planificarea pregătirii profesionale;
 realizarea pregătirii profesionale;
 evaluarea pregătirii profesionale.
Primele două etape ţin mai mult de politica sau strategia organizaţională pe termen lung, ceea
ce nu înseamnă însă limitarea posibilităţilor de ameliorare atunci când este cazul.
Politica de pregătire profesională depinde în special de strategia generală a organizaţiei, de
scopurile şi obiectivele pe care aceasta şi le propune, de valorile pe care le promovează şi, nu în
ultimul rând, de politica specifică cu privire la resursele umane.
Identificarea nevoilor de pregătire profesională se face prin analiza informaţiilor provenite de
la trei niveluri:
 nivelul organizaţional – date despre organizaţie luată ca întreg (de exemplu, despre
structura ei, serviciile prestate, necesarul de personal, etc.);
 nivelul postului – date despre atribuţii şi activităţi (de exemplu, pe de o parte,
descrierea postului, precizări despre cunoştinţele, aptitudinile şi deprinderile
necesare personalului pentru ocuparea postului respectiv, iar pe de altă parte,
activităţile de comunicare şi conducere);
 nivelul individual – date despre angajat, cum ar fi fişa de evaluare, lista programelor
de instruire la care a participat, rezultatele testărilor etc.
Metode de pregătire la locul de muncă, în timpul programului de lucru, pot lua următoarele
forme:
 instruirea la locul de muncă;
 consilierea (sau supervizarea) în timpul desfăşurării activităţii;
 delegarea de sarcini noi;
 preluarea temporară a funcţiilore şefului ierarhic.
Dintre metodele de pregătire desfăşurate în afara programului de lucru amintim:
a. în cadrul organizaţiei:
- discuţii de grup;
- exerciţiile de tipul jocului de rol;
- exerciţii de dezvoltare a deprinderilor;
b. în afara organizaţiei:
- cursuri de lungă durată;
- cursuri de scurtă durată;
- firme de consultanţă sau alte organizaţii.

6. Motivarea şi retenţia personalului bancar

Motivarea personalului reprezintă elementul cheie care determină și orientează angajații spre
anumte rezultate sau output-uri. De rând cu celelalte funcții manageriale – planificarea, organizarea
și controlul – motivarea contribuie în mod decisiv la realizarea obiectivelor organizaționale pe termen
scurt și lung. Lipsa unei motivații adecvate a personalului generează o multitudine de probleme atât
la nivel organizațional, cât și național. La nivel organizațional acestea se referă la: creșterea
fluctuației personalului, creșterea absenteismului, reducerea productivității muncii, reducerea calității
produselor/serviciilor etc.
Motivația integrează o serie de componente structurale din conținutul cărora rezultă complexitatea
noțiunii
Nevoile (trebuințele) reprezintă structuri motivaționale de bază, fundamentale ale personalității,
reflectând echilibrul biopsihosocial al individului în condițiile solicitării mediului extern. În funcție de
7
conținutul lor, trebuințele sunt primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integrității fizice a
organismului) și secundare (formate în decursul vieții, cu rol de asigurare a integrității psihice și
sociale a individului).
Motivele reprezintă reactualizări și transpuneri, în plan subiectiv, ale stărilor de necesitate.
Comparativ cu trebuința, care nu întotdeauna reușește să declanșeze o acțiune, motivul asigură
declanșarea comportamentelor corespunzătoare de satisfacere. Rezultă că motivul constituie
mobilul care provoacă, susține și orientează acțiunea.
Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile și active, spre anumite domenii de acțiune.
Ele sunt mai comnplexe decât trebuințele și motivele, deoarece implică organizare constantă și
eficientă. Convingerile, ca structuri motivaționale, reprezintă idei adânc implantate în structura
personalității, puternic trăite afectiv, care împing spre acțiune. O convingere constituie o adevărată
idee-valoare care se contopește cu trebuințele și dorințele individului, cu aspirațiile sale și cu
trăsăturile de personalitate. Convingerea se impune în comportament și orientează permanent și, de
aceea, nu este doar constant promovată, ci și puternic apărată, mai ales când este contrazisă și
atacată.

Criteriul efectelor laudei și recompenselor față de cele ale dojanei și amenințării.

a. Motivația pozitivă constă în relaționarea directă și proporțională a rezultatelor obținute și a

comportamentului promovat (răspunsul la apeluri, valoarea soluțiilor, nivelul inițiativelor etc.) cu
satisfacțiile personale. Deși, accentul se pune pe latura pozitivă a laudei, recunoașterii și
recompensei, motivația pozitivă nu poate fi aplicată ca atare. Marea diversitate a structurilor psiho-
intelectuale umane face ca satisfacția să fie percepută diferit de la individ la individ. Satisfacția
depinde de felul de a fi, de a gândi, a concepe rostul și valorile vieții de fiecare în parte.

b. Motivația negativă este generată de folosirea unor factori motivaționali adverși. Este o
formă de motivare bazat pe amenințare, pedeapsă, blamare, de aceea managerii trebuie să o
utilizeze cu anumite rezerve pentru a evita efectul demotivațional al acesteia.

II. Criteriul naturii mijloacelor utilizate pentru motivarea personalului.

a. Motivarea materială (economică) reprezintă motivarea realizată prin mijloacele clasice, ce

vizează satisfacerea aspiraţiilor şi aşteptărilor de ordin economic ale salariaţilor. Principalele
motivaţii utilizate sunt: salariile, premiile, participările la profit, gratificaţiile, penalizările la salarii,
amenzi pentru săvârşirea de abateri. Pe lângă aceste motivaţii, în unele întreprinderi, îndeosebi,
pentru motivarea managerilor şi specialiştilor de înaltă valoare se utilizează acordarea de
autoturisme de serviciu, abonamente la sală, spații locative. Motivarea economică are un rol decisiv
în toate firmele şi în toate ţările, deoarece setul de aspiraţii şi aşteptări ale salariatului obişnuit dintr-o
organizaţie vizează în cea mai mare parte satisfacerea necesitaţilor sale economice privind
asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţe, adăpost etc.

Motivarea moral - spirituală are în vedere satisfacerea aspiraţiilor şi aşteptărilor de natură

moral-spirituală, ce vizează în primul rând sistemul de valori, atitudinile, comportamentele
salariaţilor. În realizarea motivării moral-spirituale se folosesc motivaţiile din această categorie,
acordarea de către manageri a încrederii în salariaţi, exprimarea de mulţumiri şi laude, lansarea de
avertismente, mustrări, acordarea de titluri onorifice şi medalii, organizarea de ceremonii pentru
anumite persoane sau evenimente din cadrul organizaţiei etc. Motivarea moral-spirituală s-a dovedit
eficace pentru toate categoriile de salariaţi cu un plus de efect pentru manageri şi specialişti

7. Marketing bancar – scurt istoric

Conceptia marketingului financiar-bancar a aparut in SUA in anii 1950-1960. In Europa
Occidentala, implementarea marketingului in sistemul bancar s-a realizat mai tirziu - prin anii
1960-1970. Spre exemplu, in Italia, pina in 1960, sistemul bancar si legislatia bancara erau relativ
statice - bancile activau in regim de monopol (concurenta intre ele, practic, nu exista, iar in relatiile
banca-client intotdeauna banca era cea favorizata).

8
Situatia se schimba esential in anii 70. Revolutia tehnologica a determinat bancile sa purceada la
atragerea unor clienti noi. Intreprinderile au inceput sa prefere decontari prin intermediul bancii (cu
furnizorii si salariatii) si aceasta a apropiat banca de clienti. La rindul lor, clientii au formulat un sir de
cerinte noi fata de banci.

De mentionat ca aceasta stare a lucrurilor avea loc pe fundalul unei supravegheri stricte a activitatii
bancilor comerciale de catre bancile centrale. Astfel, riscul falimentului era minim, iar conducerea
bancilor nu percepea importanta aplicarii strategiilor de marketing, considerind ca serviciile pe care
le ofera sunt necesare, deoarece aveau o cerere permanenta.

In anul 1980, sistemul bancar a suferit modificari esentiale (orientarea spre piata a institutiilor
bancare), in urma carora s-a intensificat concurenta interbancara. Orientarea spre produs a
intreprinderii bancare a fost inlocuita cu orientarea spre piata. In acea perioada, o atentie deosebita
s-a acordat dezvoltarii sferei serviciilor, ceea ce a accentuat tendinta bancilor de a „lega” clientul de
banca. 

Marketingul a inceput sa fie studiat ca filosofie, dar nu ca tehnologie. Specialistii afirma ca, in
ultimii 25 de ani, s-a realizat asa-numita „revolutie linistita”, care a generat transformarea pietei
occidentale dintr-o piata a producatorului in una a consumatorului.

Intensificarea concurentei pe piata financiara a condus la diminuarea nivelului rentabilitatii. In aceste

conditii, pentru a „supravietui”, bancile s-au vazut nevoite sa-si diversifice gama de produse si sa
utilizeze toate metodele de promovare a acestora. La etapa initiala, marketingul bancar era
concentrat pe cercetarea cererii de piata, precum si pe masurile de stimulare si atragere a noilor
clienti. 

O privire de ansamblu asupra evolutiei sectorului bancar international, dar si analiza literaturii de

specialitate, ne-a permis sa identificam urmatoarele premise ale aparitiei marketingului bancar si
particularitati ale dezvoltarii lui ulterioare:

 cresterea dinamica, in tarile dezvoltate, a sectorului financiar si, implicit, a celui

bancar, acestea fiind consecinte directe ale dezvoltarii economice;
 liberalizarea si universalizarea activitatii bancare, tendinta ce se manifesta mai accentuat
in contextul integrarii europene. Pentru bancile tarilor-membre ale Uniunii Europene,
liberalizarea constituie un imbold in vederea dezvoltarii unor noi servicii bancare, precum si
in perspectiva extinderii pietei. Consecinte ale liberalizarii sectorului bancar sunt globalizarea
pietelor si internationalizarea proceselor economice;
 aparitia si dezvoltarea unui mare numar de institutii non-bancare , care creeaza si intensifica
concurenta pe piata bancara;
 intensificarea concurentei dintre banci si institutiile non-bancare in procesul de dezvoltare a
pietei – atit in domeniul atragerii mijloacelor banesti, cit si in cel al prestarii serviciilor de
creditare. tinem sa mentionam ca, pe piata serviciilor bancare, concurenta a aparut mai tirziu
decit pe piata bunurilor si se deosebeste de aceasta prin diversitatea formelor si printr-o
intensitate pronuntata.
 modernizarea tehnologiilor bancare - a avut un impact semnificativ asupra calitatii deservirii
bancare, precum si asupra cresterii numarului de operatiuni si servicii.
 diversificarea industriei bancare - prin extinderea gamei serviciilor prestate de banci si prin
aplicarea metodelor non-bancare de atragere a mijloacelor banesti (emisiunea
obligatiunilor);
 dezvoltarea tehnologiilor informationale si a mijloacelor de comunicare – care creeaza
avantaje reale, in plan concurential, prin implementarea unor sisteme informationale
performante si prin individualizarea relatiei banca-client;
 extinderea domeniului de activitate a institutiilor financiar – creditare, penetrarea bancilor pe
pietele externe – consta in implicarea bancilor in activitati mai putin traditionale (consultatii
financiare, activitati investitionale, de asigurare, factoring, leasing etc) si in extinderea bancii
in plan geografic prin crearea unei retele de filiale in strainatate.

9
In literatura de specialitate sunt cunoscute diverse abordari ale evolutiei marketingului bancar ca
stiinta si ca domeniu autonom :

Prima abordare a evolutiei marketingului bancar este realizata de Philip Kotler. Ea presupune

cinci etape, care au fost identificate in functie de diversitatea si eficienta tehnicilor de marketing
implementate.

La prima etapa marketingul bancar este conceput ca o tehnica de publicitate si promovare a

vinzarilor, a imaginii bancilor (oferirea unor cadouri mici, dar utile: umbrele, lanterne, pixuri.).
Accentul se pune pe atmosfera de prietenie din cadrul bancii.

La cea de-a doua etapa marketingul bancar este definit drept zimbet si atmosfera destinsa -
functionarii de la ghisee sunt instruiti pentru a avea o atitudine cit mai deschisa fata de clienti.
Interiorul bancilor e reamenajat astfel incit atmosfera sa fie cit mai placuta, iar exteriorul este
„umanizat”. Bunavointa a incetat sa mai fie factorul decisiv in alegerea unei banci.

La a treia etapa de dezvoltare, marketingul bancar inseamna segmentare si innoire. Bancile au

descoperit un nou instrument competitiv in momentul in care au inceput sa-si segmenteze pietele si
sa lanseze produse noi pe fiecare segment de piata-tinta. Astfel, abilitatea bancii in ceea ce tine de
dezvoltarea continua a noilor produse determina pozitia de lider pe piata. Marketingul a patruns in
domeniul asigurarilor si serviciilor investitionale. Inovatiile au determinat globalizarea pietei
financiare si largirea activitatii bancilor prin prestarea unor servicii mai putin traditionale, precum si
prin utilizarea unor tehnologii informationale si a retelelor computerizate.

La a patra etapa, marketingul bancar semnifica pozitionarea pe piata. Bancile constientizeaza

faptul ca nici o banca comerciala nu este capabila sa ofere toate produsele si sa fie cea mai buna
pentru toti clientii. Se ajunge la concluzia ca o banca trebuie sa „ocupe o anumita pozitie”, tinind cont
din posibilitatile sale. Bancile ce au implementat in activitatea lor inovatiile au obtinut un avantaj fata
de concurentii lor. Obiectivul pozitionarii este de a ajuta clientii sa sesizeze adevaratele diferente
dintre bancile concurente pe piata, astfel incit acestia sa apeleze acelor banci care le pot satisface
necesitatile la cel mai inalt nivel.

La etapa a cincea, marketingul bancar este conceput drept analiza, planificare si control.

Cercetarile de marketing, care ar evalua potentialul diferitelor piete, elaborarea planurilor de
marketing, stabilirea marjelor de imprumut si elaborarea unor sisteme de stimulare a personalului
vor influenta eficacitatea activitatii bancii.

In opinia altui grup de autori, in evolutia marketingului bancar pot fi distinse doar trei etape:

Etapa initiala a dezvoltarii teoriei marketingului serviciilor bancare este considerata sfirsitul

anilor 60 – inceputul anilor 70. Aceasta perioada este marcata de initierea unor studii privind
particularitatile pietei serviciilor financiare, aparitia elementelor de marketing in domeniul bancar ,
elaborarea si implementarea conceptelor teoretice ale marketingului bancar.

A doua etapa de dezvoltare a teoriei marketingului serviciilor bancare este perioada cuprinsa intre
sfirsitul anilor 80 – inceputul anilor 90 ai secolului trecut. Ea este caracterizata de
studiul particularitatilor activitatii sistemelor creditar-financiare ale unor tari si al
eventualelor consecinte ale globalizarii si concentrarii capitalului bancar pe piata serviciilor
bancare.

A treia etapa de dezvoltare a teoriei marketingului bancar incepe in 1991 si continua pina in
prezent. Semnarea, in 1992, a Tratatului de la Maastricht, ce prevedea crearea Uniunii Vamale
Europene, si introducerea, din ianuarie 1999, a valutei europene unice – euro au determinat
revizuirea conceptiei privind deservirea complexa a clientilor bancii. A devenit actuala idea
„Supermarketului financiar”, s-au diversificat serviciile pe piata imprumuturilor, se dezvolta rapid
serviciile electronice, creste numarul absorbtiilor si fuziunilor bancilor.

10
La baza marketingului bancar sta strategia satisfacerii depline a necesitatilor complexe ale clientilor,
aceasta strategie determina cresterea semnificativa a rentabilitatii bancii.

Actualmente, se intensifica rolul strategic si organizational al marketingului bancar, rolul analizei,

planificarii si controlului bancar, bazat pe utilizarea efectiva a tehnologiilor informationale. Bancile
elaboreaza politici de atragere si mentinere a clientilor, ceea ce presupune evaluarea „costului”
pierderii clientului, orientarea spre noi segmente de clienti, trecerea la o abordare personalizata a
clientilor si extinderea pe noi piete, elaborarea noilor produse si servicii, utilizarea canalelor de
distributie virtuale, vinzarea serviciilor bancare in regim on-line.

8. Delimitari conceptuale ale marketingului bancar

In practica internationala, fundamentarea continutului marketingul bancar s-a realizat pe baza
cercetarilor in domeniu efectuate de marile companii industriale si comerciale. Remarcam ca, in
literatura stiintifica, lipseste o definitie si o tratare unica a marketingului bancar.

Astfel, in curentul american, prin notiunea de marketing in bancile comerciale se

subintelege programul complex de comportament al bancii, care include doua aspecte de baza:
analiza pietei bancare si a directiilor de dezvoltare; determinarea metodelor de influenta asupra
pietei.

De asemenea, marketingul bancar reprezinta un sistem de management al bancii, care presupune

evidentierea si studierea proceselor ce se desfasoara pe piata capitalului, in ansamblu, si pe
sectoare aparte: in sfera bancara, in sistemul de creditare si pe piata hirtiilor de valoare.

Structura mediului de marketing al intreprinderii financiare nu difera conceptual de cea a

intreprinderilor industriale sau comerciale. tinem sa mentionam ca, indiferent de pozitia pe care o are
in raport cu fiecare din componentele de mediu din cadrul pietei, intreprinderea bancara apare ca
ofertant de servicii.

Micro-mediul bancar cuprinde ansamblul elementelor si relatiilor stabilite in cadrul si in afara

institutiei bancare, care pot fi influentate de institutia bancara prin diverse pirghii. Elementele
determinante ale micro-mediului bancar sunt variabilele endogene (managementul bancii,
actionarii, structura organizatorica a institutiei bancare si relatiile care decurg din aceasta structura)
si variabilele exogene (clientii si necesitatile acestora, concurentii si strategiile adoptate, furnizorii
de bunuri si servicii indispensabile activitatii bancii, companiile specializate de marketing, audit,
publicitate).

Pentru „marketerii” din sfera bancara, implicatiile profunde asupra managementului bancar sunt
determinate de CLIENtI si CONCURENtI. Acestea sunt doua componente ce determina strategia
bancii. Relatiile de piata cu clientii si relatiile de concurenta imbraca forme particulare de
desfasurare, fiind caracteristice intreprinderii de servicii.

Astfel, in cadrul relatiilor de piata, sunt practicate o serie de relatii specifice cu clientii, cunoscute sub
denumirea de relatii preferentiale. Dezvoltarea relatiilor cu clientii este o prioritate a marketingului
bancar in conditiile unei concurente acerbe la nivelul pietei bancare. Caracterul puternic segmentat
al pietei dezvolta tehnici specifice de atragere si/sau mentinere a clientilor. Intrucit produsele
bancare traditionale sunt personalizate conform necesitatilor individuale ale clientilor, marketingul
relational devine foarte actual.

Concurentii bancii sunt reprezentati de institutiile angajate in activitati similare. Acestea pot fi:
institutiile creditar-financiare, institutiile non-bancare, organismele financiare internationale. Relatiile
de concurenta se particularizeaza, pe de o parte, datorita caracterului rigid al ofertei de servicii
bancare care exclude „apropierea exacta” a produselor, iar pe de alta parte, datorita mijloacelor
folosite in lupta de concurenta.

11
Macro-mediul bancii reuneste intr-un lant interdependent astfel de factori ca: demografici,
economici, culturali, naturali, tehnico-stiintifici, politici etc. Factorii respectivi nu pot fi controlati sau
influentati de institutia bancara, ci dimpotriva, ei au o influenta puternica asupra activitatii acesteia

9. Studiul pieței serviciilor bancare

Un aspect esential al marketingului bancar il constituie delimitarea produsului bancar concret de
serviciul bancar. Astfel,produsul bancar este un document (certificat), eliberat de banca in
vederea deservirii clientului sau realizarii unei anumite operatiuni (exemple: cambia, cecul,
depozitul etc.). Serviciul bancar reprezinta operatiunea bancara de deservirea clientului.

Atit produsul, cit si serviciul bancar vin sa satisfaca necesitatile clientilor si implica obtinerea unui
profit maxim de catre banca. Spre exemplu, deschiderea unui cont bancar – este un produs, iar
deservirea contului – un serviciu bancar. Insa, atit produsul, cit si serviciul bancar presupun
obtinerea unui venit sub forma de comision. De mentionat ca, in majoritatea cazurilor, produsul
bancar are un caracter primar, iar serviciul bancar – un caracter secundar

Servicii bancare prestate pe piata bancara din Republica Moldova

Servicii pentru persoane fizice Servicii pentru persoane juridice

 Deschiderea si deservirea conturilor in valuta  Deschiderea si deservirea conturilor
nationala si straina; in valuta
 Decontari in valuta nationala si straina;  nationala si straina;
 Primirea depozitelor in valuta nationala si  Decontari in valuta nationala si
straina; straina;
 Acordarea creditelor;  Toate tipurile operatiunilor de casa;
 Operatiuni de schimb valutar;  Primirea depozitelor in valuta
 Card-ul bancar. nationala si straina;
 Acordarea creditelor in valuta
nationala si straina;
 Sistemul “Client-Banca”;
 Operatiuni de convertire.

Oferta de servicii bancare are o caracteristica specifica in cadrul pietei bancare - continutul sau
omogen si unitar. Pachetul de servicii oferite este, in ansamblu, acelasi pentru fiecare tip de agent
economic. In general, bancile occidentale propun circa 300-400 servicii bancare, in timp ce bancile
din Republica Moldova - 70-150.

Dintre serviciile prestate pot fi evidentiate: conturile curente si produsele conexe, serviciile de
compensare interbancara, serviciile de imprumut, prestate persoanelor private, serviciile de afaceri,
leasing, factoring, serviciile de economisire si investire (plasamente), serviciile executorilor sau
administratorilor, serviciile fiscale, de consultanta, serviciile valutare si de calatorie, serviciile
bancare corporative, serviciile de asigurare, consulting, evaluare etc.

Desi este unitara si omogena, oferta de servicii difera de la un agent bancar la altul printr-o serie de
caracteristici specifice fiecarei componente in parte. Printre acestea se numara:

 volumul si durata imprumuturilor acordate;

 dobinzile percepute sau acordate;
 garantiile solicitate;
 nivelul si gradul de diferentiere al dobinzilor practicate;
 operativitatea;
 facilitatile oferite de banci etc.
12
O banca nu poate presta de una singura multitudinea si diversitatea de servicii.
De aceea, ea trebuie sa-si concentreze eforturile pe acele segmente, care,
pentru ea, sunt mai convenabile din punct de vedere al posibilitatilor sale de
productie, desfacere si finantare.

Cererea de servicii bancare exprima necesitatea ce apare la un moment dat pe piata. De obicei,

ea apare ca urmare a unor operatiuni de vinzare-cumparare a anumitor marfuri si servicii si
intruneste o serie de caracteristici specifice:

 este extrem de diversa ca volum, structura, frecventa de manifestare, arie de actiune etc.;
 este o cerere curenta, cu un caracter permanent si se manifesta atunci cind apare
necesitatea efectuarii unui depozit, imprumut, plati, incasari, asigurari etc.;
 are un grad de elasticitate ridicat si reactioneaza la evolutia unor factori specifici cum sunt:
veniturile, dobinzile, primele de asigurare, comisionul etc.

Concurenta bancara este un proces permanent, care cuprinde bancile comerciale si alte institutii
financiar-creditare non-bancare.

Sfera de actiune a concurentei bancare, se incadreaza in citeva segmente:

 1. piata mijloacelor si a serviciilor de producere;

 2. piata muncii;
 3. piata produsului informational-intelectual;
 4. piata imobiliara;
 5. piata hirtiilor de valoare;
 6. piata valutara si cea a metalelor pretioase.

Astfel, pentru a-si pastra pozitiile pe piata, banca trebuie sa tina cont de toate nuantele
concurentei bancare. Pina in prezent, in Moldova nu a fost deschisa nici o filiala a unor banci de
notorietate mondiala. Acest lucru poate fi explicat atit prin motive de ordin politic, cit si prin motive de
ordin social sau economic.

Nu este exclus ca, pur si simplu, bancilor occidentale le lipseste flexibilitatea necesara pentru a
functiona in conditiile noastre dificile. Concurenta bancara cuprinde nu numai concurenta bancilor
intre ele, ci si concurenta bancilor cu institutiile financiar-creditare bancare si cu intreprinderile non-
financiare.

Intensificarea concurentei si cresterea cerintelor clientilor fata de serviciile bancare conduce la faptul
ca un numar tot mai mare de banci apeleaza la marketing, elaboreaza planuri strategice de
marketing. Acest lucru este facut in scopul adaptarii la conditiile mediului extern, precum si in
vederea asigurarii avantajul concurential.

In procesul de studiere a pietei bancare, in calitate de date initiale, pot fi utilizate:

 a) marimea absoluta a activelor bancare , ce caracterizeaza dimensiunile operatiunilor

efectuate in sistemul;
 b) numarul bancilor inregistrate in teritoriul dat .Numarul institutiilor bancare se calculeaza
prin sumarea numarului de banci autorizate de BNM si a numarului filialelor lor. Statistica
demonstreaza ca cea mai mare concentrare de banci si filiale ale acestora este in municipiul
Chisinau. O prezenta cit de cit semnificativa a acestor institutii se atesta si in alte orase si
centre raionale ale republicii. In schimb, aceasta este foarte si foarte mica in mediul rural;
 c) indicele concentrarii fluxului financiar se calculeaza luindu-se drept baza raportul
dintre numarul bancilor si cel al filialelor acestora intr-o anumita regiune;
 d) numarul mediu al filialelor , create de o banca vorbeste despre activitatea bancii in ceea
ce tine de cucerirea noilor teritorii. Acesta este calculat prin impartirea numarului de filiale ale

13
 bancilor la numarul total al bancilor. Astfel, leaderi in acest clasament sunt Banca de
Economii, Banca Sociala, Moldova- Agroindbank, Moldindconbank, Victoriabank;
 e) nivelul concentrarii activelor exprima volumul activelor ce revin unei banci si se
calculeaza luindu-se drept baza raportul dintre volumul activelor bancare si numarul total al
bancilor. Acest indice caracterizeaza lupta concurentiala la nivel republican si demonstreaza
pe cit de activa este o banca sau alta.

Un rol esential in studierea pietei serviciilor bancare il are procesul de segmentare a pietei. Acest
proces presupune delimitarea pietei in grupuri de clienti cu necesitati similare, dar care difera, prin
definitie, de alte grupuri de clienti. Printre clientii bancii sunt persoane fizice si juridice, care impun
acesteia directiile de activitate. Persoanele fizice clienti ai bancii sunt impartite in 6 grupuri.

Relevanta este segmentarea socio-economica:

Segmentarea socio-economica:

Segmen Descriere generala Exemple de servicii bancare

t corespunzatoare
A Clasa mijlocie superioara: manageri Cerere mare de servicii si produse bancare,
superiori, administratori – prefer produse de in special servicii pentru investitii.
lux
B Clasa mijlocie: manageri si administratori cu Au nevoie de servicii bancare pentru
vechime medie investitii, cerere mare de asigurari
C1 Clasa mijlocie inferioara: manageri tineri, Utilizare minima a serviciilor pentru investitii.
supraveghetori - isi depasesc limitele Carti de credit, imprumuturi personale
financiare
C2 Clasa muncitoare calificata: lucreaza, de Utilizare limitata a serviciilor bancare –
obicei, in producere conturi curente, depuneri mici sau credite
mici
D Clasa muncitoare: muncitori putin calificati Utilizare limitata a serviciilor bancare
si necalificati
E Pensionari si vaduve Economii, gestiunea capitalului
Segmentarea demografica este cel mai des folosita si include urmatoarele criterii:

 virsta – cu cit cumparatorii devin mai batrini, cu atit necesitatile devin mai complexe;
 sexul – la serviciile financiare apeleaza mai des sexul masculin;
 grupurile socio-economice – deosebiri bazate pe ocupatii;
 locul, tipul si dreptul de proprietate asupra locuintelor;
 ciclul de viata al familiei. De exemplu: tineri necasatoriti; tineri proaspat casatoriti; cupluri ce
au un copil mai mic de 6 ani; cupluri cu mai multi copii, cel mai mic avind mai putin 6 ani;
cupluri cu copii ce inca depind de parinti; cupluri cu care copiii nu mai traiesc; cupluri in
virsta, capul familiei fiind pensionat; supravietuitor singur, care lucreaza; supravietuitor
singur, ce s-a pensionat deja.

10. Sistemul informaţional şi cercetările de marketing în activitatea bancară

Tema 3.4 conspect

Sistemul informational de marketing in cadrul bancii trebuie sa indeplineasca urmatoarele

functii:
 asigurarea unei informatii de calitate;
 asigurarea pastrarii, transmiterii si repartizarii datelor colectate;
 efectuarea unei analize sistematice a datelor curente si a celor din arhiva, in calcul fiind
luati indicatorii necesari pentru administrarea marketingului in cadrul bancii;
 asigurarea unui acces relativ al consumatorilor la datele particulare despre activitatea
bancii;
14
  elaborarea unor buletine informative;
 perfectionarea metodelor utilizate.
Insa, pentru o buna functionare a sistemului informational al bancii, este necesar ca banca sa fie
dotata din punct de vedere tehnic la modul corespunzator. Aceasta dotare presupune:
 prezenta tehnicii de calcul si a retelelor comunicationale in interiorul bancii astfel incit sa
nu existe piedici in procesul de elaborare si distribuire a fluxurilor informationale
integrate;
 un inalt nivel de calificare al utilizatorilor acestui sistem;
 posibilitatea conectarii la retele globale si locale;
 elaborarea si implementarea unor indicatori de lucru;
 utilizarea sistemului dat pentru solutionarea unor probleme strategice de marketing.
Functia de cercetare este considerata si o functie analitica a marketingului, care
reprezinta fundamental intregii activitati de marketing a unei banci comerciale.
Cercetarea de marketing asigura suportul informational necesar la toate etapele procesului
decizional sireprezinta activitatea, prin intermediul careia, cu ajutorul unor concepte,
metodesi tehnici stiintifice de investigare, se realizeaza specificarea, masurarea, culegerea,
analiza si interpretarea informatiilor de marketing. Aceasta cercetare este destinata
conducerii unitatii pentru o mai buna cunoastere a mediului in care activeaza, precum si pentru
identificarea oportunitatilor, evaluarea alternativelor actiunilor de marketing si a efectelor
acestora.
Cercetarea de marketing pe piata bancara este un proces complex ce include doua directii de
baza:
1. Cercetarea pietei bancare (analiza, observarea, prognozarea);
2. Elaborarea si realizarea strategiei de piata (politica de produse, politica de preturi,
politica de distributie, politica promotionala).
Procesul cercetarii de marketing include o serie de etape:
 Identificarea problemelor si formularea scopurilor
 Definirea metodelor de culegere si a surselor de informare
 Colectarea informatiei de marketing( realizarea)
 Analiza informatiei colectate si interpretarea rezultatelor
 Luarea deciziilor de conducere
Cercetarea de marketing in sfera serviciilor bancare se extinde in diverse directii:
Componente strategice Componente tactice
PIATA PRODUSUL
 Dimensiunea, hotarele, profitabilitatea  Pachetul de servicii
 Tendintele de crestere  Necesitatea produselor noi
 Segmentele-tinta  Diferentierea serviciilor
CONCURENTII PRETUL
 Concurentii de baza  Nivelul preturilor
 Caracteristicile de activitate  Strategia de formare a preturilor
CLIENTII DESFACEREA
 Grupurile de baza (profilul)  Reteaua de filiale
 Necesitati si doleante  Limite temporal
 Modul de adoptare a deciziilor.  Vinzarea indirecta
MEDIUL PROMOVAREA
 Legislatia  Imaginea bancii
 Situatia economica  Politica de publicitate
 Alti factori  Sponsorizari si binefaceri

15
 11) Comportamentul consumatorului de produse bancare
Tema 3.5 conspect

Asupra comportamentului consumatorului de produse bancare se exercita o multitudine de

factori de influenta:
 factorii psihologici
 factorii situationali (ambianta fizica, ambianta sociala, perspective temporala, utilitatea
intentionata si dispozitia sufleteasca)
 factori tehnologici
 mix de marketing (produd, prêt, promovare, plasament)
 factori economici
 factori socio-culturali
Motivele de cumparare ale produselor bancare:
1. Profit, cistig, rentabilitate
2. Rationalizare, comoditate
3. Reputatie, imagine, prestigiu
4. Asistenta sociala, asistenta in favoarea altora
5. Sanatate, confort
6. Curiozitate, dorinta de cunoastere, imitare
7. Securitate.
Procesul de luare a deciziei in comportamentul consumatorului de produse bancare :
1. Constientizarea nevoii
2. Cercetarea informatiilor
3. Evaluarea alternativelor
4. Decizia de achizitionare si achizitionarea propriu-zisa
5. Rezultatele achizitionarii
6. Comportamentul post-achizitionare
Influenta relativa a sotului si sotiei in comportamentul de cumparare are loc astfel:
1. Sotia domina: 2. Sotul domina:
 hainele sotiei  asigurare de viata
 hainele copiilor  alte asigurari
 obiecte de bucatarie  produse bancare
 produse de curatat
 hrana
 alte maruntisuri
3. Autonomie: 4. Sincretic:
 Imbracamintea sotului  mobila de sufragerie
 Obiecte de uz casnic  vacante
 automobil  scoala
 locuinta

12) Activele bancare: definitie, structura

conspect
Necesitatea gestiunii activelor
Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor a băncii care generează profit şi
asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care
generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.
Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale a lor care
sunt:

16
1) Structura activelor trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. Sub acest aspect se va
gestiona corespunderea activelor faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a
necesităţilor pentru acoperirea riscului ratei dobînzii.
2) Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a băncii – banca îşi va menţine
activele lichide în cantităţi estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de dezvoltare.
3) Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul
reprezintă nu numai dorinţa acţionarilor dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii.
4) Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la creşterea de risc. Scopul
managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat
de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.
Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen şi
sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita şi alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de
dobîndă pe piaţă. Activele bancare – disponibilităţile băncii ce generează profit sau asigură
activitatea normală a băncii.
Necesitatea gestiunii activelor:
 Genereză profit – conduce la creşterea profitabilităţii şi
îndeplinirea scopului mangementului bancar.
 Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea
pierderilor prov

Оглавление
Элементы оглавления не найдены.

 ocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea

lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre
profitabilitate şi risc.
 Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de limitele
impuse de autorităţile monetare. Gestiunea corectă în această direcţie va diminua cheltuielile
bancare excepţionale privind amenzile, precum şi diminuarea costurilor posibile provocate de
supraevaluarea posibilităţilor bancare în unele activităţi.
 Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a structurii
activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de
urgenţă sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.
 Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor
de scadenţă a activelor cu termenii de scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor
după termenul de scadenţă generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din
fluctuarea ratelor dobînzii.

internet

Astfel, operațiunile bancare active includ:

 creditarea întreprinderilor comerciale și industriale;

 acordarea creditelor persoanelor fizice;
 realizarea operațiunilor de schimb valutar și a operațiunilor cu valori mobiliare și metale
prețioase.
Operațiunile active au ca scop alocarea resurselor bancare pentru a asigura profitabilitatea și
lichiditatea organizației financiare. Prin intermediul unor astfel de operațiuni băncile
comerciale din Moldova pot exercita ciclurile economice și stabili fluxurile de capital de la o
ramură a economiei la alta, mai promițătoare. Astfel, creditorii pot facilita introducerea unor
tehnologii inovatoare, restructurarea industrială și creșterea investițiilor. În
17
 plus, operațiunile active ale băncilor comerciale presupun creditarea populației, precum și
efectuarea investițiilor în terenuri, echipamente si imobile din Moldova.

13) Gestiunea activelor după calitate

conspect
Gestiunea activelor după calitate
Activele bancare sunt generatoarele esenţiale de profituri, gestiunea cărora rezolvă
scopul esenţial al managementului bancar şi anume maximizarea profiturilor cu diminuarea
riscurilor. Iar structura activelor reprezintă raportul diverselor ca calitate active la total active
bilanţiere.
Iar portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari:
- Numerar în bancă;
- Portofoliul investiţional ;
- Portofoliul de credite;
- Clădiri, mijloace fixe şi alte imobilizări.
Normele juridice şi instrucţiunile acţionează asupra operaţiunilor active prin două căi:
Stabilind treptele investirii a unei părţi din resursele bancare pentru unele sau altele
operaţiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere şi la
termen. Iată de ce condiţia primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este
satisfacerea la moment şi pe deplin a retragerilor de capital.
Existenţa resurselor creditare destule pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se ştie
că creditul este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputinţa ei de-a oferi un credit în
condiţii avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor, ceea ce poate duce la iscarea unor
probleme, şi în fine la încetarea existenţii ei.
Calitatea activelor bancare este determinată de următorii parametri care le
caracterizează:
A. Structura activelor
B. Diversificarea activelor
C. Profitabilitatea activelor
D. Lichiditatea activelor
E. Riscul activelor
În continuare vom caracteriza fiecare dintre aceşti parametri prin prisma contribuţiei la
calitatea activelor bancare.
A. Activele pot fi structurate în :
 Active monetare (bani)
 Portofoliu de hîrtii de valoare
 Portofoliu de credite
18
  Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)
Determinînd ponderea fiecărui component în structură băncile îşi aranjează structura
activelor în conformitate cu strategia şi scopul urmărit. Pentru a-şi atinge scopul de maximizare a
profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest
proces poate condiţiona:
 Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de
lichidităţi ce duc la creşterea cheltuielilor prin procurarea
urgentă a resurselor.
 Diminuarea investiţiilor în imobilizări – pierderea clientelei,
deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de
modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor informatice existente.
Structura ideală a activelor ar fi:
- Active monetare – 10%
- Portofoliul de hîrtii de valoare – 30%
- Credite – 50-55%
- Contul portof. cred. – 2-5%
Factorii externi ce influenţează structura activelor:
- Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei monetare
- Dezvoltarea pieţei capitalului
- Limitele impuse de către actele de reglementare
- Starea generală de dezvoltare a ţării
Factorii interni ce influenţează structura activelor:
- Strategia de dezvoltare a băncii
- Diminuarea bancară şi a unităţilor teritoriale
- Capitalul bancar: CNT/APR ≥ 12% (CNT-Capitalul Normativ Total;
APR-Active Ponderate la Risc).
De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-şi permită
investiţii în portofoliu de credite, imobilizări sau HV corporative în volum mai mare. Băncile cu
CNT scăzut îşi vor menţine volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor
monetare şi HV de stat.
B. Diversificarea Activelor
Criteriile de diversificare a activelor:
 Tip de investiţii
 Tip de profit generat
 Termen de scadenţă
19
  Ramura
 Debitor
Dacă portofoliul de active a Băncii e nediversificat după tipul de investiţii banca riscă
să-şi diminueze profiturile în caz cînd situaţia economică în ţară defavorizează cererea la tipul de
investiţie preferat de bancă.
Totodată diversificarea portofoliului se face şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie
prezentă pe fiecare segment al pieţii produselor bancare
Diversificarea se face după:
- Ramura prioritară de investiţii
- Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului)
- După termenul de scadenţă a activelor (ajută la reinvestirea lor şi permite
depăşirea riscului de lichiditate şi al ratei dobînzii)
C. Profitabilitatea activelor bancare
Activele bancare pot fi :
- Neprofitabile
- Profitabile
Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă
coeficientul este în creştere atunci fiabilitatea băncii e în normă.
K1= (Active profit./Active totale)*100%
Venit (profit) generat de Active:
- Venit din dobînzi
- Venit neaferent dobînzilor – realizat din dividend sau diferenţa de cost a
activelor
Managementul activelor se ocupă de venitul din dobînzi. Pentru a analiza avem
coeficienţii:
Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob.
Marja bancară relativă = ((Venit dob./[Link]) – ([Link]./[Link]))*100%
Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100%
Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea
capitalului.
Maximizarea profitabilităţii:
- Majorarea volumului de active profitabile.
- Diminuarea cheltuielilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai
rentabile.

20
 - Majorarea încasărilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai
rentabile.
- Diminuarea cuantumului de resurse atrase.
Majorarea profitului băncii din dobînzi se face pe seama majorării cantităţii de active
profitabile, a ratelor dobînzii la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori. Cea mai
mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobînzii, deoarece
banca nu-şi poate permite majorarea cantităţii activelor profitabile la nesfîrşit.
D. Lichiditatea activelor.
Activele lichide sunt compuse din:
1. rezerva curentă (de bază) ce constituie 12-14% din total active şi e formată din:
- numerar
- banii din cont la BNM
2. rezerva secundară e formată din:
- HV de stat
- Credite în proces de recuperare
Banca îşi calculează necesarul optim de active precum şi structura lor determinînd
cuantumul de rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul de clientelă şi necesarul de plăţi
de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar şi după
structură.
E. Riscul activelor
Toate activele bancare şi plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a
activelor sale şi compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a
pierderilor posibile.
Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele în
categorii mari:
1. Lichidităţile băncii, HV de stat.
2. Creditele acordate de bancă sub garanţia statului avîndu-se ca gaj HVS (credite
acordate băncilor) sau metale preţioase.
3. credite acordate persoanelor fizice şi juridice de calitate înaltă avînd ca gaj active
eligibile (de calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare)
4. Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau gajul
e în deteriorare
5. active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe.

21
 1 0 * Q
2 10% * Q
Active riscante/Capital propriu
3 20% * Q
Dacă ponderea activelor riscante în capital
4 50% * Q
propriu este: 5 100% * Q
∑ Active riscante  ≤ 5 %
banca
are un rating foarte puternic ( 1 ).
 5 – 15% - rating bun ( 2 ).
 15 – 30% - rating slab ( 3 )
 30 – 50% - rating foarte slab (4)
 ≥ 50% - faliment ( 5 )

14) Noţiune de credit. Tipuri de credite

1 varianta internet
Creditul este o relație bănească ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor),
care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, și o altă persoană
fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul sau cumpără pe datorie, împrumutul
acordat (cu titlu rambursabil și condiționat de obicei de plata unei dobânzi). Cămătarul este o
persoană care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete (plata unei dobânzi exagerate).
Deoarece în trecut au fost și mulți cămătari evrei este poate în parte
explicația antisemitismului care a apărut din păcate în Europa. La împrumuturi, se poate
împrumuta în afară de o sumă de bani și diferite obiecte.
Creditul poate să fie de mai multe tipuri:
 de nevoi personale, cel mai utilizat;
 imobiliar, pentru achiziția unui imobil (apartament sau casă) sau a unui teren;
 leasing, pentru achiziția unei mașini, a unui utilaj etc. Deși, tehnic, leasing-ul este un
proces financiar neîncadrat în categoria creditelor, modalitatea de a „obține” un bun cu plata
acestuia într-un sistem de plăți lunare, asemănător ratelor, îl face să fie de foarte multe ori
asociat creditării.
De asemenea, creditul poate să fie garantat sau negarantat cu un bun sau o proprietate personală.
Pentru a obține orice tip de împrumut, banca va necesita în mod necesar un set minim de
documente de la client, acesta diferă de organizațiile financiare.

2 varianta internet
Credit – act de încredere comportând schimbul a două prestații dislocate în timp; bunuri
sau mijloace de plată în schimbul promisiunii sau al perspectivei de plată sau de rambursare. Eng
- credit.
Credit bancar – relațiile economice dintre creditor și debitor, se oferă contra plată cu
condiția să fie asigurat, rambursat la termen, utilizat în scopuri bine determinate. Eng - bank
credit.
Credit consorțial – credit acordat de mai multe bănci reunite într-un consorțiu (societate
simplă care regrupează mai multe bănci, în scopul executării de operații comune). Una dintre

22
băncile participante funcționează ca șef de filă, adică reprezintă consorțiul de credit față de
societatea sau colectivitatea publică aflată în căutare de capitaluri. Eng - syndicate credit.
Credit de consum – credit acordat persoanelor particulare în scopul de a le permite să
plătească în numerar prețul unor bunuri de consum. Eng - consumer credit.
Credit documentar (acreditiv) – angajamentul scris pe care îl preia o bancă pe baza
ordinului cumpărărtorului, de a vira o sumă anumită vânzătorului (beneficiarul acreditivului)
într-un interval de timp fixat, contra remiterii documentelor determinate, care dovedesc că o
marfă definită a fost expediată. Eng - documentary credit.
Credit de investiții – credit pentru finanțarea achiziției de mijloace fixe (imobile, mașini,
etc). Eng - capital investment loan.
Credit funciar – credit pe termen lung în baza garantării lui cu o proprietate imobiliară,
urbană sau rurală și, în primul rând, cu pământul.
Credit ipotecar – credit garantta prin constituirea unei ipoteci sau înscris ipotecar, care
grevează un bun imobil în favoarea creditorului. În caz de insolvabilitate creditorul poate cere
vânzarea prin licitație a imobilului ipotecat, iar din prețul obținut să-și rețină suma împrumutată,
împreună cu dobânda și cheltuielile prilejuite de vânzare și de judecată.
Credit în alb (fiduciar) – credit bancar acordat clienților de încredere, fără garanții, până
la o anumită sumă maximă. Eng - open credit, blank credit, unsecured credit.
Credit în cont curent – credit care poate fi utilizat prin prelevări succesive, până la
limita convenită, de-a lungul unei perioade determinate; poate fi acordat în alb sau contra
garanție. Eng - overdraft, current accout credit.
Credit lombard – credit deschis de o bancă și garantat printr-un drept de gaj asupta
titlurilor (valorilor mobiliare) aparținând clientului, care pot fi ușor transformate în bani lichizi.
Eng lombard loan, collateral loan.
Credit renegociat – credit la care a fost amânată scadența, a fost redusă rata dobânzii etc.
în legătură cu agravarea situației financiare a împrumutatului. Eng - renegotiated loan.
Credit revolving – credit acordat unui client într-o sumă determinată și reînnoit pe
măsura rambursării acestuia. Eng - revolving credit.
Creditare bancară – activitate bancară prin care se acordă credite în concordanță cu
principiile creditului bancar. Creditarea bancară este operativă, elastică și adaptabilă cerințelor
temporare de fonduri bănești ale unităților economice, contribuind la determinarea corectă a
mărimii lor. Dobânda percepută stimulează gospodărirea eficientă atât a propriilor fonduri, cât și
a celor împrumutate. Controlul efectuat în procesul creditării bancare contribuie la întărirea
disciplinei financiare, a celei de credite, la prevenirea și lichidarea stocurilor supranormative, la
creșterea vitezei de rotație a activelor circulante. Eng - bank lending.
Credit - scoring – o notație de apreciere, sau de evaluare a atributelor solicitantului în
vederea acordării creditului; își propune să stabilească un mod de ierarhizare a solicitanților de
credit printr-o notă medie sau de punctaj. Eng - credit rating system.
Credit sezonier – credit acordat unei întreprinderi pentru a-i furniza capitaluri pe termen
scurt în vederea realizării producției curente sau efectuării lucrărilor de sezon (de ex. agricole).
Eng - seasonal loan.
Credit sindicalizat – credit acordat de un sindicat bancar. Eng - syndicated loan.
Credit stand-by – (1) linie de credit deschisă pentru o durată de terminată, operație
pentru care se plătește un comision de confirmare sau de punere la dispoziție. Clientul poate
prevedea din linia de credit sumele de care are nevoie, plătind dobânzi numai pentru acestea; (2)
linie de credit pusă la dispoziția unei țări (sau a Băncii Naționale) care se confruntă cu dificultăți
temporare ale balanței de plăți (de exemplu în cadrul unui acord stand-by cu FMI). Eng - stand-
by credit
Creditor – titular al unui drept de creanță; persoană sau instituție care a acordat cuiva un
credit. Eng - creditor.

23
 15) Pasivele bancare: definiție, structură
Operațiunile pasive ale băncilor comerciale (internet)
Operațiunile pasive includ:
 operațiuni de atragere a fondurilor din partea clienților cu furnizarea anumitor servicii;
 operațiuni de atragere de fonduri din partea clienților fără furnizarea de servicii;
 atragerea fondurilor din alte surse.

Operațiunile pasive sunt concentrate pe formarea resurselor bancare, care afectează

caracteristicile și volumul operațiunilor active, precum și fiabilitatea instituției de credit. Profitul
băncii comerciale de asemenea, depinde de mărimea și structura resurselor bancare. Valoarea
principală a operațiunilor bancare pasive constă în mobilizarea fondurilor temporar libere din
partea întreprinderilor publice în scopul satisfacerii nevoilor economice ale sistemului bancar,
transformării economiilor în investiții productive și asigurării populației din Moldova cu
creditele de consum. Astfel, datorită procentelor acumulate din valorile mobiliare și depozite sînt
parțial compensate pierderile populației, înregistrate în rezultatul inflației.
Caracteristicile structurii pasivelor și funcțiile capitalului băncii
Structura pasivelor bancare se caracterizează prin ponderea scăzută a resurselor proprii – rata
acestora nu depășește limita de 22%. În comparație, la întreprinderile nefinanciare mărimea
acestei cote este de pînă la 50%. În același timp, capitalul propriu al băncii îndeplinește
următoarele funcții:

 Funcția operațională – fondurile proprii ale instituției de credit sunt utilizate ca

instrument financiar principal în dezvoltarea bazei materiale a băncii, este un fel de
capital inițial folosit pentru achiziționarea echipamentelor necesare, calculatoarelor,
clădirilor, precum și pentru extinderea rețelei bancare;
 Funcția de protecție – constă în asigurarea obligațiulor băncii față de creditori și
deponenți cu scopul menținerii stabilității capitalurilor proprii. Aceste fonduri ale
instituțiilor de credit reprezintă o garanție a fondului de asigurare a solvabilității băncii în
cazul cheltuielilor neprevăzute sau a pierderilor în activitățile financiare;
 Funcția de reglare – prevede punerea în aplicare a activităților de reglementare de către
băncile comerciale prin propria gestionare a capitalului. Dimensiunea minimă a acestui
capital este stabilită de Banca Națională a Moldovei și servește drept bază pentru
standartizarea activităților economice ale băncilor moldovenești.
Rezultatul operațiunilor pasive îl constituie creșterea soldurilor de numerar ai balanței bancare,
ținînd seama de fondurile instituției de credit, restanțele la creditele acordate altor bănci
comerciale, precum și soldurile din conturile de depozit ale deponenților. La rîndul
său, operațiunile active contribuie la creșterea resurselor financiare pe conturile bancare active
– acestea sînt creditele bancare, banii în numerar, investițiile în bunuri, echipamente, imobile și
titluri de valoare.

Operatiunile pasive ale bancilor comerciale (slaiduri)

Operatiunile pasive ale bancilor comerciale sunt operatiuni de mobilizare a resurselor
banesti si de constituire a surselor de creditare.
Dintre aceste operatiuni cele mai frecvente sunt depozitele, rescontul si capitalul propriu.
Structura pasivelor bancare se caracterizează prin ponderea scăzută a resurselor proprii –
rata acestora nu depășește limita de 22%. În comparație, la întreprinderile nefinanciare mărimea
acestei cote este de pînă la 50%. În același timp, capitalul propriu al băncii îndeplinește
următoarele funcții:
Cerinte pentru gestionarea corecta a operatiunilor pasive:
- Prezenta unei incaperi respective si a unui personal calificat
24
 - Banca este obligata sa tina cont de situatia economica din tara si din lume si in functie
de aceasta sa planifice operatiunile passive
- Oferta de servicii bancare trebuie sa fie corelata cu amplasarea localului bancii si cu
oferirea unor servicii non-bancare (parcare,telefon,magazin)
- Extinderea operatiunilor pasive ale bancii va tine cont de superioritatatea bancilor cu
traditii in domeniu, care deservesc deja generatii de depunatori
- Politica de dezvoltare si extindere a operatiunilor pasive trebuie sa fie stabila si flexibila
- Pentru dezvoltarea operatiunilor pasive banca urmeaza sa promoveze o politica eficienta
de marketing.

 Funcția operațională – fondurile proprii ale instituției de credit sunt utilizate ca

instrument financiar principal în dezvoltarea bazei materiale a băncii, este un fel de
capital inițial folosit pentru achiziționarea echipamentelor necesare, calculatoarelor,
clădirilor, precum și pentru extinderea rețelei bancare;
 Funcția de protecție – constă în asigurarea obligațiulor băncii față de creditori și
deponenți cu scopul menținerii stabilității capitalurilor proprii. Aceste fonduri ale
instituțiilor de credit reprezintă o garanție a fondului de asigurare a solvabilității băncii în
cazul cheltuielilor neprevăzute sau a pierderilor în activitățile financiare;
 Funcția de reglare – prevede punerea în aplicare a activităților de reglementare de către
băncile comerciale prin propria gestionare a capitalului. Dimensiunea minimă a acestui
capital este stabilită de Banca Națională a Moldovei și servește drept bază pentru
standartizarea activităților economice ale băncilor moldovenești.

16) Depozitele bancare (slaiduri)

Depozitele bancare sunt resurse atrase şi existente funcţional în portofoliul băncii sub
forma:
 conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate încasările
şi plăţile clienţilor. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru atragerea
clienţilor, îndeosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele şi să crească
calitatea serviciilor oferite;
 depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca
oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă grad mare de volatilitate, adesea băncile
restricţionând operaţiunile cu aceste conturi;
 depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţei, diferenţiat în funcţie de perioada de
maturitate. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de depozit.
resurse atrase «nedepozit» sunt procurate de bancă în situaţii dificile, disfuncţionale şi pot căpăta
următoarele forme:
 împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de licitaţie,
credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;
 împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei crize
acute de lichidităţi;
 vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor guvernamentale sau a altor
hârtii de valoare din portofoliul băncii.

Noţiunea şi caracteristica generală a contractului depozitului bancar

Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (banca), autorizata
conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o
sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la
termen) sau la cerere (depozit la vedere). 

25
 Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la
contul curent bancar dacă acestea nu contravin naturii depozitului bancar
Contractul de depozit bancar trebuie să fie încheiat în scris. Forma scrisă a contractului se
consideră respectată dacă banca eliberează deponentului un libret de economii, un certificat de
depozit sau orice alt document care atestă depunerea banilor şi care corespunde cerinţelor legii şi
uzanţelor bancare.
Banca plăteşte deponentului o dobîndă în mărimea şi în modul prevăzut de contract.
Banca nu poate reduce în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de
lege sau de contract, cu condiţia respectării unui termen de preaviz de cel puţin 15 zile.
Dobînda pentru depozitul bancar se calculează începînd cu ziua următoare zilei efectuării
depozitului, pînă în ziua precedentă zilei restituirii sumei depuse sau decontării acesteia în baza
unor alte temeiuri legale.
Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînda pentru suma depozitului
bancar se plăteşte deponentului, la cererea acestuia, la expirarea fiecărui trimestru, iar dobînzile
neridicate în acest termen se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează dobînda în
continuare. La restituirea sumei depuse, se plăteşte întreaga dobîndă calculată pînă la acel
moment.
Banca garantează secretul informaţiei privind relaţiile de afaceri cu clientul.
Informaţia care constituie secret bancar poate fi furnizată numai la cererea clientului sau a
reprezentantului acestuia.
Banca poate furniza o astfel de informaţie reprezentanţilor autorităţilor publice numai în
cazul şi în modul prevăzute de lege. În cazul în care banca divulgă informaţia ce constituie secret
bancar, deponentul lezat astfel în drepturi poate cere despăgubiri.
Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural clientela bancara
şi depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării
profitabilităţii băncii:

Reglementarea juridică a raporturilor legate de deschiderea, gestionarea şi închiderea

modificarea ratei dobânzii diferenţa dintre rata

la depozite. dobânzii la depozite şi rata venitul băncii,
dobânzii la credite (marja determinat de
bancară) creşterea
volumului
deciziile clienţilor referitor volumul şi structura depozitului şi
la mărimea şi tipul depozitului băncii creditului bancar
depozitului
conturilor în Republica Moldova. Suspendarea acţiunilor în cont. Modificarea şi
închiderea conturilor.
CONTURILE LORO
Deschiderea. Pot fi deschise de băncile comerciale la BNM. Pot fi deschise băncilor altor state
la băncile din R. M., de băncile comerciale ale R. M. către alte bănci din R. M., pot fi atît în lei
moldoveneşti cît şi în valută străină.
Se prezintă următoarele documente:
a) Cererea de deschidere a contului;
b) Copia autentificată notarial a autorizaţiei de desfăşurare a activităţii financiare;
c) Dispoziţia BNM, numai pentru deschiderea contului la BNM;
d) Pentru băncile străine, autorizaţia eliberată în ţara de reşedinţă sau extrasul din Registrul
Bancar al ţării de reşedinţă, precum şi permisiunea băncii centrale din ţara de reşedinţă;
e) Copia autorizaţiei de desfăşurare a activităţii profesionale cu hîrtii de valoare, pentru băncile
care desfăşoare un anumit gen de activităţi financiare;
26
f) Copia certificatului de atribuire a codului fiscal (numai pentru băncile din R. M.), precum şi
certificatul de înregistrare fiscală (tot pentru băncile din R. M.) şi fişa cu specimenele de
semnături.
Închiderea conturilor:
a) În baza cererii titularului de cont.
b) Dacă este persoană juridică – la cererea findatorilor sau proprietarilor.
c) În baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.
d) În baza actelor normative emise de BNM şi a legislaţiei R. M.
Conturile nu pot fi închise pînă la achitarea completă a documentelor percepute şi
conţinute în Registrul de Documente de Decontare, percepute în mod incontestabil, ţinut de
bancă.
La închiderea contului, titularul de cont restituie carnetul de cecuri de numerar
neutilizate. Numerele conturilor închise nu se pot atribui altor conturi o perioadă nu mai mică
decît termenele generale de prescripţie, iar documentele juridice privind perfectarea contului se
păstrează în arhiva băncii.

17) Fondul de garantare a depozitelor

Garantarea depozitelor bancare (g mail)
Poziţii convergente:
- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;
- interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului
reputaţional;
- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:
- ca mod de funcţionare, vom întâlni:
1. structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor
băncilor falimentare;
2. structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;
- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
1. fondurile administrate public;
2. fondurile administrate privat;
- după caracterul contribuţiilor, se disting:
1. fondurile obligatorii
2. fondurile facultative.
În RM, Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică.
Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de administratie al
lui este compus din 6 membri:
a) 3 membri propusi de Asociatia Bancilor din Moldova;
b) un membru propus de Ministerul Justitiei;
c) un membru propus de Ministerul Finantelor;
27
 d) un membru, fara drept de vot, propus de Banca Nationala a Moldovei.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează
toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate.
Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi
nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină în valoarea maximă de 6000 lei, cu
anumite excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare.
Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind
plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a
depozitului, în limita plafonului de garantare
Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din depozitele atrase cu valoarea
până la 6000(sau 4500) lei.
Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele
garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor.
Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul
este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

Garantarea depozitelor bancare (slaiduri)

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost constituit ca persoană juridică
de drept public la 1 iulie 2004 in baza Legii Republicii Moldova nr.575 din 26.12.2003 privind
garantarea depozitelor in sistemul bancar (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 30-
34/169 din 20.02.2004)
Obiectivele principale ale acestuia sunt protecția deponenților și contribuirea la
stabilitatea financiară a țării prin asigurarea onorării la timp a depozitelor garantate și acumulării
resurselor necesare pentru rezoluția băncilor.
Fondul garanteaza depozite persoanelor fizice rezidente si nerezidente, persoanelor
juridice de drept privat constituite in moneda nationala si in valuta straina in bancile licentiate
din Republica Moldova.
In cazul in care depozitele unei banci devin disponibile, Fondul garanteaza onorarea
acestora fiecarui deponent in limita plafonului de garantare.
La formarea mijloacelor Fondului sînt admise şi obligate să participe băncile licenţiate de
Banca Naţională a Moldovei.

28
 Organul de administrare si supraveghere al Fondului este Consiliul de
Administratie compus din 5 membri aprobati de catre Parlamentul Republicii Moldoca,
fiind reprezentanti ai:
- Asociatiei Bancilor din Moldova;
- Ministerul Justitiei;
- Ministerul Finantelor;
- Bancii Natuonale a Moldovei;
- Ministerului Economiei si Infrastructurii.
Mijloacele financiare ale Fondului pot fi constituite din:
a) vărsămîntul obligatoriu anual;
b) contribuţiile iniţiale ale băncilor;
c) contribuţiile trimestriale ale băncilor;
d) contribuţiile speciale ale băncilor;
 e) împrumuturi;
 f) veniturile din lichidarea creanţelor sale;
g) veniturile din investirea mijloacelor sale;
  h) veniturile din aplicarea penalităţilor de întîrziere;
  i) alte venituri (donaţii, subvenţii bugetare, ajutoare etc.);
  j) mijloacele prevăzute de Legea cu privire la redresarea și rezoluția bancară.
Varsamantul obligatoriu anual se utilizeaza pentru acoperirea cheltuielilor curente
prevazute de bugetul Fondului si se achita anual de catre bancile licentiate.
Mijloacele financiare prevazute de Legea privind redresarea si rezolutia bancilor se
utilizeaza doar in scopurile prescrise in Legea privind redresarea si rezolutia bancilor.
Celelalte surse de mijloace financiare formeaza resursele Fondului destinate garantarii si
se utilizeaza pentru onorarea depozitelor garantate in sistemul bancar.
Astfel, principala sursa financiara a mijloacelor destinate garantarii depozitelor o
constituie contributiile trimestriale incasate de la bancile participante la formarea resurselor
Fondului. Bancile licentiate trimestrial depun in Fond o contributie in functie de gradul de risc
atribuit de catre BNM, in marime de 0.08% sau 0.1 sau 0.12% din suma totala a depozitelor
garantate in conformitate cu prevederile Legii privind garantarea depozitelor in sistemul bancar
si Regulamentului cu privire la modul de calculare si plata de catre banci a varsamintelor si
contributiilor catre Fondul de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar, aprobat prin Hotarirea
Consiliului de administratie nr.8 din 20.08.2004 cu modificarile si completarile ulterioare.
De asemenea, resurse financiare ale Fondului dstinate garantarii depozitelor se
completeaza cu veniturile din activitatea investitionala.
29
 Evolutia acumularii resurselor fondului destinate garantarii depozitelor.(fig)
Resursele fondului destinate garantarii depozitelor structurate dupa sursa de provenienta.
(fig)
Incasarile contributiilor bancare – 61,45%
Incasarile veniturilor generate de Fond – 38,55%
Nu sunt garantate urmatoarele depozite:
a. depozitele membrilor organelor de conducere ale Băncii;
b. depozitele persoanelor care dețin, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar
efectiv sau prin activitate concertată, dețineri calificate în capitalul social al Băncii
(definite astfel în art. 3 din Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor);
c. depozitele foștilor deținători de dețineri în capitalul social al Băncii, ale căror acțiuni au
fost anulate potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (3) din Legea instituțiilor financiare nr.
550/1995 sau art. 52 din Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor;
d. depozitele persoanelor juridice, controlul asupra cărora este deținut de persoanele
specificate la lit. a), b) și c) din prezentul articol;
e. depozitele plasate de către alte bănci, inclusiv întreprinderi din alte state cu activitate
comparabilă cu banca, în nume și cont propriu;
f. depozitele soților și rudelor de gradul întâi și al doilea ale persoanelor consemnate la lit.
a), b) și c) din prezentul articol;
g. depozitele persoanelor fizice terțe care activează în numele persoanelor consemnate la lit.
a), b) și c) din prezentul articol;
h. depozitele plasate de către organizațiile de creditare nebancară, inclusiv companiile de
leasing și organizațiile de creditare ipotecară;
i. depozitele plasate de către asociațiile de economii și împrumut și asociații centrale;
j. depozitele plasate de către companiile de asigurare;
k. depozitele plasate de către societățile de investiții;
l. depozitele declarate ilicite prin hotărâre judecătorească. Fondul suspendă onorarea
depozitelor persoanelor cărora li s-a intentat acțiune în instanță privind legalitatea
depunerilor, iar hotărârea judecătorească nu a devenit definitivă;
m. depozitele al căror titular nu a fost identificat la data indisponibilității depozitelor;
n. titlurile de creanță la purtător;
o. toate instrumentele care se cuprind în noțiunea de fonduri proprii ale Băncii.
In cazul in care depozitele unei/unor banci devin indisponibile. Fondul garanteaza onorarea
acestora fiecarui deponent, indifirent de numarul si marimea lor sau de moneda in care s-au

30
constituit, PLAFONUL DE GARANTARE fiind de 50.000 (cincizeci de mii) LEI
MOLDOVENESTI.

18) Riscurile bancare: definiție, concept

G mail
1. Riscul – incertitudinea faţă de posibilităţile de incasare a unor cîştiguri viitoare sau a valorii
plasamentului.
Expunerea la risc – suma pierderii sau cheltuielile suplimentare pe care le poate suporta
individul sau instituţia în urma unor situaţii imprivizibile.
În sfera bancară riscurile pot fi divizate în 2 categorii mari:
1. riscurile asociate băncii ca unei oricarei alte întreprinderi, numite
riscuri de întreprindere;
2. riscuri specifice activităţii bancare, numite riscuri pure.
Riscuri de întrepridere:
 riscul organizaţional – poate fi generat de o structură organizatorică ineficientă sau
incorectă;
 riscul de mediu sau riscul ambiant – riscul generat de situaţia economică sau structura de
reglementări în ţara în care activează banca;
 riscul de nefuncţionare – riscul generat de situaţia de forţă majoră care pot stopa
activitatea bancară pe o perioadă de timp;
 riscul de contrapartidă – este riscul care afectează banca ca orice altă întreprindere în
relaţiile cu partenerii săi.
Riscuri pure:
o riscul de credit – este riscul de neincasare a sumei împrumutului acordat sau a dobînzii
aferente acestui împrumut;
o riscul de lichiditate – este imposibilitatea băncii să-şi onoreze obligaţiile scadente la un
moment de timp;
o riscul de dobîndă - este posibilitatea de a pierde o sumă mare de bani sau de a neîncasa
profituri în urma modificării neprognozate a ratei dobînzii (sit. de gap). Acest risc este
generat de diferenţa între activele bonificate cu dobîndă şi pasivele la care se plăteşte
dobînda pentru o perioadă anumită de timp;
o riscul valutar – este posibilitatea unor pierderisau neîncasări de profituri în urma variaţiei
imprevezibile a cursului valutar;
o riscul de variaţie a cursului hîrtiilor de valoare – este posibilitatea apariţiei unor pierderi
în urma variaţieicursului valorilor mobiliare deţinute în portofoliul băncii.
Riscul de insolvabilitate (= [Link] + [Link] întrepridere) – este riscul de incapacitate de a executa
activitatea bancară fiind un risc sumar generat de toate celelalte riscuri pure şi da întreprindere.
Nici un risc în activitatea bancară nu-şi are existenţa în varianta sa pură. Fiecare din ele sau
poartă cauză de apariţie a celuilalt sau poate fi cauzat.
Din punct de vedere matematic toate riscurile bancare pot fi clasificate în 2 categorii mari:
1. riscuri diversificabile – adica riscuri care pot fi calculate şi prognozate prin sisteme
matematice şi poate fi asigurat, acoperit.
2. riscuri nediversificabile – riscuri care nu pot fi calculate şi anticipate cu certitudine din
cauza existenţei unor factori imprognozabili care-l generează.
Majoritatea riscurilor bancare conţin în sine atît parametri diversificabili care sunt calculaţi
printr-un sistem de indicatori, cît şi parametri nedeversificabili, care sunt acoperiţi de bancă prin
alte posibilităţi (gaj, acoperire prin valori mobiliare derivate, asigurare, etc.).
Există o mulţime de sisteme de clasificare a riscurilor bancare. Cea mai generală clasifică
riscurile bancare după următorii criteri:
31
1 după sursa de apariţie:
 riscuri externe – sunt generate de factori din afara băncii asupra cărora banca nu are
control (r. de ţară, r. legislativ, r. sit. fors-majore, [Link], [Link]);
 riscuri interne – sunt generate de factorii specifici activităţii bancare (r. de credit, r. de
lichiditate, r. de insolvabilitate).
2 după aspectul financiar:
 riscuri financiare pure – riscuri generate de factori ai pieţii financiare (r. de dobîndă,
[Link], [Link] lichiditate);
 riscuri nefinanciare – riscuri care sunt legate de bancă ca de întreprindere (r. de fraudă, r.
organizaţional, r. de piaţă, etc.)
3 după posibâilităţi de previzionare:
 riscuri diversificabile;
 riscuri nedeversificabile.

2. Gesiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi intreprinse de bancă pentru a depista
cauzele apariţiei a riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc.
Scopurile:
1. asigurarea viabilităţii băncii prin evaluarea corectă a riscului şi micşirarea pierderilor
posibile;
2. extinderea controlului intern prin supravegherea riscului respectînd un sistem de norme şi
coeficienţi interni precum şi cei impuşi de autorităţile bncare;
3. deţinerea în permanenţă a informaţiei asupra riscurilor asumate de bancă pentru a crea
posibilităţi de acţiune imediată în omiterea lor;
4. reevaluarea şi restructurarea continuă a portofoliului de active şi pasive bancare.
Gestiunea riscurilor bancare este foarte importantă pentru bancă căci este echivalată cu
gestiunea întregii bănci. Din aceste considerente autorităţile pe piaţa bancară impun băncilor
anumite condiţii de gestiune a riscurilor sub formă de coeficenţi obligatorii către respectare sau
principii ce vor fi implementate în strategia de activitate a băncii. Recomandările cele generale
sunt înaintate de comitetul de la BASEL.

Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape:

a) identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un orice
risc;
b) evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile în
caz dacă acest risc apare;
c) controlul riscului, verificarea procesului sau activităţii bancare pe tot parcursul derulării
ei pentru identificarea momentului de apariţie a riscului;
d) eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor
posibile generate de riscul respectiv;
e) finanţarea riscului, este preluarea unor poziţii de hedjing prin instrumente suplimentare
pentru acoperirea pierderilor posibile.

conspect
Riscurile sunt inerente in toate tranzacţiile, dar sunt rare cazurile în care acestea sunt
complet eliminate. De aceea este important, pe cât posibil , ca riscurile să fie înţelese şi evaluate
într-o manieră logică şi explicită.
Pentru noţiunea de risc nu există o definiţie unică. În schimb el poate fi prezentat prin trei
caracteristici generale:
- Cauzele riscului provin din instabilitate
32
 - Punctul critic de manifestare a riscului este determinat de obiectivele întreprinzătorului
- Riscul reprezintă posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de risc se înţelege pericol,
inconvenient posibil, posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe nedorite pentru
subiect.
În anumite accepţiuni prin risc se înţelege manifestarea unei instabilităţi ce rezultă din
alegerea unui obiectiv greşit. Astfel riscul apare în dependenţă de un obiectiv ales (de exemplu
riscul lichidităţii) precum şi în legătură cu cauzele concrete ale obiectivului greşit ales (de
exemplu riscul valutar). Riscul poate fi privit şi sub aspectul pericolului /pierderii pe care îl / o
generează o decizie greşită în opoziţie cu o altă decizie ce ar fi fost mai bună.
Într-o altă accepţiune riscul poate fi privit şi doar sub aspectul posibilităţii apariţiei unei
pierderi. Riscul trebuie abordat în opoziţie cu posibilitatea apariţiei unui câştig. În urma unei
decizii financiare rezultatul poate fi sau câştig sau pierdere, în primul caz fiind vorba de “şansă”
iar în al doilea caz este vorba de “risc”.
Ca orice activitate, şi cea bancară este supusă riscurilor, dintre cele mai diverse. De aceea,
riscul există permanent, el însoţeşte ca o umbră toate afacerile băncii şi se produce sau nu, în
funcţie de condiţiile care i se creează.
Definirea noţiuni de risc este deosebit de dificilă în ceea ce priveşte activitatea economică,
întrucât în evaluarea riscului şi în posibilitatea cuantificării cu exactitate a acestuia intervine
subiectivismul.
Prin risc bancar se înţelege elementul de incertitudine care poate afecta derularea unei
operaţiuni economico-financiare a acesteia.
Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării
operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective, prin
deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea
funcţionalităţii bănci. Riscul bancar poate fi provocat în interiorul băncii de către clienţi sau din
cauza mediului concurenţial extern.
Francezii Michael Rouch şi Gerard Naullen, în cartea lor „Le control de gestion bancaire et
financiére”, definesc riscul ca un angajament purtând o incertitudine dată, cu o probabilitate de
câştig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere.
Domeniul riscurilor bancare este un domeniu vast şi prea „mişcător” pentru a fi tratat în
manieră exhaustivă. Anumite aspecte sunt tratate insuficient, şi aceasta deoarece, în ciuda
importanţei sale, acest domeniu este acoperit astăzi de contribuţii când prea simple, când prea
„ştiinţifice” pentru ca modelele, conceptele şi tehnicile gestionării riscurilor să fie clarificate şi
exploatabile. Contribuţiile existente pot fi legate de trei orientări.
O primă orientare se limitează exclusiv la instrumentele şi conceptele de bază, aşa cum
ele operează. Prezentarea acestora este obligatorie, dar lasă în urmă numeroase dificultăţi puse în
discuţie şi limitele lor.
O a doua orientare este mai „ştiinţifică”; ea evidenţiază şi detaliază toate complexităţile
riscurilor financiare şi ale gestionării lor. Ea constituie baza modelărilor, un efort necesar pentru
măsurarea riscurilor şi analiza lor.
O a treia orientare se focalizează asupra instrumentelor bancare prin care se
administrează riscurile, contractele la termen, contractele swap, opţiunile, toate instrumentele
care permit controlarea riscurilor.
Riscul trebuie privit ca un fenomen obiectiv ce însoţeşte orice afacere şi este mai degrabă
un factor de progres, atunci când este gestionat corect, decât de regres.
La baza teoriei riscului se află următoarele ipoteze:
- Riscul este prezent in activitatea oricărui agent economic şi, respectiv, riscul influenţează
deciziile agentului economic.
- Atitudinea faţă de risc este diferită şi depinde de doi factori: mărimea profitului scontat şi
probabilitatea producerii profitului.
- Sunt două modalităţi posibile de evaluare a riscului:
33
 a) prin metode calitative, cand se va determina utilitatea profitului aşteptat şi influenţa
pierderilor posibile asupra afacerii (deosebim risc accesibil, critic, catastrofal);
b) prin metode cantitative, cand se va evalua mărimea profitului prognozat (a pierderilor
posibile) şi probabilitatea producerii acestora.
- Pot fi evidenţiate trei atitudini posibile faţă de risc:
1) Preferinţa faţă de risc. In acest caz, se presupune că persoana care are o asemenea
atitudine faţă de risc, intr-o investiţie apreciază, in primul rand, riscul acesteia. Deci dacă va avea
de ales intre două investiţii cu aceeaşi profitabilitate, dar cu o probabilitate de producere a
profitului diferită, persoana cu preferinţă faţă de risc va alege investiţia mai riscantă (mai
incertă).
2) Neutralitatea faţă de risc. In acest caz se presupune că persoana cu o asemenea
atitudine faţă de risc, la alegerea intre două variante posibile de investire, va lua in calcul doar
mărimea profitului scontat, fără a acorda atenţie asupra riscurilor posibile.
3) Aversiunea faţă de risc. In astfel de caz, alegerea din două variante de investire cu
aceeaşi sumă a profitului scontat se va face in folosul investiţiei mai puţin riscante. Adică,
persoana cu o asemenea atitudine faţă de risc, in momentul luării deciziei privind investirea, va
lua in calcul ambii factori, atat mărimea profitului scontat, cat şi probabilitatea producerii
acestuia.
- Investitorul este caracterizat prin aversiune faţă de risc. Evident, clasificarea investitorilor
in dependenţă de atitudinile posibile faţă de risc este teoretică şi, in mare parte, subiectivă. Chiar
şi investitorii caracterizaţi prin aversiune faţă de risc por avea diferit grad de aversiune şi această
clasificare este infinită.

34