MARIANA MOMANU

Unitatea de învățare 3.
EDUCAȚIA CREȘTINĂ.
DE LA PRIMELE ȘCOLI CREȘTINE LA APARIȚIA UNIVERSITĂȚILOR

3.1. IISUS HRISTOS CA EDUCATOR. PEDAGOGIA SFINTEI SCRIPTURI

Romanii se închinau unor zei cu semnificaţie agrară; în perioada republicană, au preluat miturile
şi zeii grecilor pe care i-au identificat cu propriii zei: Jupiter (Zeus la greci), zeul suprem; Neptun
(Poseidon), zeul mării; Mercur (Hermes), zeul comerţului, crainicul permanent al lui Jupiter, călăuza
umbrelor morţii către Infern etc. Voinţa zeilor era hoarte importantă, de aceea ei trebuiau să fie
consultaţi înaintea unei mari întreprinderi şi îmbunaţi cu fapte bune şi jertfe. Zeii grecilor erau însă
destul de capricioşi, iar filosofii erau nemulţumiţi de zei şi căutau să explice lumea printr-un principiu
unic; gândirea lor era deschisă către monoteism. Lumea greco-romană avea nevoie de Iisus Hristos.
Când apostolul Pavel a predicat la Atena, a ţinut seama de specificul vieţii religioase de aici, de
înclinaţia şi nevoia spirituală a divinităţii unice şi a găsit un mediu receptiv (Gangel, Benson, pp. 60-61).
De aceea, Iisus Hristos “nu este doar Mesia, Mântuitorul celor care îşi pun încrederea în El, ci şi piatra
de încercare a istoriei. Cuvintele şi faptele Lui ne dau o filosofie de viaţă şi un ţel” (Gangel, Benson,
p.62).
Iisus Hristos nu a fost doar unul dintre cei trei mari învăţători care au existat vreodată (alături de
Socrate şi Buddha), ci “Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Învăţător, Domn, Dumnezeu” (Ioan). Învăţătura Lui
era foarte diferită de cea a cărturarilor vremii cărora le lipsea autoritatea:
“Mulţimile stăteau uimite de învăţătura Lui, căci Îi învăţa ca unul care are putere şi nu ca învăţaţii
lor” (Matei, 7, 29). Avea ştiinţa deplină a cunoaşterii sufletului omenesc şi a mijloacelor de a îndruma
viaţa oamenilor pe calea adevărului prin credinţă către mântuire: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la tatăl meu decât prin mine” (Ioan, 14,6).“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează mie
nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(Ioan, 8.12).
Iisus este chiar sursa adevărului şi calea către adevăr şi mântuire; puterea sa este chiar puterea
exemplului. Iisus este Învăţătorul pentru că El a respectat întocmai ceea ce a predicat. De aceea,
Lucrarea Lui nu este doar una de predicare, ci mai ales una de învăţare; El preferă să folosească
cuvântul învăţătură şi nu predică; cei care îl urmau i se adresau ca unui învăţător, unicul învăţător:
“Învăţătorule, Te voi urma oriunde Vei merge”, îi spune un cărturar (Matei 8.19).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Precizați și argumentați elementele fundamentale ale modelului paideic al lui Iisus Hristos. Care sunt
elementele puternic legate de eficiența modelului? Argumentați și exemplificați.

3.2. DEZVOLTAREA ȘCOLILOR CREȘTINE. DE LA ȘCOLILE CATEHUMENICE LA CELE CATEHETICE

În primele secole, a existat o imagine antiintelectuală asupra creştinismului primar. Celsus spune
despre creştini că sunt “oameni neinstruiţi, servili şi ignoranţi” (Origene, Contra Celsus). Nemulțumiți de
această situație, unii conducători ai bisericii s-au arătat preocupați de ameliorarea ei (Gangel, Benson,
p.77).
În primul secol, învăţătura se primea în întâlnirile creştine sau în familiile creştine. Întâlnirile erau
de trei feluri: pentru: pentru învăţarea Scripturii în scopul edificării; masa comună sau masa dragostei,
urmată de Cina Domnului; întâlniri pentru rezolvarea problemelor curente. Primii creştini aduceau cu ei

90
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

din iudaism un respect pentru învăţătură şi tradiţie, în care ştiinţa de carte era preţuită pentru studiul
Scripturii şi abia apoi în scopuri seculare (Gangel, Benson, p. 83).
Au apărut treptat şcolile catehumenice (katecheo - a informa, a instrui); biserica pretindea ca
noii creştini să fie supuşi timp de câţiva ani unei perioade de probă înainte de a primi botezul şi de a lua
Cina Domnului; aceştia erau iniţiaţi de prezbiterii bisericii, de diaconi şi chiar laici (cazul lui Origene), de
obicei în casele învăţătorilor lor. Aceste şcoli au constituit prima formă de educare a Bisericii Primare, în
care erau instruiţi copiii credincioşilor dar şi evrei adulţi sau convertiţii. Scopul instruirii în aceste şcoli
consta în dobândirea unei învăţături sistematice pentru iniţierea celor care urmau să primească botezul
creştin. Conţinuturile erau alcătuite din: Didahii, Păstorul din Hermas, scrieri ale lui Irineu, Ciprian, Iustin
Martirul, Teofil. Dezvoltarea moral-spirituală era considerată mai importantă decât transmiterea
conţinutului. Aceste şcoli au atins apogeul între 325-450, dar au continuat şi în sec al V-lea. Diminuarea
rolului acestor şcoli s-a datorat răspândirii practicii botezului copiilor. Elemente ale acestei învăţături mai
există şi azi (şcolile duminicale în care sunt iniţiaţi noii creştini).
În anul 179 a fost înfiinţată şcoala catehetică din Alexandria de către Pantaenus. Succesorii săi
au fost Clement şi Origene. Avea la bază doctrina platoniciană. Şcoala catehetică din Antiohia pleca
de la doctrina aristotelică, folosea metoda inductivă, fiind interesată de Iisus cel istoric şi propunând o
interpretare istorică şi nu alegorică a Scripturii. Aici au predat: Lucian, Diodorus, Ioan Gură de Aur,
Theodoret, episcop de Cyrrhus. Alte şcoli catehetice erau la Edessa, Cezareea, Nisibis, Ierusalim,
Cartagina. Şcolile catehetice propuneau o abordare ştiinţifică a creştinismului; cu timpul au devenit
seminarii pentru pregătirea preoţilor.
Diocleţian a pus un accent deosebit pe educaţie şi a construit mari biblioteci, a trimis învăţaţi în
Alexandria pentru a transcrie textele clasice şi a aduce copii în bibliotecile din Roma. Succesorul său în
Apus, Constantin (Diocleţian a împărţit Imperiul; în Răsărit, stăpânea Galerius), a proclamat toleranţa
faţă de creştini şi faţă de păgâni (edictul de la Milan, din 313, emis de Licinius, succesorul lui Galerius şi
Constantin).Sinodul de la Niceea a fost convocat de Constantin şi s-a ţinut în palatul imperial. Scopul
împăratului era de a menţine unitatea imperiului, care era dezbinat, după expresia sa, din cauza unor
“fleacuri teologice”. Planul lui Constantin a eşuat.
În perioada de glorie a Imperiului, învăţaţii romani au alcătuit propria programă de arte liberale,
influenţată de cea din şcolile greceşti. În secolul I î.Hr. existau nouă domenii de studiu: logica, retorica,
gramatica, aritmetica, geometria, astronomia, medicina şi arhitectura. În perioada de destrămare a
Imperiului Roma, Martianus Capella i-a convins pe educatori să elimine arhitectura şi medicina.
Celelalte arte liberale au devenit cunoscute apoi ca trivium (gramatica, retorica, logica) şi quadrivium
(aritmetica, geometria, astronomia şi muzica). Acestea alcătuiau conţinutul programei artelor liberale în
Europa, începând cu sfârșitul secolului al IV-lea.

ÎNTREBĂRI
Care sunt cauzele care au condus la dezvoltarea școlilor catehumenice și a celor catehetice? Ce rol au
jucat aceste școli în primele secole de creștinism?
Care sunt conținuturile predate în aceste școli?
Ce funcții îndeplineau acestea?

3.3. RENAȘTEREA CAROLINGIANĂ. DEZVOLTAREA ȘCOLILOR MONAHALE, EPISCOPALE ȘI DE LA CATEDRALE

Destrămarea Imperiului Roman a generat o perioadă de declin a sistemului şcolar. Despre o

redresare a educaţiei în Apus putem vorbi în contextul renaşterii culturale din perioada carolingiană.
Carol cel Mare(742-814) a fost încoronat împărat de către papă în ziua de Crăciun a anului 800,
devenind succesorul legitim al împăraţilor vechiului Imperiu Roman. Creşterea influenţei islamice în

91
MARIANA MOMANU

Europa, Africa, apusul şi sudul Asiei constituia o ameninţare pentru lumea creştină. Părintele renaşterii
carolingiene este considerat Bede (673-735), supranumit Venerabilul, primul mare istoric şi om de litere
englez(întemeietorul istoriografiei engleze). Elevul său, Egbert, a devenit arhiepiscop de York şi, în
spiritul gândirii educative a mentorului său, a înfiinţat o şcoală. La conducerea acestei şcoli a urmat
Alcuin, cel care a fost invitat de Carol cel Mare să conducă Şcoala palatină din Aachen şi activitatea
culturală-educativă din Imperiu. La York, ca şi la Aachen, Alcuin şi-a alcătuit programa pe baza celor 7
arte liberale considerate 7 “coloane sau trepte” ale formării, deasupra cărora se află teologia,
înţelepciunea divină. Poate ajunge la înţelepciune numai cel care a urcat aceste 7 coloane. Urcuşul
presupune o ierarhie bine stabilită: se pleacă de la gramatică, se trece prin retorică, dialectică,
aritmetică, geometrie, muzică şi astrologie. Trivium-ul era folositor pentru instruirea clerului în ceea ce
priveşte omiletica, astfel încât să-şi poată îndeplini cu eficacitate rolul de propovăduitor. Quadrivium-ul
era util pentru stabilirea datelor sărbătorilor sfinte ale Bisericii (Cairns, E.E., 1992, p.235). L-a sfătuit pe
Carol cel Mare să decreteze o legislaţie a educaţiei potrivit căreia fiecare mănăstire trebuia să
conducă o şcoală în care băieţii să înveţe cititul, scrisul, cântatul psalmilor, aritmetica şi gramatica latină

APLICAŢIE
Parcurgeți epistola adresată de către Carol cel Mare abatelui Baugulf de la mănăstirea Fulda, în 787
(Narly, 1935, pp.114-116). Analizați, pe baza acestei scrisori, politica educației și pe cea culturală și
consecințele acestora pentru dezvoltarea educației.

3.4. APARIȚIA UNIVERSITĂȚILOR

Renaşterea carolingiană a oferit o bază pentru dezvoltarea educaţiei în secolele următoare.

Întemeierea mănăstirii de la Cluny, din estul Franţei, în 910 a constituit un nou pas important. Călugării
de aici au reînviat tradiţia primei mănăstiri apusene, întemeiată de Benedict de Nursia (480-547), dar,
spre deosebire de aceasta, s-au angajat în viaţa comunităţii. Monahismul a fost preocupat de educaţie
încă de la început; în primele şcoli monahale erau primiţi băieţii care doreau să intre în ordinul monahal,
dar din sec. al IX-lea au fost acceptați şi cei care doreau doar să primească o educaţie. Scopul
educaţiei era religios, disciplina, severă, postul şi rugăciunea, obligatorii, limba de predare, latina,
conţinutul, cele șapte arte liberale. Şcolile monahale au dominat scena învăţământului european între
secolele VI - X,XI. Cele mai cunoscute sunt: Tours din Franţa, Fulda din Germania, Monte Cassino din
Italia.
S-au dezvoltat şcolile episcopale sau de la catedrale. Dacă la început episcopul se ocupa
direct de educaţia elevilor, din secolele IV-V această muncă a fost încredinţată unui dascăl numit
scholasticus, profesor de retorică şi gramatică care a predat într-o şcoală publică dar s-a convertit. Deşi
şcolile monahale au rămas centre importante de educaţie, şcolile de la catedrale şi cele profesionale au
preluat supremaţia, dezvoltându-se concomitent cu dezvoltarea centrelor urbane în care funcţionau.
Şcolile de la catedralele din Paris, Chartres, Orleans, Liege, Utrecht, Toledo au devenit foarte
cunoscute în secolele XI-XIII; ele erau nu doar şcoli pentru pregătirea clericilor, ci şi şcoli care
pregăteau profesori de arte liberale şi teologie. Acestea au stat la baza apariţiei universităţilor, în marile
centre urbane.
Un rol important în apariţia universităţilor l-au avut (Cairns,E.E., 1992, p.235):
 existenţa unor centre de învăţământ superior pe lângă catedralele episcopilor sau arhiepiscopilor.
Universitatea din Paris a luat fiinţă din şcoala de pe lângă catedrala Notre Dame;
 existenţa unui mare profesor într-o şcoală. De exemplu, în secolul al XI-lea, la Bologna, Irnerius
avea reputaţia unui mare învăţat, iar studenţii veneau să-i audieze cursurile de drept roman.
Prestigiul de care se bucura Abelard a contribuit mult la dezvoltarea Universităţii din Paris;

92
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

 revoltele studenţeşti şi migraţiile. Conflictele dintre regele englez şi cel francez din a doua jumătate
a sec al XII-lea au contribuit de asemenea la dezvoltarea universităţilor. Studenţii englezi de la
Universitatea din Paris s-au revoltat şi au plecat în Anglia, la Oxford. Aşa a luat fiinţă Universitatea
din Oxford. O altă revoltă a studenţilor, în 1209, a dus la exodul acestora de la Oxford la
Cambridge, înfiinţându-se şi aici o universitate.
La Paris sau Bologna profesorii şi studenţii s-au organizat în bresle pentru a dobândi mai multă
autonomie şi siguranţă. Cu timpul, aceste bresle s-au transformat în universitas, desemnând asociaţii
de profesori şi studenţi. Conştienţi de forţa numerică şi de avantajele economice pe care le aduceau
oraşului, studenţii s-au constituit într-o corporaţie care cerea privilegii şi imunităţi şi, în special,
eliberarea de sub controlul autorităţii civile şi al episcopului în dioceza căruia se aflau. Aşa au început în
sec al 12-lea studenţii şcolilor din Bologna şi Paris (vezi Narly, 1935, pp.154-155). Studenţii şi profesorii
alcătuiau o comunitate, o corporaţie, numită corpus, collegium, societas, communio, consorţium şi, mai
ales, universitas: Universitas magistrorum et scolarium parisiensium. Universitatea din Paris a obţinut
protecţia regelui şi a papei. O bulă papală din 1215 recunoştea universitatea drept corporaţie
ecleziastică, care era subordonată doar papei şi avea dreptul de a se întruni şi de a avea sigiliu.
Termenul era folosit deci pentru a desemna o organizaţie politică, un tip aparte de viaţă comunitară şi
nu instituţia şcolară ca atare, pentru care se folosea expresia studium generale. Abia către sfârșitul
secolului al XIV-lea denumirea de universitas fost extinsă şi asupra instituţiei şcolare, înlocuind-o pe
aceea de studium generale (Narly, 1935).
Un rol important în apariţia universităţilor şi în renaşterea intelectuală a secolului al XI-lea l-au
avut, după Gangel şi Benson (1994): cruciadele, dezvoltarea comerţului şi contactele Apusului cu
învăţaţii arabi. Primele universităţi: Bologna 1119, Paris 1160, Oxford 1167. Către 1400, existau peste
75 de universităţi în Europa. Traducerile din Aristotel au avut un impact deosebit asupra universităţilor
apusene. La Paris s-a produs o adevărată revoluţie: în 1215, programele Universităţii erau modificate în
întregime: studiul literaturii latine, îndeosebi al poeţilor, era înlocuit cu logica formală (Braudel, 1994, p.
66).

APLICAŢII
Analizați cauzele apariției și răspândirii universităților.
Explicați dezvoltarea semantică a termenului universitas, în contextul afirmării primelor universități.

93