ISTORIA PEDAGOGIEI

Unitatea de învățare 2.
PEDAGOGIA ȘI EDUCAȚIA ÎN ROMA ANTICĂ
Motto: Grecia învinsă şi-a învins la rândul său barbarul învingător
şi a adus civilizaţia în necioplitul Latium (Horatiu).

2.1. IDEI PEDAGOGICE ȘI PRACTICI EDUCAȚIONALE ÎN ROMA ANTICĂ

Dezvoltarea spirituală a Romei este decalată cu cel puţin două secole faţă de cea a spiritului
grec. O autentică dezvoltare a învăţământului roman se produce abia la sfârșitul secolului I î.Ch., ca
urmare a cuceririi Greciei de către romani. Sistemul grecesc a servit drept model pentru sistemul roman
de învăţământ. Alături de preceptoratul privat, s-a dezvoltat învăţământul public în limba greacă.. Sub
raportul conţinuturilor a fost adoptat umanismul clasicilor greci. Cicero a tradus vreme de câţiva ani din
Platon şi moraliştii greci; studiul muzicii era considerat potrivit mai ales pentru fete (artă de agrement),
dar în limitele austerităţii specific romane; gimnastica este acceptată mai ales ca igienă şi mai puţin ca
sport, atletismul nu va fi acceptat, circul şi amfiteatrul vor înlocui stadionul şi palestra (Marrou, 1997).
Până la 7 ani, rolul esenţial în educaţie revine mamei, după care, de educaţia copilului se ocupă
mai ales tatăl. La 16 ani se încheie educaţia familială printr-o ceremonie solemnă, în cadrul căreia sunt
părăsite însemnele copilăriei, între care toga tivită cu purpură, pentru a adopta un nou stil de viaţă;
tânărul primeşte acum toga virilă şi este declarat cetăţean. Un an este consacrat “uceniciei în viaţa
publică”, iar rolul principal nu-l mai are tatăl, ci un vechi prieten al familiei. Deşi după acest an începe
serviciul militar, va continua să stea în preajma unui om politic cunoscut, adesea un mare avocat.
Tradiţia naţională şi cea a propriei familii au un rol foarte important în formarea tânărului nobil; există de
obicei o trăsătură marcantă, ce caracterizează prin tradiţie marile familii (orgoliul Claudiilor, asprimea
Iunilor etc.; strămoşul real sau imaginar are un rol foarte important în întemeierea tradiţiei unei familii);
dacă educaţia greacă putea fi definită ca o educaţie a eroilor (homerică), educaţia poate fi definită ca o
imitaţia a strămoşilor (Marrou, 1997, p. 20).

Titus Livius evocă existența şcolilor elementare în societatea romană în sec V-IV. Învăţământul
secundar s-a dezvoltat pe la mijlocul secolului al III-lea. Marrou explică această întârziere prin
inexistenţa unei literaturi naţionale (echivalentul literaturii greceşti, îndeosebi homerice). De altfel,
poezia latină a fost creată din motive pedagogice, primul poet latin, Livius Andronicus, fiind în acelaşi
timp primul profesor de limbă latină şi cel ce a tradus Odiseea în latină, literal, vers cu vers. Abia în
timpul lui Augustus învăţământul secundar latin a căpătat o formă deplină, putând rivaliza cu cel al
grecilor: Virgiliu devine poetul de referinţă, un adevărat Homer al latinilor. În Roma republicană, tânărul
din înalta societate romană îşi putea continua educaţia 2-3 ani în şcolile retorice sau filosofice din
Alexandria, Atena sau alte centre elenistice răsăritene. Greaca era limba internaţională a diplomaţiei, iar
retorica era fundamentală pentru formarea viitorilor politicieni. În sec al III-lea au apărut şcoli retorice în
limba greacă la Roma iar odată cu Cicero se va dezvolta învăţământul retoric în limba latină. Marcus
Aurelius şi-a scris Meditaţiile în limba greacă, iar Quintilianus recomanda elevilor săi să-şi înceapă
studiile mai întâi în greacă şi apoi în latină: “Prefer ca copilul să înceapă cu limba greacă, fiindcă latina,
care este folosită de cei mai mulţi şi-o va însuşi chiar de nu am vrea noi; în acelaşi timp el trebuie inițiat
mai întâi în disciplinele greceşti de la care au provenit şi ale noastre” (1974, p. 15).

APLICAŢIE
Analizați rolul educațional al familiei în contextul cultural al Romei antice.

87
MARIANA MOMANU

2.2. MARCUS FABIUS QUINTILIANUS (35-95 [Link].)

2.2.1. Date biografice
A profesor de retorică la Roma sub împăratul Vespasian (primul profesor de retorică plătit de
stat). Împăratul Domiţian l-a solicitat să se ocupe de educaţia nepoţilor săi.

2.2.2. Institutio Oratoria. Concepția pedagogică a lui Quintilianus

Lucrarea Institutio Oratoria, alcătuită din 12 capitole este considerată deopotrivă un tratat de
retorică şi o lucrare pedagogică. Retorica are o finalitate etică şi culturală. Un bun orator trebuie să
ofere în acelaşi timp un exemplu viu de viaţă culturală şi morală: oratoria fără caracter e simplă
prostituare intelectuală şi morală, pentru că în acest caz “fluenţa vorbirii devine complicele crimei,
trădătorul inocenţei, duşmanul adevărului” (1974). La fel de importante sunt înţelepciunea oratorului şi
buna lui pregătire intelectuală.
Foarte relevant pentru concepţia pedagogică este primul capitol, considerat un mic tratat de
pedagogie generală. Idealul educaţiei nu-l constituie cultura enciclopedică, ci vorbirea corectă, formarea
unui bun orator. Quintilianus acordă o mare atenţie primilor ani de educaţie şi consideră că o bună doică
trebuie să dovedească o disciplină morală ireproşabilă, dar şi o vorbire corectă. Primele impresii pe care
copilul le acumulează îl vor influenţa toată viaţa aşa cum “vasele noi conservă izul primelor licori turnate
în el, iar lâna, odată vopsită nu-şi va mai dobândi albeaţa primară” (1974). La 7 ani, copilul trebuie să
frecventeze şcoala publică, pe care o preferă celei private care-l menține pe copil tot între “pereţii
casei”. Rolul esenţial în educaţia copilului revine acum educatorului, care trebuie să probeze o ţinută
morală ireproşabilă şi capacitate de adaptare la specificul vârstei şi al fiecărui copil.
Conţinuturile învăţării sunt prezentate ca trepte ale desăvârșirii prin oratorie:
 retorica e “floarea tuturor ştiinţelor”, dar până la învăţarea ei este necesară asimilarea unor
conţinuturi diverse;
 pentru învăţarea cititului, a scrisului şi a socotitului recomandă jocul, iar ca mijloace, utilizarea
tăbliţelor de lemn și a literelor săpate în lemn;
 studiul gramaticii e foarte important pentru a accede la arta oratoriei și cuprinde două diviziuni: arta
de a vorbi corect şi explicaţia poeţilor la care se adaugă exerciţiile de compoziţie, de povestire şi
analiza regulilor gramaticale.
 geometria, muzica şi filosofia sunt importante pentru formarea unui bun orator. Geometria îl
obişnuieşte cu disciplina minţii şi-l ajută să distingă adevărul de eroare; muzica oferă armonie şi
simţul măsurii, foarte importante pentru un bun orator, iar filosofia, care cuprinde dialectica, logica,
fizica şi ştiinţele naturii, oferă conţinuturile posibilelor discursuri.
Integritatea caracterului este cea mai importantă calitate a dascălului. Asemenea unui părinte
pentru elevii săi, conştient că preia locul părintelui, acesta înţelege capacităţile copilului şi-şi adaptează
stilul şi conţinutul în funcţie de acestea.

Quintilianus este considerat un precursor al lui Erikson, Piaget, Kohlberg şi Fowler, deoarece a
identificat trei etape în dezvoltarea copilului (0-7, 7-14, 14-17 ani) şi a considerat că programa trebuie
adaptată specificului acestor etape. A arătat importanţa diferenţelor individuale şi a educaţiei
diferențiate, necesitatea unei educaţii speciale pentru copiii talentaţi, importanţa stimulării motivaţiei și a
curiozității în învăţare. Ideile sale au fost redescoperite de pedagogia renascentistă, îndeosebi de
Vittorino da Feltre.

APLICAŢIE
Identificați și argumentați cel puțin trei idei actuale în opera lui Quintilianus.

88