LIMBA ROMÂNĂ

Unitatea de învăţare 3.
NIVELUL FONETIC/ FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE (2)

3.1. Grupurile de sunete

Grupurile de sunete (vezi Şerban 1997: 70-81), aşa-numitele grupuri vocalice, din limba română
sunt: diftongul, triftongul şi hiatul.
(a) Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală aparţinând aceleiaşi
silabe.

În cadrul clasei diftongilor din limba română se poate opera distincţia între:
- diftongii ascendenţi (semivocală + vocală): iarmaroc, ied, voioşie, iureş, acuarelă, plouă, huo, deal,
vreo, toamnă;
- diftongii descendenţi (vocală + semivocală): copii, trei, voi, etui, văi, cenuşiu, mereu, sau, zău, pârâu.

(b) Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale aparţinând
aceleiaşi silabe.

În cadrul clasei triftongilor din limba română se poate opera distincţia între:
- triftongii ascendenţi (semivocală + semivocală + vocală): leoarcă, lăcrămioară;
- triftongii echilibraţi (semivocală + vocală + semivocală): citeau, citeai, miau, iei, lupoaică.

(c) Hiatul este grupul de sunete format din două vocale alăturate care fac parte din silabe
diferite: hi-at, zo-o-log, po-e-zi-e, co-fe-i-nă.
În limba română pot fi identificate şi grupuri de sunete realizate în cadrul unor sintagme (grupuri
de cuvinte – cuvinte sintactice) – aşa-numitele grupuri sintactice de sunete:
 diftong sintactic: ne-aţi căutat, vi-i dau, a-i spune, să-i arăt, ne-am dus, arătându-i;
 triftong sintactic: ne-au dat, ne-ai spus, ţi-oi spune, i-au lăudat, le-oi arăta;
 hiat sintactic: cartea de aici, pe acolo, ne aude, manual de afaceri.

APLICAŢIE
Exemplificaţi, în cuvinte, formele de hiat constituite din vocale repetate.

3.2. Semnele de ortografie şi de punctuaţie

Ortografia trimite, conform etimologiei (gr. orthos „drept, corect” şi graphein „a scrie”), către
scrierea corectă, realizată – în forma scrisă a comunicării – prin respectarea normelor limbii literare;
acestea implică, la nivelul convenţiilor, atât scrierea corectă a cuvintelor, cât şi utilizarea anumitor
semne de ortografie (şi de punctuaţie – ca reflectare a intonaţiei din planul oral).

III.2.1. Semnele de ortografie din limba română, acceptate în totalitate sau nu în lucrările de
specialitate (vezi DOOM 2, Dimitriu 2004, Bertea 1993, îndreptarele ortografice în uz etc.), sunt:

343
ANGELICA HOBJILĂ

cratima, apostroful, blancul, bara oblică, punctul, linia de pauză şi accentul cuvântului, pe care le vom
ilustra în mai jos prin prisma principalelor contexte de utilizare.

(a) Cratima – contexte de utilizare:

 contexte obligatorii (văzându-i, s-a citit) sau facultative (ce-ai spus vs. ce ai spus, cine-nţelege vs.
cine înţelege);
 structuri sintactice care conţin:
 forme pronominale neaccentuate care precedă un verb auxiliar, urmează unei forme verbale sau
sunt intercalate între mărcile modale (prepoziţia a, conjuncţia să) şi forma verbală propriu-zisă:
i-am spus, s-au dus, citeşte-o, ar citi-o, a-i cere, să-i doreşti;
 forme pronominale neaccentuate de dativ şi acuzativ: vi-i dă, mi-l explică;
 forme pronominale neaccentuate care urmează unui substantiv, unei prepoziţii sau unui adjectiv
antepus substantivului determinat: mâna-i, ochii-ţi, împotriva-i, „vesela-i verde câmpie”;
 forme adjectivale pronominale care urmează unui substantiv nearticulat: tată-tău, mumă-sa;
 forme verbale scurte sau inversate: nu-i aici, cine-i atent, auzit-ai, văzutu-l-am;
 sintagma de-a utilizată în locuţiuni de tipul: de-a lungul, de-a latul, de-a v-aţi ascunselea, de-a
doctorul;
 numerale ordinale şi fracţionare formate cu particulele -lea, -a, -ime: al III-lea, a 13-a, 16-imi;
 forme verbale repetate: doar-doar, nici prea-prea, nici foarte-foarte;
 construcţii în care principiul economiei în limbă generează elidarea unei vocale, respectiv micşorarea
numărului de silabe: n-a răspuns, nu-l cunoaşte, ce-ai rezolvat?, unde-ai fost?, cu cine-ai vorbit?;
 construcţii ri(t)mate în care caracteristicile de ordin prozodic impun micşorarea numărului de silabe:
„A fost odată ca-n poveşti”, ,,Ale tale doruri toate / Numai eu ştiu să le-ascult”;
 cuvinte compuse şi derivate: floarea-soarelui, ex-preşedinte;
 neologisme articulate cu articol hotărât enclitic sau forme de plural ale unor substantive: weekend-ul,
pH-ul, CD-uri;
 abrevieri: d-ta, d-lui;
 despărţirea în silabe a cuvintelor la capăt de rând, cu precizarea că în unele lucrări de specialitate
este punctată diferenţa dintre cratimă şi liniuţa de despărţire (la capăt de rând), respectiv liniuţa de
unire (în cazul cuvintelor compuse) – Dimitriu 2004: 30-33.

(b) Apostroful – contexte de utilizare:

 structuri în care lipsesc sunete, grupuri de sunete/silabe, cifre: mam’mare, dom’le, al’dată, ’78;
 împrumuturi din alte limbi: substantive comune neadaptate (five o’clock); nume proprii de persoană
(D’Artagnan); nume care conţin „genitivul saxon” (Mc Donald’s).

(c) Blancul – contexte de utilizare:

 pauza între cuvinte;
 rol în diferenţierea structurilor omofone: niciodată vs. nici odată vs. nici o dată; este dereglat vs. este
de reglat.

(d) Bara oblică – contexte de utilizare:

 abrevieri: km/h, m/s;
 delimitări de ordin lingvistic: frumoas/ă, frumoş/i, codr/i/i, mers/se/se/m (vezi structura morfematică a
unui cuvânt).

(e) Punctul – contexte de utilizare: abrevieri: d. Popescu, prof. dr., O.Z.N., a.c., art.

(f) Linia de pauză – contexte de utilizare: cuvinte compuse care au în alcătuirea lor alte
cuvinte compuse: vest – nord-vest.

344
 
LIMBA ROMÂNĂ

(g) Accentul cuvântului – contexte de utilizare: contexte în care accentul are rol de marcă:
El cântắ toată ziua. vs. El cấntă toată ziua.

APLICAŢIE
Motivaţi folosirea semnelor de ortografie din textul:
„– [...] Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce
şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
– Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?” (Fraţii Grimm)

3.2.2. Semnele de punctuaţie

Valenţelor intonaţiei, pauzelor, întreruperilor actualizate în comunicarea orală îi corespund, în
comunicarea scrisă, semnele de punctuaţie.
În limba română sunt valorificate următoarele semne de punctuaţie:

(a) Punctul – contexte de utilizare: sfârşitul unei construcţii enunţiative: S-a anunţat vreme bună.
(b) Semnul exclamării – contexte de utilizare:
 sfârşitul unei construcţii exclamative: Mi-e atât de dor de tine!, Ei!, Scrie!, Ioana!;
 mimică sugerând mirarea, bucuria, entuziasmul etc. (în transcrierea unui dialog).
(c) Semnul întrebării – contexte de utilizare:
 sfârşitul unei construcţii interogative: Când se va încheia stagiul?, Acum?, Tu?;
 mimică sugerând o întrebare, nedumerirea etc. (în transcrierea unui dialog).
(d) Semnul întrebării şi semnul exclamării – contexte de utilizare:
 sfârşitul unei construcţii interogative exclamative: A spus ea asta?!, Eu?!, Aici?!;
 mimică sugerând îndoiala, surpriza etc. (în transcrierea unui dialog).
(e) Punctele de suspensie – contexte de utilizare:
 enunţ neterminat: Vara poate fi frumoasă, şi plină de viaţă, şi dătătoare de doruri...;
 pauze, întreruperi în comunicare: Mă gândeam că... Dar mai bine mă rezum la ceea ce... la ceea
ce aş putea demonstra.
(f) Linia de dialog – contexte de utilizare: începutul vorbirii directe, al replicii unei persoane:
 Îmi puteţi spune, vă rog, unde se află Liceul „Mihai Eminescu”?
 Mergeţi până la prima intersecţie şi acolo faceţi dreapta.
(g) Două puncte – contexte de utilizare:
 anunţarea vorbirii directe: Atent la sugestiile mamei, băiatul completă:
– E adevărat că nu mă gândisem la toate...;
 anunţarea unei enumerări, a unei explicaţii, exemplificări, concluzii, consecinţe etc.:
Au pus multe în bagaj: umbrele, haine de ploaie, aparatul de fotografiat, cărţi...;
S-a lovit din neatenţie: a alunecat pe cimentul ud.
E un fenomen prezentat din mai multe puncte de vedere; de exemplu: în planul conţinutului, au
fost identificate...
A rezolvat de multe ori probleme similare: se va descurca şi cu aceasta.
A băut un ceai fierbinte: îşi va reveni curând.
 construcţii eliptice: personajul feminin: complex, prezentat sub multiplele aspecte ale
personalităţii sale, dar şi cu o anumită doză de naivitate.
(h) Virgula – contexte de utilizare:
 construcţii în care este valorificat raportul de coordonare: Citeşti, scrii mereu;
 construcţii în care este valorificat raportul de subordonare: Neatent, a alunecat; A plecat cu mare
grijă, ca şi cum n-ar fi fost pe terenul lui.;

345
ANGELICA HOBJILĂ

 construcţii cu vocativul: – Ioana, ai ajuns?;

 construcţii cu interjecţii: Ei, ce faci acolo?;
 construcţii cu imperativul: – Ajută-l, te rog!, ;
 structuri enumerative: Punctul, virgula, linia de dialog etc. sunt semne de punctuaţie.;
 construcţii apozitive: Gabriel, nepoţelul ei, era mare năzdrăvan.;
 construcţii eliptice: Iulie a fost lună de vacanţă. August, lună de trudă.;
 construcţii incidente: – Hai şi tu, zise prinţul, că poate ne vei fi de ajutor!
(i) Linia de pauză – contexte de utilizare:
 construcţii incidente, completări: Vino repede – zise mama – şi ajută-mă puţin!; Romanul este –
din punctul de vedere al autorului – unul memorialistic, deşi criticii i-au dat şi alte interpretări;
 construcţii eliptice: În cameră – linişte, nici o mişcare.
(j) Punctul şi virgula – contexte de utilizare: pauză mai mică decât cea marcată prin punct şi mai
mare decât cea marcată prin virgulă, de obicei marcă a coordonării în cadrul unei fraze: ...şi-a amintit
de discuţiile lor; erau subiecte frumoase, inedite, uneori din planuri atât de diferite...
(k) Ghilimelele – contexte de utilizare:
 începutul şi sfârşitul unui text citat: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd” (Lucian
Blaga);
 începutul şi sfârşitul unui text citat în cadrul altui text citat: „- Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce
înseamnă «a îmblânzi»?” (Antoine de Saint-Exupéry).
(l) Parantezele – contexte de utilizare:
 izolarea unor construcţii incidente, a unor completări, explicaţii etc.: Este o realitate lingvistică
controversată în literatura de specialitate (vezi capitolul 3)...;
 izolarea unei construcţii în cadrul alteia care se constituie deja în completare, comentariu,
explicaţie, exemplificare etc.: Există o serie de elemente introduse recent în limba română
(împrumuturi fonetice [sunetele vocalice din cuvinte ca tul, loess etc.], împrumuturi lexicale
[delete – a dili, beep – bip], gramaticale [coca-cola] etc.), care aduc modificări inclusiv la nivel
ortografic...
(m) Punctele de suspensie între paranteze pătrate – contexte de utilizare: lipsa unui fragment din-
tr-un text citat: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. […] Numai cuvintele zburau între noi, /
înainte şi înapoi.” (Nichita Stănescu)

ÎNTREBĂRI
Ce semne cu dublă valoare – de ortografie/ de punctuaţie – cunoaşteţi? Exemplificaţi.
Ce elemente care au valoare doar de semne de ortografie cunoaşteţi?

APLICAŢIE
Motivaţi folosirea semnelor de punctuaţie din textul:
„– Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
– Ia, până la bunicuţa!
– Şi ce duci acolo, sub şorţ?
– Cozonac şi vin.” (Fraţii Grimm)

346
 
LIMBA ROMÂNĂ

3.3. Principiile ortografice ale limbii române actuale

Scrierea corectă/ ortografia presupune cunoaşterea şi respectarea/ aplicarea în comunicarea

scrisă a normelor limbii literare actuale, reflectate într-o serie de principii ortografice/ criterii (Hristea
1984: 196): principiul fonetic/ fonologic, principiul etimologic/ tradiţional-istoric, principiul morfologic,
principiul sintactic şi principiul simbolic (pentru principiul silabic – cu trimitere la cuvinte care conţin
grupurile de litere ce, gi, ge, gi, che, chi, ghe, ghi –, vezi Dimitriu 2004: 22).

Principiile ortografice – principiul fonetic/ fonologic, principiul etimologic/

tradiţional-istoric, principiul morfologic, principiul sintactic şi principiul simbolic – arată maniera
şi gradul de raportare a fenomenului scrierii la diferiţi factori de ordin lingvistic, istoric, socio-cultural etc.

(a) Principiul fonetic/ fonologic este principiul care – în încercarea de a elimina din situaţiile
particulare care nu se încadrează în corespondenţa clasică, unitară, sunet – literă, fonem – grafem – stă
la baza scrierii limbii române actuale.

„de cele mai multe ori scriem cum pronunţăm în limba literară modernă (ceea ce justifică
sintagma terminologică ortografie fonetică), dar scriem uneori şi diferit de pronunţia din limba literară
modernă (ceea ce arată că sintagma ortografie fonetică nu acoperă anumite aspecte ale ortografiei
româneşti actuale). Ca urmare, considerăm că pentru ortografia românească din zilele noastre
denumirea mai convenabilă ar fi ortografie fonetico-fonematică” – Dimitriu 2004: 18.

Principiul fonetic/ fonologic este reflectat în următoarele reguli:

 se elimină -u final din cuvinte având, în trecut, forma unchiu, cuiu, taiu, voiu vs. se păstrează -u final
în neologisme precum salariu, serviciu, onorariu etc.;
 se elimină consoana dublă din cuvintele împrumutate din alte limbi (casă, rasă, glosă, rarisim etc.)
vs. se păstrează consoana dublă în cuvintele derivate cu prefixe care se termină cu o consoană
identică celei de la începutul radicalului (înnorat, interregn, interregional, transsiberian etc.);
 prefixele des- şi răs- folosite înaintea consoanelor surde (desperechea, răscroi etc.) iau forma dez-,
respectiv răz- înaintea consoanelor sonore şi a vocalelor (dezbate, răzbate, dezarma etc.);
 se scrie cu ie- la începutul cuvintelor de tipul ied, iepure, ieri, ieşire, ieftin, iezer (cf. Iordan, Robu
1978: 204) etc. şi în silabele care urmează după o vocală (tre-bu-ie, sta-tu-ie, vo-ie etc.) vs. se scrie
şi se pronunţă e- în neologisme precum ecou, efemer, educaţie, elan, elegie etc. (ierarhie< fr.
hiérarchie);
 se scrie cu m înainte de p şi b, aceste trei consoane fiind bilabiale: împotmoli, bomboană etc.;
 neologismele introduse de o perioadă mai mare de timp în limba română şi având o circulaţie largă
sunt adaptate după forma sonoră: meci, lider, miting, şezlong, vizavi etc. vs. neologismele având o
circulaţie limitată la anumite domenii îşi păstrează forma sonoră şi scrisă din limba de origine: lied,
jeep, loess etc.;
 în general, împrumuturile introduse în DOOM 2 îşi păstrează forma scrisă din limba de origine, cu
unele excepţii precum bodyguard – bodigard;
 se recomandă păstrarea formei sonore şi a celei scrise din limba de origine pentru neologisme ca:
bluff, challenger, confetti etc., cu câteva excepţii, când se acceptă, ca variante, atât forma adaptată,
cât şi cea neadaptată: bos – boss, derby – derbi etc.;
 atunci când neologismele au la final litere care există în alfabetul limbii române, se recomandă
aglutinarea articolului hotărât enclitic/a desinenţei de plural: board – boardul – boarduri – boardurile,

347
ANGELICA HOBJILĂ

clik – clikul – clikuri – clikurile, item – itemul – itemuri – itemurile – itemele etc.; în caz contrar, se
foloseşte cratima: cawboy – cawboy-ul – cawboy-i etc.;
 se acceptă ca dublete accentuale: antic/ antic, puber/ puber, manager/ manager, trafic/ trafic etc.;

(b) Principiul etimologic/ tradiţional-istoric reflectă, pe de o parte, obişnuinţa vorbitorilor de

limbă română de a scrie într-un anumit fel şi, pe de altă parte, etapele evoluţiei limbii române, în
general, ale anumitor cuvinte, în particular.

Deoarece „nici una din cele cinci ortografii fonetice ale limbii române – ortografia din 1880,
ortografia din 1904, ortografia din 1932 (varianta Densusianu, varianta Puşcariu), ortografia din 1953,
ortografia din 1991-1995 – nu a schimbat în mod radical scrierea limbii române cu alfabet latin, ci doar
a îmbunătăţit ortografia anterioară, s-a creat o obişnuinţă/ tradiţie (eventual două/ mai multe obişnuinţe/
tradiţii) de scriere a limbii române cu alfabet latin” – Dimitriu 2004: 18-19.

În lucrările de specialitate, acest principiu este prezentat sub forma următoarelor reguli:
 se scrie cu o-, prin prisma tradiţiei şi a originii latine, deşi se pronunţă cu u-, în cuvinte ca: oaie,
oaste, oare, oase, oameni etc.;
 se scrie cu e-, deşi se pronunţă ie-, în eu, el, eşti, este, eram etc.;
 se scrie ea, ei vs. ia, iei; ea apare doar după consoană (beată) vs. iarnă, iată etc.;
 articolul hotărât enclitic -l nu se mai foloseşte în pronunţia obişnuită (copilu, studentu etc.), însă este
obligatoriu în scris şi în comunicarea oficială, solemnă (copilul, studentul etc.);
 se scrie b, deşi se pronunţă p, înaintea unei consoane surde (nu se pot pronunţa succesiv, în limba
română, o consoană surdă şi una sonoră sau invers, ambele consoane trebuie să fie de acelaşi fel):
absolut, obţine, subtil etc.;
 se scrie cu x, deşi se pronunţă -cs-/ -gz- în cuvinte ca ax, examen etc.; unele cuvinte scrise cu x la
singular fac pluralul în -cş-: fix/ ficşi, complex/ complecşi, ortodox/ ortodocşi, perplex/ perplecşi; se
păstrează scrierea cu -cs- în unele cuvinte din fondul vechi (ticsi, micsandră, îmbâcsi, catadicsi) şi în
unele neologisme (vacs, rucsac, cocs etc.);
 s-a revenit2 la formele sunt, suntem, sunteţi şi se scrie cu î doar când acesta se află la începutul sau
la sfârşitul cuvintelor, respectiv în interiorul cuvintelor compuse sau derivate (început, doborî,
neînceput, bineînţeles), în restul cazurilor folosindu-se litera â (pâine, fân).

(c) Principiul morfologic al limbii române actuale este concretizat în următoarele reguli:
 se scrie -ea- (nu -ia-) după ch-/ gh- (şi nu numai), atunci când există forme alternante cu -e-:
cheamă/ chem, gheată/ ghete (leagă/ leg - cf. Iordan, Robu 1978: 203); opoziţia -ea-/ -ia- are valenţe
funcţionale în aceeaşi (feminin, singular)/ aceiaşi (masculin, plural), aceea (feminin, singular)/ aceia
(masculin, plural);
 se scrie cu -ia- când alternează cu -ie- (piatră/ pietre) sau când nu există forme alternante (chiar,
ghiaur);
 se scrie şi se pronunţă -eală/ -ean după ş şi j: greşeală, oblojeală, orăşean, clujean etc.;
 atunci când indicativul prezent al unui verb se termină în ă, conjunctivul prezent se va avea e final:
cântă/ să cânte, suferă/ să sufere etc.; excepţie: plouă – să plouă; se ouă – să se ouă, taie – să taie,
perie – să perie (Dimitriu 2004: 22);
 verbele a crea şi a agrea (Hristea 1984: 194), a bloca şi a diftonga (Iordan, Robu 1978: 208) etc. se
conjugă după modelul verbului a lucra:
                                                            
2Precizăm că nu toţi lingviştii români (vezi, de exemplu, şcoala lingvistică ieşeană) acceptă, în sprijinul acestor modificări din
ortografia românească, argumentele care invocă istoria limbii.

348
 
LIMBA ROMÂNĂ

creez/ agreez/ blochez/ lucrez

creează/ agreează/ blochează/ diftonghează/ lucrează
creăm/ agreăm/ blocăm/ diftongăm/ lucrăm
creat/ agreat/ blocat/ diftongat/ lucrat
creând/ agreând/ blocând/ diftongând/ lucrând etc.;
 sufixele -ărie/ -erie corespund sufixelor -ar/ -er: berărie/ berar, frizerie/ frizer;
 se scriu cu cratimă cuvintele compuse din elemente care îşi păstrează individualitatea morfologică şi
semantică: floarea-soarelui (florii-soarelui), bună-cuviinţă (bunei-cuviinţe) etc.;
 se scriu contopite cuvintele compuse ale căror părţi componente şi-au pierdut individualitatea şi
formează unităţi morfologice şi semantice: untdelemn (untdelemnului), bunăstare (bunăstării),
fărădelege (fărădelegii) etc.;
 forma de genitiv-dativ articulat a substantivelor feminine se formează adăugându-se articolul i la
forma genitiv-dativ nearticulat/nominativ plural: casă, (unei) case – casei; excepţie: substantivele
terminate în hiatul -ie: vie, (unei) vii – viei;
 unele verbe intrate recent în limbă se scriu şi se pronunţă fără alternanţa o – oa în conjugare: invoc
– invocă, nu *invoacă;
 sunt precizate, în DOOM 2, formele verbale de indicativ (eu) continui, enumăr, (el) defalcă, se
decotoşmănează;
 capătă statut de variante literare libere formele: anteturi / antete, căpşune / căpşuni, cearşaf /
cearceaf, coperte / coperţi, ligheane / lighene, pântec / pântece şi formele de genitiv-dativ:
îmbrăcămintei / îmbrăcăminţii, savoarei / savorii;
 sunt acceptate ca variante formele de indicativ prezent: anticipează / anticipă, reanimă / reanimează,
biruieşte / biruie, cheltuieşte / cheltuie, mântuieşte / mântuie etc.;

(d) Principiul sintactic vizează scrierea omofonelor de tipul: o dată/ odată, nici o dată/ nici
odată/ niciodată, de mult/ demult, altă dată/ altădată etc.

TEMĂ DE REFLECŢIE
În ce măsură consideraţi (prin raportare la principiile prezentate mai sus) justificate recomandările din
DOOM 2?

(e) Principiul simbolic prevede scrierea cu majusculă a cuvintelor în anumite contexte:

 se scriu cu majusculă numele sărbătorilor naţionale şi internaţionale: 1 Decembrie, 1 Mai etc.;
 nu se scriu cu majusculă epocile istorice şi geologice (antichitate, mezozoic etc.) vs. se scriu cu
majusculă marile evenimente şi epoci istorice (Unirea, Renaşterea etc.);
 se scriu cu majusculă sau cu iniţială mică, în funcţie de context, cuvinte ca Facultate(a de Litere)/
facultate (mintală), Apus(ul)/ apus (de soare), (Marea) Poartă/ poartă (de lemn), Radio (Hit)/ (post
de) radio etc.

ÎNTREBĂRI
Care sunt, în DOOM 2, perechile de cuvinte în care locul accentului are rol în diferenţierea sensurilor
acestora?
Care sunt principalele modificări pe care le aduce – la nivel fonetic/fonologic şi morfologic – DOOM 2
faţă de DOOM 1?

349