Luceafă rul

Temă și viziune

Opera literară „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, a fost publicată pentru prima dată
în almanahul societății România Jună din Viena, fiind ulterior republicată în revista
„Convorbiri literare”. Poemul are ca punct de pornire 2 basme românești: „Fata în grădina
de aur” și „Miron și frumoasa fără corp”, culse de un călător german, Richard Kunisch, ce se
bazează pe ideea iubiri dintre ființe aparținând unor lumi diferite. Pe lângă surselele de
inspirație de natură folclorică, printre care și mitul zburătorului, poetul valorifică surse
mitologice și izvoare filozofice precum antiomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui
Arthur Schopenhauer.

În ceea ce privește încadrarea într-un curent literar, poezia aparține

romantismului,mișcare literar-artistică, ce cultiva sensibilitatea, imaginația și fantezia
creației în defavoarea rețiunii lucide. Ca și trăsături spefic romatince, în opersă se remarcă:
inspirația din cultura populară, folosirea antitezei ca figură de stil dominantă dar și accentul
pus asupra sentimentelor.

Tema poemului este romantică, fiind conturată de problematica geniului în raport cu

lumea, iubirea și cunoașterea. Compozitia romantică se realizează prin opoziția planurilor
cosmic si terestru, în poem putându-de deosebi 4 tablorui diferite: planul cosmic-terestu,
planul terestru, planul cosmic, planul terestru și cosmic.

Primul tablou contureză înfiriparea iubirii dintre Luceafăr și fata de împărat. Prin
formula inițială specifică basmului: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude
mari împărătești/ O prea frumoasă fată” se sugerează caracterul intreal al întâmplărilor și
inspirația din cultura populară, subliniind, în același timp, condiția fetei de împărat, unică
prin poziția socială, apartenență. Strofa următoare reia condiția fetei de împărat, versul
„Privea în zori” evidențiind capacitatea fetei de a aspira către înalt. Apropierea dintre fata
de împărat și Luceafăr se realizează treptat și este facilitată de visul fetei și de momentul
favorit al romanticilor – noaptea. Chemarea fetei: ”Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând
pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”, care sugerează depărtarea
foarte mare dintre cele două lumi, determină întruparea Luceafărului într-o ipostază
angelică, lipsită de viață, ce emană frumusețe, însă prezintă diferențe de netrecut între el și
lumea oamenilor: „Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale/ […]/ Un mort frumos cu
ochii vii/ Ce scânteie-n afară”. Luceafărul își cheamă iubita în adâncul mării, însă fata refuză,
deoarece sesizeză diferențele de condiție dintre ei: „Eu sunt vie, tu ești mort”, ”Străin la
vorbă și la port”.
 A doua întrupare a luceafărului în Hyperion, sub ipostază demonică, este rezultatul
reunirii dintre noapte și soare. Băiatuș este brunet, insoțit de semnul focului și poartă
atributele regalității: „Coroana-i arde, pare”, insitându-se asupra motivului ochiului și-al
privirii: „ochii mari și minunați/ Lucesc adânc, himeric/ […]/ Privirea ta mă arde”. Chiar dacă
Luceafărul este gata să renunțe le nemurire, lucru ce vorbește despre intensitatea
sentimentelor și puterea de sacrificiu, fata tot nu acceptă chemarea lui, motivându-se prin
faptul cp nu se poate ridica până la infinitul condiției lui.

Al doilea tabou este plasat în spațiul terestru, în evidentă antiteză cu primul. Spațiul
este acum un ungher opus infinitului din prima parte, iar tabloul înfățișează idila
pământească dintre Cătălin, servitor la curte și fata de împărat, devenită acum Cătălina. În
ciuda condiției net inferioare, Cătălin cutează a-și ridica ochii spre Cătălin și îi propune
inițierea în tainele amorului. Fata sesizează idee potrivirii lor, întrucât sunt ființe ale aceleiași
lumi, dar simte nostalgia după o iubire imposibilă, după un vis care nu se va împlini
niciodată. Insistențele lui Cătălin realizate într-un limbaj popular, în opoziție cu cel din
primul tablou, sugereazp mentalitatea omului comun, superficial și disprețuitoare, față de
aspirația către un ideal.

Al treilea tablou este concentrat asupra lui Hyperion, care merge la Demiurg pentru
a-i cere dezlegarea de la nemurire, drumul parcurs evidentiind idei știinșifice cu mult
avansate față de momentul când s-a scris poemul: zborul intergalactic („Căi de mii de ani
treceau / În tot atâtea cliple”), relativitatea timpului și-a spațiului: „Unde ajunge, nu-i hotar /
Nici ochi spre a cunoaște / Iar vremea încearcă în zadar / Din goluri a se naște”. Demurgul
refuză întrucuât el îi poate oferi Luceafărului tot ce își dorește un om, însă nu moartea,
deoarece asta ar distruge echilibrul și ordinea Universului.

Tabloul al patrulea întruchipează un pastel terestru în care se conturează

sentimentul iubirii împlinite, intensificat prin prezența elementelor tipic eminesciene: soare,
luna, crâng, tei. Dacă pe tot parcusul poemului, atitutidinea poetului se îndreaptă către
Luceafăr, în final el se regăsește în Cătălin, tânărul care a evoluat de la frivolitate și
superficialitate către sentimente profune și sincere. Luceafărul este de această dată izolat în
lumea lui, simțindu-se trădat de nastatornicia fetei, metaforele „chip de lut” și „cercul
nostru strâmt” evidențiind teoria schopenhauriană a geniului care nu are moarte, dar nu are
nici noroc, nu poate iubi pe nimeni și nici nu poate fi fericit.

În concluzie, poemul este o sinteză a principalelor teme și motive eminesciene care

prin intermediul simplității expresiei și prezenței reduse a figurilor de stil conturează o operă
de artă caracterizată prin perfecțiune formală.