9.

CONTACTE ŞI TERMOBIMETALE

9.1. Rezistenţa de contact

Locul de trecere a curentului de la o piesă conductoare de curent la altă piesă
conductoare se numeşte contact electric.
Piesele respective se numesc piese de contact (prin extindere, contacte
electrice). Contactele electrice constituie puncte cărora trebuie să li se dea o
atenţie deosebită în construcţia aparatelor electrice de automatizare, fiind puncte
sensibile ale căilor de curent.
Parametrul principal al oricărui contact electric este rezistenţa de contact. Ea
apare la locul de contact ca o rezistenţă suplimentară faţă de rezistenţa căii de
curent respective în cazul în care nu ar fi întreruptă în locul de contact.
Valoarea rezistenţei de contact depinde de o serie de parametri ai locului de
contact, şi anume:
— de forţa de apăsare între cele două piese de contact. Rezistenţa scade atunci
când forţa de apăsare creşte;
— de forma suprafeţei de contact între piesele de contact. Piesele pot veni în
contact pe o suprafaţă, pe o linie sau într-un punct;
— de starea suprafeţei de contact, respectiv de oxidarea sau murdărirea ei.
Rezistenţa de contact creşte când suprafeţele sunt oxidate.
Rezistenţa de contact se calculează cu formula:
𝐶
𝑅𝑐 = (9.1)
𝐹𝑚
în care:
F - este forţa de apăsare între piesele de contact, în daN;
G — un coeficient care depinde de materialul pieselor de contact;
m — un coeficient care depinde de forma contactului.
Rezistenţa de contact variază funcţie de temperatură onform relaţiei:

(9.2)
unde α este coeficientul de variaţie cu temperatura a rezistenţei materialelor pieselor
de contact (se poate lua în general 4-IO"3 l/grad).
Sursa principală a căldurii produse în locul de contact sînt punctele prin care
curentul trece de la o piesă de contact la cealaltă. Secţiunea totală a acestor puncte
de trecere fiind mult mai mică decit suprafaţa aparentă de contact, în aceste locuri
are loc o îndesire puternică a liniilor de curent.
Supratemperatura locală a punctelor de contact poate fi calculată cu relaţia:

(9.3)
22
 unde:
𝜆 - este conductibilitatea termică ametalului pieselor de contact, în W/[Link];
p — rezistivitatea metalului pieselor de contact. ohmi cm.
Supratemperatura punctelor de contact nu trebuie să depăşească anumite valori,
pentru a se asigura buna funcţionare. Astfel, pentru cupru sunt admise 90°C, pentru
bare de aluminiu 80°C.

9. 2. Materiale pentru contacte

Telinica modernă foloseşte o mare varietate de materiale pentru contacte,
adecvate diferitelor situaţii. Vom menţiona pe cele mai folosite.
• Cuprul are conductibilitate electrică şi termică foarte bună,, rezistenţa bună

la arc (dar nu la curenţi de scurtcircuit), cost relativ redus, dar se oxidează în aer,
mai ales la temperaturi ridicate, formînd un strat rău conducător şi rezistent din
punct de vedere mecanic.
De aceea folosirea sa este limitată la eontactoarele de curent continuu,
asigurîndu-se autocurăţirea, prin construcţie, şi la aparatele cu contacte în ulei.
• Argintul are cea mai mare conductibilitate electrică şi termică, cea mai mică
rezistenţă de contact, oxidul care se formează la suprafaţă se îndepărtează uşor,
dar în atmosferă de sulf formează un strat de sulfit rău conducător, rezistenţa sa
mecanică şi la arcul electric este foarte redusă şi deci nu poate fi utilizat pentru
contacte de rupere, este foarte scump şi, mai ales, în ultimul timp, foarte deficitar.
Argintul nu se mai foloseşte în construcţia pieselor de contact decît aliat cu
cuprul (3—20% Cu) sau în materiale sinterizate.
• Metalele dure, ca wolframul şi molibdenul, se folosesc pentru piesele de

contact ale intreruptoarelor de înaltă tensiune; ele intră, de asemenea, în

componenţa unor materiale sinterizate.
• Metalele nobile, ca : atuul, platina, paladiul, sînt folosite pentru piesele de
contact ale releelor şi intreruptoarelor care lucrează la tensiuni reduse, la care
straturi chiar foarte subţiri de oxid pot împiedica închiderea circuitului electric.
Materialele de contact sinterizate, în care pot fi asociate metale cu proprietăţi
foarte deosebite, de obicei unul moale cu foarte bună conductibilitate electrică şi
termică (de ex. argintul )r celălalt dur şi cu o temperatură de topire foarte înaltă (de
ex. wolframul), se apropie mult de condiţiile unui material ideal.
Prin sintetizare se Înţelege tratamentul' termic al unui amestec de pulberi
metalice la o temperatură inferioară punctului de topire a componentului principal.
In funcţie de materialele folosite, se utilizează diferite variante ale acestui pro-
cedeu.
Materialele cele mai folosite sînt:
22
 — cupru-wolfram cu 40—90% W, pentru întreruptoare de înaltă tensiune în
ulei;
— argint-ioolfram cu procent redus de wolfram, pentru contacte de relee, cu
procent mediu şi înalt de wolfram, pentru contactele de rupere ale intreruptoarelor
automate de joasă tensiune în aer;
— argint-nichel cu 10-40% nichel, pentru piesele de contact ale con tăietoarelor
mici, limita toarelor, comutatoarelor, microîntreruptoarelor etc. Nu se recomandă
pentru tensiuni joase, având rezistenţă de contact ridicată;
— argint-oxid de cadmiu cu 6-1:3% CdO, cel mai folosit material pentru piesele de
contact ale controloarelor.

9.3. Aspecte constructive ale diferitor tipuri de contacte

• După forma geometrică a zoi iei de contact, contactul poate fi plan (de
suprafaţă), liniar sau punctiform.
• După modul de realizare a îmbinării, contactul electric poate fi permanent
(fix), alunecător (glisant) sau amovibil, (de întrerupere).
Contacte permanente sunt de exemplu legăturile la borne asigurate prin strîn-
gerea eu şuruburi a papucilor sau barelor sau prin forţa de apăsare asigurată
■de uu material elastic ca în cazul papucilor AMP1 sau al contactelor debroşabile
(fig. 9.1).

Fig. 9.1. Contacte permanente

Contactele de alunecare stabilesc legătura electrică între două piese care se
deplasează una faţă de cealaltă.

22
 Sint folosite curent la maşinile electrice rotative, iar în aparatele electrice se
găsesc în construcţia reostatelor şi controlerelor (fig. 9.2).
Contactele amovibile sînt folosite pentru stabilirea şi întreruperea circuitelor.
Piesele de contact sînt apăsate cu ajutorul unor resorturi sau arcuri lamelare, sau
prin elasticitatea materialelor din care sînt executate piesele de Contact sau suporţii
acestora:

Fig. 9.2. Contacte glisante pentru controler:

1-deget de contact;
2-segment al contactului.

După funcţia îndeplinită în cadrul aparatului, contactele amovibile pot fi

contacte de lucru sau contacte de. rupere.
Cele mai obişnuite tipuri de piese de contact pentru contacte amovibile
sînt.:
— furcile de contact ale separatoarelor şi siguranţelor (fig. 9.3).
— contactele deget, folosite în construcţia întreruptoarelor automate,a
contactoarelor de curent continuu, a controlerelor (fig. 9.4). Ele realizează un
contact liniar.
Pentru contactoare, contactele deget se execută din cupru tare prin forjare
în matriţă sau prin tăiere din profil. în cazurile în care acelaşi contact este folosit
şi pentru lucru şi pentru ruperey se realizează o construcţie în care piesa mobilă
de contact execută simultan o frecare şi o rostogolire pe piesa de contact fixă,
realizînd prin aceasta curăţirea oxizilor şi impurităţilor de pe suprafaţa de
contact şi asigurînd pentru contactul de lucra o suprafaţă curată neafectată de
arcul electric.

22
 Fig.9.3. Furci de contact

Fig.9.4. Contacte deget pentru contactoare şi controlere

Pentru întreruptoare automate, se execută din materiale sintetizate din argint cu

wolfram, grafit sau nichel;

Fig. 9.5. Contacte lalea:

a) de tip deget; b) lamelare; c) în Z.
— contactele lalea (sau tulipă), folosite în aparatajul de înaltă tensiune şi
pentru contacte debroşabile şi în joasă tensiune. Ele sînt formate din 6—8
segmente de cupru aşezate circular în junii piesei mobile de contact în formă de
tijă şi apăsate cu arcuri lamelare sau cilindrice (fig. 9.5);
22
 — nituri şi pastile de contact, folosite pentru contacte punctiforme în
construcţia contactoarelor; ele se execută din argint, aliaj de argint cu cupru sau
materiale sinterizate din argint
cu nichel sau oxid de cadmiu.

9.4. Probleme în procesul de exploatare a contactelor

Fenomenul de vibraţie a contactelor constă în respingerea repetată a
contactelor mobile de tip frontal, datorită energiei cinetice de închidere. Fiecare
respingere reprezentând o deschidere a contactelor sub sarcină, iar uneori sub
curentul de scurtcircuit, rezultă că vibraţia contactelor este foarte dăunătoare,
produclnd arderea prematură a contactelor sau chiar sudarea lor. De nivelul vibraţiei
contactelor depinde capacitatea de rupere a aparatelor şi în special rezistenţa la uzură
sub sarcină. Practica arată că la contactoare n u trebuie depăşită o durată de vibraţie
de 4—5 ms.
Factorii asupra-cărora se poate acţiona pentru reducerea vibraţiei contactelor
sînt:
— micşorarea vitezei de impact, adică a vitezei echipajului mobil în momentul
închiderii;
— micşorarea masei contactelor şi a întregului echipaj mobil, constatându-se că
vibraţia contactelor apare de multe ori la contactoare nu atât la ciocnirea
contactelor, cit la închiderea electromagnetului;
— micşorarea lungimii suporţilor şi punţilor contactelor',
— micşorarea razei de curbură a pieselor de contact.
Supravegherea şi îngrijirea periodică a contactelor electrice constituie o condiţie
strict necesară pentru asigurarea unei. funcţionări sigure a aparatelor, deoarece în
timpul exploatării se produce întotdeauna o înrăutăţire treptată ă stării contactelor.
în ceea ce priveşte contactele de întrerupere, se recomandă curăţirea lor
periodică de praf şi verificarea menţinerii presiurii de contact. Contactele de cupru
oxidate sau perlate se curăţă cu o pilă * fină, nu cu hîrtie sticlată;
Contactele de argint nu se curăţă cu pila, ci numai ci o cîrpă muiată în benzină.

9.5. Particularităţile termobimetalelor

În construcţia aparatelor automate de joasă tensiune se folosesc frecvent relee
termice cu termobimetal, al căror rol este de a proteja motoarele electrice împotriva
încălzirii exagerate prin suprasarcini de lungă durată.
Bimetalele sânt formate din două metale sudate între ele şi apoi laminate la rece
până la obţinerea unor foi la care cele două componente sunt intim legate între ele
pe toată suprafaţa.
22
 Componenta activă este formată dintr-un aliaj cu coeficient foarte mare de
dilatare (aliaj de fier cu 15—20% nicbel şi 6 — 7 % mangan).
Componenta pasivă este formată din alt aliaj de fier (cu 36% nicbel) numit invar,
cu un coeficient de dilatare aproape nul.

Fig. 9.6. Modul de funcţionare a termobimetalului:

a— bimetal rece ; b — bimetal deformat după încălzire;
1 — strat cu coeficient de dilatare mare ; 2 — strat cu
coeficient de dilatare mic ; 3 — înfăşurare de încălzire.

Dacă, o lamelă dintr-un astfel de bimetal este încălzită (fig. 9.6), stratul M cu
coeficient de dilatare mare tinde să se dilate mult mai mult decît stratul 2. Ca
urmare, bimetalul se încovoaie, componenta activă (cu coeficientul mare de dilatare)
fiind în exteriorul curburii^ iar componenta pasivă în inter ionii acesteia.
• După forma lamelelor se deosebesc (fig. 9.7): — bimetale lamelare, care se
obţin prin ştanţare din benzi. Elementele în formă de lamelă dreaptă (a1) se
folosesc, îndeosebi, acolo unde bimetalul nu este direct străbătut de curent, iar
elementele în formai de U (a2) sunt folosite când bimetalul este străbătut direct de
curent (borna de intrare şi cea de ieşire ale curentului sunt fixe)

Fig. 9.7. Forme de termobimetale

- bimetale in formă de disc (b), care au proprietatea de a trece brusc dintr-o

poziţie în alta.
• După modul de Încălzire a bimetalului, se deosebesc :

22
 — termobimetale cu încălzire directă, adică încălzite prin efectul termic al unui
curent care parcurge lamela de bimetal. Acest curent poate fi curentul motorului
protejat sau un curent proporţional cu acesta, redus cu ajutorul unui şunt sau al
unui transformator ;
— termobimetale cu încălzire indirectă, la care curentul străbate o rezistenţă,
fie înfăşurată în lungul lamelei bimetalice, fie situată în imediata ei apropiere şi
transmiţându-i căldura prin radiaţie;
— termobimetale cu încălzire mixtă, la care curentul străbate atît rezistenţa
încălzitoare, cit şi lamela bimetalică.

Calcului termobimetalelor are o importanţă primordială în automaizări.

• Săgeata. La bimetalele lamelare săgeata obţinută la Capătul lamelei
încastrate, pentru o anumită supratemperatură, se calculează cu relaţia

în care:
K este coeficientul specific de încovoiere (valoarea săgeţii pentru o diferenţă de
temperatură de 1K);
ΔӨ — supratemperatura lamelei bimetalice încălzite, în K;
l — lungimea lamelei, în mm;
σ — grosimea lamelei, în mm.

Calculul supratemperaturii lamelei bimetalice se face pentru cazul încălzirii în

regim continuu sau pentru cazul suprasarcinii în regim de scurtă durată.
La bimetale sub formă de disc, formula săgeţii libere este;

în care D este diametrul discului, în mm.

Forţa pe care o poate da un termobimetal este dată de relaţiile:

- pentru lamele:

- pentru disc:

22
în care:
E este modulul de elasticitate, în daT/mm2;.
În cazul în care modulul de elasticitate ale celor două componente diferă, se
foloseşte modulul mediu :

Pentru stabilizarea coeficientului de încovoiere specifică est© necesar să se

aplice termobimetalului un tratament termic după ştanţare, îndoire şi alte procedee
tehnologice. Acest tratament constă în încălzirea la circa 300°C a termobimetalelor
în atmosferă neutră (azot) şi, după menţinerea timp de circa 2 h la această
temperatură, răcirea lentă pînă la temperatura ambiantă.

22