Tema si viziune despre lume-Scrisoarea 1
a) CURENT LITERAR: ROMATISM
Publicată în 1881, în revista „Convorbiri literare”, „Scrisoarea I” este un
poem filozofic de factură romantică. Deși scrisoarea/epistola este o specie
clasică, poemul aparține romantismului prin armonizarea diferitelor teme și
motive literare, prin înlocuirea destinatarului concret al scrisorii cu unul abstract
(cititorul), de unde retorismul versului amplu, prin atitudinile poetice, ironie,
antiteza ca procedeu compozițional, prin asocierea speciilor: poem filozofic cu
elemente de meditație, satiră socială.
Sursele poemului sunt diverse, de la filozofia și mitologia indiană („Imnul
Creațiunii” din Rig-veda), greco-latină și creștină, la sursele filozofice preferate
de romantici (Schopenhauer, Kant) și la teoriile științifice ale vremii (teoria
cosmogonică susținută de Kant și Laplace).
b) ÎNCADRAREA LUI EMINESCU ÎN ROMANTISMUL EUROPEAN
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de
cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română. Se naște în anul 1850 și se stinge din viață la 15
iunie 1889. Debutează cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” și continuă cu
debutul poeziei „De-aș avea” în revista „Familia” de la Budapesta unde directorul
revistei îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Își începe debutul la vârsta
de 16 ani, avand o activitate literară deosebită. Receptiv la romantismele
europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
c) ILUSTRAREA A 2 TRĂSĂTURI A ROMATISMULUI
Romantismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea ca
reacție la rigorile clasicismului propunând cultivarea sentimentului, explorarea
inconștientului, a nocturnului și a visului.
O primă trăsătură a romantismului regăsită este tentativa de transcedere a
condiției umane spre absolut., dublată de către atracția față de natură, care prin
comuniunea cu omul devine o proiecție afectivă a stărilor acestuia. În acest sens,
inițial se prezință cadrul nocturn, seara fiind momentul cel mai potrivit pentru
actul meditației , modalitatea de apropiere fața de ceea ce este absolut, dirijat de
către lună. Spre finalul celui de-al treilea tablou, atenția este centrată asupra unui
dascăl, reprezentând ipostraza geniului fiind singura ființa capabilă să ințeleagă
ceea ce este, a fost și va fi dincolo de Univers. Omniprezent în viața celorlați și
atotștiutor „Așa sprijină el lumea și vecia într-un numar”, se aseamănă cu astrul
nopții, totuși în ciuda încercarilor și a efortului depus este nevenerat la același
nivel, ba chiar subapreciat „Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult
îi vor atrage decât tot ce ai gandit.”
O a doua trăsătură este preferința pentru evadarea din realitate în reverie,
în concordanță cu explorarea nocturnului. Cadrul surprins pe tot parcursul operei
este unul nocturn, propice caracterului fantastic, feeric, idee susținută prin
metafora „noaptea amintirii” ce evidențiază momentul de trecere dintre cele doua
lumi, dar și puterile purificatoare ale lunii, care prin invocația retorică „Lună, tu,
stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci” tinde spre absolut. De asemenea,
relevantă este personificarea „Timpul mort si-ntinde trupul și devine veșnicie”,
reprezentând pierderea noțiunii timpului în momentul „regăsirii” într-un Univers
similar, în aparență cu cel obișnuit, dar total diferit în esență.
d) ENUNȚAREA TEMEI+SUSȚINEREA EI
Tema romantică a poemului este condiția geniului în raport cu timpul,
cunoașterea și lumea comună.
Meditația asupra condiției umane surprinde diferitele ipostaze prin
aglomerarea de antiteze, astfel prin antiteza sunt înfățișate două tipuri umane
fundamentale în concepția lui Eminescu: tipul omului comun (limitat în timp și
spațiu/cunoaștere) și tipul omului superior (capabil de a transcede timpul și
spațiul prin cunoaștere, solitar și incapabil să trăiască sentimentele). Condiția
omului superior se rezumă în versurile „Uscățiv asa cum este, gârbovit și de
nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic”, care cuprind antiteza cea mai
importantă din portretul „bătrânului dascăl”, și anume intre puterea de cuprindere
a Universului prin cugetare și existența fizică, fapt ce indică ca este muritor.
Comparația cu eroul mitologic Atlas și hiperbola, conferă „bătrânului dascăl”
statutul de centru spiritual al lumilor: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe
umăr/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”
Condiția precară a „bătranului dascăl” este redată prin versul „Iar colo
bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate” care sugerează dezinteresul față
de lumea materială, de pragmatismul vieți, omul superios dedicându-și viața
studierii tainelor Universului, reușin să descifreze mistere necercetate încă, deși
condițiile în care trăiește sunt precare și nimeni dintre contemporani nu este
interesat de pteocupările superioare care vor contribui la evoluția și civilizația
omenirii.
e) ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
Cele două ipostaze ale omului superior determină cele două părți ale
poemului: meditația filozofică pe tema raportului cu timpul și cunoașterea,
incluzând aici cosmogonia ca expresie a capacității geniului, respectiv satira pe
tema relației cu societatea/lumea comună. Structura poemului se realizează
astfel în jurul imaginii „bătrânului dascăl”și include cinci tablouri organizate
circular, incadrate pe motivul lunii, peisajul lunar fiind umanizat prin motivul
contemplației.
Primul tablou (versurile 1-6)/ incipitul prezintă un peisaj prielnic meditației,
nocturn, dominat de imaginea lunii. Trecerea de la realitate către tărâmul
imaginației se realiează prin inserarea motivului ceasornicului, corespondentul
lunii în plan terestru: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare/Doar
ceasornicul urmează lung-a timpului cărare.” Astfel, se pot delimita două
coordonate temporale, anume timpul universal, cosmic și cel individual, creat de
muritori. Luna domină peisajul nocturn, fiind personificată, aceasta conferă
farmec nopții, potentându-i misterul prin „voluptoasa ei văpaie”. Motivul lunii
împletit cu cel al nopții și al visului se constitue ca fundamente ale peisajului de
factură romantică, prielnice contemplației existențiale. Luna este invocată și
numită metaforic „stămân-a mării”, care veghează asupra întregului univers
terestru: „mii pustiuri”, „codri”, „izvoară”, „maluri”, „mări”, „tărmuri”, „palate și
cetăți”, „mii de case”. De la imaginea de ansamblu asupra elementelor naturii, se
face trecerea catre planul restrâns al existenței ființei umane. Prin intermediul
ipostazei selenare de martor al lunii, eul liric meditează asura condiției umane
supuse destinului, remarcând identitatea ființelor în fața morții, idee prelată din
filosifia lui Schopenhauer: „Deși trepte osebite le-au iesit din urna
sorții,/Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”.
Al doilea tablou (versurile 7-38) particularizează universul terestru populat
de oameni prin intermediul carora se identifică condiția umană, dominată de
antiteze. Astfel sunt prezentate diferite ipostaze ale omului: „Vezi pe-un rege ce-
mpânzește globu-n planuri pe un veac/ Când la ziua cea de maine abia cugent-
un sărac”, „La același șir de patimi deopotrivă fiind robi/Fie slabi, fie puternici, fie
genii ori neghiobi”, „Unul caută-n oglindă deși buclează al său par/Altul caută în
lume și în vreme adevar”. În această lume dominată de mediocritate, se
conturează portretul batrânului dascal, care sunb o aparență umilă „uscățiv”,
„gârbovit și de nimic”, ascunde esența geniului. El întruchipează geniul în
ipostaza cugetătorului care meditează asupra misterelor Universului: „Când sub
fruntea-i viitorul și trecutul se incheagă/ Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o
dezleagă. Este comparat cu personajul mitologic Atlas, cel care „sprijinea cerul
pe un umăr”, la fel „bătrânul dascăl” „sprijină lumea și vecia într-un număr”, ceea
ce sugerează capacitatea superioară a omului geniu, dovedindu-se astfel că
timpul este perioada dintre nașterea și moartea Universului.
Al treilea tablou (versurile 38-86) este compus din două secvențe
antitetice: facerea lumii și stingerea Universului. Aceste secvențe prelucrează
elemente din filosofia lui Schopenhauer, dar mai ales din Rig-veda. Tablul
surprinde motivul evadării din timp și motivul relativității timpului, idee susținută
prin versul „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă” reprezentând prima
secvență din cosmogonie. Adverbul temporal„la-nceput” sugerează starea de
dinainte de creație, iar secvența „când ființă nu era, nici neființă” reflecta faptul că
începuturile Universului se situează în atemporalitate, pe când Dumnezeu nu
crease nimic. Structura antitetică „Când nu s-ascundea nimica, deși tot era
ascuns” susține ideea creației care există din veșnicie, începutul și sfârșitul
timpului reprezentând o clipă suspendată. Metafora „umbra celor nefăcute”
exprimă ideea neînceperii creației, în locul acesteia existând pacea. A doua
secvență din cosmogonie prezintă nașterea bruscă a Universului. Mihai
Eminescu susține prin secvența „cum din chaos” faptul căUniversul s-a născut în
haosși își imaginează crearea lumii prin mișcarea unui punct central „Dar deodat-
un punct se mișcă”, care generează „muma” și „Tatăl”. „Muma” este reprezentată
de ceea ce deja exista înainte de facerea lumii (apa și pământul), iar „Tatăl” fiind
reprezentat de însuși Dumnezeu. Cea de-a treia secvență din cosmogonie satiră
la adresa omului obișnuit și faptul că acesta nu înțelege că există întunericul,
efemeritatea. Condiția omului este redată prin succesiune, astfel omul reprezintă
un roi luminos înzestrat cu rațiune, definește astracția și patima, exprimă dorul
nemărginit, dorinta de a afla de unde a venit. Omenirea este definită prin
metafore sugestive pentru efemeritatea ei în Univers: „microscopice popoare”,
„muști de-o zi”, „mușunoaie de furnici”, „microscopice popoare”, „lume mică”.
Oamenii nu sunt conștienți că în raport cu veșnicia Universului, viața lor
valorează „doar o clipă suspendată”.
Al patrulea tablou prezintă relația omului geniu cu lumea contemporană,
acest tablou fiind încapacitatea de a-și transcede condiția. Soarta fiecărui individ
e egală cu sine și cu cea a omenirii „Unul e în toți, tot astfel precum una e în
toate”. Este accentuată ideea sorții schimbatoare și cea a trecerii timpului, prin
care individul este supus efemerului „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei
sauce gandesc?.../Ca și vantu-i valuri trece peste traiul omenesc”. Lumina la
care aspiram reprezintă cunoașterea, iar catapeteasma este granița între
imaginea celestă și cea telurică, reprezintă legătura dintre Universul cosmic și cel
teluric și totodată se anulează granița.
Ultimul tablou este satiric și surprinde condiția omului de geniu percepută
de urmașii preocupați doar de a se lustrui pe ei în evidențierea greselilor omului.
Acest tablou este cosntruit simetric cu incipitul prin mitivul lunii, stăpână a
Universului și a morții. Aceasta ca simbol al eternității veghează umanitatea, fiind
martoră la tot ceea ce se petrece în plan terestru.
Procedeele romantice utilizate în poezie sunt: prezentarea condiției
geniului, motive specifice (luna, ceasornicul, timpul bivalent), antiteza, satira.
Originalitatea operei este susținută prin limbajul expresiv. Figurile de stil
dominante sunt epitetul: „gene ostenite”; „dor nemarginit”; „sure văi”; pagina
neroadă”, comparația: „splendid ca o ironie”, personificarea: luna „fecioară”,
antiteza: „rege”-„sărac”; „slabi”-„puternici”; „genii”-„neghiobi”, metafora: „Lună tu
stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci”. Acestea din urmă producadâncirea
lirismului în [Link] punct de vedere prozodic, se remarca ritmul trohaic,
rima împerecheată și măsura de cinsprezece-șaisprezece silabe.
f) CONCLUZIA
În concluzie, „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu este o operă de factură
romantică prin tema propusă, imaginarul poetic si mijloacele de expresivitate,
rămânând ocreație de geniu, o capodoperă a literaturii.