UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA

BUCURESTI
FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA MEDIULUI
SPECIALIZAREA INGINERIE ECONOMICĂ ÎN CONSTRUCȚII

ION ROȘU

- 2011 -
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONTRUCŢII

Noţiunea de construcţie are un înţeles destul de larg. O casă, o fabrică, un pod, o

şosea, un coş de fum, un rezervor, un siloz, un buncăr, un turn de radio şi televiziune, un
adăpost pentru păsări şi animale, un depozit pentru legume şi fructe, o remiză pentru maşini şi
utilaje agricole, o seră, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc., toate sunt construcţii.
Construcţiile sunt imobile care se folosesc numai unde au fost realizate şi în general sunt
legate direct de scoarţa terestră. Pământurile servesc întotdeauna ca teren de fundare pentru
construcţii, dar uneori constituie şi parte integrantă a acestora, de exemplu la terasamente,
canale etc.
Construcţiile sunt realizate pentru a crea condiţii optime de adăpostire, de desfăşurare a
activităţii şi a vieţii. Ele trebuie realizate în concordanţă cu cerinţele funcţionale, ţinându-se
seama de condiţiile naturale (teren, climă etc.) impuse de mediul în mijlocul căruia se
amplasează.
Concepţia şi realizarea unei construcţii sunt în funcţie de:
- cerinţele funcţionale pentru care se execută construcţia;
- materialele de construcţie de care se dispune;
- utilajele folosite pentru executarea construcţiei;
- tehnologia de execuţie a construcţiei;

1.1. Condiţii tehnice cerute construcţiilor

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să îndeplinească un ansamblu de

condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care cuprind: durabilitatea;
rezistenţa la foc; rezistenţa la îngheţ-dezgheţ; rezistenţa la umiditate; rezistenţa la acţiunea
biologică a microorganismelor; condiţii fizice şi igienice; condiţii mecanice; condiţii de ordin
arhitectural-estetic etc.
Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normală a principalelor elemente ale
unei construcţii, fără să-şi piardă calităţile unei bune exploatări. Durabilitatea este
condiţionată direct de natura şi calitatea materialelor de construcţie, de modul de proiectare şi
de execuţie, de condiţiile de exploatare şi întreţinere. Gradul de durabilitate sau durata de
funcţionare normală a unei construcţii se stabileşte în funcţie de importanţa şi de destinaţia
acesteia, ţinând seama şi de natura factorilor care acţionează distructiv asupra materialelor şi a
elementelor de construcţie pe baza cărora se fac recomandări de proiectare, de protecţie şi de
întreţinere. Factorii care acţionează distructiv asupra materialelor şi a elementelor de
construcţie, care influenţează durabilitatea construcţiilor agrozootehnice se pot grupa în:
- factori ai mediului înconjurător, care au acţiune distructivă (variaţii de
umiditate, fenomenul de îngheţ-dezgheţ, coroziunea şi acţiunea biologică);
- factori agresivi specifici mediului ambiant din interiorul construcţiilor
agrozootehnice, de exemplu: umiditatea relativă a aerului interior ridicată
(70...90%), prezenţa amoniacului şi a hidrogenului sulfurat ca urmare a
descompunerii substanţelor organice din dejecţiile animalelor, acidul lactic
care se găseşte în nutreţuri însilozate.
Rezistenţa la foc se caracterizează prin capacitatea construcţiei de a se opune la
solicitările termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiului. Ea depinde de
materialele din care se execută construcţia şi de grosimea elementelor componente, acestea
fiind caracterizate prin gradul de combustibilitate şi limita de rezistenţă la foc.

2
 Combustibilitatea materialelor şi a elementelor de construcţie reprezintă capacitatea
acestora de a se aprinde şi de a arde în continuare, contribuind la creşterea cantităţii de căldura
degajate de un incendiu.
În funcţie de combustibilitate, materialele pot fi incombustibile (clasa C0 ) sau combustibile
(clasele C1...C4 ). În funcţie de uşurinţa cu care pot fi aprinse şi de contribuţia la dezvoltarea
incendiului, materialele şi elementele de construcţie se încadrează în 4 clase (C1... C4 ):
- clasa C1 – neinflamabile;
- clasa C2 – greu inflamabile;
- clasa C3 – mediu inflamabile;
- clasa C4 – uşor inflamabile;
Materialele din clasele C1 şi C2 , denumite în ansamblu “greu combustibile”, sunt
caracterizate şi prin faptul că arderea, mocnirea şi carbonizarea au loc numai în cazul
existenţei unei surse exterioare de foc sau de temperaturi înalte, încetând după îndepărtarea
acesteia. În funcţie de combustibilitate, materialele de construcţie se clasifică astfel:
- incombustibile - betonul simplu, betonul armat, zidăria, oţelul şi sticla;
- greu combustibile sau semicombustibile - lemnul ignifugat sau tencuit,
stabilitul şi chirpiciul;
- combustibile - lemnul neprotejat, cartonul bitumat şi materialele plastice.
Limita de rezistenţă la foc a unui element de construcţie reprezintă timpul exprimat
în ore în care acesta fiind supus la temperaturi înalte îşi păstrează stabilitatea şi se poate opune
propagării incendiului. Limita de rezistenţă la foc a elementelor de construcţie se determină în
laboratoare prin încercări în care temperatura variază în timp pe baza criteriilor de capacitate
portantă (stabilitate), de izolare termică şi de etanşeitate. Se alege valoarea cea mai mică
dintre cele trei care se notează cu R.F. (rezistenţă la foc) urmată de durata în ore şi minute.
Gradul de rezistenţă la foc al unei construcţii se stabileşte în funcţie de destinaţia şi
importanţa acesteia.

Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ sau gelivitatea materialelor şi a elementelor de

construcţie se caracterizează prin numărul ciclurilor de îngheţ-dezgheţ suportate, fără ca
acestea să-şi piardă calităţile. Această condiţie este importantă pentru construcţiile, respectiv
elementele de construcţie, amplasate în aer liber, elementele exterioare ale unei clădiri, cele
care vin în contact cu pământul etc.
Rezistenţa la umiditate se caracterizează prin capacitatea de a se opune la acţiunea
distructivă a apei asupra materialelor şi a elementelor de construcţie, manifestată prin:
umflare, deformare, apariţia de fisuri, exfolieri, etc. Fenomenul este întâlnit curent la
elementele şi părţile construcţiei care vin în contact cu umiditatea pământului (fundaţii,
subsoluri) şi a intemperiilor atmosferice (acoperişuri, socluri, pereţi etc.). Protejarea se
realizează, în general, prin izolări cu materiale hidrofuge.
Rezistenţa la acţiunea biologică a microorganismelor se manifestă prin capacitatea
de a se opune la acţiunea distructivă a proceselor biologice, întâlnită în principal, la
materialele organice şi cele de natură minerală, măcinate, fibroase sau poroase.
Rezistenţa la coroziune se manifestă prin capacitatea metalelor de a se opune faţă de
acţiunea distructivă a agenţilor agresivi din mediul înconjurător (fum, gaze, lichide, curenţi
vagabonzi etc.).
Condiţiile mecanice se referă la siguranţa construcţiilor, respectiv comportarea
acestora sub acţiunea solicitărilor exterioare şi se exprimă prin capacitate portantă, stabilitate,
fisurare, uzură, oboseală etc.
Condiţiile fizico-igienice depind de factorii interiori sau exteriori de exploatare a
încăperilor şi se referă la temperatura, viteza şi umiditatea aerului, variaţiile de temperatură şi

3
de lumină etc. Aceste condiţii sunt importante pentru realizarea confortului termic, fonic, de
iluminare, de ventilaţie etc, şi al igienei în clădiri.
Condiţiile de ordin arhitectural-estetic impun construcţiilor un aspect interior şi
exterior plăcut, cu o plastică şi o compoziţie arhitecturală corespunzătoare funcţionalităţii.
Condiţiile economico-organizatorice se manifestă în toate fazele de realizare ale
unei construcţii: proiectare, execuţie, exploatare şi se referă la alegerea soluţiilor şi la
aplicarea tehnologiilor care să conducă la costuri cât mai reduse pentru construcţie, dar în
exploatare să aibă un grad cât mai ridicat de siguranţă şi de eficienţă. Eficienţa se poate
realiza printr-un ansamblu de măsuri care se referă la:
- alegerea judicioasă a amplasamentului construcţiei;
- folosirea celor mai eficiente materiale de construcţie;
- stabilirea volumelor minime ale construcţiei;
- dimensionarea justă a elementelor de construcţie;
- posibilităţi simple de montaj;
- managementul raţional al lucrărilor de construcţie;
Condiţiile de durabilitate şi mecanice sunt cele care reprezintă, în general, siguranţa
construcţiilor. Termenul de siguranţă are un înţeles larg şi cuprinde comportarea construcţiilor
în timpul exploatării la acţiunea încărcărilor, a focului, a apei, a cutremurelor, a precipitaţiilor
atmosferice şi a descărcărilor electrice, a exploziilor etc., precum şi siguranţa împotriva
alunecării pe pardoseli şi pe scări, a electrocutărilor etc. Siguranţa construcţiilor reprezintă
totalitatea măsurilor avute în vedere pentru ca în exploatare, scoaterea lor din funcţiune sub
efectul acţiunilor mecanice, fizice şi chimice să nu fie posibilă. Pentru a defini noţiunea de
siguranţă a construcţiilor se mai foloseşte curent şi termenul de fiabilitate cu o largă utilizare,
mai ales în producţia industrială, reprezentând probabilitatea de a nu apărea avarii pe durata
de exploatare pentru un material, element de construcţie, parte de construcţie sau construcţie,
în raport cu destinaţia sa. Condiţiile fizico-igienice şi de ordin arhitectural-estetic asigură
confortul unei construcţii. Aprecierea calităţii elementelor de construcţie sau a construcţiilor
se face în raport cu modul de satisfacere a cerinţelor tehnice, a performanţelor sau a regulilor
stabilite pentru fiecare element de construcţie, ţinând seama de destinaţia acestora şi a
condiţiilor reale de exploatare. Exprimarea unitară a tuturor regulilor este greu de redat şi de
aceea, în practica curentă, noţiunea de calitate se face sub mai mule forme:
- ştiinţifică, cu ajutorul diferitelor metode de calcul folosite în mecanica
construcţiilor;
- tehnologică, prin determinarea unor caracteristici pe bază de încercări
tehnologice, atunci când nu se pot aplica metode riguroase de calcul;
- funcţională, legată de om şi de activitatea acestuia în clădiri, simulând anumite
cazuri de accidente în timpul exploatării.

1.2. Clasificarea construcţiilor

Necesităţile diverse pentru care sunt destinate au condus la un număr foarte mare de
tipuri de construcţii. În cadrul acestei mari diversităţi ele pot fi grupate în funcţie de
obiectivele urmărite după diferite criterii: funcţională sau după destinaţie, de calitate, de
rezistenţă, economice etc.
După funcţionalitate sau destinaţie, construcţiile se împart în două categorii:
- clădiri;
- construcţii inginereşti;
Clădirile sunt construcţii care delimitează un spaţiu închis, executate în general la suprafaţa
terenului, împărţite diferit în interior şi destinate anumitor scopuri: de adăpostire (locuinţe), de

4
adăpost pentru animale, păsări, materii prime, materiale şi produse finite, desfăşurarea
activităţilor de producţie, de educare şi de informare, precum şi alte activităţi.
În practica curentă, clădirile sunt grupate în următoarele mari categorii funcţionale:
a. clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale, administrative,
comerciale, etc.
b. clădiri industriale, destinate producţiei (uzine, fabrici, hale, ateliere etc.) şi a deservirii
acesteia (depozite, magazii etc.).
c. clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea animalelor şi a
păsărilor, pentru realizarea producţiei vegetale (sere, solarii, răsadniţe, case de
vegetaţie), pentru depozitarea produselor agricole, pentru adăpostirea şi întreţinerea
utilajelor destinate agriculturii etc.
Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile
clădirilor şi anume: lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte), turnuri de radio, şi televiziune,
căi de comunicaţie, construcţii hidrotehnice, lucrări de îmbunătăţiri funciare, rezervoare,
castele de apă etc.

După durabilitate, construcţiile se clasifică în:

- gradul I cu durată de funcţionare ridicată - mai mult de 100 de ani;
- gradul al II-lea cu durată de funcţionare medie – 50...100 de ani;
- gradul al III-lea cu durată de funcţionare normală (obişnuită) – 20...50 de ani;
- provizorii cu durată de funcţionare mai mică de 20 de ani.

După rezistenţa la foc, construcţiile se împart în:

- gradul I – nu ard şi nu se deformează în timpul incendiului;
- gradul al II-lea – semirezistente - nu ard, dar se deformează în timpul
incendiului;
- gradul al III-lea – semicombustibile - nu ard cu flacără vie şi nu se deformează
rapid sub acţiunea focului;
- gradul al IV-lea – combustibile - ard şi se deformează în timpul incendiului;
- gradul al V-lea – inflamabile - ard cu flacără vie şi se distrug rapid.
În funcţie de încadrarea lor, două clădiri trebuie amplasate la o distanţă care să aibă o valoare
minimă, conform normelor de prevenire şi de stingere a incendiilor (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1.
Distanţe minime între clădiri, impuse de normele de prevenire şi de stingere a incendiilor. [9]

Gradul de rezistenţă la foc al clădirilor

învecinate
Gradul de rezistenţă
[Link]. la foc I II III IV V

1 I- rezistenţă la foc 6 6 8 10 10

2 II-semirezistenţă 6 6 8 10 10

3 III- semicombustibilă 8 8 8 10 12

4 IV- combustibilă 10 10 12 12 14

5 V- inflamabilă 10 10 12 14 16

5
 Indiferent de natura materialului din care sunt executaţi pereţii construcţiilor,
distanţele prevăzute în tabelul 1.1 ca minime se măsoară de la feţele exterioare ale
elementelor de închidere. În cazul când acestea au părţi sau elemente constructive din
materiale combustibile, ieşite cu cel puţin 1,00 m în afara zidurilor, distanţele de protecţie se
măsoară de la limita exterioară a acestor elemente. Pentru construcţiile cu învelitori
combustibile şi pentru cele în care se depozitează furajele în pod, distanţa minimă este de 16,0
m. Distanţele minime între construcţiile destinate creşterii animalelor şi depozitele de
combustibil, dacă sunt îngropate sunt de 16,0 m, iar dacă sunt terane sau au părţi structurale
combustibile sunt de 30,0 m.

Clasificarea după criteriile de calitate este determinată de:

- durabilitatea şi gradul de rezistenţă al principalelor elemente de construcţie;
- cerinţele de exploatare referitoare la normele de suprafaţă, de înălţime şi de
volum, la gradul de confort, instalaţii, dotări, calitatea lucrărilor de finisaj,
durata de serviciu etc.
În funcţie de aceşti factori, construcţiile se grupează în trei clase de calitate, după cum satisfac
cerinţe ridicate, medii sau obişnuite.

După structura de rezistenţă, construcţiile se clasifică în:

- structuri cu pereţi portanţi (de rezistenţă) realizaţi din: zidărie, lemn, beton
armat monolit (diafragme), elemente prefabricate din beton armat etc.;
- structuri cu schelet portant realizat din stâlpi şi grinzi (cadre) din beton armat
monolit, lemn, metal şi elemente prefabricate din beton armat sau din metal
sau din combinaţia mai multor materiale, folosind stâlpi prefabricaţi din beton
armat şi şarpanta acoperişului din ferme de lemn;
- structuri mixte, realizate din cadre şi diafragme, pereţi portanţi de zidărie şi
stâlpişori de beton armat etc.;
- structuri speciale sub formă de plăci curbe subţiri, arce, acoperişuri suspendate
pe cabluri, structuri pneumatice, cele întâlnite la silozuri, buncăre, rezervoare,
castele de apă, coşuri de fum, turnuri de răcire etc.
După importanţă, construcţiile se împart în următoarele clase:
- clasa I – construcţii de importanţă excepţională;
- clasa a II-a – construcţii de importanţă deosebită;
- clasa a III-a – construcţii de importanţă medie;
- clasa a IV-a – construcţii de importanţă secundară;
- clasa a V-a – construcţii neimportante;

1.3. Alcătuirea generală a clădirilor

În alcătuirea unei clădiri, fiecare spaţiu îşi are utilitatea şi funcţiunile specifice, cât şi
relaţii bine precizate cu celelalte încăperi. O clădire cuprinde, de regulă, mai multe categorii
de spaţii, ca de exemplu: spaţii de exploatare, destinate scopului principal al clădirii (în cazul
clădirilor de locuinţe - dormitoarele, camerele de zi, sufrageriile, etc.); spaţii auxiliare (în
acelaşi caz - bucătăriile, băile, cămările de alimente etc.); spaţii de circulaţie (holuri,
vestibule, coridoare, casa scărilor etc.). În cazul clădirilor pentru învăţământ, se consideră
spaţii de exploatare sălile de clasă (cursuri), amfiteatrele, laboratoarele, atelierele, sălile de
proiectare, de seminarii, de sport, bibliotecile etc., iar spaţii auxiliare - depozitele de material
didactic, cancelariile, cabinete pentru cadre didactice, secretariatul etc.

6
Spaţiile care îndeplinesc funcţiuni bine determinate, subordonate scopului principal al clădirii
constituie un element funcţional. Astfel de elemente funcţionale se pot constitui după cum
urmează:
- dormitoarele, camerele de zi, sufrageriile, băile, bucătăriile etc. – la locuinţe;
- camerele de cazare, de recepţie, saloanele, barurile etc. – la hoteluri;
- sălile de mese, barurile, bucătăriile, depozitele etc. – la restaurante;
- camerele de spitalizare, laboratoarele, sălile de operaţie, sălile de tratament etc.
– la spitale;
- spaţiile de fabricaţie şi de depozitare – în industrie;
- spaţiile de producţie şi depozitare – în clădiri agrozootehnice;
Elementele funcţionale se pot repeta frecvent în cadrul unei clădiri, formând un grup
funcţional; de exemplu, camerele unui hotel alcătuiesc grupul de cazare.
Clădirile civile pot grupa la rândul lor funcţiuni diverse; de exemplu locuinţe
unifamiliale sau colective (blocuri de locuinţe), săli de sport, amfiteatre, teatre, magazine,
spitale, şcoli, facultăţi etc.
Clădirile industriale au funcţiuni specifice care trebuie să asigure desfăşurarea unor
procese industriale, după anumite fluxuri tehnologice, reprezentând totalitatea operaţiunilor
prin care se trece de la materia primă la produsul finit. Dimensiunile spaţiilor şi relaţiile dintre
acesta sunt determinate de utilaje, de instalaţii, de succesiunea operaţiilor, a fluxurilor
tehnologice şi de alte criterii. În funcţie de caracterul producţiei, clădirile industriale se
realizează într-o mare diversitate: hale de fabricaţie, oţelării, rafinării, termocentrale, depozite
etc.
Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de producţie foarte
diversificate din ramura zootehnică şi agrovegetală şi cuprind: adăposturile pentru creşterea şi
întreţinerea animalelor şi a păsărilor, sere, răsadniţe, fabrici de nutreţuri combinate, depozite
de furaje, crame, remize, staţii de maşini şi unelte agricole etc.

1.3.1. Elementele componente ale clădirilor

O clădire este alcătuită dintr-o succesiune de elemente de construcţie asamblate între

ele, astfel încât să asigure un spaţiu la forma şi dimensiunile cerute de funcţionalitatea sa
(fig.1.1)

Figura 1.1 Alcătuirea generală a clădirilor:

1- fundaţie; 2- perete interior; 3- perete exterior; 4- planşeu; 5- şarpantă; 6- învelitoare;

7-fereastră;8-balcon;9-soclu;10-trotuar;11-subsol;12-parter;13-etaj.

7
În funcţie de rolul îndeplinit în cadrul clădirii, elementele componente se grupează în cinci
categorii:
- elemente de rezistenţă;
- elemente de închidere şi de compartimentare;
- lucrări de finisaj şi de protecţie;
- lucrări de instalaţii;
- dotări constructive interioare.

[Link]. Elemente de rezistenţă

Ele preiau şi transmit la alte elemente sau terenului bun de fundare, în afară de
greutatea proprie şi încărcările (sarcinile) care acţionează asupra clădirilor. Elementele de
rezistenţă asigură capacitatea portantă, rigiditatea, stabilitatea clădirilor şi cuprind:
- fundaţiile; sunt elemente de construcţie care preiau încărcările de la pereţi sau stâlpi şi
le transmit terenului de fundare;
- pereţii portanţi; sunt elemente de construcţie verticale care pe lângă rolul de
rezistenţă îndeplinesc şi pe acela de închidere sau de compartimentare; ei preiau
încărcările de la planşee, grinzi, acoperişuri şi le transmit fundaţiilor;
- stâlpii; sunt elemente de construcţie verticale sau înclinate care preiau sarcini de la
grinzi, planşee, acoperişuri şi le transmit fundaţiilor;
- grinzile; sunt elemente de construcţie orizontale sau înclinate care reazemă pe stâlpi
sau pereţi şi le transmit acestora sarcinile preluate de la planşee sau ziduri;
- planşeele; sunt elemente de construcţie orizontale sau înclinate care pe lângă rolul de
rezistenţă îndeplinesc şi pe acela de compartimentare sau de închidere; ele preiau
încărcările utile (oameni, utilaje, mobilier, pereţi, despărţitori etc.) şi le transmit
pereţilor portanţi, grinzilor şi stâlpilor;
- şarpanta; este elementul de rezistenţă al acoperişului care are rolul de a susţine
învelitoarea clădirii;
- scările; sunt elemente de construcţie care asigură circulaţia între nivelurile clădirilor
sau între interior şi exterior.

[Link]. Elemente de închidere şi compartimentare

Aceste elemente au rolul să separe interiorul clădirii de mediul înconjurător (numindu-

se elemente de închidere) şi încăperile clădirii între ele (caz în care se numesc elemente de
compartimentare). Ele pot fi verticale (pereţi exteriori sau pereţi interiori), orizontale
(planşee) sau înclinate (planşee de acoperiş, acoperişuri). Aşa cum s-a arătat, pereţii pot să
aibă şi rol de elemente de rezistenţă, dar funcţia lor principală este aceea de închidere sau de
compartimentare. Într-o accepţiune mai largă în categoria elementelor de închidere pot fi
cuprinse şi alte elemente cum ar fi: învelitoarea, ferestrele, uşile, pardoselile, care în mod
obişnuit, lucrările de specialitate le includ la elemente de finisaj şi de protecţie.

8
 [Link]. Lucrări de finisaj şi de protecţie

Aceste elemente de construcţie au rolul de a face clădirile cât mai confortabile, de a le

da un aspect estetic, de a le proteja împotriva agenţilor atmosferici, igienico-sanitar şi
cuprind:
- învelitoarea; are rolul de a proteja clădirea împotriva agenţilor atmosferici şi în
principal împotriva precipitaţiilor;
- izolaţiile; au rolul de a proteja clădirile împotriva acţiunilor date de modificările
de temperatură din mediul înconjurător (termoizolaţii), a zgomotelor
(fonoizolaţii), iar în cazul acoperişurilor tip-terasă şi împotriva intemperiilor
atmosferice (hidroizolaţii);
- pardoselile; sunt situate la partea superioară a planşeelor sau direct pe pământ şi
au rol de protecţie, de circulaţie, de depozitare, de izolare termică, fonică,
hidrofugă şi estetic;
- tâmplăria - uşile şi ferestrele; care asigură ventilarea şi iluminarea naturală,
circulaţia între diferite încăperi şi între interior şi exterior,
- tencuielile şi placajele; au rol de protecţie, igienico-sanitar şi estetic al
elementelor de construcţie şi se execută în interiorul şi exteriorul clădirilor;
- zugrăvelile, vopsitoriile şi tapetele; sunt executate peste tencuiala uscată a
pereţilor şi a tavanelor sau pe suprafeţele tâmplăriei, ale radiatoarelor, ale
conductelor etc., şi au rol de protecţie, igienico-sanitar şi decorativ.

[Link]. Lucrări de instalaţii

Lucrările de instalaţii sunt necesare pentru exploatarea în condiţii normale a clădirilor,

pentru obţinerea unui grad ridicat de funcţionalitate şi de confort şi cuprind:

- instalaţii sanitare, necesare pentru alimentarea cu apă şi canalizare, apărare

contra incendiilor, evacuarea sau arderea gunoaielor şi a deşeurilor;
- instalaţii electrice pentru iluminare, pentru forţă (punerea în funcţiune a utilajelor
şi a aparatelor), pentru curenţi slabi (sonerie, telefon, interfon), pentru protecţie
(paratrăsnet);
- instalaţii de încălzire locale sau centrale cu apă caldă, abur, electrică;
- instalaţii de ridicare (ascensoare) pentru oameni, animale sau mărfuri;
- instalaţii de ventilare necesare pentru evacuarea aerului viciat şi împrospătarea cu
aer curat din exterior.
În afara instalaţiilor curente prezentate mai sus se pot executa, în funcţie de necesităţi şi
alte instalaţii: de alimentare cu gaze naturale, de condiţionare a aerului, de aer comprimat,
de vacuum etc.

[Link]. Dotări constructive interioare

Dotările interioare sunt cele care dau specificul clădirii respective şi sunt diferite
pentru diversele folosinţe la care trebuie să răspundă.
După poziţia pe verticală, elementele componente ale clădirii se grupează în:
- infrastructura, care este partea clădirii situate sub nivelul terenului natural, de
fapt sub cota ±0,00 (cota zero), care reprezintă reperul pentru cotarea de nivel.
Cota zero este în general cota pardoselii finite a parterului şi trebuie să fie
deasupra cotei (nivelului) terenului sistematizat sau amenajat (C.T.S.; N.T.S.;

9
 C.T.A.; N.T.A.). Stabilirea cotei de teren sistematizat se face luând în considerare
configuraţia terenului natural, urmărindu-se ca:
- panta terenului sistematizat să fie cât mai apropiată de cea a terenului
natural, dacă se încadrează în pantele admisibile (0,5...2%);
- pe fiecare profil volumele de terasamente să fie minime;
- pe fiecare profil volumele de săpături să fie aproximativ egale cu cele
de umplutură.
Pentru clădirile civile cota terenului sistematizat sau amenajat are valoarea -0,50...-0,60m iar
la construcţiile agrozootehnice are valoarea -0,20... -0,50m şi reprezintă nivelul său cota
amplasamentului după o uşoară nivelare.
Elementele infrastructurii sunt compuse mai ales din fundaţii, dar şi din pereţi, uşi, planşee,
pardoseli, ferestre etc., în cazul clădirilor cu subsoluri.
- suprastructura sau elevaţia clădirii care este situată deasupra cotei ±0,00 şi
cuprinde cele mai multe elemente de construcţie: elemente de rezistenţă, de
închidere şi de compartimentare pe verticală şi orizontală, de protecţie împotriva
agenţilor atmosferici, finisaje etc. Cotele de deasupra nivelului reper (±0,00) sunt
precedate de semnul plus (+), iar cele de sub acesta de semnul minus (-).

1.4. Compartimentarea clădirilor

Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală (pe

acelaşi nivel sau în plan).

1.4.1. Compartimentarea clădirilor pe verticală

Compartimentarea clădirilor pe înălţime se realizează cu ajutorul planşeelor, aşezate la

anumite cote de nivel, în funcţie de destinaţia clădirii (fig 1.2).

Fig.1.2. Compartimentarea unei clădiri pe verticală:

S – subsol; E1, E2 – etaje; D.S. – demisol; M – mansardă; P – parter; N. T.S. – nivelul terenului sistematizat;

Spaţiul delimitat de două planşee consecutive se numeşte nivel. Fiecărui nivel îi

corespund planşeul inferior şi spaţiul până la planşeul superior (tavan). Nivelurile în funcţie
de poziţia lor pe verticală sunt denumite:
- subsolul (S) este nivelul situat sub cota ± 0,00 şi amplasat total sau parţial sub
nivelul terenului sistematizat (N.T.S.). Primul subsol trebuie să aibă cel puţin

10
 goluri pentru ventilare naturală şi eventual pentru iluminare naturală. Dacă se
prevede ca subsolul să fie locuit, acesta se ridică deasupra terenului sistematizat
(natural), rămânând îngropat în pământ circa 1,00 m. În acest caz, nivelul respectiv
se numeşte demisol (D.S.). Dacă se execută mai multe subsoluri, acestea se
numerotează de la cota ± 0,00 în jos cu subsolul I (S.I.), subsol II ([Link]) etc.;
- parterul (P) este primul nivel situat peste cota ± 0,00 şi este executat în totalitate
deasupra terenului;
- etajele (E.I., [Link].,..., E.n.) sunt nivelurile executate pe verticală, deasupra
parterului. Numerotarea nivelurilor se face de la subsol sau parter către acoperiş,
astfel: S+P+E, subsol, parter şi un etaj; 3S+P+3; S+P+n (n-număr de etaje) sau la
clădirile fără subsol, P+1, P+n. În practica mondială în loc de etaj se foloseşte
denumirea de nivel, parterul fiind considerat un nivel şi numerotarea va fi: S+3,
3S+7; S+n. Dacă între parter şi etajul I se află un nivel cu înălţimea mai mică decât
a fiecăruia dintre acestea, precum şi în cazul în care parterul este situat peste un
demisol, nivelul respectiv se numeşte mezanin. Între nivelurile (etajele) unei
clădiri pot fi amplasate şi etaje cu înălţimi şi funcţiuni diferite (etaje tehnice).
Acoperişul protejează clădirea la partea superioară şi se execută deasupra
ultimului nivel. În cazul în care acoperişul se execută cu şarpantă, spaţiul dintre
ultimul planşeu şi învelitoare poartă denumirea de pod. Dacă înălţimea podului
este mai mare şi se pot amenaja spaţii cu iluminare şi ventilare naturală cu
destinaţie de locuinţă, acesta poartă denumirea de mansardă. Dacă acoperişul se
execută cu pantă mică, sub 7%, clădirea are acoperiş tip terasă. În prezent, în
oraşe, clădirile cu mai multe niveluri se execută de obicei cu acoperiş tip terasă,
deci nu au pod.

1.4.2. Compartimentarea clădirilor pe orizontală

Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (pe orizontală) se realizează cu ajutorul

pereţilor în încăperi (camere), având lăsate goluri pentru ferestre, uşi, canale de ventilaţie etc.,
şi formează partiul clădirii. Încăperile unei clădiri pot avea destinaţii diferite: încăperi de
locuit (dormitoare, camere de zi, sufragerii); încăperi de lucru (birouri, săli de clasă,
laboratoare, biblioteci, săli de sport, ateliere etc.); încăperi de serviciu (băi, bucătării, vestiare,
camere pentru instalaţii etc.); încăperi sau spaţii pentru circulaţie (holuri, vestibule, coridoare
etc.). În clădirile destinate locuirii, spaţiile delimitate poartă denumirea de camere, iar în
construcţiile zootehnice destinate cazării animalelor, aceste încăperi se numesc
compartimente. (fig 1.3)

Fig.1.3. Compartimentarea pe orizontală a construcţiilor zootehnice:

C1, C2, C3 – compartimente; C.T. – Cameră de trecere (cameră tampon);

Construcţiile zootehnice împărţite pe orizontală se numesc clădiri compartimentate. Accesul

în compartimente se poate face direct din exteriorul clădirii (C3) sau indirect (C1, C2) prin
intermediul unei camere de trecere (camere tampon C.T.).

11
Mărimea compartimentelor se stabileşte subordonat tehnologiei, dar trebuie să aibă valori
egale cu multiplu al traveii.

1.5. Definirea şi clasificarea construcţiilor agrozootehnice

Construcţiile agrozootehnice sunt o categorie distinctă de construcţii, cu un pronunţat

caracter productiv, cu o funcţionalitate deosebită faţă de clădirile civile sau industriale,
determinate de condiţiile tehnice şi de mediu. Diversitatea mare a speciilor de animale şi
păsări crescute şi întreţinute în aceste construcţii, a produselor recoltate sau obţinute prin
preparare sau semipreparare, a substanţelor chimice pentru fertilizarea solului ce trebuie
depozitate în condiţii de maximă siguranţă, fac ca aceste construcţii să prezinte caracteristici
constructive şi funcţionale deosebite.
Caracteristicile care definesc construcţiile agrozootehnice şi le disting ca grupă aparte sunt:
- necesitatea de a satisface condiţii impuse de desfăşurarea procesului biologic,
având în vedere că, atât în adăposturile pentru păsări şi animale, cât şi în sere,
răsadniţe sau solarii există vieţuitoare. Activitatea de metabolism ce se desfăşoară în
aceste construcţii determină condiţiile de microclimat, care justifică soluţii specifice
pentru elementele de construcţie. (fig 1.4)
- necesitatea de a asigura fluxul tehnologic care se desfăşoară în construcţia
respectivă;
- asigurarea spaţiilor pentru cultura plantelor, depozitarea furajelor, a cerealelor, a
legumelor şi a fructelor, pentru odihnă, furajarea şi evacuarea dejecţiilor animalelor
etc. (fig 1.4).

12
 Fig.1.4. Spaţiile necesare, solicitările care acţionează asupra unei construcţii zootehnice şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească diversele elemente de construcţie:
a - secţiune transversală; b – plan[18].

- caracterul de masă, determinat de numărul mare de obiective similare pe

întreg teritoriul ţării, care impune modularea şi tipizarea construcţiilor, urmată
de industrializarea execuţiei.
În cadrul construcţiilor agrozootehnice sunt cuprinse totalitatea construcţiilor destinate
realizării producţiei vegetale sau animale, ca şi cele ce deservesc aceste procese tehnologice.
În general, aceste construcţii se grupează pe un anumit teritoriu, sub forma unor ferme sau
complexe specializate pe ramuri de producţie: zootehnică, legumicolă, pentru conservare şi
depozitare, pentru reparaţii etc.

1.5.1. Clasificarea construcţiilor agrozootehnice

Clasificarea construcţiilor agrozootehnice se face în funcţie de următoarele criterii.

După destinaţia sau funcţia pe care o îndeplinesc, ele pot fi:
- construcţii destinate producţiei animale denumite construcţii zootehnice;
- construcţii pentru producţia vegetală, cuprinzând sere, solarii şi răsadniţe;
13
 - construcţii pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei
vegetale;
- construcţii pentru adăpostirea, întreţinerea şi repararea utilajelor şi maşinilor
agricole.

După modul cum participă la procesul de producţie, construcţiile agrozootehnice se pot

clasifica în trei categorii:
- construcţii pentru producţie care servesc direct procesului productiv; din
această categorie fac parte adăposturile pentru animale sau păsări, serele,
solariile, răsadniţele, depozitele de legume şi fructe, silozurile pentru cereale
etc.;
- construcţii auxiliare, care servesc indirect desfăşurarea procesului de producţie;
aceste construcţii sunt silozurile pentru furaje, bucătăriile furajere din fermele
zootehnice, depozitele pentru îngrăşăminte chimice, clinicile veterinare,
centralele termice, construcţiile pentru repararea şi întreţinerea utilajelor şi a
maşinilor agricole, posturile trafo etc.;
- construcţiile – anexe, care nu sunt legate în mod obligatoriu de procesul de
producţie, dar sunt necesare desfăşurării în condiţii normale a producţiei, cum
ar fi clădirile pentru administraţie, cantinele, cluburile, laboratoarele etc.

1.5. Coordonarea dimensională a clădirilor

Coordonarea dimensională este o convenţie stabilită cu privire la dimensiunile

componentelor unei construcţii (elemente, subansambluri, ansambluri, echipamente
tehnice etc.), adoptată cu scopul de a asigura utilizarea acestora fără ajustări ulterioare,
precum şi înlocuirea lor în timpul exploatării, fără modificarea proiectelor iniţiale.
Coordonarea modulară este concretizarea coordonării dimensionale prin folosirea
unui sistem modular. Sistemul modular defineşte regulile prin care se realizează
coordonarea reciprocă între dimensiunile elementelor structurale şi de arhitectură cu
ajutorul modulului de bază şi al modulilor derivaţi (multimodulul şi submodulul).
Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea
astfel aleasă încât să asigure elementelor componente ale construcţiei posibilităţi multiple
de utilizare şi adaptare. S-a convenit ca simbolul modulului de bază să fie notat cu litera
M, iar valoarea lui internaţională să aibă M=100 mm (modul decimetric, adică metrul este
împărţit în 10 părţi). Pentru elementele din zidărie de cărămidă plină se foloseşte modulul
octometric M=125 mm (adică metrul este împărţit în 8 părţi).
Multimodulul este un multiplu al modulului de bază, respectiv modulul de bază
înmulţit cu un număr întreg n. Simbolul multimodulului se notează nM.
Submodulul este o fracţiune a modulului de bază, respectiv modulul de bază având ca
divizor un număr întreg n. Simbolul submodulului se notează M/n. Sistemul modular se
aplică în toate fazele de realizare ale unei construcţii: în proiectare, la producerea
materialelor şi a elementelor de construcţie, în execuţie, la elaborarea unor prescripţii
tehnice etc.
Elementele componente ale unei construcţii sunt distribuite în raport cu un sistem de
referinţă modular, astfel încât acestea să formeze un tot unitar.
Sistemul de referinţă modular se obţine prin împărţirea spaţiului unei clădiri prin plane
perpendiculare între ele, după trei direcţii, în cuburi cu latura egală cu modulul de bază
sau cu modulii derivaţi – multimodulul sau submodulul (fig.1.5.).

14
 Fig.1.5. Sistem de referinţă modular:
M – modul; 1 – plane modulare de referinţă; 2 – axe modulare de referinţă;

Sistemul de referinţă modular este alcătuit din plane şi din axe modulare de referinţă.
Planele sistemului de referinţă modular se numesc plane modulare de referinţă şi
constituie repere de distribuţie a materialelor, a elementelor şi a subansamblurilor de
construcţie pentru a forma un tot constructiv. La intersecţia planelor modulare se găsesc
axele modulare de referinţă, dispuse după cele trei direcţii rectangulare ale sistemului
de referinţă modular şi distanţate între ele cu valoarea unui modul, multimodul sau
submodul. Ansamblul de axe modulare de referinţă formează reţeaua modulară de
referinţă, iar volumul delimitat de plane modulare se numeşte volum modular.
Axele modulare pot fi distanţele între feţele văzute ale acestora, alese astfel încât ca în
afara materialelor, a elementelor componente ce se asamblează, să permită şi montarea în
aceleaşi condiţii a ferestrelor, a uşilor, a instalaţiilor, a utilajelor, etc. Pentru coordonarea
dimensională pe verticală, sistemul de referinţă modular este alcătuit, de asemenea, din
plane şi axe modulare de referinţă care pot fi distanţele între feţele finite ale planşeelor,
înălţimea stâlpilor sau a altor elemente prefabricate care se condiţionează reciproc la
asamblarea pe verticală şi formează înălţimea unui nivel sau a unei clădiri. Alegerea
formei constructive şi a dimensiunilor modulare în plan (deschideri, travei) şi elevaţie
(înălţimi) trebuie făcută în funcţie de cerinţele tehnologice şi de considerentele privind
unificarea modulilor între diferitele tipuri de construcţii agrozootehnice. De asemene se
ţine seama şi de eventualele posibilităţi de unificare a acestora cu modulii utilizaţi în
construcţii industriale, pentru a asigura folosirea pe scară largă a elementelor tipizate de
mare serie. Un exemplu sunt halele avicole cu acoperişuri din chesoane prefabricate a
căror deschidere este l=12,00 m, folosindu-se chesoanele de acoperiş realizate pentru
halele industriale cu structura din beton armat prefabricat. Pe baza studiilor modulare
efectuate s-au stabilit modulii derivaţi, corespunzători modulării transversale,
longitudinale şi pe verticală a construcţiilor agrozootehnice (fig.1.6).

15
 Fig.1.6. Dimensiunile modulare la construcţiile de tip hală:
L - deschidere; T - travee; H – înălţime; NM; n’M; n’’M – moduli derivaţi;

Pentru modularea transversală a clădirilor agrozootehnice se recomandă folosirea

modulilor derivaţi 15M şi 30M. Prin aplicarea acestor multimoduli se poate acoperi o
varietate mare de procese tehnologice specifice, cele mai uzuale deschideri fiind: 10,50;
12,00; 15,00; 18,00; 21,00 şi 24,00 m.
Modularea longitudinală se realizează, în general, prin utilizarea modului derivat 15M
rezultând travei de 3,00; 4,50; 6,00; 7,50 m. Pentru modularea pe verticală se folosesc modulii
derivaţi 3M, 6M, 9M, rezultând înălţimi de 2,10; 2,40; 2,70; 3,00; 3,60 m. În general,
înălţimea clădirilor agrozootehnice se stabileşte în funcţie de procesul tehnologic, de
gabaritele instalaţiilor şi ale mijloacelor de transport şi de normele privind volumul de aer
optim recomandat pentru o unitate de folosinţă. În sistemul modular se definesc următoarele
caracteristici dimensionale ale elementelor de construcţie:
- dimensiunea modulară: este un multiplu întreg al unităţii de lungime, care poate
fi modulul de bază sau un modul derivat (multimodul, submodul);
- dimensiunea nominală: se referă la caracteristica principală a elementului
considerat, cu ajutorul căreia poate fi identificat în scara de mărimi a grupei din
care face parte. Un element prefabricat de beton armat, făcând parte din grupa de
fâşii cu goluri pentru planşee, notat cu F.40.6, se identifică ca fiind fâşia cu
lungimea normală L = 4,00 m şi lăţimea l = 60 cm;
- dimensiunea de execuţie: se alege în raport cu dimensiunea nominală, în aşa fel
încât ţinând seama de rosturile pentru montaj, să permită punerea în operă a
elementelor respective fără ajustări. De exemplu fâşiile din beton armat prefabricat
cu goluri având simbolul F.40.6 au lungimea de execuţie proiectată L1= 3,92 m, iar
lăţimea de execuţie proiectată l1 = 59,5 cm;

16
 - dimensiunea efectivă: este dimensiunea reală rezultată după executarea
elementului de construcţie determinată prin măsurători directe pe aceasta şi care
poate avea abateri faţă de dimensiunea de execuţie proiectată. Dimensiunea
efectivă trebuie să se încadreze în limitele abaterilor admisibile faţă de
dimensiunea de execuţie;
- dimensiunea limită: este una dintre cele două dimensiuni extreme, admisibile
(dimensiunea maximă, respectiv minimă) între care trebuie să se găsească
dimensiunea efectivă. Studiile modulare stau la baza întocmirii proiectelor tip, iar
pentru unificarea parametrilor geometrici se asigură realizarea unor clădiri
multifuncţionale, precum şi tipizarea şi deci industrializarea elementelor de
construcţie structurale şi nestructurale.

1.7. Toleranţe în construcţii

Piesele sau produsele finite de acelaşi fel se deosebesc atât unele de altele, cât şi de
piesa sau produsul proiectat, din cauza unor factori subiectivi sau obiectivi. Pentru a putea fi
admise în circuitul producţiei, se stabilesc anumite limite ale abaterilor faţă de produsul
proiectat, denumit şi produs de referinţă.
Toleranţele reprezintă limita faţă de dimensiunile maxime sau minime în care sunt
admise imperfecţiunile de fabricaţie sau de execuţie ale diferitelor produse. Toleranţele se
referă atât la forma şi dimensiunile geometrice ale elementelor de construcţie cât şi la aspectul
lor. Toleranţele admisibile se stabilesc în concordanţă cu necesităţile practice, ţinând seama că
o precizie prea ridicată măreşte costul de producţie, iar lipsa de precizie poate periclita
rezistenţa şi stabilitatea structurii. Gradul de precizie trebuie justificat tehnic şi economic.
Uneori prin mărirea gradului de precizie la o operaţie, se pot simplifica sau reduce unele
dintre lucrările care urmează în procesul tehnologic.
Abaterea este definită că diferenţa algebrică între o dimensiune (efectivă, maximă,
etc.) şi dimensiunea de bază corespunzătoare. Abaterea efectivă (Aef) reprezintă diferenţa
algebrică dintre dimensiunea efectivă (E) şi dimensiunea de execuţie (N), adică
Aef = E – N (1.1)
Abaterea efectivă poate fi pozitivă, zero sau negativă.
Pentru ca o piesă să fie utilizabilă trebuie că dimensiunile efective să se găsească între
dimensiunile limită maxime (L max) şi dimensiunile limită minime (L min, fig.1.7).

Fig.1.7. Abateri şi toleranţe.

L max – dimensiunea limită maximă; L min – dimensiunea limită minimă; E – dimensiunea efectivă;
As – abaterea superioară; Ai – abaterea inferioară; T – toleranţă;

17
Abaterea efectivă trebuie să fie cuprinsă între două abateri limită şi anume:
- abaterea superioară (As) definită ca fiind diferenţa algebrică dintre
dimensiunea limită maximă şi dimensiunea de execuţie:
As = L max – N (1.2)
- abaterea inferioară (Ai) definită ca fiind diferenţa algebrică dintre
dimensiunea limită minimă şi dimensiunea de execuţie:
Ai = L min – N (1.3)
Abaterile limită pot fi de asemenea pozitive, zero sau negative, în funcţie de valorile
dimensiunilor limită faţă de cele nominale.
Toleranţa poate fi exprimată atât în funcţie de dimensiunile limită:
T = L max – L min (1.4)
Cât şi în funcţie de abaterea limită:
T = As – Ai (1.5)
Toleranţa este întotdeauna pozitivă.
Valorile toleranţelor sunt stabilite pe baza unui număr mare de măsurători, în urma
unor studii statistice, ţinând seama de condiţiile tehnologice de fabricaţie şi de cele tehnico-
economice de montaj pentru a realiza siguranţa construcţiilor. Toleranţele materialelor şi ale
elementelor de construcţie sunt indicate în standarde sau în norme interne de fabricaţie.

1.8. Tipizarea în construcţii

Tipizarea asigură execuţia elementelor şi a construcţiilor întregi pe baza

documentaţiilor de tipizare care cuprind:
- proiecte tip, care reprezintă documentaţii de tipizare, elaborate pentru
realizarea de obiective, obiecte, elemente şi detalii în construcţii cu
frecvenţă mare de folosire. Proiectele tip au caracter guvernamental sau
departamental;
- proiecte directive, care reprezintă documentaţii de tipizare, elaborate
pentru obiective, obiecte sau părţi de obiecte, permiţând o aplicare elastică
a acestora, în condiţiile respectării parametrilor de bază.
Proiectele directive au deasemenea caracter guvernamental sau departamental;
- proiecte refolosibile, care sunt documentaţii de tipizare, elaborate pentru o
anumită lucrare şi care, datorită caracteristicilor tehnico-economice
deosebite, pot fi folosite şi la alte lucrări cu aceiaşi parametri. Pentru
construcţiile executate prin metode industriale se utilizează pe o scară largă
prefabricate tip ale elementelor de construcţii sau ale unor construcţii
întregi, tendinţa fiind ridicarea gradului de prefabricare. Prin grad de
prefabricare sau de industrializare se înţelege raportul dintre costul sau
greutatea prefabricatelor montate şi costul sau greutatea totală a
construcţiei.
Utilizarea pe scară largă a prefabricării şi a tipizării în construcţii prezintă următoarele
avantaje:
- economie de timp şi de forţă de muncă în proiectare;
- reducerea forţei de muncă pe şantier, execuţia rezumându-se la operaţii de
montaj;

18
- mecanizarea aproape în totalitate a proceselor de lucru;
- reducerea duratei de execuţie;
- montarea prefabricatelor în tot timpul anului;
- calitatea superioară a execuţiei;
- reducerea consumului de material lemnos;
- reducerea sau suprimarea unor lucrări de execuţie pe şantier, etc.

19
 CAPITOLUL 2
STRUCTURA DE REZISTENŢĂ A CLĂDIRILOR

Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din elemente de construcţie, având rolul de
a prelua toate încărcările care acţionează asupra construcţiei şi de a le transmite terenului bun
de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din două părţi principale:
infrastructura şi suprastructura. (fig.2.1).

Fig.2.1. Alcătuirea unei structuri de rezistenţă [18].

Infrastructura cuprinde partea structurii de rezistenţă situate sub cota zero (fundaţii, pereţi de
subsol şi demisol, planşeu peste subsol şi demisol) şi are rolul de a transmite încărcările de la
suprastructură la terenul de fundare sau de la acesta la suprastructură, în cazul mişcărilor
seismice.
Suprastructura este partea structurii de rezistenţă situate deasupra cotei zero, cuprinde
elemente de rezistenţă verticale (pereţi şi stâlpi), orizontale sau înclinate (planşee, grinzi,
scări) şi care preia încărcările permanente, utile, seismice, vântului, variaţiilor de temperatură,
zăpezii etc., şi le transmite infrastructurii. Astfel, din element în element, structura de
rezistenţă a unei clădiri transmite încărcările până la fundaţii şi prin intermediul acestora le
descarcă pe terenul bun de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri se poate executa din
diferite materiale: beton armat (monolit sau prefabricat), beton precomprimat, metal (oţel,
aluminiu), lemn, zidărie, beton simplu. Uneori structurile de rezistenţă sunt realizate
combinat, din două sau mai multe materiale. Alegerea structurii de rezistenţă este un proces
complex de proiectare, influenţat de următorii factori: destinaţia clădirii, alcătuirea planului
(partiului) de arhitectură, regimuri de înălţime, amplasamentul, materialele disponibile şi
tehnologia de execuţie. Din punct de vedere funcţional, structura de rezistenţă poate fi
concepută şi realizată în două moduri:
- structura de rezistenţă are numai rolul de a asigura închiderea unui spaţiu în care
activităţile se desfăşoară la nivelul solului (fig 2.2, a). Încărcările datorate activităţilor
desfăşurate se transmit direct terenului prin pardoseală (greutatea oamenilor, a
maşinilor, a animalelor etc.) sau prin fundaţii izolate amplasate sub diferite utilaje fixe
(pompe, rezervoare etc.). Structura de rezistenţă susţine şi transmite terenului de
fundare greutatea proprie şi a unor straturi de izolare (termoizolatoare şi
hidroizolatoare), încărcările date de zăpadă, de vânt etc.;

20
 Fig.2.2. Tipuri de structuri pentru clădiri:

a) cu activităţi desfăşurate la nivelul terenului; b) cu activităţi desfăşurate pe mai multe

niveluri[18].

- structura de rezistenţă transmite terenului de fundare încărcări de la mai multe niveluri

unde se desfăşoară diferite activităţi (fig 2.2, b). La aceste structuri de rezistenţă,
încărcările provenite din activitatea desfăşurată în clădiri sunt mai mari decât greutatea
proprie a elementelor structurii.
2.1. Cerinţele de bază pe care trebuie să le îndeplinească structura de
rezistenţă a clădirilor
Proiectarea unei structuri este un proces complex care cuprinde pe lângă aspectele inginereşti
şi pe cele arhitecturale şi economice. (fig.2.3)

Fig.2.3. Cerinţele de bază pentru structura de rezistenţă a unei clădiri.

Cerinţele inginereşti se referă la următoarele aspecte:

- să aibă siguranţă, adică să nu ajungă la una din următoarele situaţii:
- ruperea întregii structuri sau a unor porţiuni din ea (fig.2.4, a,b),
fenomen care ar provoca pagube materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti sau animale;

21
 Fig.2.4. Forme de cedare a structurii:

a) prin rupere totală; b) prin rupere parţială; c) prin pierderea stabilităţii de

poziţie; d) prin pierderea stabilităţii de formă.

- pierderea stabilităţii de poziţie, situaţie în care structura nu se rupe

dar iese din poziţia sa normală de exploatare din cauza unor
încărcări mai mari decât cele de calcul sau a unor legături incorect
concepute (fig.2.4, c);
- pierderea stabilităţii de formă, cunoscută şi sub denumirea de
flambaj la bare şi voalare la plăci, care se caracterizează prin
modificarea formei structurii în urma unor deformaţii mari (fig.2.4,
d);
- structura să fie exploatabilă, adică să satisfacă condiţiile cerute de o exploatare
normală. O structură nu este exploatabilă dacă sub încărcările normale, care apar
în timpul exploatării se produc:
- deformaţii mari fără ca structura să fie în pericol de prăbuşire, dar
care produc fisurarea pereţilor de umplutură, a tencuielilor şi
creează o senzaţie de nesiguranţă (fig.2.5, a);
- fisuri puternice la structurile de beton armat sau zidărie, care fac
imposibilă folosirea normală a construcţiei, reducând gradul de
confort (fig.2.5, b);
- vibraţii mari sub încărcări care produc senzaţii neplăcute celor care
folosesc construcţia (fig.2.5, c);.

22
 Fig.2.5. Neîndeplinirea condiţiilor de exploatare:

a) din cauza deformaţiilor prea mari; b) din cauza fisurării puternice; c) din
cauza vibraţiilor prea mari.

- pierderea proprietăţilor fizice şi mecanice ale materialelor în urma

acţiunii de durată a încărcărilor sau a unor medii agresive.
Cerinţele arhitecturale se referă la satisfacerea următoarelor aspecte:
- structura să corespundă cu funcţiunea ei; cu toată diversitatea se pot stabili
următoarele tipuri de funcţiuni:
- celulare (fig.2.6, a), când activitatea se desfăşoară pe suprafeţe reduse
aşa cum sunt clădirile de locuit, hotelurile, spitalele etc.;
- libere, care admit însă prezenţa unor stâlpi interiori (fig.2.6, b) aşa cum
sunt magazinele, holurile, expoziţiile, depozitele, halele industriale şi
agricole etc.;

Fig.2.6. Tipuri de funcţiuni:

a) funcţiune celulară; b) funcţiune liberă dar cu stâlpi interiori; c) funcţiune liberă

fără stâlpi interiori;

- libere, fără stâlpi interiori (fig.2.6, c) întâlnite la săli de sport, aule, săli
polivalente, săli de concerte, cinematografe etc.
- structura să prezinte calităţi estetice, adică să exprime plastic funcţionalitatea
clădirii în aşa fel încât aspectul exterior să fie corespunzător.

23
Cerinţele economice se referă la următoarele aspecte:
- costul clădirii trebuie să se încadreze într-o anumită valoare, precizată de obicei de
indicii de cost sau de către beneficiar. Pentru a reduce costul clădirii, proiectantul
structurii de rezistenţă va alege soluţiile cele mai economice, dar în deplină
concordanţă cu cerinţele de funcţionalitate, rezistenţă şi de arhitectură;
- consumul de materiale, care se referă la folosirea raţională a unor materiale
deficitare, care pot avea domenii de folosire mult mai raţionale în alte ramuri ale
economiei naţionale decât în construcţii.

2.2. Schematizarea geometrică a elementelor componente ale structurilor de

rezistenţă
Elementele componente ale structurilor de rezistenţă pot avea forme şi dimensiuni
diferite. Fiecare element de structură este definit geometric prin cele trei dimensiuni; două
pentru secţiunea transversală şi una pentru lungime. În funcţie de raportul dintre aceste
dimensiuni se disting elemente de structură sub formă de bare, de plăci şi de blocuri
(masive).
Bara este elementul de structură la care lungimea este mult mai mare decât cele două
dimensiuni ale secţiunii transversale. Ea este definită prin axa şi secţiunile perpendiculare
pe axă, numite şi secţiuni transversale (fig.2.7, a). Caracteristica principală a barelor este
axa lor longitudinală, care trece prin centrele de greutate ale secţiunilor transversale. Axa
barei poate fi dreaptă (fig.2.7, b) sau curbă (fig.2.7, c). În funcţie de poziţia şi solicitările
la care sunt supuse, barele drepte poartă denumirea de stâlpi (bare drepte verticale,
comprimate), grinzi (bare drepte orizontale sau înclinate, încărcate transversal) sau tiranţi
(bare drepte întinse). Barele curbe în spaţiu pot fi de formă oarecare sau bare curbe plane
încărcate cu forţe în planul lor denumite arce. Secţiunea transversală a barelor poate fi
simplă (dreptunghiulară, pătrată, circulară etc, ca în fig.2.7, d) sau compusă (fig.2.7, e) caz
în care grosimea (t) este mică în raport cu înălţimea (h) şi lăţimea (b).

Fig.2.7. Bare:

a) elementele caracteristice ale barei; b) bare plane drepte; c) bare curbe; d) bare cu secţiune
transversală simplă; e) bare cu secţiune transversală compusă; f) fir;

24
Barele care au dimensiunile secţiunii transversale foarte mici în raport cu lungimea şi care îşi
pot schimba uşor forma axei iniţiale sub greutatea proprie, poartă denumirea de fir (fig. 2.7,
f).
Placa este elementul de structură în care una dintre dimensiuni (grosimea) este mult mai mică
în raport cu celelalte două. Placa este definită prin suprafaţa ei mediană şi secţiunea
transversală pe unitatea de lungime (fig.2.8, a).

Fig.2.8. Plăci:

a) elementele caracteristice ale unei plăci; b) plăci plane; c) plăci curbe; d) tipuri de secţiuni
transversale prin plăci; e) membrană [18].

Placa se reprezintă schematic prin suprafaţa ei mediană care este caracteristica principală şi
poate fi dreaptă (fig.2.8, b) sau curbă (fig.2.8, c). Plăcile plane încărcate normal pe suprafaţa
mediană se mai numesc dale, iar cele încărcate în planul lor se numesc pereţi, şaibe sau
diafragme. Plăcile curbe se mai numesc şi învelitori sau pânze. Secţiunea transversală poate
fi de grosime constantă, cu goluri, cu nervuri sau cu pereţi subţiri (fig.2.8, d). Plăcile care au
grosimea foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni şi care pot lua sub acţiunea încărcărilor
orice formă, poartă denumirea de membrană (fi.2.8, e).
Blocul (masivul) este elementul de structură care are cele trei dimensiuni apropiate ca ordin
de mărime (fig.2.9); în această categorie întră fundaţiile construcţiilor.

25
 Fig.2.9. Bloc.

2.3. Tipuri de structuri de rezistenţă

Structura de rezistenţă a unei clădiri este o îmbinare a mai multor elemente componente.
Structurile de rezistenţă se pot clasifica după tipul celui mai important element:
Structurile formate din bare, după modul de legare al acestora pot fi foarte variate:
grinzi pe două reazeme (fig.2.10, a), grinzi cu console (fig.2.10, b), grinzi continue (fig.2.10,
c), reţea de grinzi (2.10, d), grinzi cu zăbrele (fig.2.10, e), structuri în cadru (fig.2.10, f).

Fig.2.10. Structuri formate din bare:

a) grindă simplu rezemată; b) grindă cu consolă; c) grindă continuă; d) reţea de grinzi; f)

grindă cu zăbrele; f) cadre cu bare drepte; g) arc; h) cadru cu bare curbe.

26
 Toate aceste tipuri de structuri sunt alcătuite din bare drepte. La structuri pot fi folosite şi
bare curbe: structuri din arce (fig.2.10, g), structuri din cadre cu bare curbe (fig.2.10, h) etc.
Structuri formate din fire pot fi sisteme plane (fig.2.11, a) sau spaţiale (fig.2.11,b).

Fig.2.11. Structuri formate din fire:

a) sisteme plane; b) sisteme spaţiale [18].

Structurile formate din plăci plane pot fi sub formă de suprafeţe prismatice care rezultă
din legarea unor plăci plane (fig.2.12,a) sub formă de diafragme cu goluri realizate din pereţi
plani legaţi între ei cu grinzi (fig.2.12,b) sau sub forma unor planşee realizate din plăci şi
grinzi supuse la încovoiere (fig.2.12,c).

Fig.2.12. Structuri formate din plăci plane:

a) suprafeţe prismatice; b) diafragme cu goluri; c) planşee[18].

Structurile formate din plăci curbe rezultă din asamblarea plăcilor curbe cu alte elemente
de rezistenţă: cu arce (fig.2.13,a), cu inele (fig.2.13,b) etc.

27
 Fig.2.13. Structuri formate din plăci curbe:

a) placă curbă rezemată pe arce cu tiranţi; b) placă curbă rezemată pe inel.

Structurile formate din membrane se folosesc prin asociere cu cabluri (fig.2.14, a) sau
sunt susţinute prin presiuni interioare, formând categoria structurilor pneumatice
(fig.2.14,b).

Fig.2.14. Structuri formate din membrane:

a) în asociere cu cabluri; b) structură pneumatică.

Pentru clădirile civile sunt folosite structurile de rezistenţă cu pereţi portanţi, în cadre, mixte
şi combinate.
Structura cu pereţi portanţi se realizează din zidărie, beton sau beton armat şi lemn. Pereţii
portanţi pot fi amplasaţi la distanţe mici (3,00...5,00 m), separând fiecare încăpere, obţinându-
se o structură tip fagure sau la distanţe mai mari, delimitând o unitate funcţională (un
apartament, o sală de clasă etc.), rezultând o structură tip celular. La structurile tip fagure,
planşeele realizate de obicei din plăci de beton armat turnat monolit, fâşii sau panouri
prefabricate, reazemă direct pe pereţii portanţi. La structurile tip celular se prevăd cadre
intermediare (stâlpi şi grinzi) care împreună cu pereţii portanţi, constituie reazeme pentru
planşee. Compartimentarea se realizează cu pereţi despărţitori neportanţi, a căror distribuţie se
poate modifica ulterior. Grosimea pereţilor portanţi poate fi menţinută constantă pe toată
înălţimea clădirii din considerente de rezistenţă, uşurinţa execuţiei şi din condiţii de izolare
termică şi fonică. Rigiditatea mare a structurilor cu pereţi portanţi permite realizarea în
condiţii tehnico-economice favorabile a clădirilor cu maximum cinci niveluri (P+4E), când
pereţii sunt de zidărie şi cu 30...40 de niveluri când pereţii sunt din beton armat monolit.
Structurile de rezistenţă în cadre sunt alcătuite dintr-un sistem spaţial de bare verticale şi
orizontale (stâlpi şi rigle) îmbinate rigid între ele şi distribuite în conformitate cu cerinţele

28
funcţionale şi concepţia structurală. Cadrele se dispun în mod curent după două direcţii
ortogonale, corespunzând axelor principale ale construcţiei. Stâlpii pot fi distribuiţi uniform
pe întreaga suprafaţă a construcţiei, numai pe contur sau grupaţi în zona centrală. La
structurile în cadre, pereţii au numai rolul de compartimentare, de izolare termică şi fonică, iar
planşeele reazemă pe riglele cadrelor şi pot avea alcătuiri variate. Organizarea spaţiului este
flexibilă, iar compartimentarea poate fi diferită de la un nivel la altul şi poate fi modificată
ulterior.
Structurile cu schelet (cadre) din beton armat monolit sunt raţionale din punct de vedere
tehnico-economice până la 15...20 de niveluri.
Structurile de rezistenţă mixte se realizează în situaţiile în care la un anumit nivel sau la un
grup de niveluri apar funcţiuni cu specific diferit faţă de nivelurile curente. Aceasta constă din
adoptarea unui sistem structural cu pereţi portanţi (diafragme) la nivelurile curente şi a unui
sistem în cadre la cele inferioare. Structura este denumită cu parter flexibil (elastic).
Structurile de rezistenţă combinate sunt alcătuite dintr-un sistem de cadre, care asigură
rezolvarea elastică a planului de arhitectură, combinat cu diafragme care asigură preluarea
încărcărilor orizontale (acţiuni seismice, vânt). O structură combinată des utilizată este soluţia
cu nucleu rigid şi cadre. Nucleul situat în poziţie centrală este alcătuit din diafragme dispuse
în jurul scărilor, al lifturilor etc. Nucleul rigid preia în cea mai mare parte, uneori în totalitate,
încărcările gravitaţionale aferente. Structura combinată se poate realiza din nucleu rigid,
diafragme dispuse pe conturul construcţiei şi cadre de beton armat. Structurile combinate se
pot utiliza la clădiri pentru birouri, hoteluri sau locuinţe având până la 60 de niveluri. Pentru
structurile cu pereţi portanţi din beton armat se aplică soluţiile constructive:
- prefabricarea integrală a structurii, din elemente plane (panouri mari) sau din
elemente spaţiale;
- executarea structurii din beton armat monolit în cofraje metalice spaţiale;
- executarea pereţilor din beton armat monolit (diafragme) în cofraje metalice plane;
- executarea pereţilor din beton armat monolit (diafragme) în cofraje glisante.
Pentru structurile în cadre la clădirile civile se folosesc următoarele soluţii constructive:
- prefabricarea parţială (grinzi prefabricate şi stâlpi monoliţi din beton armat);
- prefabricarea integrală a structurii cu schelet;
- executarea structurii în cadre din beton armat monolit în cofraje etc.
Structura de rezistenţă a clădirilor agrozootehnice poate fi concepută în două variante:
- structura de rezistenţă constituie şi element de închidere;
- structura de rezistenţă este separată de elementele de închidere.
Materialele de construcţie utilizate la realizarea structurilor de rezistenţă pentru clădirile
agrozootehnice sunt: lemnul, betonul armat, metalul şi elementele prefabricate din acestea.
Întrucât clădirile zootehnice au o pondere mare în construcţiile agrozootehnice, prezint
structurile de rezistenţă specifice.

29
 2.4. Structuri de rezistenţă din lemn
Lemnul datorită avantajelor pe care le prezintă din punct de vedere tehnico-economic
(greutate proprie redusă în raport cu rezistenţele mecanice, prelucrare uşoară, montaj simplu
şi rapid, cost redus etc.), continuă să fie mult folosit la realizarea construcţiilor agrozootehnice
de tip pavilionar.
La realizarea elementelor şi a structurilor de rezistenţă, există o mare diversitate în modul
de folosire a materialului lemnos, începând cu lemnul rotund, lemnul ecarisat sub formă de
scânduri, dulapi, rigle şi grinzi şi terminând cu lemnul lamelat încheiat şi cu produsele
moderne din lemn (placaj de construcţie, P.F.L dur etc.).
Elementele portante ale construcţiilor de lemn se execută în special din esenţe de
răşinoase (brad, molid). Lemnul de foioase, cu excepţia esenţelor valoroase (stejar, frasin) se
foloseşte la construcţii provizorii, cofraje şi schele.
Materialul lemnos folosit la structurile de rezistenţă se împarte în trei categorii în funcţie
de natură şi cantitatea defectelor admise.
În funcţie de natură şi tipul materialului lemnos, se utilizează şi sistemele de îmbinare
corespunzătoare şi anume: îmbinări prin chertare şi scoabe în cazul lemnului rotund sau a
celui ecarisat sub formă de grinzi: cuie, şuruburi şi buloane pentru lemnul ecarisat; cleiuri
(adezivi) de diferite tipuri pentru lemn lamelat încheiat. Lemnul, fiind un material de
provenienţă organică, poate fi uşor atacat de microorganisme (ciuperci, carii etc) şi totodată
prezintă o rezistenţă redusă la foc.
Pentru mărirea durabilităţii şi a siguranţei în exploatare, se impune ca materialul lemnos
utilizat la realizarea diferitelor tipuri de elemente şi structuri de rezistenţă să fie în prealabil
tratat ignifug împotriva umidităţii şi a biodegradării. Pentru realizarea clădirilor zootehnice se
poate utiliza o gamă largă de structuri şi anume:

- structuri tradiţionale de lemn;

- cadre cu contrafişe, realizate în general din lemn rotund care pot acoperi deschideri
de 9,00...24,00 m, în condiţii economice avantajoase;
- ferme pentru acoperiş realizate integral prefabricate, rezemate pe ziduri portante
sau pe stâlpi prefabricaţi;
- cadre cu două sau trei articulaţii, cu inimă plină sau cu zăbrele;
- arce executate din lemn lamelat încleiat din lemn şi placaj de construcţie, îmbinate
prin încleiere sau din lemn semiecarinat (calote) îmbinate în cuie;
- panouri portante din lemn şi produse moderne cu structura de rezistenţă a
acoperişului din ferme de scânduri.
Structurile tradiţionale de lemn sunt realizate cu stâlpi intermediari, pane şi căpriori
(fig.2.15).

30
 Fig.2.15. Structură tradiţională de lemn:
a - secţiune prin clădire fără tavan;b - secţiune prin clădiri cu tavan;c - plan; 1 - stâlp; 2 -
pană; 3 - căprior; 4 - cosoroabă; 5 - cleşti; 6 - tavan; 7 - contrafişă longitudinală; 8 - zidărie
portantă exterioară [18].

Distanţa între stâlpi în lungul clădirii variază în funcţie de capacitatea portantă a panei
(3,00...4,00 m). Bazele stâlpilor nu se încastrează în blocurile de fundaţii, ci se prind prin
elemente metalice şi se tratează contra putrezirii, deoarece sunt expuse umezirii şi agenţilor
agresivi. La exterior elementul portant este alcătuit din zidărie de cărămidă plină, zidărie
mixtă sau din lut (dacă se iau măsuri de protejare contra umidităţii). În mod obişnuit la
construcţiile zootehnice, lemnul se utilizează mai mult pentru realizarea structurilor de
rezistenţă ale acoperişurilor sub formă de ferme rezemate pe ziduri portante sau pe stâlpi
prefabricaţi.

Structuri de rezistenţă cu ferme de lemn

Fermele de lemn se prevăd static determinate exterior şi interior. Se evită sisteme static
nedeterminate (la care eforturile depind de deformări) întrucât cedarea mijloacelor de
îmbinare ale construcţiilor din lemn este greu de apreciat, apărând şi posibilitatea
supraîncărcării necontrolabile a unor elemente. După formă, fermele pot fi: triunghiulare,
dreptunghiulare, poligonale sau cu talpa superioară curbă. Înălţimea constructivă (h) a fermei
se stabileşte din condiţia de rigiditate (limitare a săgeţii fermei) şi de economicitate. Schema
geometrică a zăbrelelor se alege astfel ca înclinarea diagonalelor să fie cuprinsă între 20º şi
60º. Mărimea panoului (a), adică distanţa între două noduri alăturate măsurată la talpa
superioară depinde de forma fermei şi de modul de îmbinare astfel:
- a= 1,50...2,50 m, la ferme cu îmbinări în tije sau pene inelare;
- a= 2,00...3,000 m, la ferme cu îmbinări prin chertare;
- a= 3,00...6,00 m, la ferme inginereşti, la care prinderea zăbrelelor se realizează cu
elemente metalice (zbaţuri, platbande etc.). Distanţa între ferme (t), în lungul
construcţiei (traveea) depinde de capacitatea portantă a fermei şi de modul de
rezolvare a închiderii la acoperiş, adică de natura elementelor secundare ale
acoperişurilor, astfel:
t= 3,00...6,00 m pentru acoperişuri cu pane;
31
 t= 2,00...3,00 m pentru acoperişuri cu pane-căpriori;
t= 0,90...1,20 m pentru astereală aşezată direct pe ferme;
În funcţie de modul de alcătuire, fermele de lemn pot fi:
- cu consum mic de oţel (fig.2.16), realizate în întregime din lemn, atât tălpile cât şi
zăbrelele, metalul fiind utilizat numai la elementele de îmbinare: cuie, buloane, inele.
Fermele cu consum mic de oţel sunt utilizate la clădirile cu deschideri reduse
(9,00...12,00 m) şi se realizează din scânduri sau dulapi;

Fig.2.16 Structură de rezistenţă mixtă cu consum mic de oţel şi cu pereţi portanţi din zidărie de
cărămidă.

- cu consum mediu de oţel, realizate din lemn masiv rotund sau ecarisat, cu îmbinări
prin chertare, ce pot transmite numai eforturi de compresiune. Din această cauză
zăbrelele întinse se execută din oţel-beton, preferându-se pentru uşurinţa prinderii,
schemele cu montaţii întinşi. Capacitatea portantă a îmbinărilor cu chertare fiind
destul de mare, aceste tipuri de ferme sunt raţionale pentru deschideri de 10,0...25,00
m la cele de formă dreptunghiulară sau trapezoidală;
- cu consum mare de oţel, care sunt ferme mixte din lemn şi metal, cu alcătuire
raţională, folosind optim proprietăţile fiecărui material. Se mai numesc şi ferme
inginereşti şi sunt astfel alcătuite încât toate elementele comprimate (talpă superioară
şi zăbrelele comprimate) sunt din lemn şi toate elementele întinse (talpă inferioară şi
zăbrelele tensionate) sunt din oţel, ceea ce conduce la un consum de oţel (raportat la
greutate) de 20...40%. Prinderea zăbrelelor de tălpi se realizează cu elemente metalice
care au capacităţi mari. Fermele cu consum mare de oţel pot acoperi deschideri mari (l
≤ 40,00 m) cu panouri mari (3,00...6,00 m), ceea ce conduce la un număr redus de
noduri şi simplifică execuţia. Ca şi la fermele cu consum mediu de oţel, piesele
tensionate permit reglarea în timpul exploatării, deci redresarea deformaţiilor. Toate
detaliile de noduri se pot executa în ateliere, asamblarea pe şantier realizându-se uşor,
ceea ce reprezintă un grad de industrializare ridicat. Elementele de lemn folosite la
realizarea barelor comprimate pot fi secţiuni simple sau secţiuni compuse îmbinate cu
plăcuţe metalice flexibile. Fermele cu consum mare de oţel sunt tipul cel mai raţional
de grinzi cu zăbrele, realizate din lemn, având o siguranţă mare în exploatare, fiind
economice, prezentând posibilităţi de industrializare a execuţiei.
Structurile de rezistenţă de lemn în cadre rezolvă favorabil problema asigurării unei
conformaţii stabile la încărcări pe orice direcţie, în condiţiile nesiguranţei încastrării
stâlpilor de lemn în fundaţii. Cadrele de lemn se execută cu trei articulaţii cu inimă plină
sau zăbrelite, sau cu arce executate din lemn lamelat încleiat, din lemn şi placaj de
construcţie îmbinate prin încleiere sau din lemn semiecarisat (calote) îmbinat în cuie.
Cadrele cu inimă plină sunt executate din lemn ecarisat, dar mai ales din lemn lamelat
încleiat (fig.2.17).

32
 Fig.2.17. Cadru realizat din lemn lamelat încleiat:

a - secţiune transversală; b - elevaţie nod cadru; 1 - tronsoane de lemn încleiat; 2 - eclise din
placaj sau metal [18].

Eclisele care realizează nodurile pot fi din placaj bătut în cuie sau din elemente metalice.
Acest sistem de structură de rezistenţă în cadre se foloseşte la clădiri cu deschiderea până
la 15,00 m.
O soluţie cu un grad înalt de industrializare se obţine prin folosirea panourilor portante din
lemn şi produse derivate (P.A.L., P.F.L. etc). Panourile portante, cu lăţimea de 1,25 m,
sunt realizate dintr-un cadru perimetral din şipci de lemn, feţe din placaj de exterior
(impregnat) şi miez termoizolant. Panourile se îmbină prin eclisare. Structura de rezistenţă
a acoperişului este realizată din ferme din scânduri îmbinate în cuie. Închiderea la acoperiş
se realizează tot cu panouri termoizolante, tipizate, iar învelitoarea bituminoasă.
2.5. Structuri de rezistenţă din beton armat
Betonul armat este folosit mai ales sub formă de elemente prefabricate şi se utilizează la
construcţiile zootehnnice, în fundaţii, stâlpi, plăci de acoperiş, panouri de pereţi. În
vederea asigurării unui grad ridicat de industrializare şi a eficienţei economice, este
necesar ca toate tipurile de structuri de rezistenţă pentru construcţiile zootehnice să se
bazeze pe modularea şi tipizarea elementelor structurale şi totodată să ducă la folosirea
unui număr cât mai redus de elemente prefabricate. În general, structurile din elemente
prefabricate de beton armat se bazează pe o concepţie simplă de proiectare, care constă în
principal, în realizarea unui schelet portant format din stâlpi încastraţi în fundaţii (de
obicei de tip pahar) şi elemente de acoperiş de diferite tipuri constructive. Concepţia de
organizare a producţiei de prefabricate se poate realiza în varianta de prefabricare închisă
sau în varianta de prefabricare deschisă. Varianta de prefabricare închisă presupune
realizarea unor elemente ce se referă la un anumit obiect, care poate fi avantajoasă numai
în cazul când obiectul respectiv se repetă de un număr mare de ori. Spre deosebire de
varianta închisă, în varianta deschisă, prefabricarea se bazează pe modularea şi tipizarea
elementelor de construcţie, astfel încât prin asamblarea unui număr limitat de tipuri de
prefabricate să se poată obţine diverse variante constructive. Elementele prefabricate

33
 folosite la structuri pentru construcţii zootehnice sunt cele de greutate medie (G= 10...30
KN) şi mai ales cele cu greutate mică (G ≤ 10 KN).
În principiu, structurile prefabricate din beton armat sunt alcătuite din elemente principale
(stâlpi, grinzi sau rigle), care formează scheletul de rezistenţă şi din elemente de închidere
(pereţi şi acoperiş). Din punctul de vedere al dispunerii grinzilor principale, schemele
constructive, care formează scheletul de rezistenţă al structurii, pot fi:
- cu grinzi principale transversale (fig.2.18, a), formând cadre transversale cu
una sau mai multe deschideri;

Fig.2.18. Structură prefabricată din elemente de greutate medie (cu stâlpi intermediari):
a – cu grinzi transversale; b– cu grinzi longitudinale; 1 – stâlp central; 2 – stâlp
marginal; 3,4 – grinzi transversale; 5 – chesoane; 6,7 – grinzi longitudinale; 8 – beton de
pantă.

- cu grinzi principale longitudinale (fig.2.18, b), formând cadre longitudinale.

Grinzile principale se pot realiza în diverse variante constructive, depinzând de modul de
alcătuire a acoperişului respectiv de valoarea încărcărilor pe care le suportă şi de mărimea
deschiderii dintre stâlpi. În mod curent se utilizează soluţiile de grinzi cu inimă plină de formă
„T” sau „I”, din beton armat sau din beton precomprimat. În general, soluţiile din beton
precomprimat, duc la un consum mai redus de beton şi oţel, dar costul este mai ridicat.
Soluţiile constructive utilizate la elementele de susţinere a învelitorii se pot împărţi în două
grupe:
- soluţii constructive bazate pe utilizarea elementelor de suprafaţă drepte, a
fâşiilor cu goluri etc. sau a elementelor curbe de tip ECP;
- soluţii constructive bazate pe elemente liniare de tipul panelor prefabricate de
beton armat.

34
Prima grupă de soluţii constructive face parte din categoria soluţiilor tradiţionale de tip terasă
şi se aplică în cazul învelitorilor bituminoase, iar cea de-a doua grupă, din categoria soluţiilor
moderne, folosite pentru învelitori uşoare de tipul plăcilor de metal sau materiale plastice
(poliesteri armaţi cu fibre de sticlă). Soluţiile constructive bazate pe folosirea elementelor de
susţinere liniare de tipul panelor de beton armat sau precomprimat se pretează la termoizolaţii
uşoare (vată minerală, polistiren expandat, deşeuri textile, saltele din paie mineralizate etc.).
Grinzile principale se pot realiza şi cu zăbrele din beton armat prefabricat, la care se pot
adopta atât elementele plane de susţinere a învelitorii, cât mai ales cele liniare (fig.2.19).

Fig.2.19. Structuri de rezistenţă cu ferme de beton armat:

1 – stâlp; 2 – fermă; 3 – cheson;4 – pană prefabricată.

În general, la grinzile cu zăbrele, consumul de oţel şi costul sunt mai ridicate decât la grinzile
cu inimă plină. De asemenea, grinzile cu zăbrele prezintă dezavantajul unor înălţimi mari de
construcţie, ceea ce duce la o creştere însemnată a volumului de aer. Ele ar putea prezenta
interes în eventualitatea realizării unui tavan aplicat la nivelul tălpii inferioare a fermei,
obţinându-se astfel un acoperiş cu spaţiu mare de aer ventilat, care din punct de vedere
higrotermic prezintă o serie de avantaje faţă de varianta fără tavan. Soluţia de acoperiş din
grinzi cu zăbrele (ferme) prefabricate de beton armat poate deveni eficientă în cazul
construcţiilor comasate, la care se pun probleme deosebite privind iluminarea naturală, care se
rezolvă prin aplicarea sistemului de acoperiş cu şed, realizat cu ferme din beton armat aşezate
succesiv (fig.2.20).

Fig.2.20 Structură de rezistenţă cu acoperiş tip şed.

35
Structurile cu prefabricate uşoare se caracterizează prin folosirea elementelor liniare cu
dimensiuni mici. Astfel, structura acoperişului este alcătuită din doi arbaletrieri articulaţi la
coamă şi tirant (fig.2.21).

Fig.2.21. Structură de rezistenţă prefabricată din elemente uşoare:

1 – stâlp; 2 – arbaletrier; 3 – tirant; 4 – pană; 5 – învelitoare [18].

De asemenea, pentru clădirile zootehnice se folosesc şi structuri de rezistenţă realizate cu

grinzi în consolă în acelaşi plan (fig.2.22) sau decalate (fig.2.23) astfel încât să realizeze un
luminator central care asigură iluminarea naturală suplimentară a construcţiei şi ventilarea
acesteia.

Fig. 2.22. Structuri de rezistenţă cu grinzi în consolă în acelaşi plan:

1 – stâlp prefabricat; 2 – grindă prefabricată din beton armat realizată cu consolă; 3 – pană
prefabricată; 4 – zid exterior; 5 – învelitoare din mase plastice; 6 – termoizolaţie; 7 – barieră de
vapori; 8 – strat-suport al termoizolaţiei, realizat din mase plastice; 9 – coamă din tablă zincată; 10 –
parapete din elemente prefabricate de beton armat; 11 – pardoseală în zona de odihnă; 12 –
pardoseală în zona de circulaţie; 13 – fundaţie; 14 – trotuar [18].

36
 Fig.2.23. Structură de rezistenţă cu grinzi în consolă decalate la cheie.

2.6. Structuri de rezistenţă din metal

Metalul, datorită avantajelor pe care le prezintă din punct de vedere tehnico-economic,
se foloseşte şi la realizarea structurilor de rezistenţă pentru construcţiile zootehnice.
Structurile de rezistenţă pentru construcţiile zootehnice se pot realiza în întregime din metal
sau în combinaţie cu alte materiale. În mod curent, structurile metalice se utilizează mai ales
la realizarea acoperişurilor, prevăzute cu învelitori uşoare din tablă de aluminiu sau oţel, iar
elementele verticale de susţinere sunt pereţi portanţi de zidărie sau stâlpi prefabricaţi de beton
armat. Pentru realizarea acoperişului cu structură metalică, se utilizează sortimente laminate
din metal şi oţel-beton. Se pot utiliza soluţii ca şarpantă triplu articulată cu tirant, ferme
metalice cu talpa superioară din profile şi bare de oţel-beton (fig.2.24), cu ferme metalice din
profile din tablă îndoită (fig.2.25) sau cadre cu două sau trei articulaţii executate integral din
profile închise de tablă.

Fig.2.24. Structură de rezistenţă realizată din profile laminate, oţel-beton şi elemente verticale de
susţinere (pereţi portanţi sau stâlpi prefabricaţi) [18].

37
 Fig.2.25. Structură de rezistenţă metalică:

1 – învelitoare bituminoasă; 2 – termoizolaţie pe strat-suport din mase plastice; 3 – pană metalică cu

zăbrele realizată din tablă îndoită; 4 – fermă metalică din tablă îndoită, cu pantă mică; 5 – fermă
metalică din tablă îndoită, cu pantă mare; 6 – stâlp prefabricat din beton armat; 7 – învelitoare din
plăci ondulate de mase plastice [18].

Structurile de rezistenţă metalice se pot utiliza atât pentru realizarea adăpostului pentru
păsări şi animale, cât şi pentru alte categorii de construcţii cum ar fi: depozite de cereale, sere,
remize pentru maşini şi utilaje agricole etc.
Construcţiile zootehnice se caracterizează prin agresivitatea mediului interior din cauza
umidităţii foarte ridicate, a prezenţei hidrogenului sulfurat, a acidului lactic şi a dioxidului de
carbon şi de aceea trebuie luate măsuri de protecţie anticorosivă a elementelor metalice.

38
 CAPITOLUL 3
TERENUL DE FUNDARE

Terenul de fundare este partea scoarţei în cuprinsul căreia se manifestă influenţa

încărcărilor date de construcţii, transmise prin intermediul fundaţiilor. Orice construcţie are ca
suport scoarţa terestră din zona în care se realizează, numită amplasament. Scoarţa terestră
este formată din roci. Rocile se definesc că asociaţii naturale de minerale. Mineralele sunt
corpuri solide, relativ omogene, cu proprietăţi fizice şi chimice constante, formate în urma
unor procese naturale. Cu studiul rocilor se ocupa Geologia, mai precis Petrografia, iar al
mineralelor Mineralogia.
După geneză, rocile se clasifică în trei categorii:
- roci eruptive sau magmatice;
- roci sedimentare;
- roci metamorfice.

Rocile eruptive s-au format prin întărirea magmei, în interiorul scoarţei sau deasupra
acesteia. Rocile eruptive, dintre care cele mai cunoscute sunt granitul, andezitul, bazaltul,
perlitul etc., în stare nealterată se prezintă ca materiale compacte, rezistente şi impermeabile.
Rezistenţa mecanică a rocilor eruptive este de ordinul zecilor de mii de KPa şi în stare
nealterată nu ridică probleme deosebite la fundarea construcţiilor obişnuite, fiind denumite şi
roci stâncoase.
Rocile sedimentare sunt depuneri de substanţe, provenite în urma proceselor de
dezagregare, de alterare chimică sau a proceselor biologice, ale unor roci stâncoase. Dacă
substanţele rezultare rămân pe loc, ele constituie roci reziduale. Acestea sunt caracterizate
prin prezenţa în profunzime a rocii de bază, pe care se suprapun orizonturi cu gradul de
alterare crescător spre suprafaţa terenului. O categorie particulară de roci reziduale şi anume
solurile se caracterizează prin prezenţa materiilor organice. De studiul solurilor se ocupă
Pedologia. Cele mai multe roci sedimentare s-au format prin dezagregarea rocilor stâncoase,
din cauza agenţilor externi şi sunt denumite roci detritice. Unele roci detritice au fost supuse
unei acţiuni de cimentare, cu un liant de natura calcaroasă, silicioasă, rezultând roci detritice
cimentate. Astfel, din cimentarea pietrişului au rezultat conglomerate, din nisipuri, gresiile,
iar din argile cu liant calcaros, marnele şi argilele marnoase. Rocile detritice necimentate
sunt formate din depunerea unor particule solide provenite din dezagregarea rocilor stâncoase,
necimentate, şi se numesc pământuri. Cu studiul pământurilor se ocupa Geotehnica.
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor eruptive şi sedimentare din
cauza unor schimbări importante de presiune, de temperatură şi de chimism, schimbări de
condiţii denumite metamorfism. Specific pentru rocile metamorfice este şistuozitatea, adică
dispunerea în straturi paralele, similare cu foile unei cărţi. Cele mai întâlnite roci metamorfice
sunt şisturile cristaline, gnaisurile, şisturile cloritoase, grafitoase şi sericitoase. Unele roci
metamorfice, în stare nealterată, prezintă caracteristici similare cu cele eruptive, putând fi
denumite roci stâncoase. Aceeaşi constatare se referă şi la rocile detritice cimentate. De
studiul rocilor stâncoase se ocupă Mecanica rocilor.
Toate rocile compacte aflate într-o stare de alterare pronunţată sau cimentate cu un
liant relativ slab, au rezistenţe la compresiune sensibil reduse faţă de cele ale rocilor

39
stâncoase, sunt permeabile şi compresibile. În practica constructorilor acestea sunt cunoscute
sub denumirea de roci semistâncoase.
Rocile stâncoase apar „la zi” numai în regiunile muntoase, în rest, de regulă se găsesc
la adâncimi mai mari sub suprafaţa terenului. Solurile formează un strat subţire la suprafaţa
terenului şi sunt bogate în materii organice şi deci improprii pentru construcţii; solurile trebuie
să fie îndepărtate înainte de a se construi, dar trebuie conservate pentru agricultură. Cu
excepţia zonelor muntoase, scoarţa terestră este acoperită pe adâncimi variind de la ordinul
metrilor, până la sute de metri, cu pământuri şi roci semistâncoase. Aproape toate construcţiile
sunt fundate pe pământuri.

3.1. Principalele categorii de pământuri

Geotehnica defineşte pământurile ca medii disperse alcătuite din trei faze:
- faza solidă, particulele solide care formează scheletul mineral;
- fază lichidă, apa din golurile rămase între particule;
- faza gazoasă, aerul şi gazele din pori.
Raportul dintre cele trei faze nu este fix, putându-se modifica din diferite cauze: încărcări
transmise de construcţii, de straturile de pământ de deasupra, variaţii de temperatură etc.
Dintre cele trei faze, cea solidă condiţionează comportarea pământurilor sub acţiunea
sarcinilor exterioare, prin modul de aranjare a particulelor solide, deci prin structură.

3.1.1. Clasificarea pământurilor

După structura întâlnim:
- structura granulară; se formează prin sedimentarea sub efectul gravitaţiei şi este
caracteristică pământurilor necoezive (nisipuri, pietrişuri); este o structură suficient de
rigidă cu deformaţii practic neglijabile la acţiuni statice;
- structura în fagure; se formează prin sedimentarea unor particule fine (din fracţiunea
praf) sub acţiunea forţelor gravitaţionale, şi în special a unor forţe de atracţie; este o
structură mai puţin rigidă decât cea granulară;
- structura floculară; se formează prin sedimentarea particulelor foarte fine (argile),
care se aglomerează datorită forţelor de atracţie, formând foliculi chiar în timpul
procesului de sedimentare; este o structură foarte afânată şi deci foarte compresibilă;
se întâlneşte la argile, argile grase, nămoluri etc. Uneori se întâmplă să aibă loc
simultan sedimentarea particulelor fine şi a celor mari, luând naştere pământuri cu
structură mixtă. Un tip special de structură au loessurile şi pământurile loessoide,
categorii de pământuri frecvent întâlnite în România. Acestea, în afară de spaţiile
închise între particule, prezintă un sistem de pori sau canalicule verticale, vizibile cu
ochiul liber numite macropori din care derivă denumirea pământurilor
macroporice. Pământurile macroporice s-au format în special prin transport eolian şi
sedimentare subaeriană. În alcătuirea cestora predomină fracţiunile de praf, cimentate
puternic prin legături argiloase şi săruri de cristalizare. Această structură închide spaţii
goale foarte mari, însă este deosebit de stabilă datorită liantului. Atunci când pământul
este inundat, forţele de legătură se reduc foarte mult şi sub efectul încărcării date de
construcţii se produce o tasare accentuată a lor, deosebit de periculoasă pentru
stabilitatea construcţiilor.

40
După forţele de legătură se disting:
- pământuri necoezive;
- pământuri intermediare;
- pământuri coezive.

3.1.2. Pământuri necoezive

Pământurile necoezive sunt alcătuite din particule solide între care se manifestă numai
forţe de frecare pe suprafaţa de contact. Aceste pământuri nu se menţin stabile în maluri
verticale, în schimb stabilitatea taluzurilor înclinate este durabilă şi independentă de influenţa
umidităţii sau a altori factori atmosferici. În stare îndesată constituie terenuri de fundare
excelente, însă în stare afânată pot provoca fenomene deosebit de periculoase în cazul unor
solicitări dinamice şi în mod special în timpul cutremurelor. După mărimea particulelor
dominante, pământurile necoezive poartă diverse denumiri:
- Blocurile sunt bucăţi de rocă cu dimensiuni mai mari de 200mm desprinse din
masivele stâncoase, depuse prin gravitaţie la baza versanţilor şi transportate de apele
torenţiale. Ele nu constituie un teren bun de fundare.
- Bolovănişurile sunt pământuri formate din fragmente de roci cu muchii rotunjite,
având dimensiuni predominante de 71...200mm. Nu se recomandă ca terenuri de
fundare.
- Pietrişurile sunt pământuri constituite din fragmente de roci rotunjite cu dimensiuni
de 7,1...71mm. Dacă sunt în amestec cu nisip în albiile râurilor poartă denumirea de
prundiş. Depozitele de pietriş, dacă sunt în stare îndesată sau de îndesare medie, sunt
terenuri bune de fundare, foarte puţin compresibile.
- Nisipurile sunt pământuri necoezive formate din fragmente mici de rocă, la care
dimensiunile predominante sunt 0,05...7,1 mm. Ele se definesc fie după compoziţia
mineralogică (cuarţos, feldspatic, micaceu etc.), fie după mărimea particulelor
predominante (nisip mare, mijlociu sau fin). Nisipurile îndesate sau de îndesare
mijlocie sunt terenuri bune de fundare. Nisipurile afânate, sub încărcarea dată de
fundaţie suferă tasări mari. În cazul nisipurilor fine situate sub nivelul apei freatice, se
întămplă dificultăţi de execuţie, deoarece nisipurile pot trece în stare de plutire.

3.1.3. Pământuri intermediare

Sunt pământuri legate, a căror comportare este mult influenţată de umiditate. O
creştere relativ redusă a umidităţii poate induce pierderea coeziunii şi desfacerea particulelor,
după care materialul este uşor antrenat de forţa curentului de apă. Din categoria pământurilor
intermediare fac parte loessul, prafurile argiloase, nisipurile argiloase, amestecurile
naturale de bolovăniş, pietriş şi nisip cu argilă, mâlurile şi nămolurile. Pământurile
prăfoase întâlnite sub forma unor depozite aluvionare, glaciare sau eoliene, au dimensiunea
predominantă 0,005...0,05mm. Pământurile prăfoase (praf argilo-nisipos, praf, praf nisipos) în
anumite condiţii pot fi terenuri bune de fundare (dacă nu au compresibilitate mare şi dacă nu
sunt uşor antrenate de apă în mişcare). Din categoria pământurilor prăfoase fac parte şi loessul
şi pământurile loessoide. Acestea se caracterizează prin prezenţa în masa lor a unor pori
(goluri) mult mai mari decât dimensiunile particulelor componente. De aceea se numesc şi
pământuri macroporice. Particulele de praf au în acest caz un conţinut variabil de carbonat
de calciu. În stare uscată loessurile şi pământurile loessoide prezintă calităţi corespunzătoare
ca teren de fundare. Prin umezire, forţele de atracţie între particule se reduc substanţial şi

41
apare fenomenul de prăbuşire. Mâlurile şi nămolurile sunt pământuri prăfoase cu un conţinut
ridicat de materii organice şi cu o compactitate redusă. Practic sunt lipsite de rezistenţe
mecanice şi deci nu se recomandă ca terenuri de fundare.

3.1.4. Pământuri coezive

Caracterul de pământ coeziv rezultă din prezenţa particulelor foarte fine, formate din
minerale secundare sau argiloase. Din categoria pământurilor coezive fac parte argilele
prăfoase şi nisipoase, argilele aluvionare, argilele grase şi argilele marnoase. Pământurile
argiloase sunt formate din particulele foarte fine, sub 0,005 mm. Comportarea sub solicitările
transmise de fundaţii a pământurilor argiloase depinde de starea lor fizică, influenţată la
rândul ei de conţinutul de apă. Un pământ argilos în stare tare sau vârtoasă, are coeziunea
ridicată şi compresibilitatea redusă fiind un teren bun de fundare. Argilele prăfoase şi
nisipoase de origine aluvionară sunt în general puţin compacte, noi şi constituie un teren de
fundare slab. Argilele aluvionare sunt cotate ca pământuri slabe, întrucât comportarea lor în
timp este defavorabilă. Implicaţiile asupra construcţiilor pot apărea la mult timp de la
terminarea acestora.
Unele argile şi argile grase, cu o compoziţie mineralogică specială, răspund la
variaţiile de umiditate prin variaţii de volum, umflări şi contracţii. Contracţiile se manifestă
prin crăpături, desfacere în bulgări sau agregate, iar umflăturile prin împingeri şi ridicări. Sub
denumirea de argile contractile sau gonflabile formează o categorie cu proprietăţi specifice.
Rezistenţa unei construcţii corect concepută, executată şi exploatată poate fi periclitată
din cauza terenului de fundare. Deformarea din cauza încărcării stratului de sub fundaţie,
tasările mari şi neuniforme pot să împiedice exploatarea normală a construcţiilor sau
utilajelor, chiar când stabilitatea clădirii nu este periclitată. Unul dintre aspectele interacţiunii
construcţie – teren de fundare este conlucrarea acestor două elemente în cadrul deformaţiilor
care se produc. Deformabilitatea pământului este descrisă prin compresibilitate, iar răspunsul
fundaţiei, respectiv al construcţiei la deformaţia terenului este tasarea acestuia.
Proprietatea pământurilor de a se deforma sub acţiunea unor încărcări (solicitări) de
compresiune se numeşte compresibilitate. În urma deformaţiei la compresiune, pământul îşi
micşorează volumul, devenind mai compact, respectiv mai îndesat. Din cauza constituţiei sale
trifazice, în procesul de deformare intervin toate fazele componente. Faza solidă intervine în
deformaţii, în special, prin reaşezarea particulelor. Nisipurile de exemplu, trec de la o
structură mai afânată la una mai îndesată, deci se reaşază prin creşterea gradului de îndesare.
În cazul particulelor colţuroase, deformaţia poate fi o consecinţă a strivirilor locale la punctul
de contact, unde încărcările de compresiune pot fi foarte mari. Atât deformaţiile provenite din
reaşezare cât şi cele datorate strivirilor locale sunt ireversibile. Deformaţia de volum a
particulelor solide este de regulă redusă şi este singura care are caracter reversibil. Fază
lichidă este lipsită de deformaţii proprii, întrucât apa este un fluid incompresibil. Într-un
pământ nesaturat, sub solicitarea de compresiune, apa legată se transformă în apă liberă, care
se elimină din pământ. În pământurile saturate, procesul de formare este determinat exclusiv
de viteza cu care se drenează apa din pământ. Prin eliminarea apei are loc consolidarea
pământului prin reducerea volumului de apă. După încetarea solicitării, pământurile au
tendinţa de a-şi reface învelişul de apă adsorbită, pe seama apei libere şi în acest caz
deformaţiile sunt parţial reversibile.

42
 Faza gazoasă din pori este puternic compresibilă. Sub efectul solicitărilor externe,
aerul şi gazele pot fi înglobate în apa din pori, fenomen care este reversibil. Contactul între
clădire şi terenul de fundare se face prin fundaţii. Fundaţia unei construcţii (fig. 3.1), sub
acţiunea încărcărilor „P”, transmite la terenul de fundare o presiune „p”.

Fig. 3.1. Încărcările transmise de fundaţie terenului de fundare:

P – rezultanta tuturor încărcărilor din construcţie (permanente, utile, accidentale

etc.);
p – presiunea transmisă la terenul de fundare; A, B – dimensiunile în plan ale tălpii
fundaţiei; S – tasare.

În cazul în care forţa „P” acţionează centric faţă de fundaţie, presiunea „p” este uniform
distribuită sub talpa fundaţiei. În calculul presiunii se ţine seama de greutatea proprie a
fundaţiei (G).

Dimensiunile în plan ale fundaţiei (A x B) trebuie astfel alese încât să nu

depăşească o anumită valoare limită, acceptabilă pentru terenul de fundare şi care se numeşte
presiune convenţională de calcul (pconv). Depăşirea acestei valori ar duce terenul de fundare
într-o stare limită numită cedare sau rupere (fig. 3.2). Pentru a nu se ajunge în această
situaţie, standardele de construcţii stabilesc valori pentru presiunea convenţională de calcul
(pconv), care are semnificaţia unei presiuni acceptabile pentru terenul de fundare (exprimată în
KPa). Mărimea acesteia este variabilă, în funcţie de natura terenului de fundare.

Fig.3.2. Cedarea sau ruperea terenului de fundare.

Un alt efect al interacţiunii clădire – teren de fundare este tasarea.

43
 Deplasarea pe verticală a fundaţiei din cauza presiunii „p” poartă denumirea de
tasare. Ea este provocată de schimbarea structurii terenului de fundare, din cauza acţiunii de
comprimare pe care o exercită construcţia prin intermediul fundaţiilor. Fenomenul este
întâlnit în cazul oricărei fundaţii, dar el trebuie limitat la valori acceptabile pentru buna
funcţionare a clădirii, având în vedere racordurile sale exterioare la reţelele de alimentare cu
apă, canalizare etc.
În cazul construcţiilor zootehnice normativele stipulează că tasările uniforme să nu
depăşească 8...15cm.
Principalele tipuri de deplasări sau deformări ale construcţiilor cauzate de terenul de
fundare sunt:

Fig.3.3. Tasarea terenului de fundare sub acţiunea încărcării transmise de fundaţie:

a - tasare absolută; b - tasare relativă; c - înclinarea fundaţiei [18].

- tasarea absolută (S) reprezintă deplasarea pe verticală a unui punct sau a întregii fundaţii
(fig. 3.3., a);
- tasarea medie a unei construcţii (Sm) care este media tasărilor absolute pentru fundaţiile
izolate ale clădirii (cel puţin trei fundaţii izolate); se cere ca abaterea faţă medie a tasării
oricărei fundaţii să nu fie mai mare de 50% din valoarea medie:
|S - Sm| ≤ 0.5Sm (3.1)
- tasarea relativă (Srel), care este diferenţa între tasările absolute a două fundaţii învecinate
raportată la distanţa dintre ele

(3.2)
- Înclinarea fundaţiilor (fig. 3,3 c), care este exprimată prin relaţia:

(3.3)

44
 Tasarea fundaţiilor şi mai ales diferenţele de tasare au o influenţă hotărâtoare asupra
rezistenţei şi a durabilităţii unei construcţii. În mod curent la clădirile care se dezvoltă
preponderent în lungime (aşa cum sunt cele mai multe dintre construcţiile zootehnice), se
introduc rosturi de tasare prin care clădirea se împarte în tronsoane sub care calităţile
terenului de fundare sunt mai uniforme şi deci tasările relative sunt mai mici sau au valoarea
zero. Aceste rosturi se prevăd
pe verticala clădirii de la
fundaţii până la acoperişi şi
îndeplinesc şi rosturi de
dilataţie, permiţând astfel
variaţia liniară a clădirii în
corelaţie cu variaţia
temperaturii mediului exterior.
Modul de repartizare a
eforturilor de compresiune în
interiorul terenului de fundare,
sub acţiunea unei sarcini
concentrate poate fi explicat în
mod intuitiv prin modelul din
figura fig. 3.4..

Fig.3.4. Modelul de transmitere a eforturilor de la talpa fundaţiei în terenul de fundare.

În interiorul masivelor de pământ apar eforturi datorate atât încărcărilor exterioare, transmise
de construcţii, umpluturilor de pământ etc., cât şi greutăţii proprii a pământului. Pământul este
conceput ca fiind alcătuit dintr-o infinitate de blocuri (cum ar fi cărămizile dintr-o zidărie)
fiecare dintr-un rând orizontal (1,2... n) rezemat pe alte două din rândul orizontal imediat
inferior. Cu toată imperfecţiunea modelului, el evidenţiază patru concluzii valabile:
- suprafeţele pe care se transmit eforturile verticale (P) cresc, pe măsură ce creşte
adâncimea;
- pentru o adâncime dată (exemplu nivelul trei) eforturile sunt maxime pentru verticala
încărcării (P/2 faţă de P/4) la marginea suprafeţei influenţate;
- pe aceeaşi verticală eforturile descresc continuu;
- însumarea încărcărilor pe fiecare rând este aceeaşi adică P
Privind suprafaţa din masivul de pământ influenţată de prezenţa clădirii, aceasta creşte
dar numai până la o anumită adâncime, acolo unde valoarea la margine are o semnificaţie
practică. Se poate observa (calcula) că în punctele extreme ale suprafeţei la un anumit
nivel descresc pe verticală, înjumătăţindu-se la fiecare nivel mai jos (P/2 rândul 2; P/4
rândul 3; P/8 rândul 3; P/16 rândul 5 etc.).
Se ajunge astfel la un anumit nivel la nişte valori destul de mici, practic neglijabile
(P/128; P/256; P/512 etc.) care depind şi de valoarea iniţială a lui “P” cât şi de nivelul pe
verticală. Din acest moment suprafaţa se restrânge, din ce în ce mai mult, ajungând la
limită, un punct. Intuitiv putem deci delimita masivul din scoarţa terestră influenţat de
prezenţa clădirii. Acesta este de fapt ceea ce înţelegem prin terenul de fundare.

45
 Încărcările transmise de clădirile obişnuite, aşa cum sunt şi construcţiile zootehnice,
prin intermediul fundaţiilor terenului de fundare au valori de 100...400 KPa, iar rezistenţa
la compresiune a pământurilor 100...700 KPa.
3.2. Îmbunătăţirea terenului de fundare
Proprietăţile naturale ale pământului pot duce la concluzia că fundarea directă, de
suprafaţă, nu este posibilă. În aceste cazuri una din soluţii poate fi îmbunătăţirea proprietăţilor
pământurilor de fundare. Principalele procedee pentru îmbunătăţirea pământurilor sunt:
compactarea şi transformarea artificială a structurii acestora.
3.2.1. Compactarea pământurilor
Această metodă de îmbunătăţire a pământurilor constă în îndesarea pe cale mecanică
sau manuală, micşorarea volumului de goluri făcându-se pe seama porilor neocupaţi de apă.
Straturile naturale de pământuri argiloase, care sunt de regulă saturate sau aproape săturate, se
compactează foarte greu sau nu pot fi compactate. Compactarea poate fi de suprafaţă sau de
adâncime.

Fig.3.5. Pernă de pământ compactat:

1 - pernă de pământ compactat; 2 - umplutură compactată deasupra cotei de fundare; 3 - strat foarte
compresibil; 4 - strat puţin compresibil; hp - înălţimea pernei de pământ compactat [18].

[Link]. Compactarea de suprafaţă

Se execută când grosimea stratului compresibil este de 2...6m, şi constă din formarea unei
perne de pământ compactat sub talpa fundaţiei (fig. 3.5). Se poate executa compactarea de
suprafaţă manual (batere cu maiul) sau mecanic (maiuri grele acţionate de macarale, trecere
succesivă cu rulouri compresoare).
Grosimea pernei şi natura pământului compactat sunt determinate de încărcările transmise
de fundaţie şi caracteristicile pământului înlocuit. În cazul pământurilor prăfoase şi argiloase,
al nisipurilor afânate, al mâlurilor, de consistenţă redusă, se prevede sub talpa fundaţiei un
strat mai puţin compresibil, alcătuit din nisip mare, balast sau piatră spartă, aşternută în
straturi de 25...30cm grosime compactate succesiv cu ajutorul unor cilindri sau plăci
vibratoare până la atingerea unei greutăţi volumetrice în stare uscată de 16,00...16,50 KN/m3.
În cazul pământurilor loessoide, sensibile la umezire, se urmăreşte realizarea sub talpa
fundaţiei a unei zone compacte, nesensibile la umezire. În acest caz, perna se realizează din
loessul excavat, aşternut în straturi de 25...30 cm grosime, umezite şi cilindrate succesiv cu

46
ajutorul unor cilindri compresori, până la atingerea unei greutăţi volumetrice de 16,00...16,50
KN/m3.
[Link]. Compactarea de adâncime
Este necesară atunci când stratul compresibil este mai mare de 7...8m şi compactarea de
suprafaţă nu este eficientă. În cazul loessului, compactarea se face prin coloane de pământ sau
prin preumezirea terenului. Coloanele de pământ se obţin prin introducerea loessului umezit
în foraje prin compactarea energică a acestuia, obţinându-se atât coloane (piloţi) de pământ
compactat, precum şi o îndesare a pământului dintre coloane, ceea ce face că pământul
loessoid să-şi piardă sensibilitatea la umezire. Distanţa dintre coloane se alege din condiţia ca
pe întreg masivul consolidat să se realizeze o greutate volumică medie în stare uscată de 16,5
KN/m3.
Compactarea prin umezire se obţine prin menţinerea unui strat de apă la suprafaţa
terenului (într-un substrat de balast) sau prin umezirea în adâncime a terenului prin
intermediul unor foraje – dren). Apa pătrunde în masa terenului loessoid şi produce tasări ale
acestuia de ordinul 0,50...2,50m.
Pentru pământurile prăfoase şi argiloase de consistenţă redusă şi a nisipurilor afânate,
compactarea constă în realizarea în masa acestora a unor coloane (piloţi) din materiale
granulare (nisip, balast, piatră spartă). Nisipurile afânate pot fi compactate şi prin explozie,
după execuţia unor foraje de diametru mic şi după ce pământul a fost în prealabil inundat.
Detonarea simultană a explozibililor introduşi în tuburile forajelor produce o puternică undă
de şoc având ca efect îndesarea pământului. Pentru compactarea pământurilor foarte
compresibile se foloseşte şi procedeul încărcării prealabile a terenului de fundare, la presiune
egală sau mai mare decât cea pe care o va transmite fundaţia.
3.2.2. Transformarea artificială a proprietăţilor pământului
Procedeele constau în aducerea unor modificări calitative în compoziţia şi structura
pământurilor, cu ajutorul unor substanţe, soluţii, suspensii, tratamente chimice, termice etc.
Cimentul în amestec compact cu pământul este folosit la construcţia drumurilor. Laptele de
ciment sau mortarul fluid de ciment, introdus prin injectare sub presiune, sunt procedee
folosite pentru consolidarea terenurilor cu goluri (pietrişuri, bolovănişuri) sau a fisurilor din
rocile stâncoase.
Argila este folosită pentru lucrări de impermeabilizare, sub formă de pastă de argilă, la
umplerea camerelor sau a golurilor mari, la protejarea pereţilor bazinelor, rezervoarelor,
canalelor etc. şi sub formă de suspensii cu adaosuri chimice, introduse în pământ prin
injectare, pentru a grăbi cedarea apei din mortarul de argilă la colmatarea nisipurilor, a
prundişurilor şi a pietrişurilor.
Varul poate fi utilizat la obţinerea unor pământuri stabilizate.
Silicatizarea constă în injectarea în pământ a unei soluţii fluide de silicat de sodiu (sticlă
solubilă) care, în prezenţa unui electrolit, precipită în porii pământului gelul de siliciu
insolubil în apă şi care prin întărire cimentează particulele de pământ mărindu-i rezistenţa
specifică.
Electrosilicatizarea constă în introducerea în teren a unor soluţii de silicat de sodiu şi
dirijarea acestora de la injectorul legat la polul pozitiv (anod) al unei surse de curent continuu

47
către un punct fix, realizat cu ajutorul unei bare metalice conectate la polul negativ (catod) al
sursei.
Bitumizarea se utilizează ca argilizarea sau cimentarea în cazurile când pământurile ar
putea fi spălate de apele în mişcare. Se execută prin procedeul cald (bitum topit) său rece
(emulsii de bitum).
Arderea se foloseşte pentru eliminarea apei absorbite de pământ, precum şi pentru
transformarea ireversibilă a mineralelor argiloase, în sensul micşorării sensibilităţii acestora la
acţiunea apei, creându-se în acest mod şi noi legături structurale. Procedeul constă în
injectarea în masa pământurilor a unor jeturi de aer cald (600...800°C) sau chiar producerea de
arderi chiar în masa pământurilor.
Congelarea constă în îngheţarea temporară a apei din porii pământului, creându-se astfel
în jurul zonei de fundare a unui ecran îngheţat, practic impermeabil şi cu rezistenţe mecanice
ridicate.

48
 CAPITOLUL 4
ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE
4.1. Fundaţii
Fundaţia este partea structurii de rezistenţă a unei construcţii, situată sub nivelul terenului
natural, prin care se realizează încastrarea construcţiei şi transmiterea încărcărilor date de
aceasta terenului de fundare, astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului, iar
tasările care rezultă să fie cât mai uniforme şi în limite admise de standarde. Capacitatea
portantă a terenului (presiunea convenţională de calcul) este determinată de presiunea maximă
pe care o poate prelua terenul de fundare, fără pericolul ruperii acestuia sau al apariţiei unor
tasări care să pericliteze siguranţa construcţiei. Prin tasare se înţelege o îndesare a terenului
sub tălpile fundaţiilor în urma căreia construcţiile se pot deplasa pe verticală.

4.1.1. Clasificarea fundaţiilor

Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:
După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte stratul bun de fundare), pot fi:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane
etc.).
După modul de execuţie faţă de nivelul apei freatice sunt:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei subterane (fundaţii executate în uscat);
- fundaţii executate sub nivelul apei subterane (fundaţii executate sub apă).
După materialele folosite, pot fi:
- fundaţii rigide (din piatră naturală, beton simplu sau ciclopian, pământ stabilizat,
cărămidă) care pot prelua numai solicitări de compresiune;
- fundaţii elastice (beton armat) care pot prelua solicitări de compresiune şi de
întindere.
După forma în plan se deosebesc:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue);
- fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
- fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi).
După tehnologia de execuţie, pot fi:
- fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.

49
Alegerea tipului de fundaţie este rezultatul unei analize tehnico-economice, care să ţină cont
de: caracteristicile terenului de fundare (stabilite prin studiul geotehnic), particularităţile
constructive şi funcţionale ale clădirii, gradul de importanţă a clădirii, gradul de protecţie
antiseismică, condiţii climatice şi hidrogeologice etc.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul structurii de rezistenţă, fundaţiile trebuie să satisfacă o
serie de condiţii:
- sistemul de fundare trebuie astfel ales încât să prezinte siguranţă în exploatare,
deoarece reparaţiile şi consolidările sunt dificile şi costisitoare;
- soluţiile de fundare trebuie să asigure evitarea tasărilor inegale;
- încărcările ce acţionează asupra fundaţiilor să fie centrice, astfel încât repartizarea
presiunilor pe talpa fundaţiei să fie cât mai uniformă;
- fundaţiile se execută din materiale rezistente la acţiunile agresive ale apelor subterane
sau ale terenului de fundare;
- fundaţiile trebuie să fie economice, să necesite manoperă cât mai redusă şi să
folosească pe cât posibil materiale locale; să permită mecanizarea şi industrializarea
lucrărilor;

4.1.2. Stabilirea cotei de fundare

Cota de fundare reprezintă adâncimea la care are loc contactul dintre talpa fundaţiei şi
terenul măsurat de la suprafaţa terenului sistematizat. Cota de fundare se stabileşte în
funcţie de următoarele criterii: cota minimă de îngheţ, cota fundaţiilor vecine, cota apelor
subterane, cota stratului bun de fundare, adâncimea de afuiere, particularităţile funcţionale
ale clădirii etc.
În mod obişnuit, adâncimea de fundare se măsoară de la cota terenului nivelat în jurul
fundaţiei; iar la construcţiile cu subsol de la cota pardoselii subsolului.
Cota minimă de îngheţ Hi. Adâncimea de îngheţ este definită ca fiind nivelul cel mai
coborât al izotermei 0ºC şi care în funcţie de zona climatică are valori cuprinse între 70 şi
115 cm; adâncimea de îngheţ se măsoară de la cota terenului nivelat din jurul construcţiei.
Cota minimă de fundare pentru talpa fundaţiei se stabileşte întotdeauna cu 10...20 cm sub
adâncimea de îngheţ.
Cota fundaţiilor vecine. La stabilirea cotei de fundare se impune corelarea între cota
noii fundaţii şi cele ale fundaţiilor vecine, pentru a se evita perturbarea stabilităţii acestora.
Ca regulă generală pentru zidurile de calcan o fundaţie nouă trebuie să aibă aceeaşi cotă
de fundare cu cea existentă. Amplasarea fundaţiei noi la o cotă mai ridicată faţă de cea
existentă este interzisă deoarece presiunile ce se dezvoltă pe talpă produc împingeri pentru
care fundaţia existentă nu a fost dimensionată. Dacă din diferite motive fundaţia noii
construcţii este la o cotă mai coborâtă, atunci se realizează subzidirea fundaţiei existente.
O soluţie mai sigură, dar mai scumpă este aceea prin realizarea în vecinătatea construcţiei
existente a unui perete de beton armat turnat pe loc (mulat), care poate servi şi ca fundaţie
a noii construcţii.

50
 Cota apelor subterane. Se urmăreşte proiectarea fundaţiilor astfel încât cota de
fundare să rămână deasupra apelor freatice, deoarece execuţia fundaţiilor în apă este
dificilă şi costisitoare.
Cota stratului bun de fundare, care se determină pe baza studiului geotehnic al
amplasamentului. Talpă fundaţiei trebuie amplasată pe stratul care să preia solicitările
transmise de construcţie, denumit strat bun de fundare. Cota de fundare se stabileşte în
aşa fel încât talpa fundaţiei să ajungă într-un strat bun de fundare şi să se încastreze în
acesta cu cel puţin 20 cm.
Adâncimea de afuiere. La fundaţiile aflate în cursuri de apă trebuie avută în vedere
eroziunea la care este supus talvegul albiei în perioadele cu viituri (ape mari). Adâncimea
pe care se produce această eroziune se numeşte adâncime de afuiere şi se determină pentru
fiecare amplasament.
Particularităţile funcţionale ale clădirii. Când construcţia are subsol, cota de
fundare este legată de caracteristicile acestuia (înălţime, număr de subsoluri etc.). Tot
pentru clădirile cu subsoluri, atunci când sunt canale tehnice pentru instalaţii, fundaţiile se
amplasează cu aproximativ 20 cm mai jos decât nivelul fundului canalului.
4.1.3. Fundaţii directe
Fundaţiile directe, numite şi fundaţii de suprafaţă sau de mică adâncime sunt acelea amplasate
în general la 1-2 m, până la 6 m de la suprafaţa terenului, unde se găseşte stratul bun de
fundare şi pot fi:
- fundaţii rigide, continue sau izolate, executate din piatră naturală, beton simplu,
beton ciclopian, cărămidă, pământ stabilizat, care pot prelua numai eforturi de
compresiune;
- fundaţii elastice, izolate sau continue, executate din beton armat, care preiau atât
eforturile de compresiune, cât şi pe cele de întindere datorate încovoierii.
Fundaţiile directe sunt cele mai întâlnite atât la clădirile fără subsol, cât şi la cele
cu subsol. După elementul de construcţie sub care se amplasează, fundaţiile directe
pot fi: sub pereţi sau sub stâlpi.
[Link]. Fundaţii sub pereţi (ziduri)
Încărcările preluate de pereţii portanţi (de zidărie, beton, lemn, beton celular autoclavizat etc.)
sau greutatea proprie a pereţilor autoportanţi sunt transmise terenului bun de fundare în mod
obişnuit prin intermediul unor fundaţii continue sau izolate, directe. Fundaţiile sub pereţi se
execută sub forma unui paralelipiped cu lăţimea „B”, care este amplasat sub nivelul terenului,
denumit blocul sau corpul fundaţiei propriu-zise (fig.4.1).

51
 Fig.4.1. Fundaţii rigide sub pereţi:

1 – bloc de fundaţie (corpul fundaţiei); 2 – soclu; 3 – perete; 4 – hidroizolaţie; 5 – pardoseală; 6 –

strat granular; 7 – umplutură; 8 – teren natural; 9 – trotuar; b0 – grosimea peretelui; B – lăţimea
fundaţiei.

Suprafaţa de contact a fundaţiei cu terenul de fundare se numeşte talpa fundaţiei. Fundaţiile

sub pereţi sunt în general axate faţă de zidurile pe care le suportă, dezaxate fiind numai
zidurile rosturilor de tasare, la cele solicitate de împingerea pământului şi la pereţii de calcan.
Pereţii de calcan sunt zidurile exterioare, fără uşi şi ferestre, la două clădiri alăturate (vecine).
La unele clădiri, deasupra fundaţiilor se prevede un element de construcţie denumit soclu.
Soclul reprezintă partea inferioară a pereţilor interiori sau exteriori situată deasupra terenului
sau a trotuarului din jurul clădirii. Funcţia principală a soclului constă în protecţia pereţilor
contra umidităţii din precipitaţii şi din teren, având şi un rol arhitectural în raport cu plastica
generală a faţadelor clădirii. Faţadele sunt feţele exterioare ale unei clădiri sau ale unui
monument; partea dinspre stradă sau partea unde se găseşte intrarea principală a unei clădiri.
Înălţimea soclurilor este în funcţie de rezolvarea cotei zero a clădirii faţă de nivelul terenului
sistematizat, de funcţionalitatea clădirii, aspectele arhitecturale etc. La clădirile obişnuite,
înălţimea soclului este de 50...60 cm deasupra terenului amenajat sau a trotuarului. La
construcţiile provizorii, înălţimea soclului este de minimum 30 cm.
Soclurile se realizează din materiale care să satisfacă condiţii de duritate,
impermeabilitate, rezistenţă la umiditate şi la îngheţ-dezgheţ, cum ar fi: zidăria de cărămidă,
piatra naturală, zidăria mixtă, betonul simplu, betonul armat etc. În raport cu planul faţadei,
soclul poate fi retras, în acelaşi plan sau în faţa acesteia. Lăţimea blocului de fundaţie trebuie
să fie mai mare decât grosimea peretelui (sau a soclului) cu 5...10 cm de fiecare parte. De
asemenea, soclul (când există) va depăşi grosimea peretelui cu cel puţin 2,5 cm de fiecare
parte, pentru a se putea aşeza cofrajele şi a se retrasa peretele pe soclu (în general), dar soclul
poate avea şi grosimea mai mică sau egală cu cea a peretelui.
Fundaţiile rigide realizate din piatră naturală, beton ciclopian, pământ stabilizat au în
cele mai multe cazuri secţiunea transversală sub formă de dreptunghi (fig.4.2). Betonul
ciclopian se obţine prin înglobarea în beton în proporţie de 30-50% a bolovanilor de râu, a
pietrei brute sau a spărturilor de fundaţie.

52
 Fundaţiile continue din beton simplu, după forma secţiunii transversale pot fi
dreptunghiulare, cu evazări sau cu trepte.
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.3, a) sunt cele mai utilizate. Lăţimea „B”
rezultată din calculul de rezistenţă trebuie să îndeplinească în acelaşi timp următoarele cerinţe
constructive:
- lăţimea fundaţiei (B) să fie mai mare decât cea a peretelui (b0) aşezat pe ea:
B ≥ b0 + (10...20) cm (4.1)
- în funcţie de adâncimea de fundare (H) se impun anumite lăţimi minime:

0,80 < H ≤ 1,20 m B min=0,45 m (4.2)

H > 1,20 m Bmin=0,50 m (4.3)

Fig.4.2 Fundaţii rigide sub pereţi:

a – de piatră compactă (burată); b – de zidărie din piatră naturală; c – de beton ciclopian; d – de

pământ stabilizat; 1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – hidroizolaţie; 4 – perete; 5 – pardoseală; 6 –
trotuar [18].

53
 Fig.4.3. Fundaţii de beton simplu:
a – fundaţie de beton simplu cu secţiune dreptunghiulară; b– fundaţie de beton simplu cu evazări; c –
fundaţie de beton simplu cu trepte; 1– bloc de fundaţie; 2– perete (zid); 3– pardoseală; 4 – strat
granular;5 – teren natural;6 – hidroizolaţie;7 – fundaţie în trepte;8 – umplutură de pământ;B –
lăţimea fundaţiei;b0 – grosimea peretelui; H – adâncimea de fundare.

Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară se execută pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care nu
depăşesc 1,00 m.
Fundaţiile cu evazări (fig.4.3, b) se proiectează pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care
rezultă mai mare decât grosimea peretelui cu 25...35 cm de fiecare parte a acestuia, iar terenul
are coeziune suficientă pentru execuţia cu evazări a săpăturii. La execuţia acestor fundaţii se
recomandă următoarele măsuri constructive:
- lăţimea evazării să fie de cel mult 15 cm;
- panta evazării să fie de circa 4/1;
- săpătura să se execute cu puţin timp înainte de turnarea betonului.
Fundaţiile cu trepte (fig.4.3, c) se prevăd când talpa fundaţiei rezultă mai mare cu 35...40
cm de fiecare parte a peretelui. Treptele trebuie să aibă înălţimea de cel puţin 40 cm, iar tg α
valori cuprinde între 1,1 şi 1,8 în funcţie de presiunea pe teren şi clasa betonului din care se
realizează fundaţia. Fundaţiile cu trepte au avantajul economisirii betonului, dar necesită
folosirea cofrajelor. Spaţiul dintre peretele săpăturii şi fundaţie se umple cu pământ bine
compactat cu maiul în straturi de 20 cm grosime fiecare.
Fundaţiile pereţilor de subsol (fig.4.4) se execută curent cu secţiune dreptunghiulară,
având înălţimea minimă de 40 cm. La pereţii exteriori ai subsolului talpa fundaţiei se execută
mai lată decât peretele cu 10-15 cm spre exterior, pentru a permite rezemarea unui zid de 7,5
sau 12,5 cm grosime, pentru protecţia izolaţiei hidrofuge verticale.

54
 Fig.4.4. Fundaţii continue rigide sub ziduri la construcţii cu subsol:

1 – perete (zid);2 – fundaţie;3 – hidroizolaţie;4 – pardoseală;5 – strat granular; 6 – teren natural;7 –

zidărie de protecţie;8 – trotuar;9 – strat de nisip;B – lăţimea fundaţiei.

Fundaţiile elastice se folosesc când nivelul apei subterane este ridicat, când terenul de
fundare este neuniform sau are rezistenţă mică, iar solicitările sunt mari. La lăţimi mici,
fundaţiile continue elastice sub pereţi se prevăd cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.5), iar la
lăţimi mai mari teşite (fig.4.6) sau sub formă de grindă întoarsă (fig.4.7).

Fig.4.5. Fundaţie continuă elastică, de formă dreptunghiulară sub pereţi:

1 – beton de egalizare;p – presiunea de pe talpa fundaţiei;B – lăţimea fundaţiei; H – înălţimea

fundaţiei;l – distanţa de la marginea fundaţiei la perete;b0 – grosimea peretelui [18].

55
 Fig.4.6. Fundaţie continuă elastică cu pante (teşite) sub ziduri:

B – lăţimea fundaţiei;H – înălţimea fundaţiei;h – înălţimea la marginea fundaţiei; l – distanţa de la

marginea fundaţiei la perete.

Fig.4.7. Fundaţie continuă elastică sub formă de grindă întoarsă:

B – lăţimea fundaţiei;h – înălţimea la marginea fundaţiei;H1 – înălţimea fundaţiei; b – grosimea

peretelui;1- perete (zid);2 – fundaţie;3 – beton de egalizare.

Fundaţiile continue din beton armat se toarnă pe un strat de beton de egalizare de 5...10 cm
grosime. Pentru asigurarea rigidităţii necesare repartizării presiunilor pe teren, raportul H/B se
limitează la valori minime de 0,20...0,30. Înălţimea (H) se va alege cel puţin 30 cm, rotunjită
la un multiplu de 5 cm. Înălţimea minimă la marginea fundaţiilor teşite sau sub formă de
grindă întoarsă se alege h = (1/3...1/2) H, iar de o parte şi de alta a zidului, se lasă o banchetă
orizontală de 2,5 cm lăţime pentru a putea aşeza cofrajele şi a retrasa peretele. Fundaţia se
armează la partea inferioară cu armătură din bare drepte din oţel-beton cu diametrul minim de
10 mm, aşezate la 10...25 cm, dispuse transversal şi cu armătură de repartiţie prevăzută în

56
sens longitudinal, alcătuită din Ǿ6/25 cm. Armătura de repartiţie va fi minimum 10 % din cea
de rezistenţă. Procentul minim de armare se ia 0,05%. Se recomandă armarea fundaţiei cu
plase sudate STNB (STPB). Armătura înclinată se prevede numai dacă rezultă din calculul de
dimensionare şi are diametrul minim de 12 mm. Betonul folosit la aceste fundaţii este de clasă
minimă C12/15.
În cazul pereţilor de beton armat (diafragme), fundaţiile vor fi prevăzute la partea
superioară cu o centură de beton armat (cuzinet), în care se prevăd mustăţi pentru legătura
dintre pereţi şi fundaţie (fig.4.8).

Fig. 4.8. Fundaţie continuă sub perete de beton armat (diafragme):

1 – diafragmă; 2 – armătură în diafragmă;3 – talpă armată continuă (cuzinet); 4 – bloc de fundaţie;5
– umplutură de pământ;6 – placă-suport a pardoselii;7 – pardoseală.

Dimensiunile centurii se aleg h/a ≥ 1, iar armarea transversală se face cu etrieri Ǿ6 mm

dispuşi la 25 cm sau h/a ≤ 2, caz în care armătura transversală se stabileşte prin calcul şi se
execută sub formă de bare drepte şi etrieri cel puţin Ǿ10(10...20 cm). Armătura longitudinală
a centurilor se face cu bare având diametrul minim de 10 mm, reprezentând cel puţin 0,2 %
din secţiunea centurii.
Fundaţiile cu descărcări pe reazeme (fig.4.9) se aplică în vederea reducerii
volumului de săpături şi de beton şi se folosesc când terenul bun de fundare se găseşte la o
adâncime mai mare de 2,00 m sau când se urmăreşte mărirea presiunii sub talpă, în cazul
fundării pe pământuri contractile, dar nu este indicată în terenurile cu tasări inegale şi în
zonele cu grad ridicat de seismicitate mare (≥ 7). Fundaţiile cu descărcări pe reazeme izolate
sunt alcătuite din blocuri de fundaţie (reazeme izolate) şi elemente de descărcare continue..

57
 Fig.4.9. Fundaţie cu descărcări pe reazeme izolate:

a – grinzi fără vute;b – grinzi cu vute;1 – reazeme izolate;2 – grindă de descărcare;3 – perete; 4 –
beton de egalizare; 5 – pietriş;6 – izolaţie hidrofugă;7 – trotuar; 8 – umplutură de pământ; 9 – dop de
bitum;10 – placa suport a pardoselii;11 – nisip [18].

Reazemele izolate se prevăd din loc în loc de-a lungul pereţilor, precum şi la intersecţia
acestora, în punctele unde sunt încărcări importante, în dreptul şpaleţilor de zidărie etc.
Şpaleţii sunt porţiuni de perete ce mărginesc lateral goluri. Reazemele izolate au secţiunea
transversală de formă dreptunghiulară (cu sau fără evazări) sau cu trepte. Elementele de
descărcare sunt alcătuite din grinzi sau din bolţi care constituie suportul pereţilor şi transmit
încărcările la blocurile de fundaţie. La construcţiile fără subsol, aceste elemente alcătuiesc şi
soclul peretelui, depăşind cu cel puţin 25 cm cota trotuarului. Sub elementele de descărcare se
prevede un strat de pietriş cu grosimea de 8 cm, iar când grinzile de execută din beton armat
se prevede şi un strat de beton de egalizare peste stratul de pietriş. Ele se realizează din beton
armat monolit de clasă minimă C12/15 sau prefabricate, în cazul construcţiilor cu pereţi
dispuşi regulat în plan. Grinzile se execută cu sau fără vute pe reazeme, iar lăţimea lor trebuie
să fie mai mare decât cea a peretelui cu circa 2,5 cm de fiecare parte. Bolţile de descărcare se
realizează din beton simplu sau beton cu armătură constructivă (de siguranţă).
Fundaţiile sub ziduri despărţitoare, neportante având grosimea de maximum 15 cm
şi înălţimea unui nivel, se realizează direct de către placa pardoselii parterului sau a subsolului
(fig.4.10).

58
 Fig. 4.10. Fundaţii sub ziduri despărţitoare:

a – cu grosimea umpluturii mai mică de 40 cm; b – cu grosimea umpluturii mai mare de 40 cm;1 – zid
despărţitor;2 – placă suport a pardoselii;3 – pietriş; 4 – umplutură de pământ.

În practică se pot întâlni următoarele situaţii:

- placa-suport a pardoselii este aşezată pe teren rezistent; în acest caz placa se execută
din beton simplu de clasă C8/10, cu grosimea de 8...10 cm. Dacă sub placa-suport de
beton sunt amplasate conducte de instalaţii, aceasta se armează pe o lăţime de
1,00...1,50 m cu o reţea Ǿ6/20 cm de oţel beton sau minimum 5 mm pentru STNB şi
se execută din beton de clasă C8/10.
- placa-suport a pardoselii este aşezată pe umplutură, cazul cel mai des întâlnit în
practică; placa se execută din beton de clasă C8/10 cm grosimea de 8...10 cm şi se
armează cu o reţea Ǿ6/20 cm. Dacă umplutura nu depăşeşte 40 cm grosime, în placă
de-a lungul zidului se prevede o armătură suplimentară 2Ǿ8(10) mm(fig.4.10,a). Dacă
umplutura este mai mare de 40 cm grosime se realizează o îngroşare a plăcii de-a
lungul peretelui, care se armează cu bare longitudinale 4Ǿ8(10) mm şi etrieri deschişi
Ǿ6(20...25 cm) (fig.4.10, b).

59
 Fig.4.11. Radier cu placă dreaptă:

1 – pereţi portanţi; 2 – radier; 3 – beton de egalizare.

La construcţiile amplasate pe terenuri care au presiunea convenţională de calcul sub 150KPa,

în cazul fundării pe pământuri neomogene şi compresibile, la subsoluri şi construcţii
îngropate, situate în pânza freatică şi la care este necesară realizarea unei cuve etanşe sau când
clădirea transmite încărcări foarte mari, se folosesc fundaţii tip radier. Radierul este o placă
continuă care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa ei, depăşind perimetrul clădirii cu
0,50...1,00 m. Radierele pot fi alcătuite din plăci plane pentru construcţii cu pereţi portanţi, la
care distanţa între pereţi nu depăşeşte 3,00...4,00 m (fig.4.11). Placa se armează pe o singură
direcţie sau pe două direcţii când raportul deschiderilor între pereţi este ≤1,5. Grosimea plăcii
se ia constructiv cel puţin 20 cm.

[Link]. Fundaţii sub stâlpi

Fundaţiile sub stâlpi pot fi izolate sau continue.
Fundaţiile izolate sub stâlpi sunt de două tipuri: fundaţii cu bloc de beton simplu şi
cuzinet de beton armat (rigide) şi fundaţii cu talpă de beton armat (elastice).

60
 Fig.4.12. Fundaţii rigide izolate sub stâlpi:
a - sub stâlpi de beton armat;b - sub stâlpi de lemn;c– sub stâlpi metalici;1 – bloc de fundaţie;
2 – cuzinet; 3 – stâlp de beton armat; 4 – talpă de lemn de esenţă tare;5 – stâlp de lemn;
6 – placă metalică de bază;7 – buloane de ancoraj;8 – stâlp metalic [18].

Fundaţiile rigide izolate cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat (fig 4.12, a)
sunt alcătuite dintr-un bloc de beton simplu cu înălţimea minimă de 40 cm, pe care reazemă
stâlpul de beton armat prin intermediul unui cuzinet din beton armat, care are rolul de a face
repartizarea încărcărilor foarte mari ale stâlpilor pe o suprafaţă mai mare, realizându-se astfel
pe zona blocului de fundaţie o presiune care să nu depăşească rezistenţa admisibilă a
betonului de clasă C8/10 din care este alcătuit. Cuzinetul realizează şi legătura între stâlp şi
blocul de fundaţie. Blocul de fundaţie se execută din beton simplu de clasă C8/10, iar când
cuzinetul se ancorează în bloc, acesta se realizează din beton armat de clasă C12/15. Cuzineţii
au formă de prismă sau de obelisc, cu bază prismatică şi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
h ≥ 30 cm; tg β= h/l ≥ 2/3; h/b ≥ 0,25 (4.4)
Dacă înălţimea blocului de beton simplu este mai mare de 40 cm, fundaţia se execută în
trepte, dar nu mai mult de trei; înălţimea fiecărei trepte trebuie să aibă cel puţin 30 cm. Se
recomandă că raportul b/B= 0,55...0,65 când blocul de beton are o singură treaptă şi b/B=
0,40...0,50 când blocul de fundaţie are 2 sau 3 trepte. Cuzinetul se armează la partea inferioară
cu o reţea din bare drepte, având diametrul de cel puţin 10 mm şi distanţa între ele de 10...25
cm, dispuse paralel cu laturile. Dacă apar eforturi de întindere între cuzinet şi blocul de beton
simplu, cuzinetul se ancorează în blocul de fundaţie printr-o armătură de ancoraj de oţel-beton
cu diametrul de 12...16 mm. Stâlpii de lemn reazemă prin intermediul unei tălpi simple sau în

61
cruce executate din lemn de esenţă tare (fig.4.12, b), iar stâlpii metalici prin intermediul unor
plăci de oţel de 10...20 mm grosime, ancorate în cuzinet (fig.4.12, c).
Pentru stâlpii prefabricaţi de beton armat se pot folosi fundaţii rigide izolate, burate, care se
realizează din beton simplu turnat în gropi forate de secţiune circulară, cu ajutorul unor
instalaţii speciale (fig.4.13).

Fig.4.13. Fundaţii rigide izolate burate:

1 – stâlp prefabricat de beton armat;2 – beton simplu turnat monolit.

Fig.4.14. Fundaţii rigide izolate sub stâlpi şi cuzineţi prefabricaţi de beton armat:

1 – stâlp prefabricat cu cuzinet;2 – bloc de beton simplu;3 – ancore metalice [9].

La realizarea construcţiilor cu structuri de elemente prefabricate uşoare, se pot folosi stâlpi şi

cuzinet de beton armat, care se montează pe blocul de fundaţie de beton simplu şi se fixează
de acesta cu ancore metalice (fig.4.14).
În plan, fundaţiile elastice izolate pot avea diferite forme: pătrată, dreptunghiulară, poligonală,
circulară, iar în secţiune sunt dreptunghiulare sau trapezoidale. Când suprafaţa bazei
fundaţiilor cu tălpi de beton armat este cel puţin egală cu 1 m² se va folosi forma prismatică,
iar când suprafaţa tălpii este mai mare de 1m², forma de prisme cu faţa superioară teşită
(obelisc). Înălţimea (H) a fundaţiei se ia minimum 30 cm, iar pentru reducerea consumului de
oţel-beton se recomandă ca raportul H/B să fie 0,25...0,35. Înălţimea (H´) la marginea
fundaţiei se ia (1/2...1/3) H şi cel puţin 20 cm. Fundaţia se armează la partea inferioară cu o
reţea de bare drepte dispuse paralel cu laturile; cu diametrul de minimum 10 mm şi distanţa
maximă între bare de 25 cm. Clasa betonului utilizat la fundaţiile elastice, izolate este de cel
puţin C12/15, poate ajunge până la clasa betonului din stâlpi.

62
 Fundaţiile elastice izolate cu tălpi de beton armat (fig.4.15) se folosesc în cazul
când dimensiunile în plan, rezultate din calcul, conduc la solicitări de încovoiere care nu pot fi
preluate de betonul simplu sau de alte materiale din care se execută fundaţiile rigide.

Fig.4.15. Fundaţii elastice izolate sub stâlpi, cu talpă de beton armat:

a – de formă prismatică;b – de formă prismatică având faţa superioară teşită (obelisc);

1 – fundaţie elastică de beton armat;2 – stâlp;3 – beton de egalizare [18].

Fundaţiile continue sub stâlpi se folosec când din cauza solicitărilor mari sau a
presiunii scăzute a terenului de fundare, două fundaţii alăturate se suprapun sau sunt foarte
apropiate. Se ajunge astfel la fundaţii continue sub şirul de stâlpi (fig.4.16), care pot fi
rectilinii, poligoane sau circulare, la fundaţii cu grinzi continue încrucişate (fig.4.17) sau la
fundaţii pe radier general (fig.4.18).

Fig.4.16. Fundaţie elastică sub formă de grindă continuă sub stâlpi:

a – rectilinie;b – poligonală [18].

63
 [Link]ţii elastice sub formă de grinzi
încrucişate:

1 – talpă;2 – grindă de fundaţie;3 – stâlp [18].

Fig.4.18. Fundaţie tip radier:

1 – placă;2 – beton de egalizare;3 – stâlp; 4 –

grindă (talpă)[18].

64
La unele construcţii, când încărcările sunt mari şi terenul de fundare este slab, utilizarea
fundaţiilor continue numai după o direcţie poate conduce la lăţimi mari pentru talpa acestora.
În acest caz, fundaţia se va executa cu grinzi continue încrucişate. Grinzile de beton armat
alcătuiesc, funcţie de dispunerea în plan a stâlpului, o reţea rectangulară, un contur poligonal
închis sau circular – cazul castelelor de apă. Grinzile au în general înălţimi sporite, de ordinul
a 1/3...1/6 din deschiderea între doi stâlpi consecutivi. Grinzile reazemă pe o talpă de beton
armat (dală) care poate avea partea orizontală (când înălţimea nu depăşeşte 30...40 cm) sau
teşită. Armarea grinzilor de fundaţie se face cu oţel-beton OB37 sau PC52, iar procentul de
armare este minimum 0,10%. Armarea tălpii grinzilor se realizează cu plase sudate sau cu
reţele din bare independente.
Dacă tălpile încrucişate ajung la dimensiuni mari, din cauza presiunii normate a terenului sub
150 KPa, apropiindu-se mult între ele, construcţia se fundează pe un radier general.
Radierul este o placă continuă, care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa
construcţiei, depăşind perimetrul acesteia cu 0,50...1,00 m. Radierele de beton armat se mai
utilizează când este necesară o rigidizare generală la baza construcţiei; în cazul fundării pe
pământuri neomogene şi compresibile, la subsoluri şi construcţii îngropate, situate în pânza
freatică şi la care este necesară realizarea unei cuve etanşe. Radierele pot fi alcătuite astfel:
- cu plăci şi grinzi la construcţii pe cadre, plăcile sunt armate pe două direcţii şi
reazemă pe o reţea de grinzi sau pe grinzi principale şi secundare;
- planşee-ciupercă (dală groasă - cu îngroşare sub formă de capitel în dreptul stâlpilor)
pentru silozuri, depozite subterane, rezervoare îngropate (fig.4.19).

Fig.4.19. Radiere realizate sub formă de planşee-ciupercă:

a – capitel simplu;b – capitel cu frântură;c – capitel cu placă de rezemare;1 – radier;

2 – capitel; 3 – stâlp; 4 – placă de rezemare.

La construcţiile cu încărcări mari şi asimetrice, radierul se execută sub forma unei plăci de
grosime mare 0,80...1,20 m, pe care stâlpii reazemă fără capiteluri.
4.1.4. Fundaţii solicitate excentric
În construcţii se întâlnesc fundaţii solicitate excentric din cauza: transmiterea excentrică a
încărcărilor de la planşee la pereţi sau stâlpi; la ziduri de sprijin; executarea unor fundaţii
nesimetrice, în raport cu planul încărcărilor, din cauza instalaţiilor subterane (cabluri
electrice, telefon, reţele exterioare etc.); amplasarea unor construcţii noi lângă construcţii
65
 existente. La proiectarea şi execuţia fundaţiilor se urmăreşte evitarea sau micşorarea
excentricităţilor, de exemplu:
- la fundaţiile pereţilor de calcan, în locul unor fundaţii izolate, la structuri cu stâlpi,
se pot executa tălpi continue care au o lăţime mai mică decât fundaţiile izolate,
rezultând excentricităţi mai mici (fig.4.20);
- îndepărtarea tălpii de fundaţie a construcţiei noi de cea existentă, construcţia nouă
executându-se parţial în consolă (fig.4.21);
- executarea fundaţiilor noi intercalate între fundaţii, fundaţiile noi se leagă între ele
cu grinzi de fundaţii pentru rezemarea zidului de calcan (fig.4.22).

Fig.4.20. Tălpi paralele cu peretele de calcan:

1– perete de calcan; 2– fundaţie izolată: 3– talpă continuă de beton armat [11].

Fig.4.21. Îndepărtarea tălpii de fundaţie a unei construcţii noi de cea existentă:

1– stâlp al construcţiei noi; 2– perete de calcan; 3– fundaţia construcţiei noi; 4– fundaţia construcţiei
existente [11].

Fig.4.22. Intercalarea fundaţiilor noi între cele existente:

1 – fundaţia construcţiei noi; 2 – fundaţia construcţiei existente; 3 – grindă de fundaţie [11].

66
 4.1.5 Fundaţii denivelate
Fundaţiile denivelate pentru construcţii se întâlnesc în următoarele situaţii:
- când terenul de fundare este denivelat, este raţională executarea unor fundaţii
denivelate astfel încât unghiul format de linia ce uneşte tălpile denivelate cu
orizontala să fie mai mic decât unghiul de taluz natural (fig.4.23)

Fig.4.23. Fundaţii denivelate:

1 – umplutură de pământ;2 – nivelul terenului bun de fundare [11].

Fig.4.24. Subzidirea fundaţiei la o construcţie existentă:

1 – construcţie nouă;2 – construcţie existentă; 3 – cotă fundare construcţie nouă; 4 –

cotă fundare construcţie existentă; 5 – subzidirea fundaţiei la construcţia existentă.

Fig.4.25. Racordarea în trepte a fundaţiilor denivelate:

1 – perete;2 – soclu;3 – bloc de fundaţie;4 – trepte [11].

67
 Fig.4.26. Grinzi de fundaţie sub ziduri de umplutură:

1 – zidărie de umplutură; 2 – stâlp; 3 – grindă de beton armat; 4 – fundaţia stâlpului;

5 – beton de egalizare [11].

- dacă se construieşte o clădire lângă una existentă, la o adâncime de fundare

mai mare decât cea existentă; de regulă este necesară subzidirea fundaţiilor
construcţiei existente până la cota de fundare a clădirii noi (fig.4.24);
- când construcţia este prevăzută cu subsol parţial sau la cele fără subsol la
intersecţia pereţilor exteriori (la care cota de fundare este condiţionată de
adâncimea de îngheţ), cu zidurile interioare (pentru care fundarea se face la
cote mai mici); în aceste situaţii se adoptă soluţia racordării în trepte a
fundaţiilor situate la cote diferite (fig.4.25). Racordarea se execută respectând
condiţiile că unghiul α (tg α ≤ 2/3), iar înălţimea treptei (h) se alege astfel: h ≤
50 cm pentru terenuri de fundare puţin coezive şi h ≤ 70 cm pentru terenuri de
fundare compacte.
- în cazul pereţilor de umplutură sau despărţitori amplasaţi între elementele
verticale portante (stâlpi, pereţi) se pot realiza grinzi de beton armat care
reazemă pe fundaţia stâlpilor sau a pereţilor portanţi (fig.4.26).

4.1.6. Fundaţii prefabricate

Necesitatea industrializării construcţiilor a impus şi prefabricarea fundaţiilor, dar nu se
aplică pe scară largă, deoarece fundaţiile monolite sunt mai avantajoase sub aspect economic
şi al consumului de oţel-beton, iar soluţiile diverse de fundare nu pot fi realizate cu un număr
restrâns de prefabricate tipizate. Fundaţiile prefabricate necesită utilaje de ridicat şi de
transport, şi nu asigură o legătură rigidă între elementele verticale structurale la nivelul cotei
±0,00, legătură necesară pentru construcţii cu structură din elemente prefabricate sau la cele
amplasate în zone seismice.
Fundaţiile prefabricate se pot realiza sub diverse forme constructive:
- blocuri mari sau mici de beton simplu, preturnate pe şantier aşezate în groapa de
fundaţie pe un strat de nisip;
- tălpi sau blocuri prefabricate de diverse forme realizate din beton simplu sau din
beton armat (fig.4.27) pline sau cu goluri.

68
 Fig.4.27. Fundaţii prefabricate din blocuri de beton armat:

1 – bloc de beton simplu; 2 – hidroizolaţie orizontală; 3 – perete; 4 – pardoseală;

5 – trotuar; 6 – umplutură de pământ; 7 – centură de beton armat; 8 – blocuri prefabricate de
beton armat [9].

Tălpile de beton armat se realizează cu lăţimi până la 1,5 m şi lungimi până la 3,0 m.
Forma lor poate fi paralelipipedică, trapezoidală, cu nervuri sau cu goluri;
- sub pereţii prefabricaţi se pot folosi şi fundaţii izolate tip jgheab prefabricate
(fig.4.28), care au formă dreptunghiulară sau pătrată în plan cu un gol (jgheab) cu
secţiune trapezoidală.

Fig.4.28. Fundaţie prefabricată de beton armat tip jgheab:

a) secţiune transversală; b) plan (secţiune orizontală); 1 – fundaţie prefabricată de

beton armat tip jgheab; 2 – pereţi (panouri) prefabricaţi de beton armat.

În acest jgheab se introduc două panouri (pereţi) prefabricate realizate din beton armat, iar
după poziţionarea acestora se monolitizează folosind un beton simplu de clasă C20/25.
Diferenţa de 2...5 cm între fundul jgheabului şi partea inferioară a pereţilor este necesară
pentru a se asigura pozarea panourilor la acelaşi nivel. Sub fundaţia prefabricată de beton
armat, în funcţie de amplasament se prevede, de obicei, un bloc de beton ciclopian sau de
beton simplu;
- sub stâlpii prefabricaţi se folosesc fundaţii tip pahar (fig.4.29), care pot fi şi ele
prefabricate.

69
 Fig.4.29. Fundaţie elastică izolată de tip pahar:

a- secţiune transversală; b- plan (secţiune orizontală); 1 – perete paharului;

2 – stâlp prefabricat; 3 – beton de monolitizare; 4 – bloc de beton ciclopian [18].

Fundaţia tip pahar are forma în plan dreptunghiulară sau pătrată cu un gol sub forma unui
trunchi de piramidă cu baza în sus. În acest gol se introduce stâlpul prefabricat, iar după
poziţionarea acestuia se monolitizează folosind un beton de clasă C20/25. Diferenţa de
2...5 cm între fundul paharului şi partea inferioară a stâlpului este necesară pentru a
asigura pozarea stâlpilor la acelaşi nivel. Sub fundaţia pahar se prevede un bloc de beton
ciclopian sau de beton simplu, cu grosimea adaptată la condiţiile amplasamentului (cu
cote de fundare variabile). La orice cotă de fundare a amplasamentului, talpa fundaţiei tip
pahar va avea o valoare constantă în funcţie de dimensiunile rezultate în urma calcului de
rezistenţă. La clădirile-parter realizate din elemente prefabricate uşoare se pot înlocui
fundaţiile prefabricate de tip pahar obişnuite, care sunt grele, cu unele alcătuite din
elemente prefabricate de forma unui pahar, care se ancorează într-un bloc de beton simplu
(fig.4.30).

Fig.4.30. Fundaţie cu pahar prefabricat:

1 – stâlp prefabricat; 2 – pahar prefabricat; 3 – bloc de beton simplu; 4 – ancore metalice pentru
legătura între blocul de beton şi pahar.

- dale prefabricate de beton pline sau cu goluri

70
 4.1.7. Fundarea în condiţii speciale de teren
Probleme speciale de fundare se întâlnesc în cazul pământurilor sensibile la umezire, al
pământurilor contractile, al pământurilor compresibile şi al fundării în regiuni seismice.
[Link]. Fundarea pe pământuri sensibile la umezire
Sensibilitatea la umezire este o proprietate specifică loessurilor, a pământurilor loessoide.
Pe teritoriul ţării noastre, loessurile şi pământurile loessoide ocupă o suprafaţă de
aproximativ 40.000 km². Din aria de răspândire a loessurilor fac parte Câmpia Română,
Podişul Dobrogei şi o mare parte din Podişul Moldovei. În judeţele Brăila, Ialomiţa,
Galaţi şi Constanţa, loessurile formează cea mai mare parte a terenului de fundare, iar
oraşele Galaţi, Brăila, Constanţa, Bacău, Slobozia etc., sunt fundate aproape exclusiv pe
acestea. În Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei pământurile loessoide se găsesc numai
sub formă de depuneri izolate şi de suprafaţă redusă. Pe teritoriul ţării noastre, grosimea
medie a depozitelor loessoide variază între 10 şi 20 m. Loessul se caracterizează prin
compoziţie granulometrică uniformă în care predomină fracţiunea praf. Culoarea gălbuie-
murdară este un alt element de recunoaştere, asociată cu prezenţa carbonatului de calciu,
distribuit în masă sau concentrat în concreţiuni de calcar. Structura se caracterizează
printr-o porozitate mare, cu canalicule verticale, vizibile cu ochiul liber, în interiorul
cărora se mai găsesc urme de plante. Existenţa acestor macropori a determinat şi
denumirea de pământuri macroporice. În general, în stare naturală, loessurile au o
umiditate redusă datorită drenajului bun pe verticală. Starea uscată şi conţinutul în săruri
determină existenţa unei coeziuni structurale ridicate, cu comportări specifice materialelor
friabile, lipsite de plasticitate. În contact cu apa, loessurile se desfac uşor, pierzându-şi
coeziunea structurală.
Pământurile loessoide cuprind o gamă mai largă de fracţiuni granulometrice, uneori
praful fiind asociat cu o proporţie semnificativă de fracţiuni argiloase, alteori cu nisipuri
sau cu proporţii aproximativ egale ale celor trei părţi de bază. În ultimul caz rezultă o
compoziţie granulometrică specifică pământurilor denumite lut (lehm). Pământurile
loessoide, de regulă, au un colorit mai închis decât loessurile, datorat hidroxizilor de fier.
Canaliculele verticale cu urme de plante, deci macroporii se menţin, nu constituie un
criteriu de departajare. În schimb, pământurile loessoide nu au o coeziune structurală
semnificativă şi ca atare le lipseşte capacitatea de a se menţine în taluzuri verticale înalte,
nu sunt uşor erodabile şi nu se desfac în apă în mod energic.
Comportarea sub sarcină a loessurilor şi a pământurilor loessoide se poate caracteriza
astfel:
- în stare uscată sunt pământuri rezistente şi de compresibilitate redusă;
- în stare umedă sunt pământuri slabe şi cu o compresibilitate ridicată. Pe teritoriul
României, pământurile sensibile la umezire (P.S.U.) sunt formate exclusiv din
loessuri şi pământuri loessoide. Uneori loessurile şi pământurile loessoide nu sunt
sensibile la umezire din cauza umidităţii naturale ridicate; alteori pământurile
loessoide din punct de vedere genetic au compoziţii granulometrice sau structuri
care nu permit manifestarea unei sensibilităţi la umezire. Pământurile care prezintă
cea mai mare sensibilitate la umezire sunt loessurile prăfoase, din această cauză
sunt denumite uneori loessuri tipice.
Pentru prevenirea degradării construcţiilor fundate pe terenuri sensibile la umezire se iau
următoarele măsuri:
71
 - la proiectare, se ţine seama de posibilitatea cedării pe porţiuni limitate ale
terenului, din cauza infiltraţiilor de apă. Alcătuirea de ansamblu a fundaţiilor şi
a structurii de rezistenţă se concepe astfel încât micile „cedări” locale să fie
preluate de structura de rezistenţă. Tot în faza de concepţie se recomandă ca
purtătorii de lichide (canale de dejecţii, tuburi de canalizare, reţele de
alimentare cu apă) să nu fie amplasate în imediata apropiere a fundaţiilor. Dacă
este absolut necesară amplasarea acestora lângă fundaţii trebuie prevăzute
măsuri speciale de izolare sau de colectare a eventualelor „scăpări” de lichide şi
dirijarea lor într-o zonă care să nu afecteze talpa fundaţiei. Deformaţiile
pământurilor sensibile la umezire, sub greutatea proprie sau a încărcărilor
repartizate fundaţiilor, cresc brusc la umezire. Prevenirea acestor deformaţii se
poate realiza prin:
- realizarea de perne de pământ umezit şi compactat cu ajutorul
maiurilor grele sau de pământ stabilizat cu ciment;
- compactarea de adâncime cu piloţi de pământ;
- umezirea prealabilă şi controlată a terenului de fundare, provocând
compactarea acestuia înainte de execuţia fundaţiilor.
Pentru protejarea fundaţiilor faţă de infiltrarea apei meteorice, trotuarele se construiesc cu
lăţimea mai mare de 1,00 m; când tasările inegale sunt mici se utilizează fundaţii cu rigiditate
corespunzătoare; dacă tasările inegale pot ajunge la valori mari, este necesară asigurarea unei
conlucrări spaţiale a elementelor structurale (fundaţii, planşee, pereţi, etc.). Sporirea rigidităţii
fundaţiilor se realizează prin crearea unor centuri de beton armat, amplasate la partea
superioară, respectiv inferioară a fundaţiei (fig.4.31).

Fig.4.31. Fundaţii la construcţii amplasate pe pământuri sensibile la umezire:

a -la perete exterior; b - la perete interior; 1 – bloc de fundaţie de clasă C8/10;
2 – soclu;3 – centură de beton armat de clasă C12/15;4 – beton de egalizare;
5 – hidroizolaţie;6 – pardoseală;7 – umplutură;8 – perete;9 – trotuar.

Centurile de beton armat au înălţimea de 15...20 cm, se execută din beton de clasă C12/15 şi
se armează cu 4...8 bare Ǿ 12...16 mm şi etrieri Ǿ 6 la 20...30 cm. Când construcţia are subsol
se prevăd centuri şi la nivelul planşeului peste subsol executate pe toată lăţimea pereţilor.
Adâncimea minimă de fundare se va lua de 1,00...2,50 m la ziduri exterioare şi de 0,60...2,00
m la pereţi interiori;

72
 - la execuţie se recomandă să se scurteze la minimum perioada dintre săpătură şi
turnarea fundaţiilor, măsuri de interceptare a apei pluviale venite din afara zonei
de construcţie etc;
- la exploatare – un rol esenţial în prevenirea degradării construcţiilor fundate pe
asemenea terenuri îl are corecta exploatare a acestora;
- se iau măsuri severe de întreţinere a reţelelor purtătoare de apă (alimentare cu
apă, canalizare etc.); cele mai mici defecţiuni ar trebui depistate în cel mult 24
de ore şi remediate în următoarele 24 de ore;
- băltirea apelor meteorice (bălţi cu adâncimea mai mare de 5 cm şi aria mai mare
de 3,00 m²) trebuie combinată prin măsuri de remediere a sistematizării
verticale a terenului din jurul construcţiei;
- se vor verifica în mod continuu trotuarele de protecţie, rigolele şi canalele de
scurgere din jurul clădirii, defecţiunile trebuie remediate în maximum 7 zile;
- se vor urmări periodic tasările (prin măsurători) pentru sesizarea eventualelor
tasări mai mari decât cele stabilite la proiectare şi deciderea măsurilor de
remediere.
[Link]. Fundarea pe pământuri contractile
Pământurile contractile se referă la cele argiloase care la variaţii de umiditate suportă
fenomene de contracţii sau de umflări. Asemenea terenuri se întâlnesc în aproape toate
regiunile ţării şi mai ales în zonele subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, în Podişul
Transilvaniei; în zonele de luncă şi terase din Podişul Moldovei. Aceste tipuri de terenuri se
recunosc după faptul că prezintă suprafeţe plane dispuse la băltire din cauza permeabilităţii
reduse. În timp secetos terenul se acoperă cu crăpături care au deschiderea de 5-10 cm şi
adâncimi chiar de 2,00 m. În cazul fundării pe asemenea terenuri se impune că adâncimea de
fundare să fie suficient de mare pentru a depăşi zona de variaţie sezonieră a umidităţii
(1,50...2,00 m). În plus, se iau şi alte măsuri simple care să prevină degradarea construcţiilor,
rosturile de tasare se amplasează la cel mult 50,00 m, se asigură acces uşor la conductele
purtătoare de apă pentru control şi reparaţii, se amenajează trotuarele etanşe de minimum 1,50
m lăţime pe un pat de pământ stabilizat etc. (fig.4.32)

Fig.4.32. Fundaţie la un perete exterior pentru o construcţie amplasată în terenuri contractile:

1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – centură de beton armat;4 – perete; 5 – hidroizolaţie;

6 – trotuar; 7 – dop de mastic bituminos; 8 – pământ stabilizat; 9 – pinten; 10 – nisip grăunţos (5cm);
11 – umplutură.

73
La exterior se prevede o zonă de 40-50 cm lăţime umplută cu pământ stabilizat (pământ
argilos şi 40% nisip), în straturi de 20 cm grosime, compactate cu maiul. Sub talpa fundaţiei
se prevede un strat de 5 cm grosime nisip grăunţos, pentru a împiedica antrenarea fundaţiei în
cazul unor contracţii mari ale pământului. De asemenea, trebuie evitată stagnarea apelor de
suprafaţă la distanţe mai mici de 10,00 m în jurul fiecărei construcţii. Dacă fundaţia se
realizează în zona de variaţie sezonieră a umidităţii se iau măsuri constructive, aşa cum ar fi
de mărire a presiunii efective sub talpa fundaţiei, pentru a compensa presiunea de umflare prin
fundarea pereţilor pe reazeme izolate prin intermediul unor grinzi de fundaţii. Fundaţiile cu
descărcări pe reazeme izolate nu sunt indicate în cazul terenurilor cu tasări inegale şi în zonele
cu seismicitate mare (grad seismic 7,8 şi 9). Pentru a mări rigiditatea fundaţiilor se prevăd
centuri de beton armat de clasă C12/15, amplasate la partea inferioară şi superioară (soclu) a
fundaţiei. Centurile de beton armat au înălţimea de 15...20 cm, se execută din beton de clasă
C12/15 şi se armează cu 4...8 bare Ǿ 12...16 mm şi etrieri Ǿ6 la 20...30 cm. Când construcţia
are subsol se prevăd centuri şi la nivelul planşeului peste subsol executate pe toată lăţimea
pereţilor.
[Link]. Fundarea pe pământuri compresibile
Din categoria pământurilor compresibile fac parte mâlurile, pământurile turboase, argilele cu
consistenţă redusă, prafurile argiloase, nisipurile în stare afânată şi pământurile îmbunătăţite
artificial prin îndesare mecanică sau hidromecanică etc. La aceste terenuri se vor realiza
legături între fundaţiile pereţilor sau fundaţiile izolate, precum şi a unor fundaţii cu contur
închis în plan. La construcţiile fără subsol, fundaţiile vor fi realizate cu câte o zonă armată
(centură) amplasată la partea superioară şi inferioară a elementului (fig.4.33).

Fig.4.33. Fundaţii la construcţii fără subsol, amplasate pe terenuri compresibile:

a – când lăţimea B ≤ 1,20 m şi înălţimea H ≤ 1,20 m; b – când B > 1,20 m şi H ≤ 2,00 m; c – când
B > 1,20 m şi H > 2,00 m; 1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – centură de beton armat; 4 – perete; 5 –
hidroizolaţie orizontală; 6 – beton de egalizare [11].

Se recomandă ca: h/a ≥ 0,7; h > 30 cm; c = 25...35 cm.

Armarea longitudinală a centurilor şi a tălpii de fundaţie se realizează cu bare de oţel-beton
OB37, cu diametrul minim de 10 mm şi secţiunea totală de minimum 4,6 cm², dar nu mai

74
puţin de 0,2% din suprafaţa zonei armate. Barele longitudinale, la colţuri şi intersecţii, se
înnădesc prin petrecere pe o lungime de 40 diametre (fig.4.34).

Fig.4.34. Petrecerea barelor longitudinale din centurile de beton armat ale fundaţiilor:
a – la colţuri; b – la intersecţii.

Armarea transversală a centurilor se realizează cu etrieri Ǿ6...8 mm dispuşi la 25 cm; armarea

transversală a tălpilor de fundaţie se face cu bare de oţel-beton cu diametrul maxim de 10 mm,
dispuse la distanţă de 25 cm. La construcţiile cu subsol se prevede în pereţi câte o zonă armată
(centură) la nivelul pardoselii subsolului şi la nivelul planşeului peste subsol (fig.4.35).

Fig.4.35. Fundaţii la construcţii cu subsol amplasate pe terenuri compresibile:

a – când lăţimea B ≤ 1,50 m; b – când B > 1,50 m; 1 – bloc de fundaţie sau talpă; 2 – perete de
subsol; 3 – centură de beton armat; 4 – planşeu; 5 – perete; 6 – hidroizolaţie orizontală; 7 – nivel
pardoseală subsol; 8 – beton de egalizare [11].

În cazul structurilor cu solicitări importante la nivelul fundaţiilor se poate adopta o fundaţie

alcătuită în întregime din beton armat (fig.4.36).

75
 Fig.4.36. Fundaţie supusă la solicitări mari
pentru construcţii cu subsol, amplasate pe
terenuri compresibile:

1 – talpă armată; 2 – perete de subsol de beton

armat; 3 – planşeu peste subsol; 4 – perete de
elevaţie;5–hidroizolaţie orizontală [11].

[Link]. Fundaţii în regiuni seismice

Ţara noastră este într-o zonă seismică a Europei, cu focare seismice de mare profunzime, de
peste 90 km, în Munţii Vrancei, în care se produc cutremure de mare magnitudine, resimţite
pe o arie geografică întinsă. Zonarea macroseismică a teritoriului României prevede zone cu
intensitate seismică 6...9. În zonele cu intensitate seismică 7 sau mai mare, care ocupă o mare
parte din teritoriul României, se adoptă măsuri constructive de proiectare antiseismică.
Încărcările seismice produse de forţele de inerţie, ca urmare a mişcărilor seismice ale
terenului, se consideră convenţional ca forţe aplicate static, a căror mărime se determină
ţinând seama de clasa de importanţă a construcţiei, gradul de intensitate seismică al zonei de
amplasare, natura terenului de fundare şi caracteristicile dinamice ale construcţiei. Terenul de
fundare, situat în partea superioară a scoarţei terestre, supus mişcărilor pe verticală şi pe
orizontală generate de undele seismice, influenţează comportarea construcţiilor solicitate
seismic. Terenurile de fundare alcătuite din pământuri compresibile cum sunt nisipurile
saturate afânate, umpluturile neconsolidate etc., sunt nefavorabile şi din punct de vedere
seismic, ca urmare a tasărilor care pot apărea din şocul seismic sau al unor modificări ale
structurii. Nisipurile fine saturate în stare afânată sunt susceptibile de lichefiere: sub acţiunea
seismică, presiunea apei din pori creşte brusc, presiunea efectivă se anulează, contactul dintre
granule dispare, iar nisipurile trec într-o stare de plutire. În ceea ce priveşte sistemele de
fundare, soluţiile folosite la fundarea în regiuni seismice sunt asemănătoare cu cele
recomandate la terenurile compresibile, adică se realizează o rigiditate sporită la fundaţii,
pereţii subsolului şi planşeul peste subsol. Pentru fundaţiile continue sub pereţi sunt interzise
folosirea de blocuri sau prefabricate nemolitizate. Dacă din calcul nu rezultă realizarea unei
fundaţii pe radier general sau pe tălpi încrucişate, fundaţiile izolate sub stâlpi la construcţiile
în cadre se unesc prin grinzi care împiedică deplasările independente ale stâlpilor sub acţiunea
încărcărilor seismice (fig.4.37), iar la fundaţiile rigide, izolate cu bloc de beton simplu şi
cuzinet trebuie ancorat cuzinetul de fundaţie. În cazul folosirii fundaţiilor de adâncime pe
piloţi sau coloane trebuie asigurate legături între pilot sau coloană şi radier în zona în care
apar solicitări mari în timpul cutremurelor.

76
 Fig.4.37. Fundaţii izolate solidarizate cu grinzi [18].

4.1.8. Consolidări de fundaţii

Fundaţiile fac parte din structura de rezistenţă a construcţiilor şi printr-o proiectare şi
execuţie corespunzătoare trebuie să prezinte siguranţă şi durabilitate. La alegerea tipului de
fundaţie şi la dimensionare se iau în considerare ipotezele de încărcare ce pot apărea în timp şi
modificările în organizarea funcţională a construcţiei etc. Soluţia de fundare aleasă trebuie să
se bazeze pe studii complete de teren: studii geotehnice, hidrologice, încercări de laborator
etc. Toate măsurile luate trebuie să conducă la evitarea unor consolidări ulterioare,
costisitoare şi greu de realizat. Pe durata de exploatare a construcţiilor pot apărea situaţii când
este necesară execuţia unor consolidări de fundaţii: la construcţii amplasate pe terenuri
sensibile la umezire, loessoide, contractile, terenuri slabe, umpluturi, la monumente istorice,
la transformări şi supraetajări de construcţii etc. Greşelile de concepţie şi de proiectare,
evaluarea greşită a încărcărilor, studiile de teren şi de laborator necorespunzătoare, execuţii
neglijente sau defectuoase, modificările care apar în timp după execuţia construcţiei,
modificări ale caracteristicilor terenului de fundare (creşterea sau coborârea nivelului apelor
subterane, alunecări de teren etc.), supraetajări, schimbarea destinaţiei clădirilor etc. sunt
cauzele executării consolidărilor de fundaţii. Consolidările fundaţiilor se referă la
îmbunătăţirea terenului de fundare, cât şi a fundaţiilor propriu-zise. În situaţiile în care
proprietăţile naturale ale pământurilor nu sunt favorabile execuţiei unor fundaţii economice,
se îmbunătăţesc aceste proprietăţi prin compactare, argilizare, bitumizare, cimentare,
silicatizare a terenului de fundare.
Consolidările de fundaţii se pot realiza în mai multe soluţii constructive:
- adâncirea fundaţiilor prin subzidire;
- mărirea lăţimii fundaţiilor existente prin betonare laterală,
- legătura betonului nou turnat cu fundaţia existentă se realizează cu traverse
metalice (fig.4.38);

77
 Fig.4.38. Mărirea lăţimii fundaţiei
existente prin betonare:

1 – fundaţie existentă; 2 – beton nou turnat; 3

– traverse metalice; 4 – perete sau stâlp [11].

- suprapunerea la fundaţia existentă a unei tălpi continue de beton armat (fig.4.39);

Fig.4.39. Suprapunerea la fundaţia existentă

a unei tălpi continuie de beton armat:

1– fundaţie existentă;2 – talpă de beton armat;

3 – tiranţi metalici; 4 – stâlp sau perete [11].

- lărgirea tălpii fundaţiei cu ajutorul unor grinzi de beton armat aşezate parţial sub
fundaţia veche şi legate între ele cu tiranţi metalici (fig.4.40);

Fig.4.40. Mărirea lăţimii fundaţiei cu

grinzi de beton armat aşezate parţial sub
fundaţie, legate între ele cu tiranţi
metalici:

1 – fundaţie existentă; 2 – grinzi de beton

armat; 3 – stâlp sau perete; 4 – tirant
metalic [11].

- supralărgirea tălpii fundaţiei cu grinzi laterale de beton armat, legate între ele din loc
în loc, cu legături metalice (tiranţi); aceste grinzi pot transmite, uneori, încărcările la
piloţi de beton (fig.4.41).

78
 Fig.4.41. Lărgirea lăţimii fundaţiei cu grinzi de beton armat aşezate lateral fundaţiei existente:

1 – fundaţie existentă; 2 – grinzi laterale de beton armat; 3 – tiranţi metalici; 4 – piloţi de beton
armat; 5 – pereţi sau stâlpi [11].

- folosirea unor piloţi metalici sau de beton armat, care se introduc sub talpa fundaţiei
existente cu ajutorul preselor hidraulice etc.

4.1.9. Calculul fundaţiilor

Fundaţiile trebuie să transmită terenului bun de fundare, fără a depăşi capacitatea portantă a
acestuia, încărcările provenite de la construcţii şi din greutatea proprie. Pentru a calcula
dimensiunile unei fundaţii trebuie cunoscute două elemente:
- rezultanta încărcărilor permanente, utile, accidentale şi extraordinare, inclusiv
greutatea fundaţiei;
- presiunea convenţională de calcul „pconv” la nivelul tălpii fundaţiei, când calculul se
face la starea limită a capacităţii portante. Pentru calculul fundaţiilor se pot întâlni
două situaţii: dimensionarea unei fundaţii care se proiectează şi verificarea unei
fundaţii existente.
Prin acţiune se înţelege orice cauză, de obicei forţe sau cupluri de forţe, capabilă de a
genera într-o construcţie stări de solicitare mecanică. Acţiunile sunt reprezentate în calcule
prin încărcări sau sarcini, în cadrul cărora sunt definite sisteme de forţe, de deplasări sau
deformaţii impuse etc. Încărcările permanente sunt acelea care se aplică în mod
continuu cu o intensitate constantă în raport cu timpul. În categoria încărcărilor
permanente întră greutatea elementelor de construcţie cum ar fi: greutatea elementelor
structurale, greutatea elementelor de închidere şi compartimentare, greutatea elementelor
de izolare, de egalizare şi de finisaj, greutatea şi presiunea pământului şi a umpluturilor,
efectul precomprimării etc. Încărcările utile sunt reprezentate de: greutatea oamenilor şi
a animalelor, a mărfurilor, a instalaţiilor şi a maşinilor, a convoaielor mobile, presiunea
apei, împingerea pământului etc. Încărcările accidentale sunt de obicei independente de
voinţa omului şi provin din acţiuni neregulate, intermitente, acţionând temporar cum ar fi:
presiunea vântului, încărcarea dată de zăpadă, variaţia temperaturii, forţa de frânare etc.
Încărcările extraordinare (excepţionale) sunt acelea care apar foarte rar, uneori
niciodată pe durata de exploatare a construcţiei; la intensităţi semnificative şi sunt
reprezentate de încărcările seismice, încărcările datorate defectelor sau defectării
utilajelor; încărcările cauzate de ruperea unor elemente de construcţie; încărcările cu
caracter de şoc cauzate de ciocnirea autovehiculelor de elementele unei construcţii sau a

79
 unor explozii; încărcările cauzate de deplasările de reazeme provenite dintr-o schimbare
radicală a structurii terenului; acţiunea deformării suprafeţei pământului în zonele de
influenţă a lucrărilor subterane; încărcări cauzate de inundaţii catastrofale etc.

[Link]. Calculul fundaţiilor rigide solicitate centric

Fundaţiile solicitate centric au presiunile uniform repartizate pe talpă. Presiunea efectivă

uniform repartizată pe talpa unei fundaţii cu dimensiunile în plan A şi B are expresia
(fig.4.42):

Fig.4.42. Fundaţie rigidă sub perete solicitată centric:

1 – perete;2 – fundaţie.

pef = (N+G)/(AxB) ≤ pconv (KPa) (4.5)

În care:
N este rezultanta tuturor încărcărilor din construcţie (permanente, utile, accidentale etc.) care
solicită fundaţia, în daN;
G este greutatea proprie a fundaţiei, în daN;
A şi B sunt dimensiunile în plan ale tălpii fundaţiei, în cm;
pconv este presiunea convenţională de calcul a terenului de fundare, în KPa.
Suprafaţa necesară a tălpii de fundaţie este:
AxB = (N+G)/pconv (cm²)
Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub pereţi se reduce la determinarea lăţimii tălpii
fundaţiei; considerând un tronson de 1,00 m din lungimea fundaţiei, adică A = 100 cm, cu
expresia:
B = (N+G)/(100pconv) (cm) (4.6)
Greutatea proprie a fundaţiei (G), depinzând de dimensiunile sale, este tot o necunoscută. În
practica de proiectare se obişnuieşte să se aproximeze, G ≈ (0,10...0,15) N, deci

80
 B = 1,1N/(100pconv) (cm) (4.7)
Această valoare trebuie comparată cu recomandările constructive. Deoarece fundaţiile rigide
lucrează numai la compresiune, înălţimea H depinde de unghiul de repartizare a presiunilor în
masivul fundaţiei:
H ≥ (B - b0 )/2 x tgα (cm) (4.8)
În care:
B este lăţimea fundaţiei, în cm;
b0 lăţimea peretelui, care reazemă pe fundaţie, în cm;
tg α are valori cuprinse între 1,1 şi 1,8 în funcţie de presiunea maximă pe teren şi clasa
betonului din care se realizează fundaţia.

[Link].Dimensionarea fundaţiilor rigide izolate sub stâlpi constă în determinarea

dimensiunilor blocului de fundaţie (A, B, H), respectiv ale cuzinetului (a, b, h), precum şi
calcularea armăturii din cuzinet (fig.4.12,a). Dimensiunile în plan ale blocului de fundaţie (A,
B) se aleg astfel ca presiunea transmisă terenului de fundare să nu depăşească presiunea
convenţională de calcul, adică
pef = (N+G)/(A*B) ≤ pconv (4.9)
Înălţimea maximă H a blocului rezultă din condiţia de rigiditate:
H ≥ L tgα
Înălţimea blocului de fundaţie cu o singură treaptă trebuie să fie de cel puţin 40 cm, iar dacă
blocul are mai multe trepte, înălţimile H1 , H2, H3, H4 trebuie să fie de cel puţin 30 cm.
Dimensiunile cuzinetului se aleg pe baza recomandărilor constructive:
h ≥ 30 cm; tgβ = h/l ≥ 2/3; h/b ≥ 0,25 (4.10)
Se recomandă că raportul a/A, b/B = 0,55...0,65 când blocul de beton are o treaptă şi
a/A, b/B = 0,40...0,50 când blocul de beton are 2 sau 3 trepte.
Calculul armăturii din cuzinet se face considerând cuzinetul ca o consolă încărcată de jos în
sus cu reacţiunea blocului de beton, stabilindu-se momentele încovoietoare pe cele două
direcţii în reacţiunile de încastrare de la marginile stâlpului. Partea superioară a cuzinetului
este supusă la compresiune, iar cea inferioară la întindere.
Pentru calculul momentelor încovoietoare ale cuzineţilor de formă pătrată (fig.4.43) se unesc
colţurile bazei stâlpului cu cele corespunzătoare ale cuzinetului, rezultând 4 console
trapezoidale. Pe direcţia x-x se consideră momentul încovoietor dat de presiunile pe talpa
cuzinetului pe suprafaţa consolei 5-1-2-6, în secţiunea de încastrare 9-1-2-11. Analog pe
direcţia y-y se consideră momentul încovoietor dat de presiunile pe talpa cuzinetului de pe
suprafaţa consolei 5-1-4-8, în secţiunea 10-1-4-12.

81
 Fig.4.43. Schemă de calcul a cuzinetului la fundaţii solicitate centric:
1 – stâlp; 2 – cuzinet; 3 – bloc de beton.

Cuzinetul se armează la partea inferioară cu o reţea de bare de oţel-beton pe cele două direcţii,
cu distanţa dintre bare de cel mult 25 cm. Procentul minim de armare pe fiecare direcţie are
valoarea de 0,05% raportat la secţiunea cuzinetului bh0 . Dacă între cuzinet şi blocul de
fundaţie apar eforturi de întindere din cauza solicitărilor date de cutremur, cuzinetul se
ancorează de blocul de fundaţie prin armături.
Verificarea fundaţiei. Cunoscând dimensiunile fundaţiei şi încărcarea la care este solicitată,
se pot verifica presiunile efective pe teren:
• la fundaţii rigide continue sub pereţi:
pef = (N+G)/(100B) ≤ pconv (4.11)
• la fundaţii rigide izolate sub stâlpi:
pef = (N+G)/(A*B) ≤ pconv (4.12)

[Link] Calculul fundaţiilor rigide solicitate excentric

La fundaţiile rigide solicitate excentric, rezultanta P a tuturor forţelor care acţionează nu

coincide cu centrul de greutate al acestora.

82
 Fig.4.44. Fundaţii solicitate excentric:

a ) când e < B/6; b ) când e = B/6; c ) când e > B/6 [18].

Presiunile pe talpa fundaţiei nu sunt repartizate uniform, aşa cum se poate observa din
fig.4.44, în care s-a notat cu „e” excentricitatea încărcărilor P faţă de axa fundaţiei. În situaţia
unei diagrame trapezoidale (fig.4.44,a), presiunea maximă are expresia:
p1 = P/S + M/W (4.13)
unde:
P este rezultanta tuturor încărcărilor (P = N+G);
M este momentul încovoietor care acţionează în planul tălpii fundaţiei şi are valoarea
M = P.e;
S este suprafaţa tălpii fundaţiei (S = A .B);
e este excentricitatea încărcării P faţă de axul fundaţiei;
W = 1/6 A .B² şi este modulul de rezistenţă al suprafeţei tălpii fundaţiei în raport cu
axa de încovoiere
Din relaţia 4.13 rezultă:

= = = (1+ ) (4.14)

= = = (1 ) (4.15)

p1,2= (1± ) (4.16)

În acest caz (e ) sub talpa fundaţiei toate eforturile sunt de compresiune.

83
Dacă excentricitatea e = (rezultanta P se găseşte la marginea sâmburelui central al
fundaţiei), presiunile pe talpa fundaţiei se calculează cu relaţiile:

= = (1+ )= (4.17)

= = (1 )=0 (4.18)

Dacă e , rezultă că p2 are valori negative (semnificaţia este faptul că sub talpă apar şi
eforturi de întindere). Deoarece în terenul de fundare nu se pot dezvolta eforturi de întindere,
în calcul trebuie luată numai lăţimea activă a fundaţiei (sub care apar numai eforturi de
compresiune), care are valoarea B1= 3c (fig.8.11,c). Dimensionarea fundaţiilor continue rigide
sub pereţi solicitate excentric când e se face cu relaţia:

pmax = p1 = = pentru A=1m (4.19)

În cazul fundaţiilor rigide izolate sub stâlpi, solicitate după o direcţie, dimensionarea blocului
de fundaţie se face cu relaţia:

p1,2 = (1 ) (4.20)

p1 = pmax 1,2 pconv (4.21)

p2 = pmin 0 (4.22)

pmed = (4.23)

Excentricitatea e are valoarea e = , unde M este momentul tuturor încărcărilor în raport cu

axa fundaţiei.

[Link].Calculul fundaţiilor continue elastice sub pereţi

Dimensionarea fundaţiilor continue elastice sub pereţi constă în determinarea lăţimii tălpii (B)
şi a armăturii de rezistenţă. Lăţimea tălpii fundaţiei se determină din condiţia:

pef pconv

Pentru determinarea armăturii transversale se calculează momentul încovoietor dat de

reacţiunea terenului în secţiunea 1-1, considerată secţiune de încastrare a tălpii fundaţiei,
schematizată sub formă de consolă (fig.4.45).

84
 Fig.4.45. Schemă de calcul a unei fundaţii continue elastice:

1) armătură transversală; 2) armătură înclinată; 3) fundaţie; 4) perete portant; B – lăţimea

fundaţiei; H – înălţimea fundaţiei; h – înălţimea la marginea fundaţiei; l – distanţa de la marginea
fundaţiei la perete.

Pentru 1m din lungimea fundaţiei, momentul încovoietor în secţiunea 1-1 se determină cu

relaţia:

M= , (N.m) (4.24)

în care lungimea consolei l = , (m) (4.25)

pentru presiuni uniform repartizate, respectiv

M = (2p1+p0) , (N.m) (4.26)

În care:
- p1 – presiunea reactivă maximă;
- p0 – presiunea reactivă din dreptul peretelui; în cazul repartizării liniare a presiunii pe
talpa fundaţiei
Având cunoscute dimensiunile secţiunii de beton şi valoarea momentului încovoietor, se
poate calcula armătura de rezistenţă transversală necesară pe metru liniar de fundaţie.
Armătura înclinată se determină din verificarea la eforturi unitare principale. Se recomandă ca
înălţimea (H) a tălpii fundaţiei să se aleagă în aşa fel încât eforturile unitare principale să fie
preluate de beton, fără a fi necesar calculul armăturii înclinate:

85
 H = (0,20....0,30)B, dar H 30cm (4.27)

h=( )H, dar h 15cm (4.28)

[Link]. Calculul fundaţiilor izolate elastice sub stâlpi

Dimensionarea fundaţiilor izolate elastice sub stâlpi se face determinând suprafeţele în
plan, înălţimea şi armătura necesară. Suprafaţa în plan a tălpii fundaţiei se calculează cu
formula:

pef = pconv (4.29)

Înălţimea fundaţiei (H) se alege pe baza recomandărilor:

- raportul H/B trebuie să aibă valori de 0,25...0,35 în funcţie de presiunea maximă pe
teren şi de clasa betonului;
- înălţimea constructivă a fundaţiei (H) trebuie să fie minimum 30 cm;
- înălţimea minimă la extremitatea fundaţiei se va lua: h 20cm; h ( ) H.

Pentru calculul armăturii de rezistenţă se stabilesc momentele încovoietoare determinate

de presiunea pe talpa fundaţiei, în secţiunile de la marginea stâlpului. Armătura rezultată
din calcul se distribuie în bare dispuse transversal la distanţă maximă de 25 cm. Procentul
minim de armare este de 0,05%. În lungul fundaţiei se dispun armături de repartiţie de cel
puţin 3Φ6 mm/m.

[Link]. Calculul fundaţiilor continue elastice sub stâlpi

Dimensionarea fundaţiilor continue şi elastice sub stâlpi care se execută cu tălpi de

beton armat se calculează considerând fundaţia ca o grindă continuă rezemată pe stâlpi şi
încărcată cu presiunea efectivă (pef), egală cu reacţiunea terenului. Calculul suprafeţei în
plan a fundaţiei se face pe baza condiţiei de rezistenţă a terenului:
pef pconv.

[Link]. Calculul fundaţiilor cu tălpi continue încrucişate

Dimensionarea fundaţiilor cu tălpi continue încrucişate se face prin descompunerea în

tălpi continue independente după cele două direcţii, având încărcările corespunzătoare cu
partea aferentă din sarcina totală transmisă de stâlpi în nodurile reţelei.

[Link]. Calculul radierelor de beton armat

Dimensionarea fundaţiilor din radier de beton armat se face determinând suprafaţa în

plan a acestora din condiţia ca presiunea efectivă să nu depăşească presiunea de calcul a
terenului de fundare. Presiunea efectivă pe teren se determină ţinând seama de elasticitatea

86
 radierului de beton armat şi a terenului de fundare. Calculul radierelor se face asemănător
cu planşeele întoarse, solicitate de jos în sus de presiunile date de reacţiunile terenului.

4.1.10. Executarea săpăturilor şi a sprijinirilor pentru fundaţiile directe

Pentru executarea fundaţiilor de orice tip şi din orice material este necesar să se traseze
fundaţiile şi să se sape gropile în funcţie de dimensiuni. Înainte de trasarea şi executarea
săpăturilor se amenajează suprafaţa terenului, prin realizarea unei platforme de lucru, care
constă în nivelarea terenului, precum şi crearea condiţiilor pentru evacuarea apelor de
suprafaţă. Pe suprafaţa pe care se execută săpăturile se prevăd: lucrări de defrişare a tufişurilor
şi a arborilor, scoaterea rădăcinilor, îndepărtarea bolovanilor mari, decopertarea pământului
vegetal etc. Săpăturile se execută, de regulă, mecanizat, dar se realizează şi manual numai
dacă volumul de săpătură este redus şi folosirea utilajelor nu este justificată din punct de
vedere economic sau condiţiile de teren nu permit folosirea acestora. Indiferent de modul cum
se execută săpăturile, mecanizat sau manual, ultimul strat de pământ până la cota prevăzută în
proiect se sapă numai înainte de realizarea fundaţiilor, pentru a se păstra caracteristicile
terenului de fundare sub talpa fundaţiilor. Când adâncimea gropilor este mică sau terenul este
suficient de rezistent, săpătura se face cu pereţi verticali nesprijiniţi. Când pământul nu poate
sta vertical în săpătură, există pericolul de prăbuşire şi de producere a accidentelor şi în acest
caz se realizează săparea cu pereţi înclinaţi după unghiul taluzului natural sau sprijinirea
pereţilor verticali (fig.4.46).

Fig.4.46. Sprijinirea săpăturilor:

1 – dulapi orizontali; 2 – montanţi; 3 – şpraiţuri.

87
Săpăturile de fundaţie cu pereţi sprijiniţi se execută atât în spaţii înguste, cât şi în spaţii largi şi se
pot realiza cu elemente orizontale sau verticale, în funcţie de condiţiile de teren şi de lucru, astfel
încât să se asigure condiţii de securitate lucrătorilor. În toate cazurile, sprijinirile se recomandă să
fie alcătuite din: dulapi de lemn sau metalici, palplanşe de lemn, metalice sau de beton armat,
panouri de inventar etc. Sprijinirile orizontale se pot folosi dacă terenul argilos este consistent, nu
prezintă fisuri de contracţie şi nu este sub presiune hidrodinamică. Acest tip de sprijinire nu se
poate folosi în terenuri necoezive, care sunt stabile numai sub unghiul de taluz natural. Sprijinirea
pereţilor cu elemente orizontale se foloseşte în general, în stâncă fisurată, până la orice adâncime,
iar în cazul pământurilor tari sau plastic-vârtoase până la o adâncime de maximum 5,00m, în
următoarele condiţii:
- sprijinirea cu elemente orizontale distanţate de 0,75...1,0m se limitează la 5,0m
adâncime în cazul săpăturilor în stâncă fisurată şi la 3,0m adâncime în cazul
pământurilor argiloase compacte, tari sau plastic-vârtoase;
- sprijinirea cu elemente orizontale alăturate se foloseşte în cazul săpăturilor în stâncă
fisurată la adâncimi mai mari de 5,0m; în cazul pământurilor argiloase cu mici
infiltraţii de apă, la adâncimi cuprinde între 3,0 şi 5,0m; în pământuri coezive friabile
sau cu infiltraţii de apă la adâncimi mai mari de 3,0m.
Săpăturile cu sprijiniri verticale se folosesc pentru fundaţii în terenuri fără coeziune
(umplutură, nisip, pietriş etc.) sau sub nivelul apei subterane cu debit mic. La sprijinirile
verticale, pereţii săpăturii sunt în permanenţă căptuşiţi cu dulapi de lemn aşezaţi vertical care,
fiind ascuţiţi la un capăt, pot fi bătuţi în pământ cu ciocane grele sau cu sonete. Capătul şi vârful
dulapilor de lemn care se bat în pământ se protejează cu tablă, ca să nu crape la batere. În cazul
terenurilor situate sub nivelul apei subterane sau cu infiltraţii puternice de apă, sprijinirea
pereţilor săpăturii de fundaţie se face cu palplanşe. Palplanşele sunt elemente prefabricate care se
introduc în teren prin înfigere şi care alăturate formează un perete continuu, capabil să preia
împingerea pământului şi să formeze un element de etanşare. Palplanşele se pot executa din:
lemn, metal sau beton armat. După săparea gropilor urmează executarea fundaţiilor direct pe
pământ în cazul celor rigide sau pe un strat de beton de egalizare cu grosimea de 5...10 cm, în
cazul fundaţiilor elastice. Betonul de egalizare este un strat de rezistenţă la baza săpăturii, care
permite montarea armăturii şi ridicarea acesteia prin distanţieri (purici), în vederea acoperirii cu
beton.

4.1.11. Fundaţii indirecte

Fundaţiile indirecte, numite şi de adâncime se execută cu scopul de a transmite încărcările la
terenul bun de fundare situat la adâncime mare (până la 30...40m adâncime) sau când nivelul
apelor freatice este ridicat, iar fundarea directă devine neeconomică. Fundaţiile indirecte sunt mai
scumpe decât cele directe şi necesită utilaje speciale şi personal calificat pentru execuţia lor. În
această categorie intră fundaţiile pe piloţi, pe puţuri, pe chesoane şi pe coloane.

88
[Link]. Fundaţii pe piloţi
Piloţii sunt elemente de construcţie caracterizate printr-un raport mare (>20) între
lungimea „l” şi latura sau diametrul „d”, prin intermediul cărora încărcarea provenită de la
construcţie se transmite straturilor de teren rezistente situate la adâncime. Fundaţia pe piloţi
constă dintr-un grup de piloţi şi un radier care solidarizează capetele acestora. Radierul poate fi
situat la suprafaţa terenului sau sub acesta. Piloţii de lemn se leagă prin moaze (cleşti), iar
deasupra lor se execută o platformă din grinzi şi dulapi pe care reazemă fundaţia. Piloţii de beton
armat şi de metal se rigidizează prin executarea deasupra lor a unor fundaţii pe radier sau grinzi
de beton armat.

Clasificarea piloţilor
Piloţii se pot clasifica după modul de transmitere al încărcărilor, după modul de execuţie, după
materialul de construcţie din care sunt alcătuiţi şi după modul de conlucrare cu terenul.
După modul în care piloţii transmit încărcările de la construcţie la teren se clasifică în:
- piloţi putători pe vârf, care străpung straturile neconsistente ale terenului şi se înfig în
stratul rezistent pe o adâncime de 1,00m (fig.4.47,a);

Fig.4.47. Transmiterea încărcărilor piloţilor la teren:

a) purtători pe vârf; b) flotanţi; N.T.S – nivelul terenului sistematizat; C.T.F – cota terenului
rezistent de fundare.
- piloţi flotanţi care transmit încărcările prin frecarea între suprafaţa laterală a pilotului şi
teren (fig.4.47,b).

89
 După modul de execuţie, piloţii pot fi:
- executaţi pe loc;
- prefabricaţi.

După materialul din care se execută piloţii sunt:

- de lemn;
- de metal;
- beton armat.

După modul de conlucrare cu terenul, piloţii pot fi:

- piloţi de îndesare, realizaţi prin înfigere forţaţă fără extragerea pământului şi care au o
acţiune de îndesare în vecinătatea lor;
- piloţi de dislocare, realizaţi prin forare sau alte metode similare, care evacuează un anumit
volum de pământ şi îl înlocuiesc cu un material de construcţie.

Piloţi prefabricaţi

Piloţii prefabricaţi se realizează în uzină sau pe şantier, se transportă până la

amplasamentul construcţiei unde sunt înfipţi în pământ cu ajutorul unor utilaje specializate.
Materialele de construcţie din care se execută piloţi prefabricaţi sunt: lemnul, laminatele de oţel şi
betonul armat.

Piloţii de lemn

Lemnul poate avea o durabilitate mare dacă este în permanentă sub sau într-un mediu
uscat. La variaţii de umiditate din pământ şi în special în zona unde nivelul apei freatice
oscilează, cele mai multe specii de lemn sunt supuse degradării. Lemnul amplasat în apa de mare
este supus degradării de organismele marine, iar în pământ este atacat de microorganisme,
ciuperci şi insecte. Piloţii de lemn se folosesc pentru executarea unor fundaţii mai ușoare în zone
mlăştinoase, de regulă pentru construcţii provizorii. La confecţionarea piloţilor se foloseşte
lemnul rotund sau ecarisat, de brad sau de stejar, având diametre de 25....40cm şi lungimi de
8...16m. Pe vârful pilotului se fixează, de regulă, un sabot metalic, iar pe capul lui se amplasează
un inel metalic pentru a-l proteja în timpul baterii.
Piloţii metalici
Piloţii metalici se folosesc în terenuri diferite şi în cazul unor solicitări mari. Piloţii
metalici pot avea forme: cu profil în “H”, tubular şi casetaţi.
Pilotul cu profil în “H” prezintă o capacitate de rezistenţă mare, dar secţiunea profilului
are o grosime mică. Deoarece dislocă un volum mic de pământ, la înfigere nu produc frecări mari
şi se creează loc pentru eventualele obstacole întâlnite. Întrucât se înfig cu uşurinţă pot fi utilizaţi
în grupuri cu distanţe mici între piloţi. Aceşti piloţi sunt specifici categoriei, purtători pe vârf şi
utilizarea lor este raţională când vârful poate întâlni un strat de mare rezistenţă, cum ar fi o rocă
stâncoasă.

90
 Piloţii tubulari şi casetaţi se caracterizează printr-o arie de dislocare mare, realizată cu o
secţiune metalică foarte mică. Dislocarea se obţine înfigând pilotul cu vârful închis printr-un dop;
uneori dopul se formează din pământ îndesat. Aceşti piloţi se folosesc în nisipuri, pietrişuri,
pământuri îndesabile şi lipsite de elemente mari. După atingerea cotei de fundare, interiorul
piloţilor este umplut cu beton simplu pentru a-i mări rezistenţa.
Piloţii prefabricaţi de beton armat se realizează din beton de clasă minimă C16/20,
având secţiunea pătrată cu latura de 20...45cm sau circulară, iar lungimea de 6...25m. Piloţii se
armează cu 4...8 bare longitudinal de 16...32mm diametru şi au armătura transversală sub formă
de etrieri sau fretă de oţel-beton cu diametru de 6...8mm.
Vârful pilotului se întăreşte cu un dorn metalic (sabot) sudat de barele longitudinale, iar capul
pilotului, se armează cu plase sau prin îndesirea etrierilor sau a fretei. Piloţii de beton armat au
capacitate mare, sunt rezistenţi în medii umede, însă au un consum mare de oţel-beton.
Piloţii se introduc în teren prin: batere, vibrare şi vibropercuţie, înşurubare şi subspălare cu un jet
de apă sub presiune în zona vârfului şi pe suprafaţa laterală a pilotului. La introducerea unui pilot
în pământ prin batere se foloseşte soneta. Sonetele sunt construcţii metalice sau de lemn, care
servesc la ridicarea piloţilor în poziţie verticală, menţinerea lor în această poziţie în timpul baterii
şi ghidarea berbecului în cădere pe capul pilotului. La introducerea în pământ a piloţilor de lemn
se folosesc berbeci cu greutatea de 100...1800 daN, manevraţi cu un troliu de mână. Pentru
introducerea piloţilor de beton armat se folosesc berbeci cu greutatea de 1500...2000 daN,
acţionaţi cu trolii mecanice, berbeci cu cilindru, berbeci cu diesel, berbeci cu cadenţă rapidă,
acţionaţi cu abur sau cu aer comprimat. Pentru realizarea dispozitivului de batere a piloţilor se
echipează cu sonete utilaje cum ar fi: excavatoare, dragline, macarale etc.
Piloţii sunt înfipţi în pământ cu ajutorul prelungitorului metalic (fetiţă), care se montează pe capul
pilotului, între acesta şi berbec. Înfigerea prin vibrare se realizează înlocuind berbecul cu un
vibrator numit şi vibrosonetă care se fixează pe capul pilotului, care imprimă vibraţii forţate.
Înfigerea piloţilor prin înşurubare constă prin prezenţa unui sabot metalic cu aripioare elicoidale.
Piloţi executaţi pe loc
Piloţii executaţi pe loc prezintă, în raport cu piloţii prefabricaţi, următoarele avantaje:
- consum mai redus de metal (de 2,5...3,5 ori);
- pot fi realizaţi la diametre mai mari, fără a necesita utilaje grele de manipulare sau de
înfigere în pământ;
- se evită trepidaţiile şi zgomotele produse de utilajele de batere;
- se asigură execuţia pilotului chiar atunci când sunt străbătute straturi în care înfigerea
piloţilor este dificilă şi ar putea produce fisurarea lor.
Piloţii foraţi se realizează prin betonarea unui foraj după introducerea unei armături sub
formă de carcasă. Procedeele folosite pentru realizarea forajului pot fi:
- forare uscată;

91
 - forare hidraulică;
- forare cu tubare (cămăşuială metalică), recuperată sau pierdută.
Pentru a mări capacitatea portantă a piloţilor se foloseşte procedeul legării bazei forajului
prin crearea unui bulb, cu dispozitive mecanice sau prin mici explozii dirijate în foraj.
Pentru pereţii foraţi, se aleg utilaje de execuţie în funcţie de stratificarea terenului, de
existenţa apei freatice şi de capacitatea portantă pe pilot astfel:
- pentru pământurile argiloase fără apă freatică (foraj uscat) se folosesc foreze rotative
cu randament mare, pereţii forajului neavând nevoie de a fi susţinuţi (tubaţi);
- la pământurile argiloase-nisipoase, situate sub nivelul apei freatice se folosesc foreze
rotative, combinate cu un sistem de protejare a forajului;
- în terenurile cu bolovani, pietriş sau umplutură se folosesc foreze cu graifăr (Benoto,
Bade etc,), prevăzute şi cu instalaţii de tubare, deoarece se lucrează, de regulă, sub
nivelul apei freatice. La armarea pereţilor foraţi, barele longitudinale se amplasează
simetric faţă de axa verticală a pilotului şi depăşesc capătul pilotului pentru a fi
înglobate în radierul fundaţiei. În cazul piloţilor cu lungimi mai mari de 10 m, carcasa
se realizează din tronsoane care se îmbină prin sudură. Carcasa metalică se prevede cu
distanţieri rigizi la 1,0...3,0 m, care permit o alunecare uşoară a acesteia pe pereţii
forajului sau ai tubajului. Betonarea forajului uscat se face obligatoriu cu ajutorul
unui burlan prevăzut cu pâlnie la partea superioară. Pentru evitarea segregării
betonului, burlanul trebuie menţinut tot timpul înecat pe o lungime de aproximativ 1m
în masa betonului. Atunci când turnarea mecanizată se face cu pompa, furtunul
acesteia se coboară până aproape de partea inferioară a forajului.
Piloţii cu tub metalic pierdut se execută prin introducerea în teren a unui tub de tablă
subţire de 1...3mm, prin batere cu o sondă sau prin forare. După ce tubul metalic a ajuns la
adâncimea necesară se continuă forarea pe 30...40 cm, iar în spaţiul creat sub tub se introduce un
burghiu special care sapă un bulb cu o secţiune mai mare ca secţiunea tubului. Bulbul şi tubul
metalic se betonează după introducerea armăturii.
Piloţii cu tub metalic recuperabil pot fi de ţip: Franki, Benoto, Wolfholtz, Simplex etc.
Piloţii executaţi prin procedeul Franki folosesc tuburi metalice cu diametrul de 30...40
cm care se înnădesc prin mufare. Tubul se aşază pe teren în poziţie verticală şi se umple cu beton
de consistenţă vârtos pe aproximativ 1,00m înălţime. Se aplică betonului lovituri uşoare cu o
mandrină de aproximativ 20 daN greutate pentru compactare. Continuând cu lovituri de la
înălţime mai mare, tubul se înfige în pământ până la cota stabilită. Tubul se ancorează de sonetă
cu cabluri, iar prin continuarea aplicării loviturilor cu mandrina, dopul de beton este dislocat şi
răspândit în pământ. După introducerea armăturii în tub se continuă betonarea, ridicând simultan
tubul cu ajutorul cablurilor fixate de sonetă.
Piloţii Benoto se execută cu ajutorul unei instalaţii de forare tubată, în care tubul de
protecţie se introduce concomitent cu forarea. Tubul este prevăzut la partea inferioară cu o freză
de tăiere a pământului, care are o mişcare de rotire alternativă prin intermediul unui sistem

92
hidraulic. În interiorul tubului se sapă cu ajutorul unei cupe graifăr de formă specială, iar
betonarea se realizează concomitent cu extragerea tubului cu dispozitive speciale.

[Link]. Fundaţii pe chesoane.

Chesoanele sunt elemente de construcţie de lemn, metal, beton sau beton armat în formă
de cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lui. Chesoanele
pot fi deschise sau cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane deschise (fig.4.48) se utilizează în terenuri îmbibate cu apă când terenul
bun de fundare se găseşte la maximum 5,00 m adâncime faţă de nivelul apei subterane. Chesonul
are numai pereţi laterali şi diafragme interioare orizontale de rigidizare.

Fig.4.48. Fundaţii pe chesoane deschise.

Forma în plan poate fi: dreptunghiulară, circulară, pătrată, eliptică etc. Pentru a facilita
pătrunderea chesonului în pământ, partea inferioară a pereţilor este prevăzută cu un cuţit din oţel
laminat. Pentru introducerea în teren a chesonului se sapă şi se îndepărtează pământul din
interior, dând posibilitatea cuţitului să se afunde mai adânc sub greutatea proprie a chesonului.
Când chesonul de beton sau beton armat se toarnă la faţa locului, pereţii se execută pe tronsoane
de 1,00...1,50m înălţime. Scufundarea se face continuu pe înălţimea unui tronson, apoi se
întrerupe, se cofrează şi se toarnă tronsonul următor. Săparea pământului din interiorul
chesonului se face manual sau mecanic (graifăre, drăgi cu lanţ) sau jet cu apă sub presiune. După
ce chesonul a ajuns la cotă din proiect, se umple cu beton simplu, ciclopian sau piatră.
Fundaţiile pe chesoane cu aer comprimat se folosesc când terenul bun de fundare se
găseşte la adâncime mare faţă de nivelul apei freatice sau când în teren se găsesc obstacole
(bolovăniş, stânci, fundaţii vechi etc.) din care cauză nu se pot executa fundaţii pe piloţi sau
chesoane deschise. Chesonul se execută în mod obişnuit din beton armat. Chesonul cu aer
comprimat (fig.4.49) cuprinde chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi instalaţia de exploatare.

93
 Fig. 4.49. Cheson cu aer comprimat:

1 – cheson; 2 – coș de acces; 3 – campană; 4 – cameră de lucru; 5 - cămășuială; 6 – masivul de

zidărie al fundației [11].

Chesonul are forma unei cutii, închisă numai la partea superioară, de formă pătrată sau
dreptunghiulară în plan. Pereţii şi planşeul chesonului delimitează spaţiul de lucru care are o
înălţime liberă de 2,00...2,20m şi în care se creează o presiune de aer mai mare decât presiunea
coloanei de apă din exterior. La partea superioară a chesonului, un sistem de pereţi de contur
asigură sprijinirea malurilor rămase în urma chesonului. Pentru accesul muncitorilor în camera de
lucru şi pentru evacuarea pământului săpat este prevăzut un coş vertical de acces şi o campană.
Campana (ecluza) serveşte la introducerea şi scoaterea muncitorilor şi a materialelor în, şi din
cheson, fără a se reduce presiunea din camera de lucru. Campana este prevăzută cu anexe numite
sasuri, în care se face trecerea muncitorilor treptat de la presiunea atmosferică la presiunea înaltă
din camera de lucru şi invers. Adâncimea maximă până la care poate ajunge un cheson cu aer
comprimat este de 35,00m sub nivelul apei. După ce s-a ajuns la adâncimea de fundare, camera
de lucru se umple cu beton sau alte materiale.
94
 [Link]. Fundaţii pe coloane
Coloanele sunt elemente de construcţie de formă tubulară, de diametru mare, de beton
armat sau de metal, care se introduc în pământ prin vibrare sau prin forare-excavare şi se umplu
apoi cu beton armat. Se diferenţiază trei categorii de coloane:
- coloane – piloţi, alcătuite din pioţi prefabricaţi, centrifugaţi, cu diametre de
0,4...1,0m având grosimea pereţilor 8-12cm, asamblate din tronsoane de 8...12m;
- coloane propriu-zise, alcătuite din tuburi cu diametre de 1,2...2,5m, având
grosimea de 12 cm, asamblate din tronsoane de 6,0...10,0m;
- coloane – puţuri, alcătuite din tuburi cu diametre 3,0...6,0m, având grosimea
pereţilor de 14cm, asamblate din tronsoane de 6...8m lungime. Coloanele pot fi
introduse în teren până la o adâncime de 40,0m. După atingerea cotei de fundare şi
introducerea armăturii sub formă de carcasă, coloanele se umplu cu beton.
4.1.12. Izolaţii hidrofuge la fundaţii
Acţiunea apei asupra construcţiilor poate conduce la efecte nedorite: igrasie, variaţii de
volum, putrezire, mucegai, schimbări ale caracteristicilor mecanice ale materialelor, degradare
prin acţiunea repetată îngheţ-dezgheţ, coroziune etc. Pentru a preîntâmpina efectele nefavorabile
ale apei asupra elementelor şi a construcţiilor în general, acestea se protejează prin izolaţii
hidrofuge sau hidroizolaţii, care sunt lucrări de etanşare executate pe suprafaţa unor elemente de
construcţie (fundaţii, pereţi etc.) având rolul să împiedice umezirea sau infiltraţia apei, iar în
unele cazuri ele protejează elementele de construcţie împotriva acţiunii corozive a apelor.
Izolaţiile hidrofuge sunt lucrări ascunse şi de aceea trebuie să fie executate cu atenţie mărită,
astfel încât să nu fie necesare reparaţii ulterioare pe întreaga durată de exploatare normală a
construcţiei (fig.4.50). Materialele folosite pentru hidroizolaţii sunt: cartonul bitumat, pânza
bitumată, bitumul, tencuiala hidrofugă (cu Apastop P), folii metalice etc.
Cartonul bitumat, cunoscut şi sub numele de carton asfaltat sau hârtie gudronată, se
fabrică din carton celulozic cu sau fără fibre textile, impregnat cu bitum, neacoperit sau acoperit
pe ambele feţe cu mastic bituminos. Cartoanele bitumate se fabrică în benzi de 1,00; 1,15; 1,20 şi
1,30 lăţime şi se livrează în suluri cu suprafaţa de 20,00m2.
Pânza bitumată, denumită şi pânză asfaltată se obţine din fibre vegetale sau sintetice
care sunt impregnate cu bitum sau bitum filerizat şi care pot sau nu să fie acoperite cu bitum
filerizat şi presărate cu material mineral. Pânzele bitumate se fabrică în benzi cu lăţimea de
90...115 cm şi lungimi de 10 m, cele acoperite şi 20 m cele neacoperite.

95
 Fig.4.50. Hidroizolaţii orizontale:

– fundaţie; 2 – trotuar; 3 – strat-suport; 4 – amorsaj; 5 , 7, 9 – mastic bituminos; 6, 8 – carton

bitumat; NP – nivelul pardoselii [18].
Împâslitura din fibre de sticlă bitumate se fabrică la noi în ţară în benzi de 1,00 m lăţime şi
lungimi de 10 sau 20 m şi se livrează în suluri rulate pe un suport de carton. În comparaţie cu
cartonul şi pânza bitumată, împâslitura din fibre de sticlă bitumată nu putrezeşte.

Bitumurile sunt substanţe naturale sau artificiale de natură organică, amorfă, de culoare
închisă brună până la neagră, care la temperaturi normale sunt în stare solidă. Bitumurile sunt
hidrofobe, adică nu absorb apa şi nici nu se înmoaie în ea. Ele pot proveni din bitumuri naturale
sau din distilarea petrolului, a cărbunilor sau a lemnului. La noi în ţară se folosesc îndeosebi
bitumuri obţinute prin distilarea, oxidarea, cracarea păcurii.
Masticurile bituminoase sunt amestecuri omogene obţinute din bitum topit şi diferite
pulberi minerale (filere) uscate. Drept fibre se folosesc pulberile de: calcar, diatomit, cenuşă de
termocentrală, talc, celuloză, cărbune, var stins în praf etc.
Soluţiile bituminoase denumite şi bitumuri tăiate se obţin prin dizolvarea bitumului
topit în solvenţi volatili (benzen, benzină grea etc.). Se folosesc sub formă de pelicule subţiri
pentru protecţia şi impermeabilizarea unor elemente de beton, metal, zidărie, ca liant la
prepararea mixturilor asfaltice, la lucrări de amorsaj etc. Soluţiile bituminoase prezintă şi unele
dezavantaje: sunt toxice, inflamabile, se aplică numai pe materiale uscate şi pot produce explozii
dacă se folosesc în interiorul construcţiilor.
Emulsiile bituminoase sunt obţinute ca dispersii ale particulelor de bitum în apă,
folosindu-se emulgatori (săpunuri, gelatină etc.). Ele se utilizează ca izolaţii hidrofuge vopsite; se
pot aplica şi pe suprafeţe umede.
Suspensiile de bitum la care hidrofilizarea particulelor de bitum se realizează cu ajutorul
filerelor mai poartă şi numele de suspensii de bitum filerizat (SUBIF) şi se obţin prin malaxarea
pastei de var cu bitum moale, încălzit la 60...1000C. Prin amestecarea SUBIF-ului cu fibre
celulozice se obţine chit de bitum filerizat (CELOCHIT). Suspensiile se utilizează la realizarea
hidroizolaţiilor executate la rece pentru: amorsaj, hidroizolaţii la acoperişuri cu pante mari, ca
protecţie contra coroziunii, pentru izolaţii de metal etc.

96
 Izolaţiile metalice se realizează din foi metalice (oţel, Pb, Al), îmbinate prin lipire sau
sudare. Se utilizează la construcţii supuse la presiuni hidrostatice şi cu temperaturi mari. Pentru
protecţia împotriva coroziunii, pe foile de oţel se aplică materiale bituminoase sau se prevede o
protecţie din beton.
Orice hidroizolaţie se compune din trei straturi:
- stratul – suport, alcătuit dintr-o tencuială obişnuită;
- hidroizolaţia propriu-zisă, alcătuită în funcţie de materialele şi procedeele de
execuţie alese;
- stratul de protecţie a hidroizolaţiei, cu rol de a o proteja de acţiuni mecanice.
Hidroizolaţia propriu-zisă poate fi:
- rigidă, realizată dintr-o tencuială de ciment selivisit în mai multe straturi; în mortar
se introduc uneori adaosuri speciale (Apastop P, aluminat de sodiu);
- elastică, alcătuită din mai multe straturi de carton sau pânză bitumată, lipite cu
bitum;
- aplicată prin vopsire la cald său rece pe stratul-suport;
- metalică, alcătuită din plăci metalice sudate (plumb, oţel, cupru, aluminiu) care se
folosesc la elementele de construcţie cu deformaţii puternice şi unde alt tip de
hidroizolaţie ar fisura;
- mixtă, alcătuită din materiale bituminoase aplicate pe tencuieli hidrofuge sau din
materiale bituminoase cu o izolaţie metalică (foi de oţel, Pb, Cu, Al, etc.).
Hidroizolaţiile mixte constituie soluţii durabile şi eficace, dar fiind scumpe nu se folosesc
pe scară largă. Se aplică în mod curent la rosturile de tasare din fundaţii şi la izolaţii supuse la
presiuni hidrostatice locale mari.

97
 4.2. PEREŢI (ZIDURI)
Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţie verticale la care raportul dintre lungime şi
grosime este mai mare de 3 şi îndeplinesc următoarele roluri:
- închid clădirea spre exterior şi o compartimentează în interior;
- asigură izolarea termică şi fonică;
- pot fi elemente de rezistenţă, preluând şi transmiţând fundaţiilor încărcările de la grinzi,
planşee şi acoperişuri;
- sunt suportul unor instalaţii, utilaje sau izolaţii speciale.
Pereţii exteriori trebuie să fie ca un filtru, care să permită sau să favorizeze trecerea unor
elemente din exterior spre interior sau invers şi oprirea altora într-unul sau în ambele sensuri
(fig.4.51).

Fig.4.51. Perete exterior având rol de filtru.

Pereţii ocupă într-o clădire partea cea mai importantă ca volum de muncă şi consum de materiale
de construcţie şi de aceea, în funcţie de destinaţia lor, trebuie alese materialele şi procedeele cele
mai eficiente.

4.2.1. Condiţii tehnico-economice analizate la proiectarea pereţilor

La proiectarea pereţilor se analizează următoarele condiţii tehnico-economice:
- durabilitatea; pereţii trebuie să aibă aceeaşi durată de exploatare ca structura de
rezistenţă;
- rezistenţa la foc; limita de rezistenţă la foc trebuie să fie de 2÷5 ore, în funcţie de
materialul din care se execută;
- grosimea; tendinţa actuală este de a reduce grosimea pereţilor în vederea măririi suprafeţei
utile şi a micşorării greutăţii clădirii;
- greutatea; depinde de material şi grosimea peretelui, trebuie să fie cât mai redusă şi se
obţine prin folosirea de materiale uşoare;
- rezistenţa mecanică; pereţii trebuie să reziste la încărcările transmise de grinzi, planşee,
acoperişuri, acţiunea vântului şi a seismului;

98
- rezistenţa la umiditate; pereţii trebuie să fie impermeabili la precipitaţiile atmosferice;
- elasticitatea; când pereţii se execută cu rosturi, aceastea trebuie să permită toate mişcările
panourilor provenite din contracţie, dilatare, tasare etc;
- izolare termică şi fonică; pereţii trebuie să împiedice pierderile de căldură şi transmiterea
zgomotelor;
- mobilitatea; se urmăreşte execuţia şi montarea uşoară, cu posibilităţi de reparare şi
înlocuire fără lucrări complicate şi costisitoare;
- sistemul de montaj; pereţii prefabricaţi uşori se vor monta pe cât posibil din interior fără
schelă sau cu o schelă uşoară. Pereţii din prefabricate grele trebuie să corespundă
capacităţii de ridicare a utilajelor;
- sistemul de prindere al pereţilor prefabricaţi trebuie să fie sigur, uşor de executat şi pe cât
posibil fără procese umede;
- aspectul arhitectural-estetic; pereţii trebuie să fie finisaţi corespunzător, fără
neregularităţi şi asperităţi, cu o mare varietate de culori, uşor de spălat şi de întreţinut;
- economico-organizatorice; se referă la costul investiţiei, al cheltuielilor de exploatare, al
consumului de energie, elemente care influenţează alegerea tipului de pereţi şi a
tehnologiei de execuţie.

4.2.2. Clasificarea pereţilor

După materialul din care sunt alcătuiţi se disting:
- pereţi de lemn;
- pereţi de piatră naturală;
- pereţi de cărămidă;
- pereţi de beton şi beton armat;
- pereţi de lut;
- pereţi de elemente metalice;
- pereţi de sticlă;
- pereţi de beton celular autoclavizat (b.c.a.);
- pereţi de beton celular uşor neautoclavizat (b.c.u.);
- pereţi de materiale plastice;
- pereţi de ipsos;
- pereţi de gips-carton.
După rolul în clădire, întâlnim:
- pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţii în afară de greutatea
proprie şi încărcările provenite de la grinzi, planşee, acoperişuri etc;
- autoportanţi (de umplutură sau despărţitori) care au fundaţie proprie şi transmit acesteia
numai greutatea proprie;
- pereţi purtaţi (de umplutură sau despărţitori) care nu au fundaţie proprie şi sunt prinşi de
alte elemente de rezistenţă (stâlpi, grinzi) sau sunt aşezaţi pe planşeele clădirilor.
După poziţia în clădire, sunt:
- pereţi situaţi sub nivelul terenului natural (de subsol);
- pereţi amplasaţi deasupra terenului natural (faţade, calcane, transversali, longitudinali
etc.);
99
 - pereţi exteriori;
- pereţi interiori.
După modul de execuţie, întâlnim:
- pereţi executaţi monolit, prin turnare (lut, beton);
- pereţi executaţi prin zidărie de cărămizi, blocuri ceramice, blocuri din beton celular
autoclavizat (b.c.a.), blocuri din beton etc., mortare de zidărie, agrafe metalice şi adezivi
sintetici;
- pereţi executaţi prin montare de elemente prefabricate din beton armat, lemn, metale şi
materiale uşoare şi de asamblare.
După modul de alcătuire, pot fi:
- pereţi cu structură omogenă;
- pereţi cu structură neomogenă.

4.2.3. Pereţi de zidărie

Pereţii de zidărie sunt alcătuiţi din blocuri de piatră naturală sau artificială de diferite forme şi
mărimi, aşezate după anumite reguli şi materiale de legătură. Elementele componente ale unui
perete de zidărie, denumit şi zid, sunt:
- blocurile (corpurile), care pot fi din : piatră naturală brută, cioplită, lucrată, piatră
artificială arsă (cărămizi şi blocuri ceramice) sau piatră artificială nearsă (blocuri de beton,
de lut, de beton celular autoclavizat sau de beton celular uşor neautoclavizat);
- materialele de legătură, care în mod frecvent sunt reprezentate de mortarul de zidărie de
diferite tipuri şi mărci, dar pot fi şi adezivi sintetici sau agrafe metalice. Sunt şi cazuri
(rare) când zidăriile sunt realizate fără materiale de legătură, fiind denumite zidării uscate.
Aspectul final al pereţilor este dat de tencuieli, zugrăveli, tapete, placaje şi vopsitorii, care fac
parte din lucrări de finisaj. Există şi varianta pereţilor realizaţi din zidărie aparentă, deci fără
acoperiri. Ea este o zidărie executată mai îngrijit, care presupune folosirea unor materiale de
calitate superioară (de exemplu cărămizi mai bine arse, cu muchii bine conformate, cu un colorit
uniform) şi tratarea specială a rosturilor. Comportarea unui perete de zidărie este în funcţie de
calităţile materialului din care sunt alcătuite blocurile şi de materialul de legătură. Blocurile din
care se realizează zidăria se aşază unele lângă altele, formând aşa-zisele rânduri orizontale (R1,
R2,...,Rn). Între două blocuri alăturate rămâne un spaţiu numit rost vertical (rv) umplut cu mortar
de zidărie. Între două rânduri de zidărie se prevede un spaţiu umplut cu mortar numit rost
orizontal (ro). Grosimea rosturilor orizontale este de maximum 12 mm, iar a celor verticale de 10
mm, când pereţii se execută din cărămidă. Dacă pereţii se realizează din blocuri de beton celular
autoclavizat sau din blocuri de beton, grosimea rosturilor orizontale şi verticale va fi de 10 mm.
Rosturile pot fi pline sau umplute cu mortar de zidărie până la 10÷15 mm de faţa văzută. Pentru
pereţii de zidărie brută care nu se tencuiesc, se recomandă rosturi pline, care asigură o legătură
mai bună. Când zidăria se tencuieşte, se folosesc rosturi goale pentru ca mortarul de tencuială să
pătrundă în spaţiile rămase, rezultând o legătură bună. Rosturile verticale şi orizontale trebuie
bine umplute cu mortar de zidărie şi de tencuială pentru a nu periclita stabilitatea pereţilor. La

100
realizarea pereţilor de zidărie trebuie ca spaţiul (rostul vertical) pe verticală dintre două blocuri de
piatră naturală sau artificială să aibă deasupra cât şi dedesubt un plin (fig. 4.52).

Fig.4.52. Perete de zidărie:

R1...R2-rânduri orizontale; r0-rosturi orizontale; rv-rosturi verticale; N.T.S.-cota terenului

sistematizat.

Rândurile de blocuri din piatră naturală sau artificială împreună cu rosturile orizontale adiacente
poartă denumirea de asize. Dimensiunea pe orizontală a unui bloc în faţa văzută formează
lungimea blocului. Dimensiunea pe verticală a unui bloc la faţa văzută formează înălţimea
blocului şi corespunde cu înălţimea rândului. Dimensiunea blocului orizontal care este
transversal peretelui de zidărie se numeşte coadă. Suprafaţa exterioară a zidăriei se numeşte
parament, iar faţa văzută apareiaj.
Rosturile verticale de la două rânduri succesive se decalează cu o valoare în funcţie de lungimea
blocului de zidărie (L) şi de tipul materialului folosit. În funcţie de grosime, pereţii de zidărie pot
avea rosturi verticale transversale şi longitudinale. Dacă pereţii nu sunt supuşi la solicitări
mecanice mari, rosturile verticale longitudinale se pot lăsa neumplute cu mortar de zidărie,
crescând în acest fel capacitatea de izolare termică. Reţeaua de rosturi orizontale şi verticale
formează legătura sau ţeserea zidăriei.
La executarea pereţilor de zidărie se dau următoarele recomandări generale:
- blocurile trebuie să se aşeze cu feţele perpendiculare pe direcţia forţei şi să aibă o suprafaţă
de rezemare cât mai mare;
- pentru a realiza o bună legătură a zidăriei la colţuri, ramificaţii şi intersecţii, trebuie
asigurată ţeserea rosturilor pe ambele direcţii. Colţurile (fig.4.53,a) se realizează atunci
când doi pereţi se opresc la locul de întâlnire. Se obţin ramificaţii (fig.4.53,b) când unul
din ziduri se opreşte la locul de întâlnire. Se numesc intersecţii (fig.4.53,c) când ambii
pereţi continuă de o parte şi de alta a locului de întâlnire;
- dacă peretele este de rezistenţă, el trebuie realizat unitar din acelaşi material (nu se
recomandă la acelaşi nivel combinaţii de genul cărămidă-beton celular autoclavizat
(b.c.a.); la clădirile cu pereţi de rezistenţă cu mai multe niveluri se admite combinaţia de
materiale, dar folosite unitar la acelaşi nivel (parter – cărămidă şi etaj 1 – b.c.a.; sau parter
– piatră naturală şi etaj 1 – cărămidă);

101
 Fig.4.53. Ţeserea zidăriei la colţuri, ramificaţii şi intersecţii:

a-colţ; b-ramificaţie; c-intersecţie; R1,R2-rânduri de blocuri.

- pereţii de umplutură trebuie prevăzuţi cu legături faţă de elementele de structură ale

clădirii (mustăţi din stâlp înglobate în rosturile orizontale ale zidăriei; împănarea ultimului
rând faţă de planşeul superior);
- limitarea înălţimii zidăriei, dacă aceasta se face fără măsuri de rigidizare.
Ţeserea rosturilor verticale se face la fiecare rând sau la mai multe rânduri, în funcţie de
solicitările la care sunt supuşi pereţii şi de grosimea acestora. Prin zidărie cu legătura la fiecare
rând, se înţelege sistemul de alcătuire al peretelui cu rosturile verticale ale unui rând decalate faţă
de rândurile adiacente. Legătura (ţeserea) rândurilor verticale la fiecare rând se realizează în lung,
în lat, în bloc şi în cruce.

102
 Fig.4.54. Realizarea zidăriei de cărămidă cu legătura (ţeserea) la fiecare rând:

a-legătura în lung; b-legătura în lat; c-legătura în bloc; d-legătura în cruce; 1,2,3-succesiunea rândurilor
[18].

Legătura în lungime se obţine prin aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor verticale şi
se aplică la zidurile cu grosimea de şi cărămidă (fig.4.54,a). Pentru legătura în lungime,
rosturile verticale dintr-un rând cad la cărămidă de rândurile alăturate. Pentru a realiza ţeserea
rosturilor verticale se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 2,4,6 etc., câte o jumătate de cărămidă.
Legătura în lăţime se realizează la pereţii cu grosimea de o cărămidă şi se obţine prin aşezarea
cărămizilor în curmeziş, deasupra rosturilor verticale (fig.4.54,b).
Pentru legătura în lat, rosturile verticale dintr-un rând cad la jumătatea lăţimii cărămizilor din
rândurile alăturate, adică la cărămidă. Pentru realizarea ţeserii rosturilor verticale cu
cărămidă, se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 1,3,5, etc., câte cărămidă.

Legătura în bloc (fig.4.54,c) este o combinaţie a ţeserii în lungime cu cea în lăţime şi se obţine
prin aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor verticale ale cărămizilor aşezate în curmeziş
din rândurile alăturate. Pentru legătura în bloc, rosturile verticale ale cărămizilor în lung se află la
pătrimea cărămizilor în curmeziş din rândurile alăturate. Legătura în bloc se aplică pentru zidării
cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a realiza ţeserea rosturilor verticale cu ¼ cărămidă, la
zidăria cu grosimea de o cărămidă se aşază la capătul zidăriei câte ¾ cărămidă în rândurile care
au la faţa zidăriei cărămizi în lungime. La faţa zidăriei, rosturile verticale ale cărămizilor în
curmeziş cad la ¼ cărămidă faţă de rosturile verticale ale cărămizilor în lung din rândurile
alăturate. La aplicarea legăturii în bloc pentru zidării de 1 cărămidă, în rândul 1 cărămizile în
lung se aşază la faţă, iar cele în curmeziş la faţa interioară, iar în rândul al 2-lea se aşază la faţă
cărămizile în curmeziş, iar cele în lung la faţa interioară a zidăriei. Pentru a realiza ţeserea

103
rosturilor verticale cu ¼ cărămidă, se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în lung la
faţă, ¾ cărămidă în lung, iar la rândurile cu cărămizi în curmeziş, la faţă se aşază la capătul
zidăriei ¾ cărămidă pe lat. În cazul legăturilor în lungime, în lăţime şi în bloc se observă că la
faţa zidăriei rosturile verticale se menţin din două în două rânduri pe aceeaşi verticală.
Legătura în cruce (fig.4.54,d) care se aseamănă cu cea în bloc, dar care se deosebeşte prin aceea
că la faţa zidăriei rosturile verticale ale rândurilor de cărămizi în lung nu se mai menţin, din două
în două rânduri pe aceeaşi verticală, fiind decalate. Această decalare se realizează astfel: rosturile
din primul rând cad la jumătatea cărămizilor din rândul al 3-lea şi se menţin pe aceeaşi verticală
numai din 4 în 4 rânduri. Pentru realizarea ţeserii rosturilor, deasupra rosturilor verticale ale
cărămizilor în curmeziş, se aşază în rândurile alăturate cărămizi în lung; în acest fel rosturile
verticale ale cărămizilor în lung cad la ¼ cărămidă în rândurile alăturate. Legătura în cruce se
poate aplica numai la zidăria la care cărămizile în lung dintr-un rând alternează cu cărămizi în
curmeziş în rândurile adiacente, adică la zidăriile cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a
obţine ţeserea rosturilor verticale din rândurile adiacente cu ¼ cărămidă şi pentru a realiza, din
două în două rânduri, decalarea rosturilor rândurilor cu cărămizi în lung la faţă, la zidăria de 1
cărămidă, trei-sferturile de cărămidă se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în
curmeziş la faţă. Pentru a nu avea la capătul zidăriei rosturi verticale longitudinale, rândurile cu
cărămizi în lung la faţă se încep din 4 în 4 rânduri cu câte una şi respectiv două cărămizi în
curmeziş; aceasta realizează decalarea rosturilor verticale din două în două rânduri la rândurile cu
cărămizi în lung la faţă. Sistemul de legătură la mai multe rânduri se poate utiliza la pereţii cu
grosimea de minimum două cărămizi şi se obţine prin asigurarea legăturii în ambele sensuri
(lungime şi grosime) numai la al 2,3,4,5,6 –lea rând, iar celelalte rânduri au legătură numai în
lungul zidăriei. Aceleaşi principii de alcătuire a zidurilor se aplică şi în cazul altor blocuri de
piatră naturală sau artificială. Pereţii portanţi de zidărie se folosesc pentru clădiri cu înălţime
redusă (P+4) amplasate în zone cu grad seismic mic, pentru construcţii civile, agrozootehnice,
depozite etc.
Clădirile cu structuri din pereţi portanţi prezintă o serie de avantaje:
- asigură rezistenţă şi stabilitate corespunzătoare;
- izolare termică şi fonică bună;
- comportare satisfăcătoare în medii umede;
- rezistenţă bună la foc;
- durabilitate convenabilă;
- economie de materiale deficitare;
- prezintă pericol redus la condens;
- se execută uşor şi nu necesită utilaje deosebite şi nici muncitori de înaltă calificare.
Ca dezavantaje se mentionează:
- greutate proprie mare;
- consum ridicat de manoperă pe şantier;
- productivitate redusă;
- execuţia zidăriei se face cu procese umede.

104
 [Link]. Pereţi din zidărie de cărămidă plină
Se realizează în funcţie de destinaţie, de diferite grosimi:

- zidurile de rezistenţă se alcătuiesc cu grosimi de o cărămidă, 1 cărămizi şi 2 cărămizi.

În condiţiile climatice ale ţării noastre, pereţii exteriori trebuie să fie de minimum 1
cărămizi, pentru a satisface condiţiile de izolare termică. Ţeserea rosturilor verticale se
face pe lat, în bloc şi în cruce;
- zidurile neportante au grosimi de ¼ şi ½ cărămidă. Pereţii cu grosimea de ¼ cărămidă
se realizează prin aşezarea pe lung a cărămizilor pe munchie (cant) şi se folosesc ca pereţi
despărţitori care nu depăşesc înălţimea de 3,50m sau lungimea de 5,00m. Se execută din
cărămizi întregi aşezate pe muchie şi cu rosturi verticale ţesute la fiecare rând. Nu se
admite executarea de goluri pentru conducte de instalaţii sau fixare de obiecte sanitare ori
radiatoare.
Pentru a spori rezistenţa şi stabilitatea peretelui la şocuri sau vibraţii se recomandă folosirea
mortarelor superioare (marca 25) şi armarea cu bare de oţel-beton Φ6...8 mm aşezate în rosturi
orizontale la 4...5 rânduri de cărămidă. Pereţii trebuie împănaţi în elementele de rezistenţă ale
clădirii.

Pereţii cu grosimea de cărămidă sunt utilizaţi în mod curent ca pereţi despărţitori şi în mod
excepţional ca ziduri exterioare la poduri. Se întâlnesc şi la pereţii din spatele radiatoarelor când
se impune căptuşirea lor spre exterior cu plăci izolatoare. Pe aceşti pereţi se pot executa numai
goluri verticale pentru conducte de instalaţii şi se pot monta obiecte sanitare sau radiatoare.
Pereţii trebuie bine împănaţi în elementele de rezistenţă ale clădirii. Mortarul de zidărie trebuie să
fie pe bază de var, întrucât cel de ciment s-a comportat necorespunzător în urma cercetărilor
efectuate. Decalarea rosturilor verticale este minimum ¼L. Pentru pereţii portanţi s-au folosit şi
cărămizi cu goluri verticale, dar în urma unor cercetări s-a constatat o comportare
necorespunzătoare. Cărămizile cu goluri verticale şi orizontale sunt recomandate la executarea
pereţilor de umplutură sau despărţitori. Grosimea minimă a pereţilor portanţi realizaţi din
cărămizi cu goluri verticale este de 30 cm.
[Link]. Pereţi din zidărie de blocuri din beton celular autoclavizat (b.c.a; fig.4.55)

Fig.4.55. Pereţi de b.c.a. într-o ramificaţie.

105
Se pot folosi la pereţii interiori şi exteriori, portanţi sau neportanţi. Nu este permisă folosirea
blocurilor de b.c.a. la pereţii de subsol, la executarea zidăriei aparente, la pereţii expuşi umidităţii
ridicate sau unor medii agresive. Avantajele pereţilor portanţi realizaţi din beton celular
autoclavizat sunt:
- au greutate proprie redusă în comparaţie cu zidăria de cărămidă (ρa< 900 Kg/m3);
- au capacitate termică şi fonică ridicată;
- blocurile pentru pereţi se confecţionează de dimensiuni mai mari în raport cu cărămizile:
L= 490...600 mm; l= 240 mm; h= 175...250 mm;
- productivitatea ridicată faţă de zidăria de cărămidă;
- se reduce numărul de rosturi din zidărie.
Dezavantajele pereţilor realizaţi din blocuri de beton celular autoclavizat sunt:
- au capacitate portantă redusă;
- au sensibilitate mare la umiditate şi la variaţii de temperatură;
- nu se pot executa în perete goluri pentru instalaţii;
- betonul celular autoclavizat este un material energointesiv.
Grosimea minimă a pereţilor portanţi realizaţi din blocuri de beton celular autoclavizat este de 25
cm. Ţeserea rosturilor se face la fiecare rând, decalând rosturile verticale cu ½... ¼ din lungimea
blocului. Zidăria din blocuri de b.c.a. se utilizează la pereţi portanţi numai pentru clădiri cu parter
sau cel mult cu P+1(2), având înălţimea nivelului până la 3,00 m, iar distanţa dintre zidurile
portante până la 6,00 m. Blocurile de clasă C2,8/3,5 se folosesc pentru clădiri cu parter, iar C4/5
pentru cele cu P+1(2). Toţi pereţii portanţi de la acelaşi nivel al clădirii trebuie să fie executaţi
din blocuri de b.c.a., neadmiţându-se şi ziduri din alte materiale.
[Link]. Pereţi din zidărie de piatră naturală
După formă, dimensiuni, grad de prelucrare şi mod de aşezare a pietrelor în zidărie, acestea pot
fi: din piatră brută, cioplită, lucrată, zidării ciclopiene şi mixte. Pereţii din zidărie de piatră
naturală se utilizează mai rar în construcţiile civile şi industriale curente din cauza preţului de
cost ridicat, a greutăţii proprii mari, a consumului mare de manoperă calificată pentru prelucrare.
Aceşti pereţi se folosesc unde piatra este un material local şi când se doreşte realizarea unei
arhitecturi deosebite, specifice zonei în care se execută construcţia.
Pereţii din zidărie de piatră brută trebuie să fie executaţi din piatră provenită din roci cu
structură omogenă, compacte, cu granule bine cimentate, având o aderenţă bună cu mortarul. Nu
se admite folosirea pietrelor din roci argiloase sau marnoase. Dimensiunea minimă a pietrelor
trebuie să fie de 10 cm, iar forma să fie cât mai apropiată de cea paralelipipedică. Înainte de
punerea în operă, pietrele (bolovanii de râu sau piatra brută poligonală) se curăţă de pământ, se
udă cu apă şi se aşază în straturi succesive pe mortar, îndesându-se prin batere uşoară cu ciocanul
sau cu un mai de lemn. Contactul dintre pietre trebuie să se facă numai prin intermediul
mortarului, care va umple complet toate rosturile a căror grosime va fi de 2...5 cm. La fiecare
1...2 m pe înălţime se va introduce un rând de pietre mai mari şi cu o formă mai regulată care se
vor aşeza cu faţa superioară într-un plan orizontal. Rosturile verticale vor fi ţesute şi decalate pe
cât posibil cu cel puţin 10 cm. Pietrele de la colţuri vor fi mai mari şi vor fi uşor cioplite ca să
prezinte două feţe plane, normale între ele, cu rosturi orizontale pe faţa văzută. La colţuri,

106
ramificaţii şi intersecţii, legătura se realizează prin întreruperea alternativă a rândurilor celor doi
pereţi. La executarea zidăriei din piatră brută trebuie respectate anumite reguli şi anume:

Fig.4.56. Principii de alcătuire a zidăriei de piatră brută [18].

- evitarea aşezării pietrelor într-un mod care ar crea rosturi înclinate, numite lovitură de
sabie (fig 4.56,a);
- evitarea aglomerărilor de piatră mare într-o zonă a zidului şi de piatră mică în alta, ceea ce
ar conduce la tasări diferite (fig.4.56,b);
- să se evite folosirea pietrelor concave, care pot fisura (fig.4.56,c);
- asizele să fie paralele între ele şi pe cât posibil, normale pe direcţia efortului (fig.4.56,d);
- pentru uniformizarea transmiterii sarcinilor, la cel mult 2,00 m înălţime să se introducă un
rând sau două rânduri de pietre prelucrate sau cărămizi (fig.4.56,e).
În interior, zidăria se tencuieşte, iar în exterior se rostuieşte. Grosimea zidurilor din piatră brută
trebuie să fie de cel puţin 60 cm, dacă se execută din bolovani de râu sau piatră spartă neregulată
şi de cel puţin 50 cm, dacă piatra se poate aşeza în rânduri ordonate.
Pereţii de piatră brută poligonală (opus incertum) se execută numai cu piatră de carieră de
formă variată care are faţa văzută poligonală şi muchii de minimum 15 cm (fig.4.57). Legătura
dintre pietre se face cu mortar.

Fig.4.57. Pereţi de piatră brută poligonală (opus incertum).

107
Pereţii de beton ciclopian sunt alcătuiţi din pietre de dimensiuni variabile înglobate în mortar
sau în beton şi se execută cu ajutorul unui cofraj din panouri, care se montează pe măsură ce
înaintează zidăria. Pietrele de la faţa văzută a zidului se aşază având contact cu cofrajul şi rândul
se completează cu piatră peste care se aşterne un strat de mortar sau de beton care trebuie bine
compactat.
Pereţii de piatră cioplită se execută din piatră de carieră prelucrată grosier, având faţa văzută cu
muchii vii şi regulate părţile inferioare şi superioare cât mai parelele. La acest tip de pereţi,
paramentul se execută din piatră cioplită, iar interiorul din piatră brută. Masa unui bloc nu trebuie
să depăşească 20 Kg, pentru a putea fi pus în operă de un muncitor. Pentru blocuri de piatră cu
masa mai mare de 20 Kg se folosesc mijloace de mică mecanizare. Zidăria se realizează cu
rosturi orizontale continui şi rosturi verticale întrerupte. Grosimea rosturilor la faţa văzută este de
1,5...3 cm. Pentru a uniformiza eforturile unitare din perete, la fiecare 2 m înălţime se va folosi un
rând de piatră cioplită pe toată grosimea zidului. Blocurile de piatră se aşază în rânduri orizontale
pe un strat de mortar cu rosturi ţesute.
Pereţii de piatră lucrată se execută din blocuri de formă regulată obţinute prin prelucrarea
pietrei de carieră şi se folosesc, în general, la realizarea clădirilor monumentale. După gradul de
prelucrare, piatra lucrată poate fi sub formă de moloane, piatră de talie şi piatră-mozaic.
Moloanele sunt pietre prelucrate regulat pe întreaga faţă vărută şi pe 3...7 cm adâncime pe
celelalte feţe. În construcţii se folosesc următoarele tipuri de moloane:
- obişnuite sau cu coada scurtă, având o faţă prelucrată;
- butise sau cu coadă lungă cu o faţă prelucrată;
- curmezişuri cu coada cât grosimea peretelui şi două feţe văzute prelucrate, folosite la
realizarea zidurilor cu grosime redusă.
Pereţii de moloane se execută cu rosturi la faţa văzută de 1...1,5 cm (fig.4.58).

Fig.4.58. Elevaţia unui perete de moloane.

Pereţii de piatră – mozaic (poligonală) se execută din piatră lucrată cu faţa poligonală, de
obicei pentagonală sau hexagonală, obţinută din roci dure (granit, porfir, calcare dure, fig.4.59).

108
 Fig.4.59. Elevaţia unui perete de piatră-mozaic (poligonală).

Piatra de talie are forma regulată, prelucrată pe 4 sau 6 feţe şi cel puţin o dimensiune mai mare
de 70 cm. Feţele văzute pot fi prelucrate simplu cu chenar sau cu bosaje, din gros (cu şpiţul sau
cu dalta), prin buciardare, prin şlefuire sau lustruire. Întrucât piatra de talie are greutate mare, este
necesară manipularea cu utilaje de mică mecanizare (scripeţi, macarale simple etc.). Pentru
prinderea blocurilor din piatră de talie se folosesc gripia de forma unei pene demontabile, cârlige
simple sau cu lanţ şi cleşti. La zidurile din piatră de talie se folosesc legături metalice (scoabe,
dornuri, plăci în formă de coadă de rândunică), fixate cu mortar de ciment în locaşuri realizate
special.
Pereţii micşti de piatră sunt alcătuiţi din blocuri cu o prelucrare mai fină pentru feţele văzute,
iar spre interior din piatră brută sau cioplită din gros.

[Link]. Pereţi din blocuri mici de beton

Blocurile de beton pentru zidărie se realizează pline sau cu goluri, manual sau mecanizat. Forma
blocurilor de beton este paralelipipedică, iar la cele cu goluri, acestea sunt perpendiculare pe faţa
de rezemare, fiind închise pe celelalte 5 laturi. După densitatea aparentă în stare uscată, blocurile
mici de beton se împart în trei clase:
- clasa C1 cu ρa= 1001...1300 Kg/m3, realizate din agregate uşoare ca: argilă expandată
(granulit), scorie bazaltică;
- clasa C2 cu ρa= 1301...1500 Kg/m3, folosind ca agregat zgura granulată de furnal;
- clasa C3 cu ρa= 1501...1800 Kg/m3, realizate din beton simplu.
Pereţii se execută din blocuri întregi sau fracţiuni, ţeserea făcându-se la fiecare rând, iar rosturile
verticale sunt decalate cu 1/3 ...1/2 din lungimea unui bloc, dar cel puţin 10 cm. Pentru realizarea
ţeserii rosturilor verticale se folosesc pentru completări cărămizi pline sau cu goluri verticale.
Folosirea blocurilor mici de beton nu este admisă la pereţi de subsol, la zidăriile în medii agresive
sau la construcţiile amplasate în zone seismice. De asemenea nu este permisă spargerea blocurilor
mici de beton pentru realizarea de şliţuri pentru conducte.

[Link]. Pereţi din zidărie de cărămizi şi blocuri de lut

Lutul de construcţie este pământul argilo-nisipos alcătuit din argilă, praf şi nisip de 0,05...3 mm.
El se poate folosi în stare naturală sau cu adaosuri degresante ca: nisip, paie tocate, rumeguş etc.,
care se folosesc în scopul ameliorării unor proprietăţi ale argilelor cum ar fi micşorarea
contracţiei la uscare şi reducerea umidităţii. Pământul stabilizat este un pământ argilo-nisipos

109
amestecat cu adaosuri stabilizatoare (var sau ciment) care au rolul de a spori rezistenţa la apă; se
mai folosesc şi alte adaosuri ca: nisip, paie tocate, rumeguş sau talaş, care au rolul de a spori
rezistenţa termică şi de a reduce densitatea amestecului şi a contracţiei la uscare (până la 1,5%).
Pereţii de lut au următoarele avantaje:
- sunt ieftini;
- sunt termoizolanţi;
- sunt suficient de durabili dacă se iau măsuri să nu fie expuşi direct umidităţii şi
intemperiilor.
Dintre dezavantajele pereţilor de lut se menţionează:
- au rezistenţe mecanice reduse;
- sub acţiunea apei pot fi înmuiaţi şi spălaţi;
- nu se pot executa decât vara;
- nu sunt estetici.
Condiţiile de folosire a acestor pereţi:
- la încăperile cu umiditate sub 60% nu sunt necesare măsuri speciale de protecţie a
zidăriilor;
- la încăperile cu umiditate peste 60% sunt necesare măsuri de protecţie a zidăriilor.
Dimensiunile cărămizilor sunt 240x115x88 mm, iar cele ale blocurilor 365x240x138 mm.
Confecţionarea cărămizilor şi blocurilor din lut se face atât mecanizat cu ajutorul vibratoarelor,
cât şi manual prin batere cu maiul în tipare demontabile executate din lemn. După demontarea
tiparelor, cărămizile sau blocurile se lasă la uscare 2-4 zile în poziţia iniţială, după care sunt
aşezate pe cant, iar după alte 3-4 zile pot fi stivuite. Când sunt suficient de uscate se depozitează
în şoproane sau magaziii speciale până ajung la o umiditate de 6...8%.
Recomandări privind executarea zidăriei:
- se utilizează numai cărămizi (blocuri) perfect uscate;
- zidăria este bine să înceapă şi să se termine cu două rânduri de cărămidă bine arsă
(acestea sunt scoase spre exteriorul clădirii) servind atât repartizării sarcinilor aduse de
acoperiş pe ziduri, cât şi ca lăcrimar pentru protecţia contra pătrunderii apei;
- ţeserea este similară cu cea de la zidăria de cărămidă arsă cu legătura obligatorie la fiecare
rând;
- rosturile dintre cărămizi sau blocuri trebuie să fie umplute cu mortar (au grosimea de
5...10 mm);
- mortarul folost la zidărie: var-nisip 1:4; var-pământ argilos-nisip 1:0,3:5; ciment-pământ
argilos-nisip 1:0,7:10; argilă-nisip 1:2.
Grosimea pereţilor este de 50 cm la cei exteriori şi 25 cm la cei interiori. Pereţii reazemă pe
fundaţii din materiale locale (piatră, bolovani de râu) sau beton, iar înălţimea soclului trebuie să
fie de minimum 30 cm.

110
 [Link]. Pereţi din zidărie de chirpici
Prin chirpici se înţelege blocul confecţionat din amestec de pământ argilos cu paie sau alte
adaosuri fibroase (talaş, frunze uscate de conifere, fân, fibre de cânepă etc.) fără a fi presat. Ca
adaosuri se folosesc mai des paie de grâu, secară, orz sau ovăz care se taie la lungimi de 2...10
cm. La 1m3 de pământ argilos se adaugă 8-16Kg paie (se determină cantitatea prin încărcări pe
chirpici de probă). Rezistenţa de rupere la compresiune trebuie să fie de cel puţin 15 daN/cm2.
Blocul dacă este ţinut în apă trebuie să nu se înmoaie după un timp mai mic de 8 ore.
Dimensiunile blocurilor de chirpici sunt 365x240x138 mm. Executarea pereţilor din chirpici se
face după regulile de la cei din blocuri de lut presate. Din punct de vedere higrotermic, pereţii
exteriori ai clădirilor de locuit se fac cu grosimea de 36,5 cm în toate zonele climatice din ţara
noastră.

[Link]. Clasificarea pereţilor de zidărie

După natura materialelor folosite, pereţii de zidărie se împart în:
- pereţi de cărămizi şi din blocuri de piatră artificială;
- pereţi din blocuri de piatră naturală.
După modul de alcătuire pereţii de zidărie se clasifică în:
- zidării simple, care sunt alcătuite dintr-un tip de bloc de piatră naturală sau artificială şi
material de legătură (fig.4.60);
- zidării mixte, realizate din două sau din mai multe tipuri de blocuri de piatră artificială
sau naturală şi material de legătură;
- zidării armate, realizate prin înglobarea în mortarul din rosturile orizontale a unei
armături sau prin amplasarea barelor de oţel-beton individuale sau din carcase şi plase pe
feţele laterale ale zidăriei;
- zidării complexe, care este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi
sau în centuri care conlucrează solidar cu zidăria.
După natura solicitărilor, pereţii de zidărie se împart în:
- zidării solicitate de acţiuni mecanice, statice sau dinamice (încărcări gravitaţionale,
încărcări orizontale produse de cutremure, de vânt, de împingerea pământului etc.);
- zidării solicitate de acţiuni fizice (termice), chimice sau agresive.

Pereţi de zidărie mixtă

Pereţii de zidărie mixtă se realizează din două sau trei materiale care conlucrează la preluarea
încărcărilor, la îmbunătăţirea rezistenţelor termice şi hidrofuge sau la realizarea unui stil
arhitectonic.

111
 Fig.4.60. Perete de zidărie simplă. Fig.4.61. Perete de zidărie mixtă Fig.4.62. Perete de zidărie mixtă
din beton sau beton armat şi din piatră şi cărămidă:
cărămidă: 1-cărămidă; 2-beton a-pentru zid de subsol; b-pentru zid
sau beton armat; 3-hidroizolaţie; de faţadă; 1-piatră brută;
4-strat protecţie hidroizolaţie; 2-cărămidă; 3-fundaţie; 4-piatră
5-fundaţie [12]. prelucrată [12].

Fig.4.63. Pereţi de zidărie mixtă din cărămidă, Fig.4.64. Pereţi de zidărie mixtă din blocuri mici de
piatră şi beton: beton sau din b.c.a.:
1-cărămidă; 2-piatră; 3-beton [12]. 1-blocuri mici de beton; 2-tablă ondulată; 3-diblu de
lemn; 4-cui; 5-şaibă; 6-fundaţie; 7-blocuri de b.c.a.;
8-cărămidă de faţadă; 9-ancore metalice inoxidabile;
10-strat de aer ventilat [12].

Materialele folosite în alcătuirea pereţilor de zidărie mixtă se aleg în funcţie de modul de

comportare faţă de acţiunile mediului înconjurător. Astfel se pot realiza diverse combinaţii ale
materialelor: pereţi de beton sau beton armat şi cărămidă (fig.4.61), folosiţi la subsolurile
clădirilor cu destinaţie de locuinţă, soluţie în care cărămida fiind un material termoizolator se
aşază spre interiorul clădirii, pereţi de piatră naturală şi de cărămidă folosiţi ca ziduri de subsol
sau de faţadă (fig.4.62), având cărămida aşezată către interior; pereţi de cărămidă, beton şi piatră
având piatra aşezată spre exterior, cărămida spre interior şi betonul ca strat intermediar de

112
legătură (fig.4.63); pereţi din blocuri mici de beton şi tablă ondulată sau din blocuri de beton
celular autoclavizat şi cărămidă cu strat de aer ventilat (fig.4.64).

Pereţi de zidărie armată

Pereţii de zidărie armată se realizează din cărămidă şi din armătură care conlucrează la preluarea
eforturilor. Aceşti pereţi au o bună capacitate portantă, rezistenţe mai mari faţă de şocuri şi
vibraţii, dar necesită o tehnologie complicată. Zidurile se pot executa cu armare transversală sau
longitudinală. Armătura transversală confecţionată din bare de oţel-beton individuale, din calcare,
din plase sau grile polimerice se dispune în rosturile orizontale în secţiuni de colţ, de ramificaţii,
de intersecţii, la plinurile dintre goluri etc. (fig.4.65).

Fig.4.65. Armarea transversală a zidăriei:

a-la intersecţii; b-la ramificaţii; c-la intersecţii [12].

Armarea longitudinală sub formă de bare de oţel-beton de 3...8 mm, plase, carcase sau grile
polimerice aşezate la exteriorul, la interiorul sau pe ambele feţe ale zidăriei şi legate între ele cu
etrieri sau agrafe montate în rosturile orizontale (fig.4.66).

113
 Fig.4.66. Armarea longitudinală a zidăriei:

a-plan prin rost orizontal; b-plasă, carcasă de oţel-beton sau grilă polimerică; c-secţiune transversală; 1-
perete; 2-armătură orizontală; 3-armătură verticală; 4-etrieri sau agrafe [12].

Pentru a proteja armătura, tencuiala se execută cu grosimi mai mari în funcţie de diametru şi se
realizează din mortar pe bază de ciment sau ciment şi var. Armarea longitudinală pe ambele feţe
sub formă de carcase, plase sau grile polimerice legate între ele cu etrieri sau agrafe se folosesc şi
pentru consolidarea pereţilor.

Pereţi de zidărie complexă

Zidăria complexă este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi sau în centuri
de beton care conlucrează solidar cu zidăria de cărămidă; de blocuri de beton celular autoclavizat.
Zidăria complexă se foloseşte pentru a întări pereţii de zidărie la clădirile amplasate în zone
seismice şi pentru preluarea unor încărcări concentrate în zonele de rezemare a grinzilor. Zidăria
complexă se realizează prin înglobarea în grosimea pereţilor a unor stâlpi (sâmburi) de beton
armat având secţiunea de cel puţin 25x25 cm, modulată în funcţie de grosimea pereţilor
(fig.4.67).

114
 Fig.4.67. Pereţi de zidărie complexă:

a-elevaţie; b-secţiune curentă; c-secţiune la ramificaţie; d-secţiune la colţ; 1-fundaţie; 2-cuzinet de

beton armat; 3-stâlp (sâmbure) de beton armat; 4-centură de beton armat; 5-armătură de ancorare
[12].

Stâlpii se execută din beton armat de clasă C12/15, care au armătură verticală din bare de oţel-
beton OB37 minimum 4Φ12 mm sau PC52 cel puţin 4Φ10 mm şi etrieri Φ6 mm la 20...25 cm.
Etrierii se îndesesc în zona de înnădire a barelor verticale. Zidăria adiacentă stâlpilor se ancorează
cu bare de Φ6...8 mm sau cu plase sudate, amplasate la distanţe de 60...80 cm pe verticală şi cu
lungimi de ancorare de 50 cm. La clădirile amplasate în zone seismice, sâmburii de beton armat
se dispun în lungul zidului, la distanţe de 3...4 m şi obligatoriu la colţuri, ramificaţii, la intersecţii,
la capetele pereţilor puternic solicitaţi în plinurile de lăţime redusă dintre golurile pereţilor, în
jurul golurilor de uşi şi de ferestre în cazul când acestea fragmentează în mod disproporţionat
pereţii. La clădirile de tip sală având pereţi de lungimi şi înălţimi mari, stâlpii de beton armat sunt
rigidizaţi între ei pe verticală cu centuri intermediare de beton armat (fig.4.68).

115
 Fig.4.68. Rigidizarea pereţilor de zidărie în zone seismice:

1-stâlp de beton armat; 2-centuri de beton armat; 3-panouri de zidărie [12].

Se formează panouri de zidărie cu suprafeţe limitate în funcţie de gradul de protecţie antiseismică

al zonei. În zonele seismice se prevăd obligatoriu buiandrugi de beton armat la golurile din pereţi
pentru uşi şi ferestre.

Legarea pereţilor cu asize diferite

Pereţii portanţi se alcătuiesc, de obicei, din cărămizi sau blocuri cu aceeaşi înălţime pentru a
asigura ţeserea rosturilor. În situaţia în care acest lucru nu este posibil, legătura între zidurile
executate din cărămizi sau blocuri cu înălţimi diferite se realizează stâlpişori (sâmburi) de beton
armat înglobaţi în zidărie şi agrafe metalice (fig.4.69).

116
 Fig.4.69. Legarea pereţilor de cărămizi sau de blocuri cu asize diferite:

a-plan; b-elevaţie; 1-rând de cărămidă cu asiză de 10 cm; 2-rând de cărămidă cu asiză de 7,5 cm; 3-
stâlpişor de beton armat; 4-agrafe metalice; 5-etrieri [12].

[Link]. Pereţi cu goluri din zidărie de cărămidă

Pentru a reduce greutatea proprie şi a îmbunătăţi izolarea termică şi fonică, se execută pereţi
neportanţi de cărămizi aşezate în aşa fel încât să se creeze goluri, care se umplu cu materiale
termoizolatoare şi fonoizolatoare sau rămân neumplute. Pereţii de zidărie cu goluri se execută în
două sisteme: cu rosturi verticale longitudinale lărgite de 4...5 cm, umplute cu mortar sau cu
zgură (fig.4.70) şi cu goluri şi umpluturi uşoare.

Fig.4.70. Pereţi de zidărie cu rosturi Fig.4.71. Pereţi de zidărie cu goluri şi

verticale longitudinale lărgite: diafragme transversale verticale:

1-cărămidă plină; 2-rosturi lărgite a-perete cu grosimea de 1 cărămidă; b-perete cu

umplute cu mortar sau zgură.[11]. grosimea de 2 cărămizi; 1-perete longitudinal cu
grosimea de ½ cărămidă; 2-diafragmă transversală
verticală; 3-umplutură cu material termoizolant [11] .

117
Zidurile cu goluri se realizează din doi pereţi longitudinali cu grosimea de ½ cărămidă, aşezaţi la
distanţă de ½ ...1 cărămidă şi legaţi prin diafragme transversale verticale (pereţi de ½ sau 1
cărămidă), dispuse la distanţe de 1,50...2,00 m (fig.4.71) sau cu diafragme orizontale executate
din cărămizi şi legături metalice zincate înglobate în mortar de ciment amplasate la 5 sau 6
rânduri de cărămizi (fig.4.72). Pereţii transversali sunt ţesuţi cu cei longitudinali la fiecare rând.

Fig.4.72. Pereţi de zidărie cu goluri şi diafragme orizontale:

a-perete cu grosimea de 1 cărămidă; b-perete cu grosimea de 2 cărămizi; 1-perete

longitudinal cu grosimea de ½ cărămidă; 2-diafragmă orizontală; 3-umplutură cu material
termoizolant [11].

Se pot realiza şi pereţi de cărămizi aşezate pe cant (1/4 cărămidă) în lungul zidului ţi legate
transversal tot cu cărămizi pe muchie care sunt decalate (fig.4.73).

Fig.4.73. Pereţi de zidărie cu goluri din cărămizi aşezate pe cant [11].

Pereţii de zidărie cu goluri realizaţi cu cărămizi pe cant sunt cunoscuți şi sub denumirea de
zidărie americană. Pereţii cu goluri din zidărie de cărămidă au dezavantajul că rezistenţele
mecanice sunt foarte reduse la acţiuni seismice şi necesită manoperă pretenţioasă.

118
 4.2.4. Pereţi turnaţi
Se realizează prin turnare în tipare numite cofraje a unui material care poate fi de obicei beton,
beton celular uşor neautoclavizat sau lut (fig.4.74).

Fig.4.74. Pereţi turnaţi:

1-cofraj; 2-beton sau lut; 3-lucrări de sprijinire (proptele).

Cofrajele sunt construcţii provizorii, auxiliare, care au rolul să dea betonului sau lutului forma şi
dimensiunile prevăzute în proiect şi să susţină greutatea proprie până când acesta se întăreşte şi
poate prelua încărcări. Cofrajele sunt alcătuite din tiparul sau cofrajul propriu-zis care dă forma şi
dimensiunea elementului de beton sau lut şi eşafodaje, care asigură susţinerea şi rigidizarea
tiparelor pe timpul turnării.
După sistemul de execuţie, cofrajele sunt:
- fixe, confecţionate direct pe şantier, la locul de turnare; materialul este apoi recuperat şi
refolosit după ajustare şi o nouă asamblare;
- demontabile, alcătuite din panouri tipizate care se asamblează pe şantier;
- mobile, prevăzute cu instalaţii mecanice şi dispozitive care permit deplasarea cofrajelor în
plan orizontal sau vertical, pe măsura întăririi zonelor turnate (cofraje glisante, rulante
etc.);
- speciale, folosite la anumite elemente din beton sau în anumite condiţii de lucru: panouri
de vacuum, cofraje suspendate de armătură; cofraje pierdute, tipare pentru prefabricate de
beton etc.
După materialul din care se execută, cofrajele pot fi:
- de lemn, confecţionate din cherestea, placaje din produse de aşchii de lemn (P.A.L.) şi
produse din fibre de lemn (P.F.L.), lemn rotund;
- de metal, confecţionate din tablă, ţevi şi profile laminate;
- de polistiren expandat ignifugat (Styropor sau Neopor);

119
 - mixte, confecţionate din lemn, oţel etc.
Cofrajele mobile şi speciale sunt avantajoase mai ales în cazul construcţiilor înalte (silozuri,
turnuri de răcire, coşuri de fum etc.).

[Link]. Pereţi de beton şi beton armat turnaţi monolit

Betonul simplu este o piatră artificială de construcţie obţinută în urma întăririi unui amestec
omogen de liant (ciment), agregate (nisip, pietriş sau piatră spartă etc.) şi apă, luate în anumite
proporţii. Amestecul de liant şi apă formează o pastă care, în urma unor procese fizico-chimice,
se întăreşte transformându-se într-o substanţă solidă denumită piatră de ciment şi care leagă între
ele granulele de agregat. Betonul simplu, asemenea pietrei naturale, rezistă bine la uzură şi
compresiune, dar are rezistenţe mici la întindere (de 15 până la de 20 de ori mai mici decât
rezistenţa la compresiune).
Betonul armat se obţine prin asocierea raţională a betonului simplu cu armături din oţel sub
formă de bare, plase sudate sau profile care conlucrează cu betonul. În această asociere armăturile
au rolul de a prelua în totalitate eforturile unitare de întindere sau de a mări rezistenţa la
compresiune a secţiunilor de beton comprimate.
Betonul monolit este turnat direct pe şantier, în cofraje, realizându-se structurile de rezistenţă ale
clădirilor (stâlpi, grinzi, planşee, pereţi etc.) sau ale construcţiilor inginereşti, fără a mai necesita
lucrări de îmbinare ulterioare. Betonul şi betonul armat se folosesc la realizarea pereţilor portanţi
şi neportanţi pentru clădirile civile, industriale, agrozootehnice şi la construcţiile inginereşti,
datorită avantajelor pe care le prezintă şi anume:
- capacitate portantă mare;
- rigiditate ridicată datorită conlucrării elementelor structurii, determinată de legăturile
monolite dintre pereţii transversali şi cei longitudinali;
- durabilitate mare;
- permit tehnologii de execuţie industrializate prin folosirea de cofraje plane, spaţiale şi
glisante.
Dezavantajele pereţilor realizaţi din beton şi beton armat sunt:
- betonul are o rezistenţă termică redusă;
- tehnologia de realizare bazată pe procese umede impune luarea unor măsuri suplimentare
la turnare şi în timpul întăririi;
- necesită un volum mare de lucrări şi materiale pentru cofraje;
Pereţii de beton armat turnat monolit sunt cunoscuţi sub denumirea de diafragme.
După modul de alcătuire al pereţilor portanţi exteriori din beton armat monolit se întâlnesc
(fig.4.75):
- pereţi portanţi realizaţi în două straturi (bistrat);
- pereţi portanţi în trei straturi (tip sandviş).
Pereţii portanţi din două straturi au următoarea structură:

120
 - un strat portant (de rezistenţă) de beton armat monolit de clasă C12/15...C20/25, având
grosimea de minimum 15 cm, dispus către interior sau exterior;
- un strat termoizolant, dispus către interior sau exterior realizat din materiale rigide ca:
blocuri, plăci, fâşii din beton celular autoclavizat sau granulit, corpuri ceramice cu goluri
etc.

Fig.4.75. Structuri de pereţi portanţi exteriori din beton armat monolit:

1-strat portant; 2-strat termoizolant; 3-strat de protecţie; 4-barieră de vapori.

Stratul termoizolant se poate executa o dată cu turnarea diafragmelor prin introducerea în cofraje
a materialelor termoizolante sau ulterior prin zidirea acestor materiale la faţa exterioară a
pereţilor. Grosimea stratului termoizolant rezultă în urma dimensionării termice, în funcţie de
zona climatică, cerinţele de confort interior, materialul folosit etc. Pereţii portanţi realizaţi din trei
straturi au următoarea structură:
- un strat portant având grosimea de minimum 15 cm, realizat din beton armat de clasă
C12/15...C20/25 dispus către interior sau exterior;
- un strat termoizolant realizat din plăci, fâşii din betoane poroase (beton celular
autoclavizat, betoane cu agregate vegetale), polistiren expandat etc.;
- un strat de protecţie a termoizolaţiei realizat din beton armat cu grosimea de 5...7 cm.
Legătura dintre cele două straturi de beton se face cu ajutorul unei agrafe metalice
inoxidabile legate de armături. În funcţie de amplasarea stratului termoizolant se
introduce şi o barieră de vapori pe partea caldă a peretelui cu rol de protecţie a
termoizolaţiei.
Pereţii portanţi realizaţi din trei straturi pot avea şi următoarea structură (fig.4.76):
- un strat termoizolant realizat din cofraje de Neopar sau Styropor (pierdute) cu grosimea
de 6,35 sau 18 cm, dispus spre exterior;
- un strat portant de beton armat monolit de clasă C12/15...C20/25, având grosimea de
minimum 15 cm; dispus median între două cofraje (pierdute) de Neopar sau Styropor;
- un strat termoizolant realizat din cofraje (pierdute) de Neopor sau Styropor cu grosimea
de 6,35 cm, dispus către interior.

121
 Fig.4.76. Perete portant din trei straturi şi cu cofraje pierdute de Neopor sau Styropor.

Pereţii interiori de beton armat monolit se realizează dintr-un singur sau din trei straturi, având
grosimea determinată din condiţii de rezistenţă şi de stabilitate, de izolare fonică, de rezemare a
planşeelor şi se ia egală de minimum 15 cm. Structurile cu pereţi portanţi de beton armat monolit
au o comportare bună la acţiunea seismică şi de aceea se pot folosi la clădiri cu 30...40 de
niveluri.

[Link]. Pereţi de beton celular uşor neautoclavizat

Betonul celular neautoclavizat (b.c.u.) este o piatră artificială de construcţie obţinută în urma unui
amestec omogen de liant (ciment), agregate (nisip de 0-3 mm), apă şi spumă preparată după o
tehnologie de fabricaţie specială, în instalaţii produse de Firma Foton Self 2000. Se utilizează în
special la realizarea pereţilor exteriori sau interiori de compartimentare-neportanţi; la construcţii
civile, industriale sau agrozootehnice. Pereţii se realizează prin turnare în cofraje, în care este
admisă şi armarea lor. Având în vedere tehnologia de fabricaţie, elementele obţinute prin turnarea
betonului celular uşor neautoclavizat pot avea orice formă şi dimensiune conform tiparului. Se
pot realiza elemente de zidărie paralelipipedice, nut şi feder, lego, ornamentale şi de arhitectură.
Din beton celular uşor neautoclavizat se pot realiza şi blocuri de zidărie folosite pentru
executarea pereţilor.
[Link]. Pereţi de lut sau pământ stabilizat bătut în cofraje
La realizarea pereţilor de pământ trebuie acordată atenţie atât la materialul folosit cât şi la
tehnologia de execuţie. Calitatea materialului folosit este cea prevăzută în cazul pereţilor de
zidărie cu cărămizi şi blocuri de lut şi pământ stabilizat.
Prepararea amestecului de lut se face astfel: se aşterne pe o platformă un strat de 15...20 cm
pământ argilos. Se bate bine cu maiul, în timp ce este stropit cu apă, mărunţindu-se până se
obţine o masă omogenă de pământ argilos cu granule mici, se înlătură pietrele cu dimensiuni mai
mari de 3 cm, rădăcini, părţi organice. Apoi se adaugă pietriş, nisip mărunt şi grăunţos pentru
îmbunătăţirea granulometriei precum şi adaosul pentru reducerea greutăţii şi a contracţiei (paie
tocate, rumeguş etc. bine umezite). Pământul argilos şi adaosurile se amestecă cu lopeţile până se
obţine o masă omogenă, umiditatea recomandată fiind de 12...18% (dacă strângând pasta mâna

122
rămâne murdară, înseamnă că umiditatea este prea mare, dacă pasta se sfărâmă şi nu lasă urme pe
mână, umiditatea este prea mică).
Prepararea amestecului de pământ stabilizat se face astfel: pământul argilos se aşază în
straturi de 10 cm şi se frământă până se fărămiţează. Se vor înlătura pietrele mai mari de 3 cm,
rădăcinile şi corpurile organice. Peste fiecare strat de pământ argilos se aşază materialul pentru
îmbunătăţirea granulometriei şi adaosul fibros necesar bine umezit. Se amestecă până se obţine o
pastă omogenă. Aceasta se aşază în straturi de 10...12 cm. Fiecare strat se stropeşte cu lapte de
var sau se presară ciment, adăugându-se cantitatea de apă necesară. Se aşază circa 3 straturi şi se
amestecă apoi până se obţine din nou o masă omogenă la culoare şi consistenţă. Dacă este
posibil, se recomandă omogenizarea mecanică în malaxoare. Timpul în care pământul stabilizat
poate fi folosit este limitat la 5 ore dacă s-a folosit varul şi 1 oră în cazul întrebuinţării
cimentului.
Recomandări constructive şi tehnologice. Pereţii de lut sau de pământ stabilizat se fac de
minimum 50 cm pentru cei exteriori şi minimum 25 cm pentru cei interiori.
Execuţia se face în cofraje în care se aşază straturi de 12...14 cm, care se compactează prin batere
cu maiul. La colţuri, ramificaţii şi intersecţii legătura zidurilor este asigurată datorită straturilor
ţesute (fig.4.77), iar pentru siguranţă se introduce prăjini din lemn şi sârmă ghimpată.

Fig.4.77. Ţeserea pereţilor din lut sau pământ stabilizat bătut în cofraje.

Pereţii reazemă pe fundaţii din materiale locale (piatră, bolovani de râu sau beton), iar înălţimea
soclului trebuie să fie minimum 30 cm. Peste soclu se prevăd două straturi de carton bitumat,
după care se începe executarea pereţilor cu două rânduri de cărămidă. De asemenea, la partea
superioară a pereţilor se aşază două rânduri de cărămidă scoase în exterior cu 2...5 cm care apără
zidurile de apele meteorice. Pereţii se pot tencui cu lut stabilizat sau cu mortar de var de 2 cm
grosime. Pereţii aceştia se execută pe înălţimi de maximum 1,00 m pe zi, pentru ca tasarea să se
facă gradat şi pe măsură ce lutul sau pământul stabilizat se întăreşte. Pereţii transversali se
încastrează în cei longitudinali în şanţuri cu adâncimea de 3-4cm.

4.2.5. Pereţi din lut pe schelet de lemn cu împletituri de nuiele

Se întâlnesc pereţi de lut pe schelet de lemn cu împletitură rară (fig.4.78) sau deasă.

123
 Fig.4.78. Pereţi de lut pe schelet de lemn cu împletitură rară:

1-stâlpi; 2-prăjini; 3-nuiele.

Împletitura rară se realizează pe un schelet de lemn din stâlpi de rezitenţă cu diametrul de 12...15
cm, fixaţi la partea superioară în cosoroabă şi amplasaţi la distanţe de 1,00...1,50 m unul faţă de
altul. Între stâlpi se amplasează prăjini cu diametrul de 5-6cm la distanţe de 30...40 cm una de
alta, pe care se împletesc nuiele de salcie, brad, alun etc. cu grosimi de 2 cm aşezate la o distanţă
de 10 cm una faţă de alta. Între împletiturile de nuiele se introduce şi se presează pământul argilo-
nisipos amestecat cu materiale fibroase. Se umple spaţiul dintre nuiele pe măsură ce se ridică
împletitura pe înălţimea de 3...4 rânduri. Se bulgăresc feţele pereţilor în mai multe straturi după
umplerea spaţiului dintre nuiele (bulgărirea se face prin aruncarea cu putere a pastei de lut).
Straturile bulgărite se lasă cu faţa brută cum ies din aruncare, iar numai ultimul strat se netezeşte
cu mortar de lut. Pereţii de lut pe schelet de lemn cu împletitură deasă se realizează asemănător
cu cei de împletitură rară, însă nuielele se aşază alăturat, formând un gard sau se execută o
împletitură dublă pe ambele feţe ale zidurilor, folosind două rânduri de prăjini. Umplutura se
execută tot cu pastă de lut şi materiale fibroase, iar după bulgărire pereţii se tencuiesc.
Mai există şi varianta de pereţi de lut pe schelet de lemn cu prăjini sau şipci orizontale. Pe
stâlpii de rezistenţă cu diametrul de 12...15 cm amplasaţi la distanţe de 1,00...1,50 m unul faţă de
altul, se fixează pe ambele feţe la 25 cm şipci cu secţiunea 3x5 cm sau prăjini de 3,5...4 cm
grosime. Între şipci sau prăjini se introduce pasta de lut cu materiale fibroase, se bulgăresc, iar la
exterior se tencuiesc.

4.2.6. Pereţi prefabricaţi

Tendinţa de industrializare a lucrărilor de construcţie a impus înlocuirea zidăriei de cărămidă şi
blocuri mici cu panouri mari de prefabricate de dimensiunile unui perete. Soluţia prefabricării
pereţior a apărut ca o consecinţă a industrializării construcţiilor cu scopul scurtării termenului de
execuţie, al sporirii productivităţii muncii şi al reducerii preţului de cost. La locul de execuţie,
operaţiile sunt numai de montare, executarea fiind asigurată fie într-un atelier apropiat sau chiar
în unităţi specializate amplasate de multe ori la mari distanţe. Panourilor mari pentru pereţi pot fi
utilizate la clădiri civile, industriale şi agrozootehnice. Soluţiile de prefabricare sunt foarte
diverse, atât ca materiale cât şi ca dimensiuni sau ca rol în construcţie.

124
 [Link]. Panouri mari de beton armat
Se folosesc la clădiri de locuit, hoteluri, cămine, având P+4...P+8 etaje, alcătuind în acelaşi timp
şi structura de rezistenţă a clădirii. După rolul pe care îl au în structura de rezistenţă, panourile
pot fi portante, autoportante sau de umplutură. După poziţia în clădiri pot fi panouri mari pentru
pereţi interiori şi panouri mari pentru pereţi exteriori. Panourile mari portante pentru pereţi
interiori (fig.4.79,a) se execută dintr-un singur strat de beton de clasă C16/20...C20/25 în grosime
de 12...14 cm la clădiri cu P+4 etaje, respectiv 16...18 cm la clădiri cu P+8 etaje. De asemenea se
folosesc şi betoane cu agregate uşoare (zgură expandată, granulit etc.) având clasa LC12/13 şi
grosimea mai mare. Panourile de pereţi interiori neportanţi se folosesc la compartimentarea
apartamentelor. Panourile mari pentru pereţi exteriori (fig.4.79,b) pot fi de asemenea portante sau
de umplutură şi se pot realiza în două moduri:
- panouri exterioare cu dimensiunile unui perete de cameră;
- panouri exterioare fragmentate în elemente montate sub ferestre denumite parapete şi
între ferestre denumite şpaleţi.

Fig.4.79. Panouri mari din beton armat:

a-panouri pentru pereţi interiori; b-panouri pentru pereţi exteriori.

Panourile exterioare sunt alcătuite, în general, din trei straturi şi au o grosime de 20...27 cm,
funcţie de izolarea termică:
- un strat de beton armat de clasă C16/20...C20/25 cu grosimea de minimum 5 cm spre
exteriorul clădirii;
- un strat termoizolant din beton uşor, vată minerală, beton celular autoclavizat, polistiren
expandat etc. în mijlocul peretelui;
- un strat de beton de rezistenţă de 10...12 cm spre interiorul clădirii. Panourile mari
exterioare se pot realiza şi în alte sisteme constructive.
Pentru clădirile de locuit, hoteluri, cămine, panourile mari prefabricate din beton armat se aleg cu
dimensiunile unei camere, iar la halele agrozootehnice cu dimensiunile unei travei. Panourile
mari prefabricate din beton armat folosite la halele avicole şi pentru iepuri de casă (fig.4.80) sunt
realizate în trei straturi, două din beton armat de clasă C16/20 de 5 cm grosime şi unul central,
termoizolant realizat din diverse materiale (deşeuri textile sub formă de saltele din polietilenă
etc.) de 12 cm.

125
 Fig.4.80. Panouri mari prefabricate din beton armat folosite la hale avicole şi pentru iepuri.

Rosturile între panourile alăturate sunt etanşate cu deşeuri de vată minerală sau şnur gudronat,
acoperite ulterior cu mortar de ciment şi aracet sau cu chit Tiocolic aplicat cu pistolul. Partea
inferioară a panoului (65 cm) care intră în contact cu pământul se protejează prin hidroizolaţie
realizată din:
- folie din P.V.C. plastifiat de 0,8 mm grosime lipită continuu cu adezivi Romoltex;
- vopsitorie pe bază de epox-gudron EG 12, EG14;
- hidrobet (emulsie de bitum şi 2...3 straturi de latex).
Cele două straturi de beton armat, groase fiecare de 5 cm sunt legate din loc în loc prin ploturi din
beton monolit sau prefabricat cu dimensiunile de 16x12 cm. Aceste legături trebuie limitate ca
suprafaţă la strictul necesar deoarece ele constituie punţi termice (conductivitatea termică prin
beton este mai mare decât prin stratul termoizolant), pe care, în anumite condiţii se poate produce
condens. Execuţia panourilor se face fie în unităţi specializate pentru elemente prefabricate, fie
prin preturnare pe şantier. Se începe prin turnarea stratului de beton armat situat în poziţia de
montaj, spre exteriorul halei. Se aşază apoi stratul termoizolant, care în prezent se realizează mai
ales cu saltele din polietilenă umplute cu deşeuri textile, peste care se poziţionează bariera de
vapori aşezată pe o placă din P.F.L. de 3...6 mm grosime. Placa din P.F.L. este foarte importantă
pentru uniformizarea tasării termoizolaţiei la turnarea betonului armat din stratul situat spre
interiorul halei. În varianta pereţilor portanţi, în structura panoului la partea inferioară este inclusă
o grindă din beton armat care asigură rezemarea panourilor pe două fundaţii tip jgheab.

[Link]. Pereţi din fâşii armate de beton celular autoclavizat

Pereţii se realizează din fâşii armate de beton celular autoclavizat (b.c.a.) montate vertical sau
orizontal. Fâşiile au grosimi de 15...25 cm, lăţimi de 60 cm şi lungimi de 3...6 m. Armarea
fâşiilor se realizează cu plase sudate dispuse la ambele feţe. Armătura are rolul de a prelua
solicitările provenite din transportul şi manipularea fâşiilor şi, în funcţie de poziţia lor în clădire
şi a celor date de acţiunea vântului. Pentru o mai bună monolitizare şi etanşare între ele, fâşiile
sunt prevăzute pe canturi cu alveole semicirculare. Fâşiile se asamblează între ele cu ajutorul unui
mortar adeziv pe bază de aracet, iar alveolele se umplu cu mortar fluid de ciment marca M100.
Pereţii realizaţi din fâşii armate de b.c.a. pot fi portanţi, autoportanţi sau de umplutură. Pentru
pereţii portanţi, fâşiile se pot folosi la clădiri cu parter sau cu parter şi un etaj cu înălţimea

126
nivelului de maximum 3,00 m şi distanţa dintre axele pereţilor portanţi de maximum 6,00 m.
Pentru o mai bună etanşare, la colţuri, ramificaţii şi intersecţii, îmbinarea dintre fâşiile dispuse pe
cele două direcţii se completează cu corniere realizate din împlâslitură din fibre de sticlă. Fixarea
fâşiilor la partea inferioară (pardoseală) se realizează prin intermediul unui strat de mortar de
poză care se aşterne pe măsură ce se montează fâşiile. Montajul fâşiilor se începe de la colţuri,
ramificaţii şi intersecţii şi se termină la golurile pentru uşi sau ferestre, respectiv în câmpul
pereţilor. Fixarea fâşiilor la partea superioară (tavan) se realizează prin legarea acestora cu
centuri din beton armat. Legarea fâşiilor de centuri se realizează cu ajutorul unor bare de oţel-
beton introduse în rosturile verticale (alveolele) dintre fâşii, în mortarul fluid M100, pe o anumită
adâncime faţă de capetele acestora. Buiandrugii pentru golurile uşilor şi ale ferestrelor se
realizează din beton armat. La clădirile amplasate în zone cu grad de protecţie antiseismică
ridicat, la colţuri, ramificaţii şi intersecţii precum şi la marginile golurilor pentru uşi şi ferestre se
prevăd în rosturile verticale bare din oţel-beton continue, pe toată înălţimea peretelui. În acelaşi
scop, colţurile, ramificaţiile şi intersecţiile pot fi întărite cu stâlpi (sâmburi) din beton armat.
Forma în plan a clădirilor va fi de preferinţă dreptunghiulară, clădirile cu formă de L,T,U se
prevăd cu rosturi antiseismice, iar clădirile cu lungimi mai mari de 25,0 m se separă prin rost de
dilataţie. La pereţii de rigidizare nu se admite prevederea golurilor pentru uşi sau ferestre la o
distanţă mai mică de 60 cm de la peretele portant contravântuit. Plinurile dintre golurile de uşi şi
ferestre trebuie să fie cel puţin de 1,20 m.
Pentru pereţii autoportanţi sau de umplutură (fig.4.81) prinderea fâşiilor se face pe elementele de
structură ale clădirii, acestea fiind stâlpii sau grinzile.

Fig.4.81. Fixarea fâşiilor armate din b.c.a. pentru pereţi autoportanţi sau de umplutură.

Principalele avantaje ale pereţilor din fâşii armate de b.c.a. constau în creşterea productivităţii
muncii pe şantier faţă de zidăriile tradiţionale; consumul redus de manoperă; greutatea redusă a
clădirilor. La pereţii realizaţi din fâşii armate de b.c.a. folosiţi la clădirile zootehnice se impune
luarea unor măsuri de protecţie împotriva acţiunii umidităţii interioare ridicate, prin prevederea
unei bariere contra vaporilor de apă din vopsea pe bază de clor-cauciuc sau răşini sintetice,
aplicată la interior şi asigurarea difuziei vaporilor de apă spre exterior prin realizarea unui strat de
aer ventilat cu ajutorul panourilor de tablă ondulată (fig.4.82).

127
 Fig.4.82. Perete diin fâşii de beton celular autoclavizat cu spaţiu de aer ventilat:

1-panou de tablă ondulată; 2-barieră de vapori (clor-cauciuc); 3-fâşii din b.c.a; 4-hidroizolaţie; 5-mortar de
poză; 6-soclu de beton termoizolat; 7-cârlig pentru susţinerea panoului de tablă ondulată [18].

[Link]. Pereţi din panouri uşoare tip sandviş

Se realizează dintr-un schelet de rezistenţă pe care se fixează pe cele două feţe căptuşeli realizate
divers (din lemn, mase plastice, metal) între care se amplasează un strat termoizolant din
polistiren expandat, poliuretan etc.(fig.4.83).

Fig.4.83. Panouri uşoare tip sandviş:

1-cadru de rezistenţă; 2-căptuşeală; e-strat termoizolant.

În funcţie de tipul materialului folosit şi de condiţiile de umiditate din interiorul clădirii, structura
peretelui trebuie să conţină şi barieră de vapori amplasată pe faţa caldă a termoizolaţiei (spre
interior). Pentru evacuarea umidităţii care totuşi pătrunde în structura peretelui se poate realiza un

128
strat de aer ventilat, care să aibă posibilitatea comunicării cu mediul exterior. Grosimea pereţilor
exteriori realizaţi din panouri uşoare tip sandviş se poate reduce până la 7...8 cm, faţă de cei din
cărămidă (37,5 cm).

[Link]. Pereţi din panouri de lemn

Se realizează din produse de lemn superioare obţinute prin prelucrarea industrială sub formă de
plăci din aşchii de lemn (P.A.L.) şi plăci din fibre de lemn (P.F.L.) poroase sau dure, sub formă
de: panouri realizate într-un singur strat; panouri din unul sau mai multe rânduri de plăci; fără
spaţii între ele; panouri din mai multe straturi cu spaţiu de aer între ele sau umplute cu materiale
termoizolante şi fonoizolante (fig.4.84).

Fig.4.84. Pereţi din panouri de lemn:

1-P.F.L dur; 2-P.F.L. poros; 3-P.A.L.; 4-strat de aer; 5-strat termoizolant [18].

Pereţii se pot realiza, de asemenea, dintr-un schelet din lemn de răşinoase sau din elemente
prefabricate din beton armat pe care se aplică, pe ambele feţe, panouri din P.F.L. sau P.A.L.
Muchiile panourilor se protejează cu şipci de lemn lipite sau îmbinate între ele prin prelucrare în
lambă şi uluc, cu profile metalice sau plastice. Panourile se îmbină între ele prin lipire cu chit de
aracet sau prin simplă alăturare şi fixare la partea superioară şi inferioară. Pereţii se pot executa
ficşi, demontabili sau mobili şi se utilizează mai ales la halele avicole, unde umiditatea relativă
interioară este mai redusă. În cazul realizării pereţilor din panouri uşoare, se vor lua măsuri de
protejare faţă de contactul direct cu animalele mari (taurine, suine), prin dispunerea
corespunzătoare a boxelor sau prevederea de grilaje. La pereţii formaţi din mai multe straturi,
există pericolul, când execuţia este defectuoasă, ca stratul termoizolant, dacă este afânat să se
taseze. Se formează astfel goluri în termoizolaţie la partea superioară a pereţilor, prin care se
produc pierderi mari de căldură, apar zone de condens şi în consecinţă, materialele organice de
umplutură putrezesc şi se deteriorează elementele de construcţie.

4.2.7. Pereţi de lemn

Pereţii de lemn se folosesc la clădiri civile din zone de munte, la construcţii provizorii, la clădiri
agrozootehnice etc. Avantajele pereţilor de lemn sunt:
- au greutate proprie redusă;

129
 - se execută uşor;
- se pot prefabrica;
- asigură o izolare termică şi fonică bună;
- sunt estetici.
Dintre dezavantajele pereţilor de lemn se menţionează:
- au o comportare necorespunzătoare la incendii;
- sunt putrescibili;
- variaţia umidităţii provoacă umflarea şi contrangerea lor;
- au durabilitate mică;
- creează dificultăţi la executarea lucrărilor de instalaţii electrice şi pentru încălzire.
Pereţii se pot executa din lemn brut sau parţial prelucrat, din lemn ecarisat (grinzi, dulapi,
scânduri) din plăci din fibre de lemn (P.F.L.) sau plăci din aşchii de lemn (P.A.L.). După modul
de alcătuire, pereţii de lemn pot fi: masivi, cu schelet din lemn şi materiale de umplutueă sau
prefabricaţi. Pereţii de lemn pot fi portanţi, autoportanţi sau purtanţi.

[Link]. Pereţii masivi de lemn

Sunt alcătuiţi din grinzi sau bârne de lemn rotund, prelucrate numai pe două feţe pentru o aşezare
mai bună sau din lemn ecarisat (fig.4.85).

Fig.4.85. Pereţi masivi de lemn:

1-fundaţie; 2-soclu; 3-hidroizolaţie; 4-talpă sau babă; 5-grinzi de lemn; 6-cepuri de lemn sau dornuri metalice.

Grinzile se îmbină prin cepuri de lemn sau dornuri metalice, iar la colţuri, ramificaţii sau
intersecţii prin chertare. Peretele reazemă pe fundaţie sau pe soclu prin intermediul unei grinzi de
dimensiuni mari, denumită talpă sau babă. Pentru o izolare termică mai bună, rosturile sunt
acoperite cu câlţi, pâslă sau frânghie gudronată şi se tencuiesc.

130
 [Link] Pereţi cu schelet de lemn
Scheletul de rezistenţă este executat din lemn rotund sau ecarisat, alcătuit din elemente
orizontale, numite talpă inferioară (babă) şi talpă superioară (cosoroabă) cu secţiuni de
10x15...15x19 cm; elemente verticale de rezistenţă – stâlpi sau montanţi cu secţiuni de
10x10...15x15 cm; piese înclinate – diagonale sau contravântuiri (contrafişe) cu secţiuni
8x10...12x15 cm (fig.4.86).

Fig.4.86. Perete cu schelet de lemn: Fig.4.87. Perete cu schelet de lemn şi scânduri sau dulapi:

1-talpă inferioară (babă); 2-stâlpi ( montanţi) a-alăturat; b-în lambă şi uluc; c-caplama; 1-schelet de

3-talpă superioară (cosoroabă); 4-piesă rezistenţă; 2-scânduri (dulapi).

intermediară; 5-contravântuire.

Pe scheletul de rezistenţă se fixează scânduri sau dulapi aşezaţi alăturat, îmbinaţi în lambă şi uluc
sau caplama (fig.4.87); scânduri aşezate la interior şi exterior şi umplutură termoizolantă din
rumeguş, talaş, vată de sticlă, zgură, moloz, stufit, pâslă minerală, piatră sau spărtură de
cărămidă, aşezată între două rânduri de şipci bătute pe ambele feţe ale scheletului de rezistenţă,
care se tencuiesc; zidărie de cărămidă sau plăci prefabricate aşezate în golurile dintre elementele
structurii. Pentru îmbunătăţirea microclimatului şi protejarea mai eficientă a elementelor de
construcţe, la faţa interioară a peretelui se pot prevedea suprafeţe reflectorizante obţinute prin
vopsire sau prin aplicarea unor folii metalice.

4.2.8. Pereţi de tablă

Pereţii se pot realiza din tablă ondulată sau cutată neizolaţi sau izolaţi termic. Pereţii de tablă au
durabilitate mare, aspect plăcut, uşor de montat şi demontat. Pentru realizarea pereţilor se
foloseşte tablă de aluminiu sau de oţel tratată contra coroziunii.
Pereţii din tablă de aluminiu pot fi: interiori sau exteriori, reci sau calzi, neizolaţi sau izolaţi
termic. Pereţii se realizează din panouri de tablă ondulată sau cutată cu grosimi de 0,4...1,0 mm.
Pentru a asigura o suprafaţă continuă, panourile de tablă ondulată se petrec pe minimum 10 cm în
lungul ondulelor, iar transversal cu 1...1,5 ondule. Fixarea panourilor de tablă fără izolaţie
termică de structura de rezistenţă a peretelui, alcătuită din rigle orizontale şi stâlpi, se realizează
cu şuruburi de oţel inoxidabil autofiletante, şuruburi tip cui sudabile sau cu nituri. Pentru

131
realizarea pereţilor izolaţi termic se folosesc panouri prefabricate sau care se asamblează la locul
de punere în operă şi stratul termoizolator median. Stratul termoizolant se execută din vată de
sticlă, spumă de poliuretan, polistiren expandat etc. Pentru a asigura îmbinarea panourilor se
folosesc falţuri sau lambă şi uluc, iar rosturile se etanşează cu chit sau cordoane elastice. Pereţii
de tablă de aluminiu pot rămâne netrataţi sau se vopsesc sau lăcuiesc.
Pereţii de tabla de oţel se realizează din tablă galvanizată, electrozincată sau acoperită cu email,
materiale plastice cu grosimea de 0,5...1,5 mm, iar profilul ondulat sau cutat (nervurat fig.4.88).
Alcătuirea pereţilor, care pot fi interiori sau exteriori, reci sau calzi, izolaţi sau neizolaţi termic,
precum şi fixarea panourilor sau a foilor de tablă de elementele de rezistenţă ale clădirii se fac
indentic cu pereţii de aluminiu.

Fig.4.88. Perete din tablă cutată (nervurată) de oţel:

a-elevaţie; b-plan; 1-tablă cutată aşezată orizontal la interior; 2-tablă cutată aşezată vertical la exterior;
3-termozizolaţie; 4-lăcrimar; 5-stâlp de reziatenţă [18].

4.2.9. Pereţi de sticlă

Pereţii de sticlă sunt folosiţi la clădiri pentru birouri, aeroporturi, staţii de cale ferată, clădiri
comerciale, la locuinţe, la construcţii industriale şi agrozootehnice. Pereţii de sticlă au avantajul
că asigură o iluminare naturală bună a încăperilor, au aspect arhitectural plăcut, se montează uşor,
nu au nevoie de finisaje şi nu folosesc procese umede. Ca dezavantaje sunt menţionate: nu
asigură izolare termică şi fonică bună, sunt greu de etanşat, sunt sensibili la şocuri, nu asigură
siguranţă în exploatare. Pentru realizarea pereţilor se folosesc: sticlă plană nearmată sau armată,

132
sticlă specială care filtrează razele solare, sticlă ondulată armată, sticlă profilată (profilit), dale de
sticlă presată etc.
Pereţii de sticlă plană armată se folosesc la construcţii comerciale, aerogări, la sere. Sticla sub
formă de panouri se montează pe rame de lemn, de aluminiu, de metal, de materiale plastice şi se
etanşează cu chituri speciale sau benzi elastice de cauciuc, împâslituri din fibre de sticlă etc.
Pereţii din dale de sticlă presată pot fi exteriori sau interiori şi se folosesc pentru încăperi care
primesc lumină indirectă şi se execută prin amplasarea dalelor pe cant în rânduri orizontale şi
verticale cu rosturi continue. Dalele au o faţă plană şi una concavă, iar canturile au uluce. Pentru
a mări stabilitatea pereţilor se montează bare de oţel-beton Φ6...10 mm în rosturile orizontale şi
cele verticale, formând o reţea de armătură.
Pereţii de sticlă profilată (profilit) au secţiunea în formă de ‚U’ şi se folosesc la construcţii
industriale. Profilele tip U se produc armate sau nearmate, din sticlă colorată sau incoloră, cu
ambele feţe netede sau cu una din feţe ornamentată, au lungimi de 1,00...6,00 m, lăţimi de 22...26
cm şi grosimea sticlei de 6 mm. Pereţii din profile neizolate termic se realizează dintr-un rând de
profile (pereţi simpli) , iar cei izolaţi termic din două rânduri de profile (pereţi dubli). Profilele de
sticlă sunt autoportante, au sensibilitate la şocuri şi la diferenţe de temperatură, iar montarea lor
se face prin sprijinirea şi fixarea capetelor pe rigle metalice din tablă îndoită la rece sau din
profile laminate sau pe rigle de beton armat cu uluc. Profilul de sticlă se introduce în ulucul riglei
inferioare peste o fâşie de P.F.L. şi se fixează vertical în cele două rigle cu ajutorul unor garnituri
elastice de etanşare. Etanşarea rosturilor orizontale, între profil şi riglă se realizează cu chit
plastic, iar rosturile verticale dintre profile se umplu cu un cordon de chit preformat cu miez,
dintr-un cordon textil sau cu benzi de polistiren celular.

4.2.10. Faţade uşoare

Faţadele uşoare sunt elemente moderne de construcţie executate din materiale rezistente la
acţiunea agenţilor atmosferici cu greutăţi şi grosimi reduse şi se montează pe o structură portantă.
Faţadele uşoare prezintă următoarele avantaje: rapiditate la execuţie (1...3 m2 pe om şi pe oră),
aspectul arhitectural plăcut; realizarea unui mod de exprimare arhitecturală care transformă
noţiunea de perete într-un ecran cu multe funcţii; execuţia industrializată a elementelor
componente pentru întreaga faţadă; greutate proprie şi consum de materiale reduse etc. Faţadele
uşoare prezintă unele inconveniente: etanşeitate mai redusă; sensibilitate la acţiuni mecanice;
măsuri speciale şi consum de materiale enorgintensive pentru asigurarea izolării termice şi
fonice; măsuri sporite împotriva incendiului; cost mai ridicat pe unitatea de element de
construcţie etc.
Faţadele uşoare sunt cunoscute sub denumirea de pereţi-cortină şi panouri de faţadă (fig.4.89).

133
 Fig.4.89. Faţade uşoare:

a-pereţi cortină; b-panouri de faţadă; 1-structura de rezistenţă a clădirii; 2-montanţi; 3-parapet (opac);
4-ferestre; 5-strat exterior de protecţie; 6-strat interior de protecţie; 7-strat termoizolator; 8-planşeu [12].

O faţadă poate fi considerată uşoară, dacă are o grosime mică (10 cm), o masă redusă (30...100
kg/m2) şi este realizată din aluminiu, oţel şi sticlă.
Pereţii-cortină pot fi exteriori, uşori, neportanţi, suspendaţi la exteriorul structurii de rezistenţă a
clădirii şi nesubordonaţi acesteia din punct de vedere dimensional. Pereţii-cortină pot fi montaţi
pe schelet sau alcătuiţi din panouri.
Pereţii-cortină montaţi pe schelet se realizează prin fixarea de structura de rezistenţă a clădirii a
unui schelet uşor, de regulă, metalic, alcătuit din elemente verticale (montanţi) şi orizontale
(rigle), iar între elementele acestui schelet se montează elemente de umplutură opace şi vitrate,
fixe sau mobile (fig.4.90).

Fig.4.90. Pereţi-cortină montaţi pe schelet:

a-schelet cu elemente de rigidizare verticale (montanţi); b-schelet cu elemente de rigidizare orizontale

(rigle); 1-montanţi; 2-rigle; 3-structura de rezistenţă a clădirii; 4-fereastră; 5-parapet [18].

134
Scheletul poate fi alcătuit din elemente liniare uzinate şi finisate care se montează pe şantier,
separat, element cu element, sau din cadre prefabricate, închise sau deschise, de diferite forme,
care se fixează de structura de rezistenţă a clădirii.
Pereţii-cortină alcătuiţi din panouri care sunt complet uzinate şi finisate, au înălţimea de 1...3
etaje şi lăţimea de una sau două travei. Panourile pot fi pline sau vitrate.
După modul de alcătuire a panourilor, faţadele pot fi:
- din panouri alcătuite din trei părţi: un cadru metalic, o parte plină (parapet), o parte vitrată
(fereastră); toate aceste componente sunt complet asamblate în uzină (fig.4.91);

Fig.4.91. Perete-cortină din panouri cu schelet Fig.4.92. Perete-cortină din panouri cu strat
exterior de rezistenţă: continuu:
1-parapet; 2-fereastră [12]. 1-parapet; 2-fereastră [12].

- din panouri alcătuite dintr-o faţă exterioară continuă, fără rosturi, în care este decupat
golul pentru fereastră; faţa exterioară este realizată din tablă ambutisată, poliesteri armaţi
cu fibre de sticlă etc. (fig.4.92).
Panourile pot fi montate în faţa elementelor de rezistenţă (stâlpi, diafragme) ale clădirii sau între
acestea (fig.4.93).

135
 Fig.4.93. Montarea pereţilor-cortină faţă de elementele de rezistenţă ale clădirii:
a-cu panouri montate la limita exterioară a stâlpilor; b-cu stâlpi retraşi de la faţade; c-cu stălpi proeminenţi în
faţadă, mascaţi cu profile de tablă; d-cu stâlpi proeminenţi în faţadă, nemascaţi; 1-stâlp; 2-limita exterioară a
planşeului; 3-platbandă verticală de îmbinare între panouri; 4-cornier vertical continuu; 5-panou-cortină; 6-
profil pentru acoperirea rostului; 7-profil metalic pentru mascarea interioară a stâlpului; 8-profil metalic
pentru mascarea exterioară a stâlpului; 9-profil metalic continuu pentru fixarea panoului-cortină [11].

Fig.4.94. Îmbinarea panourilor pereţilor-cortină:

a-cu rost realizat prin îmbinarea profilelor montanţilor; b-cu acoperitor de rost; c-cu lambă şi uluc [11].

Asamblarea panourilor între ele se face prin: îmbinarea profilelor montanţilor; cu ajutorul unui
acoperitor de rost; cu lambă realizată în profile şi uluc separat (fig.4.94).

136
 Panourile de faţadă
Panourile se montează între planşeele structurii de rezistenţă, care rămân aparente pe faţadă. Faţă
de elementele verticale de structură ale clădirii, stâlpi sau diafragme, panourilor pot fi montate
între acestea, la faţa sau în spatele lor.

Rosturile faţadelor uşoare

Calitatea pereţilor-cortină depinde de modul cum se realizează rosturile, care trebuie să
îndeplinească condiţiile: durabilitate, să permită dilatarea liberă a elementelor asamblate; să
faciliteze fixarea rapidă a elementelor; să asigure o etanşare bună împotriva apei, a vântului, a
aerului rece şi cald etc. Materialele folosite la realizarea rosturilor sunt: produse sub formă de
pastă, cimenturi şi chituri elastice, care sunt aderente, produse celulare, benzi, cordoane şi profile,
care lucrează la compresiune. Se pot folosi profile pe bază de elastomeri vulcanizate cum ar fi:
neopren, butil, polimeri de etilen-propilen, masticuri sub formă de pastă pe bază de răşini etc.

Elementele de umplutură ale faţadelor uşoare

Elementele de umplutură trebuie să îndeplinească funcţii: statice, higrotermice, acustice, antifoc,
arhitecturale etc. După structură, elementele de umplutură pot fi: panouri structurale care preiau
încărcările şi contravântuirea faţadei; panouri autoportante şi panouri de umplutură montate pe
scheletul faţadei. Din punct de vedere termotehnic, panourile pot fi: ventilate, permeabile şi
etanşe (fig.4.95).
Panourile ventilate au în structura lor, între faţa exterioară şi stratul termoizolant, un strat de aer
care comunică cu exteriorul prin orificii de ventilare de la partea inferioară şi superioară.

Fig.4.95. Panouri pentru pereţi purtaţi, exteriori:

a-panou ventilat; b-panouri permeabile; c-panouri etanşe; 1-circulaţie aerului exterior; 2-circulaţie
vaporilor de apă din interior; 3-orificiu de ventilare; 4-strat exterior; 5-strat interior; 6-strat
termoizolator; 7-barieră contra vaporilor de apă; 8-profil pentru etanşarea canatului; dv-grosimea
stratului ventilat [11].

Stratul de aer evacuează în atmosferă căldura acumulată de faţa exterioară a panoului sub
acţiunea radiaţiei solare şi elimină vaporii de apă care migrează din interior spre exterior.

137
Panourile permeabile (respirante) la vapori de apă nu au strat ventilat. Faţa interioară a
panourilor are o permeabilitate redusă, iar stratul termoizolant trebuie să fie permeabil şi cât mai
puţin higroscopic.
Panourile etanşe sunt alcătuite din feţe practic impermeabile la vaporii de apă, astfel încât în
structura lor nu se formează condens. Panourile de umplutură sunt alcătuite, în general, din trei
straturi: stratul exterior, stratul median şi stratul interior (fig.4.96).

Fig.4.96. Panouri uşoare, exterioare:

a-cu strat de aer ventilat şi cadru de lemn; b-cu cadru de rigidizare de tablă ambutisată şi panou fără strat de
aer ventilat; 1-profil de etanşare pentru cant; 2-cadru de lemn; 3-strat de aer ventilat; 4-strat exterior;
5 - acoperirea sau paramentul exterior; 6-strat izolator; 7-barieră contra vaporilor de apă; 8-strat interior;
9-parament interior; 10-cadru de rigidizare din tablă ambutisată [11].

Stratul exterior poate fi un înveliş subţire sub formă de folie, peliculă de vopsea, email, tablă
cutată sau ondulată de oţel inoxidabil, aliaje de aluminiu, foi din poliesteri cu fibre de sticlă;
P.V.C., produse de sticlă, produse de lemn etc. Stratul median (miezul) este situat între cele două
straturi şi cuprinde scheletul de rezistenţă al panoului (ramă metalică, de lemn sau materiale
plastice), stratul de aer ventilat sau închis şi stratul termoizolant alcătuit din: plăci de plută
expandată, plăci de b.c.a., spumă pe bază de materiale plastice etc. Stratul interior al panoului are
rolul de a prelua încărcările din exploatare, de a proteja stratul median (miezul) şi de suport
pentru finisajul interior. Stratul interior poate fi realizat din oţeluri inoxidabile, aliaje de aluminiu,
lemn, mase plastice etc. Din punct de vedere al configuraţiei sistemului de susţinere, acesta poate
fi alcătuit cu elemente dispuse vertical, orizontal sau rectangular. După modul de prindere a
panourilor vitrate sau opace, de sistemul de susţinere pot fi faţade cu înrămarea geamurilor sau a
panourilor opace în profile prin intermediul unor garnituri sau cu lipirea geamurilor sau a
panourilor opace cu mastic siliconic ori cu lipirea pe o profilaţie de material siliconic. Din punct
de vedere al imaginii unui perete-cortină văzut din exterior, pot fi realizate tipuri în care din
exterior se văd numai montanţii sau numai riglele ori amândouă ori niciunul dintre ele.

4.2.8. Goluri în pereţi

În pereţii clădirilor se execută goluri pentru: asigurarea circulaţiei interior-exterior, exterior-
interior şi interior-interior; ventilarea şi iluminarea naturală a interioarelor clădirii, evacuarea
gazelor de ardere etc.

138
Ventilarea şi iluminarea naturală a interioarelor clădirilor se realizează cu ajutorul ferestrelor, iar
circulaţia între diversele funcţiuni precum şi cu exteriorul, se asigură cu ajutorul uşilor. Pentru
montarea cu uşurinţă a uşilor şi a ferestrelor, golul se execută cu 5 mm mai mare faţă de
dimensiunile nominale, iar tocul tâmpăriei cu 5 mm mai mic, obţinându-se un joc de 1 cm. Pentru
a prelua încărcările din elementele aflate deasupra golului se prevede un element de rezistenţă
numit buiandrug (fig.4.97) realizat din lemn, zidărie de piatră sau cărămidă, zidărie armată,
beton armat monolit sau sub formă de elemente prefabricate, profile metalice. Pentru protecţia
părţii de perete aflate sub gol, precum şi cu rol decorativ în cazul ferestrelor, la partea inferioară
spre exterior, golul este prevăzut cu un element denumit solbanc, iar la interior cu un element
numit glaf. Protecţia la partea superioară şi laterală a ferestrelor şi a uşilor se face cu un element
care iese în afara feţei exterioare a peretelui numit ancadrament sau şambran.

Fig.4.97. Buiandrug prefabricat de beton armat:

1-zidărie de cărămidă; 2-buiandrug; 3-mortar de poză [18].

Tocurile uşilor şi ale ferestrelor se fixează prin intermediul unor elemente montate în pereţi, la
feţele laterale ale golurilor, denumite ghermele sau praznuri (piese metalice înglobate în preţi
din beton). Porţiunea de perete ce mărgineşte lateral un gol, respectiv cea existentă între două
goluri, se numeşte şpalet, iar cea aflată sub golurile ferestrelor, până la pardoseală (planşeu) se
numeşte parapet.

139
140
 4.3. ACOPERIȘURI

Acoperişurile sunt elemente de construcţie, amplasate la partea superioară a clădirilor cu

scopul de a le proteja împotriva apelor din ploi, a zăpezilor, a vântului, a variaţiilor de
temperatură, a zgomotului etc.

Acoperişul poate fi conceput şi pentru a asigura suprafeţe utile situate deasupra înveliturii
(terasă, solariu, grădină, restaurant, cofetărie, pistă pentru elicoptere) sau dedesubtul acesteia
(mansardă, pod folosibil).

4.3.1. Alcătuirea acoperişurilor

Pentru a asigura rolul de protecţie a clădirii faţă de elementele agresive ale mediului
înconjurător, acoperişul se concepe că o structură complexă alcătuită din următoarele părţi
principale:

- structura de rezistenţă;
- învelitoarea sau hidroizolaţia;
- termoizolaţia sau elementul de izolare termică;
- barieră contra vaporilor de apă;
- elemente de ventilare a acoperişului;
- elemente - accesorii.
Se întâlnesc şi acoperişuri alcătuite numai din structura de rezistenţă şi învelitoare.

Structura de rezistenţă are funcţia de portanţă, asigurând acoperişului rezistenţă mecanică

şi stabilitate. În cazul acoperişurilor cu pantă peste 7%, structura de rezistenţă poartă generic
numele de şarpantă, având rolul de a prelua acţiunile permanente, utile şi accidentale şi de a le
transmite elementelor structurale ale clădirii (pereţi portanţi, stâlpi). Şarpanta (structură de
rezistenţă) este alcătuită din:

- elemente secundare de rezistenţă, care vin în contact direct cu învelitoarea, cum ar fi:
şipci, astereală, pane, căpriori (bare înclinate în sensul pantei);
- elemente principale de rezistenţă, care pot fi foarte diverse: căpriori (la clădirile cu
deschideri mici), şarpante pe scaune, şarpante cu macaz, grinzi cu zăbrele (ferme), arce etc.
Structura de rezistenţă a acoperişului poate fi realizată în diverse scheme statice în funcţie de
caracteristicile clădirii şi de natura materialelor folosite:

- acoperişuri de beton armat (monolit, prefabricat, precomprimat);

- acoperişuri de lemn;
- acoperişuri de metal;
- acoperişuri mixte (metal şi lemn; beton armat şi metal);
- acoperişuri pneumatice.
La acoperişurile cu pantă mai mică de 7%, denumite şi acoperişuri tip terasă, calde,
compacte, structura de rezistenţă este reprezentată de planşeul ultimului nivel sau de planşeul de
acoperiş.

141
 Învelitoarea se mai numeşte şi hidroizolaţie sau element de izolare hidrofugă şi are rolul
de a proteja clădirea împotriva infiltrării apei, de a asigura scurgerea cu uşurinţă a apelor, în unele
cazuri de izolare termică precum şi de iluminare naturală a spaţiului acoperit.

Pentru a îndeplini funcţia sa principală de izolare hidrofugă, învelitoarea trebuie să fie

executată dintr-un material impermeabil, aşezat pe un plan înclinat cu un unghi (α) variabil în
funcţie de (fig. 4.98):

- α minim depinde de gradul de impermeabilitate a învelitorilor

- α maxim este condiţionat de elementele de fixare ale învelitorii

Fig. 4.98. Unghiul α optim pentru panta acoperişului.

Valorile mari ale lui α determină suprafeţe mari desfăşurate pentru învelitori şi deci costuri de
investiţie mari. Alegerea unei valori optime pentru α reprezintă o problemă tehnică, funcţională şi
economică.

Termoizolaţia este elementul de izolare termică şi are rolul de a asigura în interiorul

clădirilor condiţiile de confort termic impus de cerinţele de exploatare (fig 4.99). La clădirile tip
hală, aşa cum sunt majoritatea construcţiilor agrozootehnice, acoperişul este elementul prin care
se realizează 45...55% din pierderile de căldură ale unor clădiri neizolate termic (restul pierderilor
de căldură are loc prin alte elemente de închidere – pereţi, ferestre, uşi exterioare, pardoseli). Din
această cauză pentru a se asigura în adăpost o balanţă termică echilibrată, expresie a unui
microclimat corespunzător, se cere ca acoperişul să aibă o rezistenţă termică ridicată. În
majoritatea adăposturilor zootehnice (grajduri de vaci, hale de îngrăşare porci, hale montă-vieri-
gestaţie, îngrăşătorii la taurine etc.) temperaturile interioare de exploatare trebuie asigurate prin
conservarea căldurii biologice degajate de animale.

În aceste condiţii problema proiectării, a execuţiei şi a întreţinerii termoizolaţiei clădirii

trebuie tratată mult mai atent decât în cazul clădirilor civile, la care sunt prevăzute surse de
încălzire (sobe, centrale termice etc.). Tratarea necorespunzătoare a izolării termice conduce la
consumuri mari de combustibil, deci la costuri suplimentare, în timp ce la construcţiile
zootehnice neîncălzite, acelaşi fenomen conduce la diminuarea producţiilor şi chiar la pierderi,

142
prin îmbolnăvirea animalelor. În construcţiile zootehnice, fluxul de căldură în perioada
temperaturilor exterioare scăzute, între interior (Өi) şi exterior (Өe) este reprezentat de aer cu o
umiditate considerabilă (60...95%). De aceea acoperişul trebuie realizat încât să nu favorizeze
acumularea în exces a umidităţii în elementele componente (în mod special în termoizolaţie) şi
nici condensarea sa la suprafaţa interioară.

Fig. 4.99. Poziţionarea termoizolaţiei şi a barierei de vapori la acoperişuri:

1 – termoizolaţia; 2 – barieră de vapori.

În funcţie de tipul clădirii, termoizolaţia se prevede peste planşeul de pod (fig. 4.99, a),
sub planşeul de pod (fig. 4.99, b), în planşeul înclinat al acoperişului (fig. 4.99, c) sau în planşeul
tip terasă (fig. 4.99, d).

Bariera de vapori este stratul cu rezistenţă mare la permeabilitatea la vapori, dispus

întotdeauna la faţa caldă a termoizolaţiei, cu scopul de a micşora sau a împiedica să ajungă sau să
pătrundă vaporii de apă în aceasta (fig. 4.99). O cantitate mare de vapori de apă prezentă în
termoizolaţie poate conduce la condensarea acestora în proporţie inadmisibilă, micşorând
capacitatea de izolare termică a ansamblului acoperiş.

Bariera de vapori se realizează sub forma unor pelicule impermeabile sau din folii de polietilenă,
folii metalice etc.

Elementul de ventilare a acoperişului are rolul de aerisire a podului, dar în principal se

prevede pentru eliminarea vaporilor de apă ce se pot acumula în structura acoperişului în
anotimpul de iarnă (fig. 4.100).

În funcţie de tipul acoperişului, realizarea ventilaţiei este diversificată: pod ventilat prin lucarne
(fig. 4.100, a); pod ventilat prin neetanşeităţile învelitorii alcătuite din materiale cu dimensiuni
relativ mici (ex. ţiglă, fig. 4.100, b); pod ventilat prin orificii de admisie la cornişă şi deflectoare
de aerisire la creastă (ex: acoperişuri cu învelitoare din tablă fig. 4.100, c); acoperiş tip terasă, cu
circulaţia aerului orizontală (admisia pe o latură, evacuarea pe latură opusă fig. 4.100, d);
acoperiş tip terasă, cu circulaţia aerului orizontală în care evacuarea se face prin deflectoare
(admisia aerului se face prin fante amplasate pe ambele laturi), este o soluţie aplicată la
acoperişurile clădirilor cu deschidere mare (fig. 4.100, e); acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat,
în care admisia aerului se face pe la cornişe, circulaţia sa inclinată în structura acoperişului

143
evacuarea prin deflectoare la creastă (fig. 4.100, f).

Fig. 4. 100. Ventilarea acoperişului.

Elementele - accesorii au rolul de a asigura o bună funcţionalitate a acoperişului şi în

ansamblu a clădirii şi cuprind:

- lucrări pentru preluarea şi dirijarea apei din precipitaţii (jgheaburi, burlane, guri de
scurgere) în mod organizat, îndepărtând-o de la soclul clădirii prevenindu-se efectele
defavorabile ale infiltrării la talpa fundaţiei;
- lucrări pentru iluminarea şi ventilarea podului (lucarne, tabachere, luminatoare) care se
pot folosi şi la accesul pe acoperiş;
- protecţia contra descărcărilor electrice;
- protecţie a acoperişului pe contur (atice, cornişe, streşini) şi la rosturi;
- preluarea zăpezilor depuse pe acoperiş ce se topesc brusc.

144
 4.3.2. Clasificarea acoperişurilor

Clasificarea acoperişurilor se poate face în funcţie de următoarele criterii:

În funcţie de comportarea higrotermică întâlnim:

- acoperişuri ventilate, denumite acoperişuri reci sau în două straturi (duble) care cuprind în
alcătuirea lor un spaţiu de aer legat cu exteriorul, ventilat. În categoria acestor acoperişuri întră
soluţiile tradiţionale cu pod deci cu spaţiu mare de aer ventilat (fig 4.101, a) cât şi cele cu un
spaţiu mic de aer ventilat (fig. 4.10, b);

Fig. 4.101. Acoperişuri ventilate:

a) acoperiş cu pod; b) acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat;

1 – învelitoare; 2 – pod; 3 – izolaţie termică; 4 – planşeu; 5 – strat mic de aer

ventilat[11].

- acoperişuri neventilate, denumite şi acoperişuri calde, compacte, tip terasă sau într-un
strat (fig. 4.102) la care straturile componente se succed unul după altul.
Pentru a îmbunătăţi comportarea higrotermică, acoperişurile pot cuprinde o reţea de canale de
aerare, de dimensiuni mici prin care straturile de sub învelitoare sunt puse în legătură cu
atmosfera, devenind acoperişuri calde respirante.

Din punct de vedere higrotermic, acoperişurile ventilate se comportă mai bine decât cele
neventilate sau slab ventilate.

Fig. 4.102. Acoperiş neventilat:

1 – învelitoare; 2 – planşeu; 3 – beton de
panta; 4 – izolaţie termică.

145
După pantă acoperişurile pot fi:

- înclinate, cu pantă mare (21...150%);

- înclinate cu pantă medie (8...20%);
- plate (terase), necirculabile cu pante (4...7%);
- plate (terase), circulabile cu pante (1,5...4%);

În funcţie de forma adoptată, se disting:

- acoperişuri cu suprafeţe curbe, sub formă de bolţi (fig. 4.103, a), suprafeţe elementare cu
dublă curbură (fig. 4.103, b, c, e), cupole (fig. 4.103, f, g);

Fig. 4.103. Acoperişuri curbe:

a - boltă cilindrică;b - paraboloid eliptic de rotaţie c - paraboloid hiperbolic delimitat de
generatoare rectilinie;d - hiperboloid de rotaţie;e - conoid; f,g- cupole [11].

- acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate;

146
Aceste acoperişuri sunt alcătuite din plane înclinate denumite ape, versanţi sau pante. Pantele
acoperişurilor cu suprafeţe înclinate depind de natura învelitorilor; învelitorile etanşe permit
utilizarea de pante mici pe când cele mai puţin etanşe necesită pante mari pentru scurgerea
apelor. Rezolvarea geometrică a unui acoperiş, adică determinarea apelor şi a intersecţiilor se
face plecând de la principiul că toate pantele acoperişului să fie egale şi linia de picătură să fie
orizontală. În acest caz intersecţiile apelor vor fi în proiecţie orizontală bisectoarele unghiurilor
formate de linia de contur. Intersecţiile versanţilor formează muchii. Muchiile sunt denumite
coame, când se află la intersecţia a două plane de acoperiş în unghi ieşind sau dolii, când
reprezintă intersecţia a două plane în unghi intrând. Coama poate fi orizontală denumită creastă
sau înclinată. (fig. 4.104).

Fig. 4.104. Elementele geometrice ale unui acoperiş

cu suprafeţe plane înclinate:
1 – poală sau picatură; 2 – creastă; 3 – coamă înclinată;

4 – dolie; 5 – streaşină.

Pentru construcţiile obişnuite cele mai cunoscute forme de acoperiş sunt:

- cu o pantă (într-o apă sau un versant) soluţie utilizată la clădiri mici, provizorii sau când
este impusă de vecinătatea altei construcţii (fig 4.105, a);
- cu două pante (fig.4.105, b), formă întâlnită la construcţii industriale, agrozootehnice sau
clădiri civile;
-cu trei pante (fig.4.105, c), utilizate la clădiri la care nu se pot realiza patru pante datorită
vecinătăţilor;
- cu patru pante (fig.4.105, d), forma cea mai des întâlnită;
- tip şed sau în dinte de ferăstrău (fig. 4.105, e);
- cu mansardă (fig. 4.105, f);
- cu formă de turn sau turelă poliedrică (fig. 4.105, g).

147
 Fig. 4.105. Forma acoperişurilor:
a) cu o pantă; b) cu două pante; c)cu trei pante; d) cu patru
pante; e) tip şed; f) cu mansardă; g) cu formă de turn sau turelă
poliedrică [11].

În cazul pantelor diferite ale elementelor înclinate ale acoperişului, proiecţia în plan a acestuia
este nesimetrică, iar proiecţia coamelor în plan nu mai corespunde cu bisectoarele unghiurilor
formate de laturile clădirilor. La clădirile cu formă în plan L, racordarea acoperişului depinde de
raportul lăţimii celor două corpuri. La lăţimi egale ale aripilor clădirii, acoperişul se poate realiza,
în cazul adoptării unei pante unice pentru planele cu două creste de aceeaşi înălţime, o dolie şi
cinci coame (fig. 4.106).

La clădiri cu lăţimi diferite ale celor două corpuri, proiectarea acoperişului se începe prin
descompunerea suprafeţei în plan a clădirii în forme simple; pătrate, dreptunghiuri etc.

Se trasează punctat acoperişul celei mai mari suprafeţe simple obţinute, la care se racordează
celelalte suprafeţe mai mici (fig. 4.107).

148
 Fig.4.106. Acoperiş la construcţii în formă de L:

1- crestă; 2- coamă înclinată; 3- dolie .

Fig. 4. 107. Acoperişuri la clădiri în formă de Fig. 4.108. Acoperişuri la clădiri în formă de L cu
L cu corpuri de lăţimi diferite: corpuri de lăţimi diferite şi creste de înălţimi
egale:
1 – creastă principală; 2 – creastă secundară; 3
– dolie; 4 – coamă înclinată. 1 – creastă; 2 – coamă înclinată; 3 – dolie.

Acoperişul clădirilor în formă de L cu corpuri de lăţime diferite se poate soluţiona şi cu creste de

înălţime egală pentru cele două aripi prin modificarea pantelor planelor aferente suprafeţelor I şi
II (fig. 4.108). Această soluţie se poate adopta în cazul când cerinţe de ordin arhitectural impun
poziţia crestelor la acelaşi nivel.

Pentru clădirile în formă de U se disting cazurile:

- clădiri cu înălţimi egale ale crestelor (fig. 4.109, a); când b1=b2,
- clădiri cu corpul central mai lat în raport cu aripile laterale (fig. 4.109, b), la care trasarea

149
acoperişului începe cu corpul I şi racordarea cu al II-lea şi al III-lea;
- clădiri cu aripile mai late decât corpul central (fig. 4.109, c);
- clădiri cu aripi de lăţimi diferite (fig. 4.109, d).

Fig. 4.109. Acoperişuri la

cladiri în fomă de U:
1 – Creastă; 2 – coamă
înclinată; 3 – dolie.

Fig. 4.110. Acoperişuri de diferite forme.

Pentru acoperişurile de diferite forme rezolvarea geometrică se prezintă în fig. 4.110.

150
 - acoperişuri cu luminatoare, folosite la clădiri mari unde iluminarea naturală nu poate
fi asigurată prin ferestre (fig. 4111).

Fig. 4.111. Acoperişuri cu luminatoare:

a - longitudinale; b - transversale.

4.3.3. Structura de rezistenţă a acoperişurilor

` Pentru acoperişurile neventilate (calde sau terasă), structura de rezistenţă poate fi:

- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat monolit sau din elemente prefabricate de
planşeu (panouri, fâşii etc.);soluţie utilizată la clădirile civile;
- planşeul de acoperiş, la construcţii cu deschideri mari (industriale, social-culturale,
agrozootehnice etc.) realizat din beton armat turnat monolit sub formă de plăci şi grinzi, bolţi
şi arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente
prefabricate din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme care asigură o
suprafaţă continuă.
Structura de de rezistenţă pentru acoperişurile ventilate (reci) poartă denumirea de şarpantă.

Şarpantele se pot executa din lemn, metal, beton armat şi mixte.

[Link]. Şarpantele de lemn se caracterizează prin greutate proprie redusă, prelucrare uşoară,
montaj simplu şi rapid, cost redus etc. şi se pot executa în următoarele tipuri constructive: cu
căpriori, pe scaune, cu macaz, cu ferme (grinzi cu zăbrele) şi din grinzi cu inimă plină.

Şarpantele de lemn sunt alcătuite din elemente principale şi secundare de rezistenţă.

Elementele secundare de rezistenţă se folosesc pentru susţinerea învelitorilor şi în funcţie de

portanţa şi rigiditatea acestora pot fi continue sau discontinue.

Straturile continue de susţinere, necesare în cazul învelitorilor din foi mari plane, flexibile, sau

151
în cazul unor învelitori din plăci mici, se pot realiza din lemn şi poartă denumirea de astereală.

Astereala este realizată din scânduri negeluite din plăci de fibre şi aglomerate de lemn şi
reazemă pe căpriori. Grosimea scândurilor folosite pentru astereală este de 1,8; 2,2; 2,4 cm şi
lăţimea de 12-20 cm.

Nu se folosesc scânduri mai înguste deoarece ar necesita un număr prea mare de cuie pentru
fixare şi ar prezenta multe rosturi; nici prea late pentru a se limita efectele contragerii la uscare.
Deschiderea asterelii, adică distanţa între axele căpriorilor este în general cuprinsă între
70...90cm, putând ajunge în unele cazuri speciale la 125 cm (fig. 4.112)

Atunci când astereala este executată din plăci de P.F.L sau P.A.L, care prezintă avantajul unui
număr redus de rosturi, trebuie luate măsuri contra deformaţiilor care pot apărea din cauza
variaţiilor de umiditate.

Fig. 4.112. Elemente secundare de rezistenţă

continue:

1- astereală; 2- căprior.

Astereala este solicitată la încovoiere oblică şi se calculează la încărcările permanente din

greutatea proprie a învelitorii, precum şi date de vând, zăpadă şi circulaţia pentru întreţinerea
acoperişului.

Şipcile sunt elemente secundare de rezistentă discontinue folosite la susţinerea învelitorilor de

dimensiuni mici (şiţă, şindrilă, ţigle, etc); se realizează cu secţiuni 5,8x3,8; 4,8x4,8cm se aşază la
distanţe în funcţie de tipul învelitorii.

Şipcile sunt solicitate la încovoiere oblică (fig. 4.113).

Fig. 4. 113. Elemente

secundare de rezistenţă
discontinue:
1 – şipcă; 2 – căprior.

152
Căpriorii sunt elemente secundare de rezistenţă pe care reazemă astereala sau şipcile, dispuse
după linia de cea mai mare pantă a acoperişului. În anumite cazuri particulare, de exemplu la
şarpantele cu căpriori, aceştia reprezintă elementul principal de rezistenţă.

Ei reazemă pe pane drepte sau înclinate, se realizează din lemn ecarisat (rigle 6,8 x 6,8...7,8 x
9,8 cm, grinzi 10 x 12 cm) sau din lemn rotund cu diametrul de 10...12 cm şi se dispun la
distanţe de 70... 125 cm unul de altul. Căpriorii sunt solicitaţi la încovoiere şi se calculează ca
elemente simplu rezemate având deschiderea de calcul egală cu distanţa dintre axele a două pane
succesive, de 3,0...4,0 m, dar excepţional la 5,0...5,50 m. Atunci când nu este posibilă folosirea
căpriorilor dintr-o bucată, îmbinarea de continuitate se face în dreptul panelor. Pentru învelitori
din plăci mari şi rigide (din tablă ondulată sau cutată; poliesteri armaţi cu fibră de sticlă),
elementele secundare de rezistenţă sunt reprezentate de pane care sunt suportul discontinuu al
învelitorilor. Panele sunt dispuse paralel cu streaşina la distanţe corelate cu dimensiunile
învelitorilor.

Şarpante cu căpriori (dulghereşti)

Şarpanta cu căpriori (fig. 4.114) este alcătuită din astereală sau şipci, căpriori şi o piesă orizontală
numită coardă care formează un ansamblu indeformabil şi este amplasată la 70...90 cm distanţă
în lungul clădirii.

Acest tip de şarpantă se întâlneşte rar şi este folosită pentru clădiri cu deschideri mici, 4,00...6,50.

Pentru asigurarea stabilităţii longitudinale a şarpantei, se prevăd sub căpriori contravântuiri

realizate din scânduri, dulapi sau rigle bătute în cuie. Căpriorii se îmbină la coamă în jumătatea
lemnului, iar cu coarda în prag. Coarda reprezintă şi structura de rezistenţă a planşeului. Căpriorii
sunt solicitaţi la compresiune cu încovoiere, iar coarda la întindere cu încovoiere.

153
 Fig. 4. 114. Şarpantă cu căpriori:
a) Secţiune transversal; b) în plan
1 – căprior; 2 – coardă; 3 – contravânturire.

Şarpante de lemn pe scaune (dulghereşti)

Şarpantele pe scaune sunt alcătuite din astereală sau şipci, căpriori, pane, popi, moaze sau cleşti,
tălpi şi contrafişe. Sunt folosite la clădirile cu destinaţia de locuinţe la care zidurile transversale
sunt dese şi dispuse regulat care pot constitui reazeme pentru popi, sau la clădiri cu zidurile
transversale rare, dar cu un zid longitudinal amplasat la mijlocul deschiderii. Şarpantele pe
scaune sunt amplasate la o distanţă de 3,00...5,00 m în lungul clădirii (fig. 4.115).

154
155
 Fig.4.115. Şarpante pe scaune:
a - cu reazeme pe ziduri transversale;b - cu reazeme pe ziduri longitudinale;
1 – căprior; 2 – pană de coamă; 3 – pană intermediară; 4 – cosoroabă; 5 – pop; 6 – talpă; 7 – cleşti
(moaze); 8 – contrafişe; 9 – planşeu; 10 – ziduri pornante; 11 – contravântuire în plan longitudinal;
12 – arbaletrier [12].

156
Panele se execută din lemn ecarisat cu secţiunea de 10 x 12...15 x 25 cm sau din lemn rotund cu
diametrul de 12...15cm şi se dispun paralel cu coama la distanţe de 2,50...4,00. Pana de la coama
acoperişului se numeşte pană de coamă sau coamă, iar panele situate la nivelul streşinii se
numesc cosoroabe sau pane de picătură.

Deschiderea panelor coincide cu distanţa dintre popi, respectiv dintre ferme şi este cuprinsă între
3,50...6,00m. Deschiderea de calcul se poate reduce dacă se prevăd contrafişe care pot să asigure
şi rigidizarea şarpantei în plan longitudinal (fig. 4.116).

Fig. 4. 116. Reducerea deschiderii panelor prin utilizarea contrafişelor:

1 – pană; 2 – contrafişă; 3 – pop.
Când se folosesc contrafişe, deschiderea de calcul l a panei este:

l = l0+a pentru a ≤ 0,2 l1;

Unde l0, l1 şi a sunt arătate în fig. 4.116.

Îmbinările de prelungire a panelor se fac cap la cap, în dreptul reazemelor, sau prin chertare şi
bulonare, când îmbinarea se face în apropierea reazemelor în secţiunea de moment încovoietor
nul. Panele sunt elemente solicitate la încovoiere şi se calculează ca grinzi simplu rezemate.

Astereala, căpriorii şi panele au aceleaşi ipoteze de calcul ca şi anume:

- încărcarea permanentă şi dată de zăpadă;

- încărcarea permanentă, jumătate din încărcarea de zăpadă şi încărcarea din vânt;
- încărcarea permanentă şi greutatea unui om (1000N) acţionând ca o forţă
concentrată la mijlocul deschiderii.
Popii sunt elemente verticale sau înclinate ale şarpantei, realizate din lemn rotund cu diametrul
de 12...14cm sau din lemn ecarisat cu secţiunea 12x12...14x14cm. Popii preiau încărcările de la
pane şi le transmit zidurilor portante prin intermediul unor grinzi de lemn denumite tălpi

157
(15x15x50cm) care au rolul de a repartiza încărcările concentrate transmise de popi. Popii, panele
şi căpriorii se leagă între ei cu moaze sau cleşti executaţi din lemn ecarisat (dulapi) sau din lemn
semirotund, iar în planul căpriorilor se prevăd contravântuiri. Prinderea cleştilor de popi şi
căpriori se face în cuie sau buloane. Ansamblul transversal alcătuit din popi, cleşti şi căpriorii din
dreptul popilor se numeşte scaun.

Şarpante cu macaz (dulghereşti)

Şarpantele cu macaz se folosesc la clădiri care au numai pereţi exteriori longitudinali.

În funcţie de mărimea deschiderii se execută şarpante cu macaz simplu (fig. 4.117) folosite la
deschideri de maximum 8.00m şi cu macaz dublu (fig. 4.118) pentru deschideri de maximum
12,00m. Şarpantele cu macaz sunt alcătuite dintr-o piesă orizontală numită coardă, unul sau mai
mulţi popi aşezaţi perpendicular pe coardă, piese înclinate (arbaletrieri), îmbinate cu popii şi
coarda, pane, căpriori, astereală sau şipci.

Fig. 4. 117. Şarpantă cu macaz simplu:

1 – coardă; 2 – arbaletrieri; 3 – căpriori; 4 – pop; 5 –
pană de comă; 6 – cosoroabă; 7 – zid pornant; 8 –
contravântuire în plan longitudinal[4].

Fig. 4.118. Şarpantă cu macaz dublu:

1 – coardă; 2 – arbaletrier; 3 – căprior; 4 – pop; 5 – riglă; 6 – cleşti; 7 – pană intermediară; 8 – cosoroabă; 9 –
contravântuire în plan longitudinal; 10 – zid portant [4].

Coarda se îmbină cu popii prin chertare şi bulonare, iar îmbinările arbaletrierilor cu popii şi
coarda se realizează cu prag şi cuie sau buloane.

158
 La clădirilor fară pod care au deschideri mari de tip hală, structura de rezistenţă a
acoperişului se încadrează într-un tot unitar cu restul structurii de rezistenţă a clădirii. Elementele
principale de rezistenţă sunt alcătuite ca şi cele secundare, mai ales din corpuri liniare numite
generic bare.

Barele sunt corpuri la care lungimea este mult mai mare decât cele două dimensiuni (b,h) ale
secţiunii transversale. Ele poartă denumiri specifice:

- grinzi, dacă barele ocupă o poziţie în plan orizontal sau puţin înclinată faţă de orizontală;
- stâlpi, dacă barele ocupă o poziţie în plan vertical sau puţin înclinată faţă de verticală.
Barele pot primi diverse denumiri fie în funcţie de dimensiunile transversale (şipci, pane,
căpriori, grinzi ca elemente secundare) sau de poziţie în structură (talpă superioară, talpă
inferioară, diagonale, tiranţi, montanţi, căpriori, arbaletrieri). Structurile formate din bare, după
modul de asamblare pot fi: grinzi simplu rezemate; grinzi cu console; grinzi continue; reţea de
grinzi; grinzi cu zăbrele; structură în cadru.

În funcţie de forma secţiunii transversale, grinzile pot fi:

- grinzi cu secţiune simplă: dreptunghiulară (fig. 4.119, a); circulară (fig. 4.119, b);
inelară (fig. 4.119, c); oţel I (fig. 4.119, d); secţiune T (fig. 4.119, e);

a b c d

Fig. 4.119. Grinzi cu secţiune simplă:

a - dreptunghiulară; b - circulară; c - inelară;d - oţel I;
e - secţiune T [18].

e
- grinzi compuse cu inimă plină din:
• elemente suprapuse, realizate în special din lemn
• grinzi cu inimă plină, realizate cu scânduri încrucişate (fig. 4.120);

159
 Fig. 4. 120. Grindă de lemn cu inimă plină realizată din scânduri încrucişate:
a - vedere; b – secțiune
1 – talpă; 2 – inimă; 3 – nervuri de rigidizare; 4 – eclise; 5 – fururi; 6 – cuie [18].

- grinzi metalice cu inimă plină cu secţiuni nesimetrice realizate prin asamblarea mai multor
profile;
- grinzi expandate (fig.4.121) realizate dintr-un profil cu o înălţime a secţiunii „h” prin tăiere
specială şi sudură ulterioară.
Din acelaşi material se poate obţine o grindă cu calităţi de rezistenţă mecanică la încovoiere
sporită (hl >h, deci w1>w), în care materialul este folosit mai eficient, dar cu un cost mai
ridicat datorită manoperei.

- grinzi cu zăbrele.

Fig. 4. 121. Grindă expandată.

Grinzile pot rezema pe pereţi portanţi sau pe stâlpi.

160
Grinzile cu zăbrele, denumite şi ferme, sunt structuri realizate din bare formând triunghiuri
alăturate. Grinzile cu zăbrele se folosesc ca elemente principale de rezistenţă ale acoperişului
pentru hale cu deschideri mari (9,00...50,00m). Ele pot fi realizate din lemn metal, lemn şi metal,
beton armat prefabricat.

Şarpante cu ferme de lemn

Se folosesc la construcţii cu deschideri mari (9,00...40,00m) când nu se pot amplasa reazeme

intermediare. După formă, fermele pot fi triunghiulare, dreptunghiulare, poligonale sau cu talpa
superioară curbă (fig. 4.122)

Fig. 4. 122. Scheme cu ferme de lemn:

a - triunghiulare; b - dreptunghiulare; c - poligonale; d - cu talpă superioară curbă.

În funcţie de modul de alcătuire, fermele de lemn pot fi:

- cu consum mic de oţel, realizate în întregime din lemn (scânduri sau dulapi), cu îmbinări în
cuie sau cu buloane (fig 4.123); Aceste structuri se întâlnesc frecvent pentru deschideri mici
(9,00...12,00m) prezentând însă dezavantajul unui grad de industrializare redus. Fermele sunt
dispuse la distanţe de 1,00...1,25 m în lungul construcţiei, rezultând o travee mică, ceea ce
permite fixarea directă a elementelor mici sau a panourilor suport ale învelitorii fără a fi
necesare pane;

161
 Fig. 4. 123. Fermă de lemn cu consum mic de oţel:
1 – montant; 2 – diagonală; 3 – talpă; 4 – bulon; 5 – cuie [18].

- cu consum mediu de oţel, realizate din lemn masiv rotund sau ecarisat, cu îmbinări prin
chertare, ce pot transmite numai eforturi de compresiune. Din această cauză zăbrelele întinse
se execută din oţel-beton (fig.4.124). Aceste ferme sunt economice la travei de 3,00...4,50m şi
se execută cu elemente secundare de acoperiş sub formă de pane;

162
 Fig. 4. 124. Fermă de lemn cu consum mediu de oţel:
1 – talpă superioară (arbaletrier) de lemn; 2 – diagonală de lemn; 3 – montant de metal; 4 – şaibă;
5 – scoabă; 6 – talpă inferioară de lemn; 7 – profil metallic; 8 – eclisă; 9 – bulon [18].

- cu consum mare de oţel (inginereşti) caracterizate prin aceea că elementele comprimate

(montanţii) sau comprimate şi încovoiate (talpă superioară) se realizează din lemn rotund,
ecarisat sau lamelat încleiat, iar elementele întinse (talpă inferioară şi diagonalele) din oţel-
beton (fig. 4.125).

163
 Fig. 4. 125. Fermă de lemn cu consum mare de oţel:
1 – talpă superioară (arbaletrier) de lemn; 2,3 – talpă inferioară (tiranţi) de oţel-beton;4-montant de lemn;
5-diagonală (tirant) de oţel-beton; 6 – profil metalic; 7 – cosoroabă; 8 – carton bitumat; 9 – cutie de rezemare din
platbande; 10 – buloane; 11 – dorn; 12 – platbandă [18].

Şarpante de lemn din grinzi cu inimă plină

Sunt alcătuite din astereală, pane şi grinzi cu inimă plină din lemn sau placaj şi reazemă la capete
pe stâlpi sau ziduri portante (fig. 4.126).

Grinzile cu inimă plină se folosesc pentru deschideri de la 6,00...15,00 m, la acoperişuri cu pante

mici (1:10...1:8), pentru construcţii agrozootehnice sau provizorii. Contravântuirea şarpantei se
realizează prin pane. Distanţa dintre grinzile şarpantei este, în general, de 3,00...4,00m şi mai rar
5,00...6,00m.

Din lemn se pot folosi şi structuri prefabricate sub forma unor cadre cu trei articulaţii cu inimă
plină sau zăbrelite sau arce executate din lemn lamelat încleiat, din lemn şi placaj de construcţie
îmbinate prin încleiere sau din lemn semiecarisat îmbinat în cuie.

Fig. 4. 126. Şarpantă din grinzi cu inimă plină:

1 – grinzi cu inimă plină; 2 – pane [11].

164
[Link]. Şarpante metalice

Şarpantele metalice se folosesc, în general, pentru construcţii industriale cu deschideri mari sau
când betonul armat nu conduce la soluţii economice. Ele sunt alcătuite din grinzi cu inimă plină,
ferme (grinzi cu zăbrele), cadre sau arce metalice pe care reazemă pane realizate din profile
laminate (fig. 4.127).

Fig. 4. 127 Şarpante metalice:

1 – perete portant; 2 – fermă; 3 – pane; 4 – contravântuire orizontală longitudinală;
5 – contravântuire verticală longitudinală; 6 – contravântuire orizontală tranversală.

Şarpantele metalice se folosesc pentru deschideri mari de 24,00...50 de m şi travei de

6,00...12,00m.

Panele sunt realizate din profile metalice cu forme diverse în secţiune transversală:

oţel I având h=80...400mm; b=42...155mm, notat conform valorii h exprimată

în cm. La pane se folosesc I..8.I16;

oţel U având h=65...300mm; b=42...100mm, notat prescurtat conform valorii h

exprimată în [Link] pane se folosesc U6,5... U20;

165
 oţel T cu aripi egale având h=a=20...50mm notat prescurtat conform valorii h
exprimată în cm. La pane se folosesc T4 şi T5 aşezate cu talpa a pe elementul
principal de rezistenţă.

[Link]. Şarpante de beton armat

Acoperişurile din beton armat se pot realiza monolit sau din elemente prefabricate. În
construcţii se folosesc şarpantele din beton armat, deoarece se pot realiza soluţii economice
pentru acoperirea unor suprafeţe variate ca formă în plan şi deschideri, iar unele îndeplinesc pe
lângă funcţia de rezistenţă şi pe cea de izolare.

Acoperişuri din beton armat [Link] folosesc la construcţii amplasate lângă alte existente,
când nu există posibilităţi de acces pentru macarale sau nu este rentabil să se folosească mijloace
mecanizate sau în cazul construcţiilor unicat, la care nu se pot adopta elemente prefabricate tip
pentru execuţia acoperişului sau când se urmăreşte o anumită formă arhitecturală.

Acoperişurile din beton armat monolit pot fi sub formă de plăci cu nervuri şi grinzi, bolţi şi
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă şi dublă curbură, cupole, structuri cu alcătuire
specială (acoperişuri în consolă, structuri tip peron, acoperişuri tip şed, acoperişuri suspendate
etc.).

Acoperişuri din elemente prefabricate de beton armat.

Elementele principale şi secundare de rezistenţă ale structurii acoperişurilor sunt, în general,

elemente de serie mare, executate din beton armat sau precomprimat.

Elementele principale ale acoperişurilor se pot realiza din:

- grinzi de beton armat precomprimat cu inimă plină;

- ferme din beton precomprimat sau beton armat;
- panouri mari sau semipanouri prefabricate din beton armat;
- fâşii cu goluri rotunde din beton armat sau precomprimat;
- grinzi π şi T sau chesoane;
- plăci curbe subţiri, cupole:
Structurile de rezistenţă ale acoperişurilor sunt economice când se execută din lemn pentru
deschideri mici, din beton armat pentru deschideri medii şi din metal pentru deschideri mari.

4.3.4. Învelitori

Învelitorile sunt elemente de construcţie prevăzute la partea superioară a acoperişurilor, cu

rolul de izolare hidrofugă, iar în unele cazuri de izolare termică, precum şi iluminarea naturală a
spaţiului acoperit.

166
 Învelitorile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- etanşeitate, adică să fie realizate dintr-un material impermeabil aşezat pe un plan

înclinat, care să asigure scurgerea cu uşurinţă a apelor; de asemenea elementele
învelitorilor asamblate trebuie să formeze o suprafaţă continuă care să împiedice
pătrunderea apei în interiorul clădirii;
- umiditate, materialul învelitorii trebuie să-şi păstreze proprietăţile mecanice şi în stare
saturată cu apă;
- acţiunea îngheţ-dezgheţ, învelitorile trebuie să reziste la cel puţin 15...25 de cicluri;
- acţiunea biologică a microorganismelor care influenţează învelitorile din materiale
organice (stuf, paie, lemn etc.);
- acţiunea distructivă a agenţilor chimici din mediul înconjurător; la această acţiune,
comportare optimă o prezintă învelitorile ceramice, cele din polimeri şi din anumite
metale ca aluminiu, zinc, plumb şi cupru.
La proiectarea învelitorilor se are în vedere faptul că durabilitatea lor depinde de natura
materialului, de modul de execuţie şi întreţinere. În funcţie de materialul din care se execută
învelitorile se pot considera următoarele durate medii de exploatare:

- învelitori de aluminiu...60 de ani;

- învelitori ceramice...60 de ani;
- învelitori de tablă galvanizată...30 de ani;
- învelitori de beton armat...25 de ani;
- învelitori de carton bitumat...15 ani;
- învelitori organice...10 ani.

[Link]. Clasificarea învelitorilor

Clasificarea învelitorilor se face după următoarele criterii:

După materialul din care se execută, întâlnim:

- învelitori organice (paie, stuf, lemn, materiale bituminoase);

- învelitori din plăci de piatră naturală (ardezie);
- învelitori metalice (tablă de oţel, zinc, aluminiu, plumb, cupru etc.);
- învelitori de sticlă simplă sau armată;
- învelitori de mase plastice (simple sau armate cu fibră de sticlă);
După modul de asigurare a etanşeităţii la acţiunea agenţilor climatici se disting:

- învelitori continue, fară rosturi, impermeabile la aer, apă şi vapori de apă (învelitori
bituminoase);
- învelitori din elemente separate, impermeabile la acţiunea apei, dar permeabile la aer şi
vapori de apă (plăci, ceramice, tablă etc.)
La aceste învelitori apar pe suprafaţa acoperişului rosturi dependente de dimensiunile
elementelor, iar pentru asigurarea continuităţii, bucăţile trebuie petrecute pe un anumit procent
din suprafaţa lor.

167
Din punctul de vedere al portanţei (rezistenţă mecanică), întâlnim:

- învelitori neportante care sunt alcătuite din materiale care necesită un suport continuu
(învelitori bituminoase, învelitori din foi de tablă plană, carton bitumat, olane);
- învelitori portante, care necesită elemente de susţinere aşezate la distanţe mici între ele
(învelitori ceramice, ardezie, lemn, stuf etc.) şi învelitori la care elementele suport se dispun rar
(tablă ondulată sau cutată, materiale plastice etc.).
După rezistenţa la foc învelitorile pot fi:

- învelitori combustibile (cele de lemn, stuf, paie, carton bitumat, învelitori bituminoase, mase
plastic;
- învelitori incombustibile (învelitori ceramice, metalice, din mortar de ciment, de ardezie, de
sticlă).
Pantele acoperişurilor sunt determinate de natura materialului din care se execută învelitorile şi
cantitatea precipitaţiilor atmosferice din zona respectivă; pantele sunt mari când învelitoarea are
mai multe rosturi, suprafaţa ei este rugoasă şi mai puţin impermeabilă (lemn, ţiglă etc.). Pantele
minime şi maxime ale acoperişurilor în funcţie de materialul şi modul de alcătuire a învelitorii
sunt date în tabelul nr. 4.1.

Tabelul 4.1

Nr. Pante, cm/m

Materiale şi mod de alcătuire
crt. minime uzuale maxime

1 2 3 4 5

Hidroizolaţii cu una sau două foi bitumate cu:

20 25…45 vertical
a) un strat prins direct în cuie sau cu şipci utilizat la
1 construcţii provizorii;
b) două straturi; primul prins în cuie, al doilea lipit 3 5..25 30
de primul cu mastic bituminos
Hidroizolaţii în straturi multiple, din foi bitumate lipite
cu mastic bituminos cu protecţie:

- uşoară (vopsire, folie reflectorizantă) 1.5 2…7 20

2 - grea (pietriş la terase necirculabile) 1.5 2…5 7

- grea (dale la terase circulabile) 2.5 2…4 5

- uşoară şi cu măsuri speciale de asigurare contra

20 40…70 150
alunecării hidroizolaţiei

168
 Ţigle din argile arse:

a) solzi:
- aşezate simplu; 60 70…90 275

3 - aşezate dublu; 45 55…70 275

b) cu jgheb:
- trase; 45 50…70 120

- presate; 35 45…70 120

4 Ţigle cu jgheaburi din mortar de ciment 55 56…70 120

5 Olane 25 30…50 70

Plăci ondulate din polimeri

5 5…20 vertical
6 a) versant dintr-o singură placă
b) versant din mai multe plăci 12 12…30 vertical

Panouri din tablă ondulată sau cutată, neagră, zincată

7 5 5…20 vertical
a) versant dintr-o singură foaie
b) versant din mai multe foi 12 12…40 vertical

Tablă plană obişnuită şi tip Lindab

15 30…60 vertical
a) cu falţuri orizontale simple si verticale duble
b) cu falţuri orizontale şi verticale duble 7 15…40 vertical

8 c) montată:

- în solzi 40 55…275 vertical

- cu şipci 40 55…275 vertical

d) la cornişe în brâie (profil cu falţuri) 2 5..10 vertical

9 Tablă ondulată tip ţiglă Lindab 25 45…175 vertical

Şiţă, şindrila
10
60 70…180 vertical
a) în două staturi
b) în trei sau mai multe straturi 50 60…100 vertical

11 Stuf şi trestie 60 80…120 275

169
 Microclimat intern

Geam la: Temp. Umiditatea

Interioară relativă a aerului
ºC

a) lucarne, tabachere - - 10 15..40 vertical

60 30 31…35 vertical
b) luminatoare:
- simplu 61…80 45 46…52 vertical
12 ≤+15 ºC
60 30 31…35 vertical
- dublu
61…80 30 31…35 vertical

60 45 46…52 vertical
- simplu
61…80 45 46…52 vertical
> +15 ºC
60 30 31…35 vertical
- dublu
61…80 45 46…52 vertical

[Link]. Învelitori neportante

Învelitorile neportante sunt realizate din material a căror structură impun pentru rezemare un
suport continuu realizat din lemn (astereală sau din beton armat (placă din beton armat monolit
sau cheson prefabricat).

Învelitorile neportante sunt reprezentate de:

- învelitori din foi de tablă plană;

- învelitori bituminoase;
- învelitori din carton bitumat;
- învelitori din olane;

[Link].1. Învelitorile din foi de tablă plană

Se realizează din tablă de oţel neagră (mai rar), zincată (galvanizată), aluminiu, plumb sau
cupru. Ele se execută pe un strat suport continuu (astereală sau beton armat în care se montează
dibluri de lemn). Dacă suportul învelitorii este din beton sau mortar, este obligatorie protejarea
tablei contra coroziunii prin intercalarea între tablă şi stratul suport a unui strat de carton bitumat
sau împâslitură din fibre de sticlă bitumată, lipită cu mastic bituminos. Stratul de carton bitumat

170
sub învelitoarea de tablă se recomandă şi când stratul suport este din astereală pentru a evita
condensul pe faţa inferioară a tablei si a atenua zgomotul ploii.

Foile de tablă se aşază alăturat cu lungimea în sensul pantei astfel încât într-un punct să nu se
întâlnească mai mult de trei foi. Înnădirea şi fixarea tablei de stratul-suport se fac astfel ca:

- să se evite perforarea tablei în dreptul prinderilor; se folosesc agrafe (copci) realizate din
resturile rămase de la croirea tablei care se prezintă ca piese de tablă îndoite în unghi drept, unul
dintre plane, prinzându-se de astereală cu câte două cuie pentru tablă; iar celălalt (vertical) se
trece prin falţurile pieselor adiacente şi se îndoaie odată cu acestea:
- prinderea flexibilă a tablei pentru a permite deplasarea neîmpiedicată la acţiunea
variaţiilor de temperatură, având în vedere că tabla are coeficienţi de dilatare mari faţă de
stratul-suport. Îmbinarea foilor de tablă între ele se face cu falţuri, care pot fi simple sau duble,
iar după poziţia lor pot fi verticale (în picioare) sau orizontale (culcate) (fig. 4.128). Foile de tablă
se prind de astereală cu agrafe (copci), de 30...50mm lăţime şi lungime de 80mm pentru falţurile
simple şi de 120mm pentru falţurile duble. Fasonarea foilor de tablă se realizează cu maşina de
îndoit astfel:
- la falţurile culcate se îndoaie latura mică a foii de tablă pe o lăţime egală sau mai mare de
20mm la cele simple şi minimum 40mm la cele culcate;
- la falţurile verticale se îndoaie laturile lungi ale foi de tablă, la cele simple latura din
dreapta pe minimum 40mm, iar cea din stânga 20mm, iar cele duble pe 60mm, respectiv 40mm.

Fig. 4. 128. Detalii de îmbinare a foilor de tablă:

a - falţ simplu vertical (în picioare); b - falţ simplu orizontal (culcat);
c - falţ dublu vertical (în picioare);d - falţ dublu orizontal (culcat);
1 – astereală; 2 – căprior; 3 – foi de tablă plană[18].

Înainte de îndoirea tablei pentru formarea falţurilor zona respectivă se unge cu chit preparat
din 80...85% cretă măcinată, 5% miniu de plumb, 10...15% ulei de in şi materiale de lipit (aliaj de
cositor, clorură de amoniu, amoniac tehnic şi acid azotic).

Înainte de aplicarea învelitorii se va verifica suprafaţa stratului-suportat îndepărtându-se

171
cuiele şi orice corpuri în relief ce ar putea deteriora foaia de tablă. Montarea foilor de tablă începe
prin înşiruirea lor pe acoperiş, astfel încât să formeze fâşii continue după linia de cea mai mare
pantă, concomitent se montează şi agrafele (copcile).Se recomandă ca distanţa dintre agrafe
(copci) să fie de 40-50cm.

Falţurile în picioare aşezate în lungul pantei trebuie să fie [Link] dolii şi coamă falţurile
verticale şi orizontale ale pantelor adiacente se decalează cu cel puţin 15cm pentru a se evita
îngroşarea excesivă a falţurilor.

Falţurile duble se prevăd la dolii, la acoperişuri cu pante mici (8-15cm/m) şi la clădirile

situate în regiuni cu vânturi şi precipitaţii abundente. Falţurile în lungul pantei se lasă în picioare
pentru a conduce apa mai bine spre jgheab.

Îmbinările foilor de tablă paralele cu coama se execută cu falţuri culcate pentru a permite
scurgerea apei. Culcarea falţurilor se face în direcţia pantei de scurgere. Falţurile culcate trebuie
alternante la jumătatea lungimii foii de tablă, astfel încât într-un punct de îmbinare să se
întâlnească maximum 3 foi. La învelitorile din tablă de zinc, plumb, cupru şi aluminiu care au
coeficient de dilatare liniară mai mare decât tabla de oţel, se adoptă pentru îmbinările
perpendiculare pe coamă soluţia cu şipci trapezoidale sau triunghiulare şi foaia de tablă pentru
acoperirea rostului, creându-se o libertate mai mare de mişcare în lungul falţurilor. Racordarea
învelitorii la elementele verticale ale acoperişului (coşuri, atice, calcane etc.) se realizează astfel:

- se ridică tabla în lungul zidului (calcan, coş, atic) pe aproximativ 30cm, partea superioară
introducându-se într-un şliţ de 2...3cm adâncime executat în zid sau în rosturile zidăriei;
- marginea tablei introdusă în zid se fixează în cuie aşezate la maximum 60cm în lungul
zidului;
- rostul se umple cu mortar care se racordează cu tencuiala zidului.

[Link].2. Învelitorii de tablă plană tip Lindab

Tabla plană de tip lindab este realizată din:

- oţel special zincat la cald pe ambele feţe;

- straturi neutralizante pe ambele feţe;
- strat de lac la partea inferioară;
- strat de plastisol (poliester) la partea superioară.
Tabla se realizează în foi sau role, având culori diferite: alb, gri deschis, galben, verde
deschis, verde închis, cărămiziu, albastru deschis, maro, negru şi bej. Tehnologia de montare a
învelitorilor de tablă plană tip Lindab este similară cu cea prezentată la foile de tablă plană de
oţel.

172
 [Link].3. Învelitori bituminoase

Sunt hidroizolaţii elastice realizate sub formă de covoare continue din foi de carton bitumat,
pânză bitumată, împâslitură de fibră de sticlă bitumată etc., lipite între ele cu mase bituminoase
calde sau reci. În această alcătuire hidroizolaţia este constituită din straturile de bitum, iar foile de
carton, pânza sau împâslitură din fibre de sticlă etc., jucând numai rolul de armătură îmbunătăţind
comportarea în timp a structurilor de bitum componente.

Stratul-suport al unor astfel de învelitori poate fi:

- beton armat, în cazul acoperişurilor tip terasă;

- astereală de lemn în cazul acoperişurilor cu pantă.
La realizarea acestor învelitori sunt necesare următoarele operaţiuni:

- verificarea şi remedierea defecţiunilor la stratul-suport;

- executarea amorsajului care are rolul să asigure aderenţa la stratul-suport;
- executarea hidroizolaţiei;
- executarea unui strat de protecţie a hidroizolaţiei.
Executarea hidroizolaţiilor la cald se face pe timp uscat, fără vânt puternic şi la temperaturi
mai mari de +5°C.

Execuţia trebuie astfel făcută încât în structura hidroizolaţiei să nu rămână pungi de aer,
întrucât acestea la creşterea temperaturilor în timpul verii prin dilatare pot deteriora învelitoarea
bituminoasă. Trebuie reţinut că învelitorile bituminoase dispuse direct pe stratul suport din beton
armat nu sunt recomandate decât la construcţii deschise sau intens [Link] construcţiile
zootehnice nu se recomandă aceste rezolvări, deoarece în timpul iernii datorită microclimatului
(caracterizat prin umidităţi de la 70...95%) vaporii de apă difuzează prin acoperiş şi condensează
sub învelitoare producându-se degradări din cauza îngheţului. Vara învelitoarea se înfierbântă
puternic din cauza culorii închise şi căldura se transmite cu uşurinţă spaţiilor de sub învelitoare.
Apa din condens se transformă în vapori cu presiune suficientă pentru a desprinde cartonul de
suprafaţă, deoarece bitumul este moale. Treptat apar băşici din ce în ce mai mari, imposibil de
reparat şi se ajunge la degradarea treptată a învelitorii. De aceea este bine că între placa de beton
armat şi învelitoarea bituminoasă să se dispună straturi de izolaţie termică, bariera de vapori şi
canale de ventilaţie a structurii acoperişului.

Dificultăţile executate şi defecţiunile învelitorilor bituminoase tradiţionale sunt reduse dacă

se folosesc membrane hidroizolatoare cu strat gros de bitum.

Aceste membrane au ca suport o gamă largă de materiale carton celulozic, împâslitură din
fibră de sticlă, împâslitură poliesterică, foi de [Link] realizarea lor se folosesc materiale de
protecţie a hidroizolaţiei cum ar fi: nisip fin, talc, granule colorate etc.

Pentru corectarea calităţii bitumului şi îmbunătăţirea lui se utilizează diverşi aditivi (cauciuc
termoplastic, SBS, polipropilenă, atactică şi izotactică, polietilenă de înaltă densitate).

173
Instalaţia de producere a membranei este prevăzută cu 3 băi de bitum, ceea ce permite dispunerea
în trepte a masticului şi realizarea unor grosimi de până la 8mm. Utilizarea bitumurilor
modificate asigură membranelor hidroizolatoare următoarele calităţi:

- flexibilitate deosebită la temperaturi scăzute (până la -25°C);

- rezistenţă mărită la temperaturi ridicate (până la 130°C);
- rezistenţă mare la acţiunea razelor ultraviolete şi la îmbătrânire;
- elasticitate sporită la şocuri mecanice;
- durabilitate mare în timp;
- posibilitatea realizării de produse cu strat gros de bitum de până la 8mm. Aplicarea unor
asemenea materiale se face folosind două tehnici: metoda cu flacără şi metoda cu mastic la rece.
Învelitorile bituminoase pot fi realizate şi din plăci cu dimensiuni mai mici, cum ar fi elementele
de acoperiş Bardoline care sunt plăci bituminoase armate cu fibră de sticlă tip şindrilă (bardouri)
având dimensiuni 100x34cm şi pot avea forme dreptunghiulare, ovale, triunghiulare şi în solzi.
Materialele auxiliare utilizate la realizarea învelitorii din bardouri sunt: feltul (o foaie impregnată
cu bitum având rolul de a egaliza diferenţele de grosime dintre scândurile asterelii şi de izolare
termică suplimentară), adeziv special pentru lipirea feltului de astereală, a bardourilor între ele
sau pe felt, cuie galvanizate cu floare mare, lăcrimare sau şorţuri din polivinil sau tablă
galvanizată. Plăcile Bardoline se fixează pe astereală peste care s-a amplasat feltul direct pe
astereală (scânduri perfect îmbinate, fără denivelări, plăci aglomerate din lemn de cea mai bună
calitate şi de mare densitate) cu ajutorul unor cuie galvanizate cu floare mare.
Etanşeitatea învelitorii se realizează prin suprapunerea parţială a plăcilor. Plăcile se fixează
una pe alta cu benzile adezive pe care acestea le au din fabricaţie. După montarea învelitorii,
toate lipiturile şi benzile adezive trebuie inspectate pentru a nu prezenta dezlipiri. În caz că este
necesar, se va utiliza pentru corectare un adeziv bituminos. Fiecare placă cântăreşte 1,5kg şi
poate avea culori: gri, maro, roşie, verde şi cu nuanţe.

[Link].4. Învelitori de carton bitumat

Sunt învelitori uşoare, ieftine şi simplu de aplicat, dar necesită o întreţinere periodică şi nu
sunt [Link] folosesc la clădirile provizorii, semipermanente şi la cele din mediul rural, care
au pante reduse. Se pot realiza prin:

- fixarea în cuie pe astereală a 1...3 straturi de carton bitumat sau pânză bitumată;
- lipirea cu mastic bituminos a 1 sau 2 straturi de carton bitumat sau pânză bitumată pe un
suport continuu, realizat din astereală de scânduri sau şapă din mortar de var - ciment pe plăci de
stufit.
Dispunerea foilor de carton bitumat se face astfel:

- la învelitorile dintr-un singur strat, paralel cu streaşina, pentru pante sub 20° şi
perpendicular pe streaşină pentru pante mai mari;
- la învelitorile în două straturi (fig.4.129) primul este paralel cu coama, iar cel de-al doilea
perpendicular pe coamă sau tot paralel cu coama, dar cu rosturi alternante;

174
 - la învelitorile în trei straturi, primele două se aşază paralel cu streaşina, cu rosturile
alternante iar ultimul strat, perpendicular pe coamă. La realizarea învelitorilor din carton bitumat
trebuie să se respecte următoarele reguli:
- straturile se petrec pe cel puţin 10cm, se lipesc cu mastic bituminos şi se prind în cuie de
stratul-suport;
- în cazul aşezării straturilor paralele cu streaşina, rândul superior se petrece peste cel
inferior pentru ca apele de ploaie să nu poată pătrunde sub învelitoare;
- în cazul aşezării în lungul pantei, rândurile se petrec în funcţie de direcţia vânturilor
dominante;
- în regiunile cu vânturi puternice, cartonul bitumat se fixează pe astereală cu ajutorul unor
şipci aşezate perpendicular pe coamă, la distanţe de 50...70cm;
- pentru a împiedica pătrunderea apelor pe la coamă fâşiile de carton de pe o pantă se petrec
cu cel puţin 10cm peste panta vecină şi se lipesc cu bitum;
- la acoperişurile fără jgheaburi, la streaşină se montează o foaie de carton bitumat în formă
de lăcrimar, fixată în cuie;
- la întâlnirea cu zidurile de calcan sau coşuri racordarea se face prin ridicarea pe verticală a
straturilor de carton respective şi fixarea acestora în rosturile zidăriei.

Fig. 4.129. Învelitori din carton bitumat în două straturi:

a - cu fâşii aşezate paralel cu streașina;
b - cu fâşiile din al doilea strat în sensul pantei;
1,2,3, - fâşii din primul strat; 4,5 – fâşii din al doilea strat [18].

175
 [Link].5. Învelitori de olane

Olanele (fig. 4.130) au forma unor jumătăţi de trunchi de con şi se aşază în două straturi pe
astereală de lemn sau direct pe plăci din beton armat cu dibluri peste care se aşterne un strat de
carton bitumat sau împâslitura din fibre de sticlă bitumată, fixat în cuie de tablă sau lipit cu
mastic bituminos. Primul strat se montează cu concavitatea în sus (jgheaburi) şi partea îngustă
spre streaşină, iar al doilea cu concavitatea în jos (capace) şi partea îngustă spre coamă, rândul de
capace acoperind golul dintre două rânduri de jgheaburi.

Fig. 4. 130. Învelitori din olane:

a - olan; b - modul de aşezare;
1 – astereală; 2 – carton bitumat; 3 – olane; 4 – mortar de var-ciment[11].

În lung, olanele se suprapun pe cel puţin 4cm, iar între cele două rânduri de olane se
introduce mortar de var-ciment. Pentru fixarea olanelor pe acoperiş ele sunt prevăzute cu câte o
gaură pe coamă la o distanţă de minimum 1cm de margine (jumătate din numărul olanelor au
gaură la partea îngustă, iar cealaltă jumătate la partea largă).

Fixarea se face cu ajutorul unor cleme metalice

La coame se folosesc olane normale sau speciale aşezate în mortar de var-ciment, iar la dolii,
calcane, coşuri etc. tablă zincată. Olanele sunt produse ceramice şi se folosesc în regiuni cu
vânturi puternice şi precipitaţii reduse, necesită pante mici şi dau încărcări mari. Spaţiul dintre
ultimul rând de olane şi coamă sau calcan se va umple cu mortar de var-ciment.

[Link]. Învelitori portante

Sunt realizate din plăci mici cum ar fi ţigle ceramice, ardezie, şiţă, şindrilă, stuf, paie, trestie,
ţigle de sticlă şi mortar de ciment. Etanşeitatea acestor învelitori se obţine prin suprapunerea
plăcilor sau prin prelucrarea lor cu falţuri ceea ce micşorează suprafaţa de petrecere. Aşezarea
plăcilor se face prin simplă pozare, agăţare sau fixare pe elemente secundare (şipci), dispuse la

176
distanţe conform cu mărimea plăcilor, modul lor de aşezare (simplă sau dublă), capacitatea
portantă la încovoiere. O asemenea soluţie prezintă neajunsuri în regiunile cu vânturi puternice,
întrucât permite pătrunderea zăpezii în pod, situaţie în care se recomandă introducerea unui strat
de carton bitumat pentru scurgerea apei sau zăpezii topite, ce necesită o suprafaţă continuă
(astereală). Tot în categoria învelitorilor portante întră şi cele realizate din plăci mari rigide care
necesită reazeme la distanţe mai mari. Aceste învelitori se folosesc în special la construcţiile
industriale sau agrozootehnice, dar şi la clădirile civile şi sunt realizate din foi de tablă ondulată
sau cutată, materiale plastice (mai ales plăci de P.V.C şi poliesteri armaţi cu fibre de sticlă). Foile
sau plăcile sunt ondulate sau cutate cu scopul măririi rigidităţii, ceea ce conduce la posibilitatea
preluării încărcărilor de la nivelul învelitorii de reazeme rare (pane).

Pentru utilizarea acestor foi sau plăci se recomandă ca acoperişurile să aibă forme cât mai
simple, acoperişurile complicate cu intersecţii numeroase, străpungeri dau dificultăţi la croirea,
montarea şi tăierea plăcilor.

Învelitori de paie şi de stuf sunt învelitori discontinue cu ajutorul cărora se realizează

acoperişuri uşoare, ventilate, igienice şi economice, cu aspect rustic tradiţionale pentru localităţile
situate la câmpie şi în zone cu bălţi. Snopii de paie sau stuf se aşază de la streaşină spre creastă,
pe suport de şipci (la streaşină pe o scândură continuă) şi se leagă cu sârmă zincată şi împletituri
de nuiele. Etanşeitatea crestei se asigură prin aşezarea unor snopi în lung astfel încât să acopere
ambii versanţi, prin prelungirea snopilor de pe o pantă peste cealaltă cu considerarea direcţiei
vânturilor dominante sau folosind coame ceramice.

[Link].1 Învelitori de lemn

Învelitorile de şiţă, şindrilă şi draniţă se folosesc în regiunile de munte şi deal, unde lemnul
este un material local sau la construcţii la care se urmăreşte realizarea unui anumit stil
arhitectonic. Şiţa, şindrila şi draniţa se confecţionează, în general din lemn de răşinoase; şiţa are
lungimea de 30; 35; 40; 45; 50cm lăţimea de 7-14cm şi grosimea de 0,5...0,7cm (fig. 4.131,a);
şindrila are grosimea neuniformă în secţiune transversală şi este prelucrată după sistemul lambă şi
uluc: are lungimea de 35; 40 şi 50cm iar lăţimea de 5...13cm; grosimea la cantul de uluc este de
1,5cm; grosimea la capătul subţire este de 0,3cm; adâncimea ulucului este de 1cm (fig. 4.131,b).
Draniţa este asemănătoare cu şindrila şi este mai mare decât aceasta.

Fig. 4. 131. Învelitori din şiţă (a) şi din şindrilă (b):

1 – şiţă; 2 – şindrilă; 3 – căprior; 4 – şipci.
177
 Distanţa între şipci se stabileşte în funcţie de lungimea şiţei sau a şindrilei, dar nu va fi mai
mică de 15cm şi nu mai mare de 25cm.
În mod obişnuit, învelitorile din şiţă se execută în 2...5 straturi suprapuse, iar cele de şindrilă
în 2...3 rânduri realizate prin baterea acestora pe şipci dispuse la distanţe de 1/2...1/5, respectiv
1/2...1/3 din lungimea lor. Şiţa şi şindrila se aşază în rânduri paralele cu coama, iar fixarea lor se
începe de la streaşină către coamă. În acelaşi rând şiţa se aşază în sistemul caplama, petrecându-
se pe o treime din lăţime, iar şindrila în aşa fel ca partea subţire (lamba), să pătrundă în ulucul
plăcii vecine. Coama se realizează prin petrecerea unui rând de şiţă sau şindrilă pe versantul opus,
ţinând seama de direcţia vânturilor dominante sau folosind două scânduri petrecute pe care se
fixează plăcile, iar la dolie se foloseşte pazie din tablă galvanizată sau carton bitumat sau se
dispun plăcile din lemn în evantai.
Racordarea la coşurile de fum se face cu pazii din tablă galvanizată. Învelitorile de lemn se
prevăd obligatoriu cu lucarne pentru ventilarea podului. Învelitorile din şiţă şi şindrilă se
impregnează după montare cu carbolineum la cald, acesta constituind şi lucrarea curentă de
întreţinere în timp, la interval de 2-3 ani. Durabilitatea acestor învelitori este redusă (15-20 de
ani).

[Link].2. Învelitori din ţigle ceramice.

Se folosesc la construcţiile civile şi agrozootehnice şi au avantajul de a fi estetice, durabile,

incombustibile, termoizolante, nu necesită lucrări de întreţinere, dar conduc la pante relativ mari
şi la încărcări importante.
Ţiglele sunt realizate din plăci de dimensiuni mici, executate din argilă de calitate superioară
bine arsă la temperaturi între 900...1000°C.
Ţiglele după formă şi mod de obţinere se clasifică în: ţigle cu două jgheaburi, ţigle cu două
jgheaburi laterale şi la capete, ţigle cu dublu falţ, ţigle cu un jgheab trase şi ţigle-solzi.
Ţiglele-solzi au dimensiunile 350x170x10mm, 1 sau 2 ciocuri de fixare şi pot fi cu aşezare
simplă (fig. 4.132,b) sau cu aşezare dublă (fig.132,c). Ţiglele-solzi reazemă pe şipci amplasate la
15cm distanţă una de cealaltă când aşezarea este simplă şi 25cm pentru cea dublă.

Fig. 4. 132. Învelitori din ţigle – solzi:

a - țiglă – solz; b - învelitori din ţiglă – solz cu aşezare simplă; c - învelitori din ţiglă – solz cu aşezare dublă;
1 – astereală; 2 – carton bitumat; 3 – şipci în lungul pantei; 4 – ţigle – solzi; 5 – şipci transversal [18].

178
 Şipcile cu secţiunea 5,8x3,8; 4,8x4,8cm pentru montarea ţiglelor se pot amplasa direct pe
căpriorii şarpantei sau pe un al doilea rând de şipci, peste o astereală din scânduri sau plăci
fibrolemnoase, acoperită cu un strat de carton bitumat. Stratul de carton şi cele de-al 2 lea rând de
şipci au rolul de a permite scurgerea apei ce a fost eventual introdusă de vânturile puternice prin
interspaţiile ţiglelor. Ţiglele-solzi au o folosire neraţională a suprafeţei lor (circa 45%) în
comparaţie cu celelalte tipuri, pentru ca etanşarea se realizează prin suprapunere şi nu prin
îmbinare cu jgheaburi. Înainte de a se începe aşezarea ţiglelor, se execută lucrările de tinichigerie:
jgheaburi, pazii, dolii, lucarne etc. Executarea învelitorii se începe de la streaşină spre coamă şi
anume de la marginea versantului; în cazul acoperişurilor cu una sau două pante respectiv de la
coamele înclinate, în cazul acoperişurilor cu patru pante. Primul şi ultimul rând de la streaşină şi
respectiv de la creastă se aşază dublu. Ţiglele rândului dublu de la streaşină se sprijină pe primele
două şipci, fiind agăţate cu ciocul de şipca a doua. Ţiglele de deasupra se aşază peste cele de
dedesubt şi se agaţă ciocul de marginea de sus a acestora. Restul rândurilor sunt aşezate suprapus,
încât pe o şipcă, într-un punct se găsesc aşezate trei ţigle una peste alta. Ţiglele de la coamele
înclinate se taie în aşa fel încât marginea lor să se poată alătura pe toată lungimea de coamă
înclinată. Ţiglele tăiate care nu mai au cioc se vor fixa pe şipci cu sârmă sau cuie zincate, dându-
se gaură în ţiglele respective cu un burghiu. Găurile făcute în ţigle trebuie să fie acoperite de
ţiglele de deasupra cu cel puţin 3cm. La acoperişurile cu pante mari şi cele din regiuni cu vânturi
puternice, ţiglele vor fi fixate cu sârmă sau cuie zincate la fiecare al patrulea rând.
Coamele se fixează cu mortar de var-ciment colorat în roşu cu miniu de fier sau cărămidă
pisată (fig. 4.133). Coamele se petrec între ele pe o lungime de 8cm, mortarul punându-se la
capetele care se suprapun, precum şi la contactul coamelor cu ţiglele. Învelitorile din ţigle-solzi
aşezate dublu se execută din rânduri duble de ţigle de la streaşină până la creastă. Ţiglele
suprapuse de pe acelaşi rând sunt ţesute între ele pe jumătate din lăţimea lor. Rosturile
longitudinale ale ţiglelor de deasupra ale unui rând sunt în acelaşi plan vertical cu rostul ţiglelor
de deasupra ale celorlalte rânduri. Ţiglele trebuie să fie astfel suprapuse încât în dreptul unei şipci
să se afle patru ţigle una peste alta. Doliile se căptuşesc cu pazii aşezate pe astereală, chiar dacă
învelitoarea de ţiglă nu a fost prevăzută cu astereală sub şipci (fig. 134).Paziile sunt fâşii din
tablă zincată de 0,5mm grosime, care se aşază la dolii, sub învelitoare, la racordarea învelitorii la
atice, coşuri sau la ziduri de calcan. Aceste fâşii se ancorează de astereală în zid prin dibluri de
lemn.

Fig. 4. 133. Învelitoare din ţigle – solzi aşezate simplu: Fig. 4.134. Delatii la dolii pentru învelitori din ţigle - solzi:
1 – rândul; 2 – rândul 2; 3 – coamă; 4 – mortar; 5 – căprior [11]. 1 – pazie; 2 – astereală; 3 – şipcă; 4 – ţiglă; 5 – căprior [12].

179
 Fig. 4. 135. Racordarea învelitorii din țiglă – solzi cu
jgheabul:
a - racordarea în cazul şipcilor bătute pe căpriori;
b - racordarea învelitorii cu ţiglă în consolă, fără
şorţ;
c - racordarea învelitorii de şipci şi astereală;
1 – şorţ de tablă; 2 – carton bitumat; 3 – şipcă 48x48mm;

4 – şipcă 48x48mm; 5 – pazie; 6 – jgheab;

7 – cârlig pentru susţinerea jgheabului; 8 – ţiglă-solzi;

9 –copcă de tablă; 10 – capriori [11].

Învelitorile din ţiglă pot fi prevăzute cu jgheaburi la poala acoperişului; sau apele pot fi
lăsate cu scurgerea liberă.

La învelitorile cu jgheaburi; la capătul căpriorilor se montează o pazie din scândură a cărei

margine superioară trebuie să se găsească în planul acoperişului. Cârligele jgheaburilor se fixează
pe căpriori sau în astereala învelitorii (fig.4.135). La margine se bate pe astereală o fâşie de tablă
de 15cm lăţime, denumită şorţ. Şorţurile de tablă sau poalele sunt fâşii de tablă care se aşază la
partea inferioară a acoperişului; sub învelitoare, legând jgheaburile prin falţ simplu. Peste şorţ se
aşază ţiglele care se prind cu ciocul de prima şipcă a învelitorii. Marginea primului rând de ţigle
este în consolă deasupra jgheabului, sau este retrasă pe şorţ. La învelitorile fără jgheaburi cu
scurgerea liberă a apelor, în locul paziei se bat la capătul căpriorilor două şipci suprapuse (furură)
pentru a se asigura înclinarea corectă a ţiglei.

Racordarea învelitorii faţă de un zid-calcan alăturat înalt se realizează cu ajutorul unei pazii
din tablă zincată. De-a lungul pantei, pazia este îndoită deasupra ţiglei şi se ridică pe zidul-calcan
circa 30cm, căptuşindu-l (fig. 136). Marginea tablei îndoite se introduce într-un rost şi se fixează
în cuie, iar tencuiala calcanului se opreşte la nivelul paziei.

La toate racordările, ţiglele din rândurile vecine se aşază dublu, dacă restul învelitorii este
executată cu ţigle-solzi aşezate simplu. Racordarea învelitorii la coşul de fum se realizează cu
pazii din tablă zincată, care îmbracă coşul până sub brâul acestuia; marginile foilor de tablă se
introduc în rostul de sub brâu (fig. 137).

180
 Fig. 4.136. Racordarea învelitorii cu un zid de calcan: Fig. 4.137. Racordarea învelitorii din ţiglă-solz la
1 – pazie din tablă; 2 – cui cu cioc; 3 – tencuială; 4 – zid – coşurile de fum:
calcan;5 – căprior; 6 – ţiglă-solz [12]. 1 – pazie din tablă; 2 – mortar; 3 – jug pentru sprijinirea
căpriorilor; 4 – căprior; 5 – ţiglă-solz [12].

Toate elementele care străpung în câmp învelitoarea (coşuri, ventilaţii etc.) se racordează tot cu
ajutorul paziilor din tablă.

Învelitorii din ţigle profilate (fig. 4.138)

Sunt prevăzute cu caneluri şi au avantajul unui modul de rezistenţă şi al unor forme de jgheaburi
pe margine, care asigură o etanşare mai bună, deci necesită petreceri mai mici şi şipci de
susţinere mai rare. Ţiglele profilate se obţin din argile fuzibile prin presarea în tipare sau prin
tragere prin filiera presei cu melc.

Fig. 4.138. Învelitori din ţigle profilate:

a - aşezarea ţiglelor profilate pe şipci; b- aşezarea coamelor
1 – şipci de 48x48mm; 2 – ţiglă cu jgheab; 3 – coame; 4 – căpriori.

181
 Ţiglele trase au dimensiunile de 390x220x10mm, sunt prevăzute cu un jgheab lat şi un cioc
de fixare şi se aşază pe şipci cu secţiunea de 48x48mm amplasate la distanţe de 24cm. Ţiglele
presate au dimensiuni de 390x235x11mm, 390x250x11mm, 405x204x10mm şi se aşază pe şipci
amplasate la distanţe de 34cm.

În funcţie de importanţa şi regiunea în care se execută clădirile, ţiglele cu jgheab pot rezema
pe şipci sau pe şipci, astereală şi carton bitumat. Doliile, racordările, marginile spre jgheab sau
cele libere se execută după aceleaşi criterii ca la ţiglele-solzi. Ventilarea şi iluminarea podurilor,
accesul pe învelitoare pentru control şi întreţinere se realizează cu tabachere sau lucarne în formă
dreptunghiulară sau triunghiulară. Iluminarea locală poate fi realizată şi prin executarea unor
porţiuni cu ţigle de sticlă. În afară de ţiglele ceramice, învelitori din plăci de aceeaşi formă se pot
realiza din ţigle de mortar de ciment (ţigle cu jgheaburi trase) sau ţigle de sticlă (ţigle cu
jgheaburi presate sau ţigle-solzi).

Învelitori din ţigle de mortar de ciment (tip Bramac)

Ţiglele de tip Bramac sunt elemente plane, realizate ca ţigle-solzi (ţigla Transilva) sau ca
ţigle profilate (ţigla Alpină şi Romană). Mortarul de ciment din care se realizează ţiglele de tip
Bramac este colorat în masă (roşu-cărămiziu, brun-roşcat, antic, antracit) şi are o rezistenţă mare
la şocuri şi la factori de mediu.
Materialele de construcţie folosite la realizarea ţiglelor de tip Bramac sunt: nisipul, cimentul,
apa şi pigmenţii anorganici. Ţiglele Alpina clasic (netede) şi Alpina (granulate) au următoarele
caracteristici: dimensiuni 330x420mm; lungimea activă 398mm; lăţimea activă 300mm; înălţime
profil 25mm; masă 4,3kg/buc; consum circa 10buc/m2. Ţiglele Transilva au caracteristicile:
dimensiuni 420x168x16 mm; lungimea activă 398 mm; lăţimea activă 170 mm;
masă 2,35 kg/buc.; consum 36 buc./ m2.
Caracteristicile țiglelor Romană sunt: dimensiuni 330x420 mm; lungimea activă 398 mm;
lățimea activă 300 mm; înălţime profil 50 mm; masă 4,5 kg/buc; consum 10buc/m2. Distanţa între
şipci este de 31,5÷34cm în funcţie de panta acoperişului.

[Link].3. Învelitori de sticlă

Învelitorile de sticlă se utilizează pentru iluminarea anumitor suprafeţe (sere, luminatoare,
acoperişuri tip şed etc.) şi sunt realizate din sticlă simplă sau ondulată sub formă de: ţiglă de
sticlă, plăci plane de sticlă armată şi plăci ondulate din sticlă armată, având diferite culori.

[Link].4. Tablă de oţel tip ţiglă Topline

Materialul de bază al produselor Topline este tabla zincată la cald, acoperită cu un strat de
teflon cu grosimea de 175µm sau 25µm, iar partea inferioară cu un strat de lac. Învelitoarea din
tablă tip ţiglă se montează întotdeauna împreună cu folia anticondens, dispusă sub şipcile care
sunt reazemele tablei. Folia Lindab este realizată din fibre plastice, asigură scurgerea apei de
condens şi ventilarea corespunzătoare. Tablele pentru acoperiş au aspectul asemănător cu cel al
ţiglelor, cu lăţimea de 1111mm şi lungime maximă de 6000mm (fig.4.139).

182
 Fig. 4. 139. Tablă de oţel tip ţiglă.

Suportul învelitorii este realizat din şipci de lemn cu secţiunea de 2,4x4,8cm sau metalice,
dispuse la 40cm distanţă. Se începe montarea tablelor de la streaşină, iar petrecerea minimă
trebuie să fie de 140mm. Pentru fixare se folosesc şuruburi autofiletante livrate de firma Lindab
pentru lemn (4,8x35mm) iar pentru metal (4,8x22mm). Tabla de oţel tip ţiglă se fabrică în 14
culori standard: maro, neagră, cărămizie, galbenă, verde etc. şi se recomandă pentru acoperişuri
cu panta minimă de 25%. Ventilarea acoperişului se realizează la streaşină prin spaţii libere ale
ondulelor şi pe la coamă. Pentru a asigura o ventilare corespunzătoare a acoperişului şi a podului
raportul între aria elementelor de aerisire şi cea a acoperişului trebuie să fie minimum 1/500.

[Link].5. Învelitori din plăci Onduline

Se obţin prin impregnarea fibrelor organice cu bitum sub presiune şi la temperaturi

înalte(fig. 4.140) . Plăcile Onduline au dimensiunile 2,00x0,950m şi se fixează de şipci cu
ajutorul cuielor de construcţie specială. Plăcile Onduline se pot monta şi pe astereală sau plăci de
beton armat cu dibluri de lemn, iar suprapunerea longitudinală este de 30cm. Coamele au 89cm
lungime cu aripi a câte 25cm fiecare.

Fig. 4. 140. Învelitori din plăci onduline.

Fiecare placă cântăreşte 6,3kg, iar înălţimea ondulei este de 35mm, lăţimea ondulei este de
95mm, grosimea plăcii este de 2,8mm şi poate avea culori neagră, roşie, verde, maro.
Pentru pante de 18-25% distanţa între şipci este de 45cm şi petreceri longitudinale 20cm, iar
pentru pante mai mari de 25% şipcile se dispun la 60cm şi suprapunerea longitudinală de 14cm.

183
 Învelitori din plăci mari rigide

Sunt reprezentate de foi ondulate sau cutate din tablă, plăci ondulate din P.V.C şi poliesteri
armaţi cu fibre de sticlă.

Plăcile sunt ondulate sau cutate pentru a spori rigiditatea, ceea ce conduce la necesitatea unor
reazeme rare.

[Link].6 Învelitori din tablă ondulată sau cutată

Foile de tablă ondulată sau cutată au dimensiuni de 1000x2000mm şi grosimi de

0,75...1,5mm. Aceste învelitori se folosesc mai ales la construcţiile industriale. Foile ondulate sau
cutate se pot executa din tablă de oţel neagră sau galvanizată şi se montează direct pe pane
metalice, de lemn sau de beton armat, petrecându-se cu 10cm după linia de cea mai mare pantă şi
cu o jumătate de ondulă în sens transversal. Tabla ondulată se poate realiza şi din aluminiu,
prezentând avantajul unei rezistenţe superioare la coroziune prin acoperirea cu trioxid de
aluminiu aderent şi stabil şi al reflectării căldurii, contribuind la eliminarea fenomenului de
supraîncălzire a aerului interior în timp de vară, iar în timpul iernii contribuie la climatizarea
interiorului clădirii.

Distanţa maximă între pane pentru învelitorile de tablă ondulată sau cutată este de 1,95m.
Prinderea foilor de tablă se face cu buloane speciale, introduse numai pe creasta ondulei. Sub
piuliţa din capul bulonului se introduce o rondelă din plumb sau material plastic pentru a asigura
etanşeitatea învelitorii împotriva apelor de ploaie. Învelitorile din tablă neagră necesită o
întreţinere periodică prin vopsire, completare şi înlocuire a foilor degradate. Tablă neagră se
vopseşte în două straturi; din care unul cu vopsea din miniu de plumb sau de fier, străpungerile
prin învelitorile de tablă pentru diferite instalaţii se realizează mai uşor, dar trebuie ca de
învelitoare să nu se sudeze conducte, tuburi etc. Legătura dintre aceste elemente se asigură
elastic, iar etanşarea împotriva apelor de ploaie se realizează cu căciuli sudate sau cositorite de
conductă.

[Link].7 Învelitori din plăci ondulate de mase plastice

Învelitorile se realizează prin intercalarea de plăci ondulate din poliesteri armaţi cu fibre de
sticlă, între plăcile ondulate din tablă, sau numai din plăci ondulate de mase plastice. Învelitorile
se folosesc pentru iluminarea naturală a unor porţiuni din suprafeţele acoperite sau la realizarea
învelitorilor şi a luminatoarelor halelor industriale şi agrozootehnice.
Învelitorile din plăci ondulate de mase plastice sunt uşoare şi au un aspect arhitectural plăcut.
4.3.5. Materiale termoizolante folosite la acoperişuri

Pentru ca un material să aibă proprietatea de izolare termică, valoarea conductivităţii termice

trebuie să fie mai mică de 0,3kcal/m. °C.h. Această condiţie este îndeplinită de materialele
uşoare, poroase având ρa<1000Kg/m3.

184
 În acelaşi timp, materialele de izolaţie termică trebuie să fie suficient de rezistente, stabile la
variaţii de temperatură, incombustibile sau greu combustibile etc.

Alegerea materialului termoizolant se face pe baza unor criterii de eficienţă tehnico-

economică şi anume:

- capacitatea de izolare termică;

- greutatea proprie a materialului, care influenţează dimensiunile elementelor portante ale
acoperişului;
- gradul de rigiditate, care condiţionează alcătuirea straturilor de protecţie şi de susţinere;
- posibilităţile de punere uşoară în operă;
- eficienţă economică.
La acoperişurile ventilate, soluţia de termoizolare se alege în funcţie de structura de
rezistenţă adoptată astfel:

- în cazul existenţei unui planşeu de pod, realizat din beton armat se folosesc termoizolaţii
din materiale granulare, uneori rezultate ca deşeuri (zgură, granulit, deşeuri ceramice, tufuri
uşoare etc.). Soluţia prezintă avantajul unui cost redus şi al unei execuţii simple;
- în cazul unor soluţii de acoperişuri cu strat mic de aer ventilat, termoizolaţia care reazemă
sau este suspendată de elementele secundare de acoperiş, se realizează din plăci de vată minerală,
polistiren, plăci de stufit, stabilit, sau deşeuri textile, saltele din paie mineralizate etc. În funcţie
de rigiditatea plăcilor pentru termoizolaţie acestea pot necesita sau nu straturi-suport.
La acoperişurile neventilate termoizolaţia se aşază peste bariera de vapori şi poate fi executată
din:

- materiale elastice: plăci semirigide din vată minerală sau polistiren, plăci de izostuf, paie
tocate, puzderie de in şi cânepă, stabilit, perlit, fibroperlit, deşeuri textile etc;
- materiale rigide: plăci din betoane uşoare, mai ales betonul celular autoclavizat;
- materiale în vrac: granulit, zgură etc., soluţie indicată datorită costului redus, dar care are
dezavantajul unor grosimi şi greutăţi mari ale termoizolaţiei.

4.3.6. Bariera de vapori

În vederea limitării sau împiedicării condensării vaporilor de apă în elementele acoperişului se

prevăd straturi cu rezistenţe mari la permeabilitatea la vapori, numite bariere de vapori.

Barierele contra vaporilor se aplică întotdeauna pe partea caldă a termoizolaţiei şi pot fi

executate din: bitum tăiat aplicat în două straturi, strat de suspensie din bitum filerizat, unul sau
două straturi de carton bitumat, lipite cu bitum sau cu mastic bituminos, folii din polietilenă, folii
metalice etc.

185
 4.3.7. Elemente auxiliare la acoperişuri

Au rol de:

- iluminare şi ventilare a spaţiului de sub învelitoare (tabachere, lucarne, luminătoare,

deflectoare);
- colectare şi dirijare a apelor meteorice până la nivelul terenului sau la canalizare (jgheaburi,
burlane, guri de scurgere);
- protecţie a acoperişului pe contur (atice, cornişe, streşini) şi la rosturi;
- a permite străpungeri etanşe prin diversele straturi ale acoperişului

Elemente de iluminare și de ventilare

Tabacherele (fig.4.141) se folosesc pentru ventilarea şi iluminarea podurilor precum şi pentru

accesul pe acoperiş. Ele sunt alcătuite dintr-un cadru de dulapi aşezaţi pe căpriori, peste care se
montează o ramă din profile metalice care susţin un geam simplu sau armat. Rama este prinsă în
balamale pe latura către coamă şi are un dispozitiv metalic pe latura către streaşină, care permite
deschiderea totală sau parţială a tabacherei.

Fig. 4.142. Lucarne:

Fig. 4. 141. Tabacheră: a- semirotundă; b- cu o pantă; c-cu două pante;
1 – capac cu geam; 2 – ramă; 3 – învelitoare [11]. d- tringhiulară [12].

Lucarnele (fig.4.142) au rolul de a ilumina şi ventila interiorul podurilor, care, spre deosebire
de tabachere ies din planul acoperişului. Ele au diferite forme: curbe, dreptunghiulare cu una sau
două pante, triunghiulare etc. Sunt prevăzute cu ferestre şi ochiuri mobile pentru ventilare.

Luminatoarele (fig. 4.143) sunt elemente auxiliare ale acoperişurilor cu rolul de a ilumina
natural suprafeţele interioare ale halelor industriale. Au forme variate: cu două pante, în fluture,
triunghiulare, dreptunghiulare etc.

186
 Fig. 4.143. Luminatoare:
1 – luminator; 2 – învelitoare [12].

Deflectoarele (fig. 4.144) sunt elemente amplasate în punctele cele mai înalte ale
acoperişurilor, care asigură evacuarea fumului, a gazelor nocive sau a aerului cald din interiorul
construcţiilor industriale şi agrozootehnice. Părţile laterale ale deflectoarelor se închid cu
jaluzele.

Fig. 4.144. Deflector:

1 – deflector; 2 – jaluzele [12].

Elemente de colectare şi evacuare a apelor

La acoperişurile cu scurgere exterioară colectarea apelor se face la marginea acestora, în

jgheaburi, de unde sunt evacuate prin intermediul burlanelor. La acoperişurile cu scurgere
interioară evacuarea apelor se face prin guri sau dispozitive de scurgere plasate în punctele de
cotă minimă ale teraselor, racordate la conducte de canalizare.

Jgheaburile (fig. 4.145) se confecţionează din tablă zincată de 0,5mm grosime sau în cazuri
speciale din tablă de plumb sau cupru, având secţiunea semicirculară sau dreptunghiulară.

187
 Fig. 4. 145. Jgheaburi suspendate:
1 – pazie din tablă; 2 – astereală; 3 – cârlig Fig. 4. 146. Burlan:
1 – burlan; 2 – cot; 3 – perete[18].
de susţinere; 4 – căprior; 5 – jgheab[18].
Ele au rolul de a colecta apele de pe învelitoare şi a le dirija scurgerea spre burlane. Ele sunt
susţinute de cârlige prinse de căpriori sau în dibluri lăsate în beton la distanţe de 70cm şi pot fi
suspendate sau purtate.
Jgheaburile se execută cu pantă spre burlane. Legătura între elementele componente ale unui
jgheab în lungime se face prin lipire (cositorire). Pentru lungimi mai mari de 20m se prevăd
rosturi de dilatare.
Burlanele (fig. 4.146) au rolul de a colecta apele de la jgheaburi şi de a le conduce în rigole
sau direct în canalizare. Ele pot fi exterioare sau interioare când trec prin goluri special executate
în zidăria clădirii şi au secţiunea circulară sau dreptunghiulară. Burlanele exterioare se execută, în
general, din tablă zincată, iar cele interioare din tuburi de fontă, sau materiale plastice.
Racordarea burlanelor la jgheaburi se face prin piese speciale de formă tronconică, denumite
ştuţuri, care se introduc în burlane fără a fi lipite de acestea. Burlanele exterioare se
confecţionează din tronsoane de tablă de 1m lungime, cu o formă, uşor tronconică şi se aşază la
distanţe de câţiva centimetri de perete, pentru a evita umezirea faţadei. Ele sunt prinse de perete
cu ajutorul unor brăţări din oţel lat, aşezat la 1,5...2,0m distanţă unele de altele. Burlanele
interioare se prevăd cu guri de curăţare.
Guri de scurgere (fig. 4.147; 4.148). Se folosesc la terase cu scurgere interioară şi se
amplasează astfel încât conductele de canalizare la care se racordează să treacă prin băi, bucătării,
cămări, unde nu deranjează. Suprafaţa de acoperiş care revine unei guri de scurgere trebuie să nu
depăşească 150...200m2.

Fig. 4.147. Gură de scurgere la terase circulabile: Fig. 4.148 Gură de scurgere la terase necirculabile:
1 – plăci prefabricate; 2 – strat de nisip; 3 – 1 – planşeu din beton armat; 2 – barieră de vapori; 3 –
hidroizolaţie; 4 – strat suport al hidroizolaţiei; 5 – termoizolaţie; 4 – beton de pantă; 5 – carton perforat;6 –
termoizolaţie;6 – barieră de vapori; 7 – beton de guler din tablă de plumb; 7 – hidroizolaţie; 8 – şapă de
pantă; 8 – planşeu din beton armat; 9 – tub de protecţie; 9 – căciulă de protecţie din sârmă zincată
fontă; 10 – ştuţ de fontă; 11 – strat suplimentar de Φ2…3 mm şi guler din tablă zincată prevăzut cu găuri de
pânză bitumată [12]. scurgere; 10 – tub de fontă [12].

188
Racordarea hidroizolaţiei la gura de scurgere trebuie să împiedice infiltrarea apelor în dreptul
străpungerii învelitorii de către tubul de scurgere. Detaliile de realizare sunt diverse dar în
principiu au următoarea alcătuire:

- tubul de scurgere prezintă la partea superioară o porţiune lărgită în formă de pâlnie;

- în jurul gurii de scurgere, hidroizolaţia se întăreşte prin folosirea unor straturi suplimentare
din tablă subţire de plumb, pânză impregnată şi bitum sau mastic bituminos, care pătrund în
pâlnia tubului de scurgere, mulându-se pe suprafaţa acestuia;
- toate aceste straturi sunt presate cu ajutorul unui inel introdus forţat în gura de scurgere.
Elemente marginale ale acoperişului.

Marginile acoperişurilor sunt delimitate de: atice, streşini, cornişe, zidării la rosturile de tasare
sau de dilatare. Aceste lucrări se fac respectând cerinţele de protecţie împotriva infiltrării de apă,
prevenind degradările din variaţii de temperatură şi umiditate, asigurând stabilitate sub efectul
forţelor orizontale rezultate din dilatarea elementelor de construcţii, evitând punţile termice şi
realizând un aspect estetic.

Aticele (fig.4. 149) sunt elemente verticale care delimitează terasa în continuarea faţadei, peste
planul învelitorii.

Pot fi realizate din zidărie de cărămidă plină în grosime de 12,5 sau 25cm, din beton turnat
monolit, din elemente prefabricate de beton armat sau metalice cu soclul pe înălţimea de
25...30cm. Pentru terasele circulabile înălţimea aticului trebuie să fie de minimum 90cm, iar
pentru cele necirculabile, de 30cm.

La realizarea aticelor trebuie rezolvate următoarele probleme:

- racordarea, fixarea şi protejarea hidroizolaţiei terasei pe atic care se face cu tencuială din
mortar de ciment armată cu plasă de rabiţ;
- evacuarea în atmosferă a vaporilor de apă care circulă în straturile de difuzie, care se face prin
prevederea în atice a unor ştuţuri puse în legătură cu straturile de difuzie;
- protejarea aticului la partea superioară pentru a evita infiltraţiile de apă în atic şi pătarea
faţadei, care se realizează cu pazii din tablă zincată fixate prin intermediul unor agrafe, cu
copertine mozaicate sau cu profiluri de aluminiu la alcătuiri speciale ale aticului.

Fig. 4.149. Racordarea hidroizolaţiei la atic:

1 – planşeu de beton armat; 2 – atic; 3 – barieră de
vapori; 4 – beton uşor de pantă; 5 – termoizolaţie; 6 –
şapă din mortar de ciment; 7 – strat de difuzie; 8 –
hidroizolţie; 9 – tencuială pe plasă de rabiț; 10 – strat de
protecţie a hidroizolaţiei; 11 – diblu; 12 – pazie din
tablă zincată; 13 – scafă [12].

189
 Cornişa (fig. 4.150) este elementul de construcţie amplasat la partea superioară a clădirii, care
iese din planul faţadei, rolul ei fiind acela de a îndepărta apa provenită din precipitaţii şi de a
susţine dispozitivele de colectare a apelor. Lăţimea cornişei se stabileşte din condiţia de protecţie
la ploaie a faţadei.

Fig. 4.150 Detaliu de cornişă:

1 – element de rezisteţă; 2 – barieră contra vaporilor de
apă; 3 – termoizolaţie; 4 – hârtie Kraft; 5 – şapă suport
hidroizolaţie;6 – hidroizolaţie; 7 – strat de protecție din
nisip; 8 – pazie din tablă zincată; 9 – agrafă de oţel lat;
10 – diblu de lemn[12].

Cornişele se execută din zidărie de cărămidă, din beton armat turnat monolit sau din elemente
prefabricate din beton armat. Cornişele amplasate la diferite înălţimi, obişnuit în dreptul
planşeelor poartă denumirea de brâie. Brâiele au un rol estetic de protecţie îndepărtând apele
pluviale de pe faţade şi se execută în materiale rezistente la acţiunea mediului exterior: zidărie
tencuită, piatră naturală sau beton. La acoperişurile în pantă cu şarpantă, funcţia cornişei este
preluată de streaşină (fig. 4.151), prelungire a acoperişului, care poate fi cu căpriori aparenţi sau
înfundată.

Fig. 4.151 Streşini din lemn:

a-streaşină aparentă (desfundată); b- streaşină înfundată;1 – căprior;
2 – scânduri fălţuite; 3 – pazie; 4 – pervaz; 5 – jgheab; 6 – astereală;
7 – cosoroabă[12].

Rezolvarea terasei în dreptul rosturilor de tasare sau de dilatare se face în funcţie de tipul
acesteia: necirculabilă sau circulabilă.

190
 La terasele necirculabile rostul se mărgineşte de ambele părţi cu reborduri (fig.4.152) pe care
se racordează hidroizolaţiile de pe cele două părţi, care se execută în continuare, cu prevederea
unei bucle de compensare.

Fig. 4.152. Rosturi de tasare sau dilatare la terase necirculabile:

1 – tecuială; 2 – hidroizolaţie; 3 – strat suplimentar de pânză bitumată; 4 – protecţia
hidroizolaţiei; 5 – franghie bitumată; 6 – bolţ împușcat; 7 – carton bitumat;
8 – agrafă; 9 – diblu de lemn; 10 – pazie din tablă cu buclă de compensare;
11 – funie gudronată[12].

La terase circulabile, la care nu se pot realiza reborduri, peste rost se fixează foi de tablă de
cupru, ce depăşesc rostul în ambele părţi, fixate cu şuruburi în dibluri de lemn şi care au în
dreptul rostului o buclă de compensare. Hidroizolaţia urmăreşte conturul tablei, iar spaţiul de sub
buclă se completează cu câlţi sau cu cânepă bitumată.

Rezolvarea terasei în dreptul coşurilor de fum, de ventilaţie sau în dreptul unor construcţii
ridicate peste planul terasei se face ca şi la atice prin racordarea hidroizolaţiei pe verticală pe
înălţime de 30...40cm şi protejarea acesteia cu tencuiala pe plasă de rabiţ, fixată pe reţea din oţel-
beton. Rostul dintre hidroizolaţie şi perete se acoperă cu copertine prefabricate sau cu cărămizi
scoase în consolă.

La tuburile de ventilaţie metalice etanşarea se realizează prin racordarea pe verticală a

hidroizolaţiei terasei şi protejarea rostului cu o căciulă de tablă zincată (fig. 4.153).

191
 Fig. 4.153. Detaliu de străpungere la terase
pentru tuburi cu Φ ≥ 200 mm:
1 – planşeu; 2 – rebord de beton; 3 – barieră de vapori;
4 – termoizolaţie; 5 – şapă; 6 – strat de difuzie; 7 – hidroizolaţie;
8 – şapă de protecţie; 9 – tencuială cu plasă de rabiț; 10 – lipitură
cu cositor sau sudură; 11 – guler din tablă zincată[12].

Antenele se fixează în mod curent pe acoperiş prin intermediul unui suport lestat peste
învelitoare, evitând străpungerea acesteia.

4.3.8. Tipuri de acoperişuri

[Link]. Acoperişuri ventilate

Sunt alcătuite principial din învelitoare, structură de rezistenţă şi termoizolaţie putând avea în
plus o barieră de vapori, o protecţie a termoizolaţiei şi elemente auxiliare. Acoperişurile ventilate
sau reci cuprind două categorii:

- acoperişuri cu spaţiu mare de aer ventilat;

- acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat;

[Link].1. Acoperişurile cu spaţiu mare de aer ventilat (fig.4.154)

Sunt cele tradiţionale cu pod, la care peste ultimul planşeu se dispune o şarpantă ce susţine
învelitoarea sau cele cu tavan termoizolant suspendat. Învelitorile utilizate curent la aceste tipuri
de acoperişuri sunt:

- învelitori din plăci mici;

- învelitori din plăci mari sau flexibile sau rigide.
Termoizolarea acestui tip de acoperiş se face prin stratul de aer precum şi prin straturi
termoizolante susţinute de planşeu.

192
 Fig. 4.154. Acoperiş cu spaţiu mare de aer ventilat:
1 – învelitoare; 2 – suportul învelitorii; 3 – pod;
4 – termoizolaţie; 5 – planşeu[18].

Materialele termoizolante sunt de obicei materiale organice sau anorganice în vrac: deşeuri
ceramice, argilă în amestec cu paie; pleavă, stuf, zgură, granulit etc.

[Link].2. Acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat (fig. 4.155) sunt alcătuite în două straturi ce
delimitează un spaţiu de aer legat cu exteriorul, reprezentând soluţii moderne cu comportare
higrotermică foarte bună.

Fig. 4.155. Acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat:

1 – învelitoare din mase plastice; 2 – spaţiu mic de aer
ventilat; 3 – termoizolaţie; 4 – barieră de vapori;
5 – strat-support al termoizolaţiei realizat din mase
plastice; 6 – pană prefabricată din beton armat[18].

La acoperişurile moderne se poate reduce spaţiul de aer până la minimum 5 cm.

Învelitorile curent folosite pentru acoperişurile cu spaţiu mic de aer ventilat sunt cele din plăci
mari rigide.
Izolaţia termică poate fi realizată din plăci de vată minerală, polistiren, izolemn, plăci de stufit,
stabilit sau deşeuri textile, saltele din paie mineralizate.
Termoizolaţia la acoperişurile ventilate se protejează pentru:

- a evita deteriorarea sub acţiuni mecanice (ex. din circulaţie);

- a evita străbaterea termoizolaţiei de către curenţii de aer care îi micşorează eficacitatea.
Protecţia termoizolaţiei nu trebuie să prezinte rezistenţă la difuzia vaporilor întrucât s-ar anula
efectul favorabil al podului ventilat. Protecţia termoizolaţiei se poate realiza din:

- şapă de mortar de ciment pe un strat de hârtie kraft sau carton ondulat nebitumat;
- strat de cărămizi pe lat;
- podină de circulaţie din scânduri.
Prin sistemul de funcţionare a acestui tip de acoperiş bariera de vapori nu apare necesară. Se
dispune totuşi sub termoizolaţie în cazul unei ventilări insuficiente, pentru a împiedica
pătrunderea vaporilor de apă în termoizolaţie.

Bariera de vapori poate servi şi ca protecţie de siguranţă a tavanului contra infiltraţiilor de apă
de sus în jos în caz de defectare a învelitorii.

193
 Vântul şi diferenţele de temperatură determină ventilarea naturală intensă a întregului acoperiş,
peste izolaţia termică ceea ce se reflectă favorabil în comportarea higrotermică:

- acoperişul se menţine uscat, eliminând pericolul de condens;

- se diminuează efectul de supraîncălzire sub influenţa radiaţiilor solare în timpul verii.
Ventilarea poate fi:

- neorganizată, în cazul învelitorilor permeabile la aer, adică învelitori discontinue cu rosturi

multiple (plăci mici);
- organizată, în cazul celorlalte învelitori.
Un acoperiş ventilat trebuie prevăzut cu orificii de admisie şi de evacuare a aerului, primele
dispuse cât mai jos în ansamblul acoperişului, iar ultimele cât mai sus.

Distribuţia orificiilor pentru admisie şi evacuare pe acoperiş trebuie să fie uniformă, evitându-
se orice cauză care ar stânjeni circulaţia aerului. Mărimea orificiilor de admisie şi de evacuare
este în funcţie de umiditatea interioară a spaţiului ultimului nivel şi de tipul de acoperiş. Astfel
suprafaţa orificiilor de admisie şi de evacuare a aerului este:

- ) din aria învelitorii la acoperişuri cu spaţiu mare de aer ventilat;

- ) din aria învelitorii, la acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat.

[Link]. Acoperişuri neventilate

Sunt cunoscute sub denumirea de terase calde sau compacte.

Terasele au funcţia principală de a închide construcţia la partea superioară, în unele cazuri

putând servi şi ca spaţii de circulaţie.

Sub acest aspect, terasele pot fi:

- necirculabile, la care accesul este întâmplător, determinat de necesităţile de întreţinere a
terasei. În acest caz accesul pe terasă se face printr-o trapă la care se ajunge pe o scară metalică;
- circulabile, la care circulaţia este sistematică, accesul făcându-se pe o scară obişnuită, iar casa
scării continuând deasupra terasei.
Din punctul de vedere al necesităţii izolării termice, pot fi:
- terase izolate termic, utilizate în mod obişnuit;
- terase neizolate termic care se întâlnesc la încăperi neîncălzite sau la încăperi cu degajări mari
de căldură.
Sub aspectul umidităţii spaţiilor de sub acoperiş, factor de cea mai mare importanţă în
soluţionarea terasei, încăperile pot fi:
- cu regim uscat, având umiditatea relativă interioară Φi ≤ 65%;
- regim normal 65% < Φi ≤ 75%;
- cu regim foarte umed Φi > 75%.

194
 Comportarea acoperişurilor calde este mai puţin favorabilă decât a celor reci, deoarece
nu beneficiază de avantajele ventilării prin stratul de aer inclus.

Astfel:
- sub influenţa radiaţiei solare acoperişurile calde se încălzesc mai puternic decât cele reci;
- sunt expuse umezirii prin condens sub hidroizolaţie;
- apa încorporată iniţial în structura acoperişului se elimină greu;
- din cauza acumulării apei de condens şi a apei încorporate iniţial în structura acoperişului
scade capacitatea de izolare termică a stratului termoizolant;
- din cauza variaţiilor mari de temperatură şi umiditate, există tendinţa apariţiei de fisuri care
afectează defavorabil funcţionarea şi durabilitatea straturilor componente, transmiţându-se
solicitări suplimentare elementelor structurii de rezistenţă de sub acoperiş;
- defecţiunile şi cauzele lor sunt mai greu de explicat şi localizat deoarece sunt efectul unor
fenomene complexe, iar remedierile implică lucrări costisitoare.
Având în vedere necesitatea de a realiza într-un singur element izolarea hidrofugă, termică,
precum şi condiţii favorabile de comportare la vapori, terasa se prezintă ca un element complex
realizat din straturi principale (hidroizolaţie şi termoizolaţie) şi dintr-o serie de straturi de
susţinere şi protecţie a acestor straturi principale (fig. 4.156).

Fig. 4.156. Structuri de terase:

a - terasă necirculabilă cu strat suport în pantă;
b - terasă cu circulaţie redusă cu beton de pantă sub termoizolaţie;
c - terasă cu circulaţie intensă şi cu beton de pantă peste termoizolaţie.
1 – strat-suport din beton armat dispus în pantă; 2- şapă de egalizare; 3 – barieră de vapori; 4 – termoizolaţie
elastică; 5 – hârtie Kraft; 6 – şapă-suport a hidroizolaţiei armată cu reţea de oţel beton; 7 – strat de difuzie;
8 – hidroizolaţie; 9 – strat de protecţie a hidroizolaţiei din pietriș mărgăritar; 10 – strat-suport din beton dispus
orizontal; 11 – beton de pantă; 12 – nisip de poză, 1 cm grosime; 13 – termoizolaţie din plăci de b.c.a.; 14 – strat de
nisip de 4cm grosime; 15 – plăci prefabricate mozaicate cu rosturile umplute cu mastic bituminos sau cu mortar de
ciment; 16 – beton de pantă aşezat peste termoizolaţie; 17 – strat de mortar armat cu plasă de rabiț [12].

195
 [Link].1. Alcătuirea acoperişurilor-terasă

Structura de rezistenţă a acoperişurilor-terasă poate fi:

- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat turnat monolit sau din elemente prefabricate
de planşeu (panouri mari, fâşii prefabricate etc.), soluţie întâlnită la construcţiile de locuinţe şi
pentru învăţământ, spitale etc;
- planşeul de acoperiş, la construcţii cu deschideri mari (industriale, social-culturale,
agrozootehnice etc.) realizat din beton armat turnat monolit sub formă de plăci şi grinzi, bolţi şi
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente
prefabricate din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme, care asigură o suprafaţă
continuă și reprezintă suportul pentru celelalte straturi ale terasei.
Stratul-suport poate fi realizat din beton greu, cu aport termoizolant neglijabil sau din
materiale termoizolante (betoane uşoare sau elemente ceramice). Comportarea higrotermică în
cele două cazuri prezintă particularităţi ce necesită alcătuiri constructive diferenţiate.

În cazul unor tasări inegale ale fundaţiilor clădirii sau în cazul variaţiilor mari ale temperaturii
exterioare, pentru a reduce influenţa contracţiilor stratului-suport asupra hidroizolaţiei, între
planşeul-suport şi elementele de izolaţie şi de protecţie ale terasei se prevede o dală flotantă.

Dala flotantă poate fi executată din beton armat monolit în grosimea de circa 5cm sau din
elemente prefabricate.

Rezemarea dalei pe planşeul-suport se poate face:

- prin intermediul unui strat de minimum 2cm de nisip fin, acoperit înainte de turnarea
betonului din dală cu un strat de carton bitumat;
- prin intermediul unor reazeme locale din cărămidă cu goluri sau din beton, situate la circa 1 m
unul de altul prevăzute la partea superioară cu pâslă, pentru a permite deplasările dalei.
Stratul de egalizare sau suportul barierei de vapori se dispune pentru a realiza o suprafaţă
netedă şi plană, necesară lipirii barierei de vapori şi eventual a stratului de difuzie.

Se realizează din mortar de ciment cu dozaj 400kg de ciment la m3 de mortar. Grosimea

stratului depinde de starea suprafeţei pe care se aplică, mergând de la o simplă rectificare locală,
până la grosimi de 15...25mm.

Bariera de vapori. Barierele de vapori sunt straturi cu rezistenţe mari la permeabilitatea la

vapori dispuse întotdeauna la faţa caldă a termoizolaţiei cu scopul de a împiedica vaporii să
pătrundă în aceasta. Bariera de vapori se poate realiza din: bitum tăiat aplicat în două straturi,
strat de suspensie din bitum filerizat, unul sau două straturi de carton bitumat, lipite cu bitum sau
cu mastic bituminos, pânză bitumată, împâslitură din fibre de sticlă bitumată, folie de polietilenă
şi alte materiale plastice, folie metalice etc.

Termoizolaţia acoperişurilor calde, neventilate. Termoizolaţia se aşază peste bariera de

196
vapori putând fi executată din:

- materiale elastice: plăci semirigide din vată minerală, stabilit, stufit, polistiren expandat, paie
tocate, puzderie de in şi cânepă, perlit, fibroperlit, deşeuri textile, poliuretan celular, mase plastice
spumate etc.;
- materiale rigide: plăci din betoane cu agregate uşoare de natură minerală sau organică, beton
celular autoclavizat etc.;
- materiale în vrac: roci uşoare granulate, granulit, zgură, deşeuri ceramice etc., soluţie indicată
datorită costului redus, dar care are dezavantajul unor grosimi şi greutăţi mari ale termoizolaţiei.
Grosimea termoizolaţiei se determină prin calcul pentru a realiza condiţiile de confort interior
şi a stabili funcţionarea corectă a terasei la difuzia vaporilor de apă.

Realizarea stratului-suport al hidroizolaţiei. Stratul-suport al hidroizolaţiei trebuie să

constituie o suprafaţă netedă şi rigidă pe care să se poată aplica hidroizolaţia. Acest strat se
execută din mortar M100 având grosimea de 1,5...2,5cm la termoizolaţiile rigide şi 3...4cm, armat
cu reţea Φ 5mm la 20...25cm pentru limitarea fisurilor din construcţie, la termoizolaţiile elastice.
Pentru ca laptele de ciment să nu se scurgă în termoizolaţie, la turnarea stratului de mortar
colmatându-i porii, se prevede peste termoizolaţie un strat de hârtie de ambalaj, permeabil la
vaporii de apă.

Realizarea stratului de pantă. Straturile de pantă se pot realiza din pietriş, beton, beton uşor
cu agregate diverse, zgură granulată, zgură expandată, granulit, material granular din roci uşoare
etc. Terasa trebuie realizată cu suprafeţe înclinate pentru a conduce apele spre dispozitivele de
scurgere amplasate la exteriorul construcţiei (jgheaburi şi burlane) sau la interior prin guri de
scurgere (canalizare ape pluviale).

Realizarea pantelor se poate face:

- prin dispunerea în pantă a elementului de structură (ultimul planşeu) sau prin forma structurii
de rezistenţă a acoperişului (curbă, cu versanţi înclinaţi etc.), soluţie aplicabilă la construcţiile
industriale şi agrozootehnice şi la unele construcţii social-culturale;
- prin umpluturi speciale prevăzute pentru realizarea pantelor care se execută din beton.
Grosimea minimă a stratului de pantă este de 4cm în dreptul gurii de scurgere, iar cea maximă
rezultă din organizarea pantelor acoperişurilor;
- prin variaţia grosimii termoizolaţiei, dacă aceasta este din materiale în vrac (granulit, zgură,
perlit), betoane uşoare turnate pe loc sau din plăci de beton uşor.
Ca poziție stratul de pantă se poate amplasa:

- sub bariera de vapori; adică peste planşeu. În acest caz trebuie executată din beton greu cu
g>1800kg/m3, întrucât un beton uşor amplasat sub bariera de vapori ar putea înrăutăţi
comportarea higrotermică a terasei;
- peste termoizolaţie, constituind şi stratul de protecţie al termoizolaţiei. În acest caz se pot

197
executa dintr-un beton uşor, pentru a reduce încărcarea asupra planşeului. În această soluţie
termoizolaţia apare spre interiorul terasei, ceea ce înrăutăţeşte comportarea higrotermică întrucât
termoizolaţia funcţionează cu atât mai bine cu cât este plasată mai spre exterior.
Hidroizolaţia acoperişurilor-terasă. Materialele folosite pentru hidroizolaţie sunt: bitumul,
cartonul bitumat şi pânză bitumată lipită cu bitum topit, împâslitura din fibre de sticlă bitumată,
structurile compozite cu inserţie sau feţe de folie metalică. Hidroizolaţia bituminoasă a terasei se
poate executa:

- prin metodă la cald, pe suport uscat din minimum două straturi de materiale bitumate în foi,
pentru lucrări provizorii şi trei straturi de
materiale bitumate în foi pentru lucrări definitive,
între straturile corespunzătoare de masticuri
bituminoase;
- prin metodă la rece, pe suport în prealabil
umezit, din minimum două straturi de ţesătură
simplu impregnată, dispuse între straturi de
suspensie de bitum filerizat sau straturi de chit de
bitum filerizat (celochit). Numărul straturilor
Fig. 4.157. Realizarea suprapunerii şi a decalărilor
foilor bitumate: depinde de importanţa clădirii şi de panta de
1 – primul strat de hidroizolaţie; 2 – al doilea strat; 3 scurgere adoptată la terasă. Înainte de aplicarea
– al treilea strat de hidroizolaţie; b – lăţimea unei foi
hidroizolaţiei se amorsează stratul suport cu
soluţie bituminoasă sau cu suspensie de bitum.
Foile bitumate se petrec pe 7...10cm, petrecerile decalându-se între straturi cu 1/2, 1/3, 1/4 din
lăţimea foii, în funcţie de numărul straturilor (fig.4.157);

- metodele cu flacără şi cu mastic la rece ale membranelor hidroizolatoare. Aceste membrane

au ca suport o gamă largă de materiale: carton celulozic, împâslitură din fibră de sticlă,
împâslitură poliesterică, folii de aluminiu. La realizarea lor se folosesc materiale de protecţie a
hidroizolaţiei cum ar fi: nisip fin, talc, granule colorate etc.
Realizarea stratului de protecţie a hidroizolaţiei.

Acesta este ultimul strat care se dispune pe suprafaţa acoperişului, pentru a asigura protecţia
hidroizolaţiei faţă de acţiunile rezultate din: radiaţia solară, şocuri mecanice, diferenţe de
temperatură, uzură etc.

Alegerea soluţiei pentru stratul de protecţie se face în funcţie de tipul terasei, astfel:

- la terasele necirculabile, protecţia izolaţiei hidrofuge se realizează dintr-un strat de pietriş

(mărgăritar) de 3...7cm grosime, fără nisip, presat într-un strat de bitum sau de celochit, şapă din
mortar bituminos în grosime de 20mm, şapă din mortar de ciment pe un strat de nisip, folii de
aluminiu cutat etc. Utilizarea aluminiului ca ultim strat al terasei constituie o soluţie dintre cele
mai favorabile în ceea ce priveşte protecţia învelitorii, deoarece foliile de aluminiu au

198
 proprietatea de a reflecta razele infraroşii în proporţie de 95%. La terase necirculabile când se
folosesc ca hidroizolaţie membrane hidroizolatoare, nu se mai realizează stratul de protecţie,
deoarece acestea sunt prevăzute din fabricaţie cu materialele care protejează izolaţia hidrofugă.
- la terasele circulabile pardoseala rezistentă la uzură are şi rolul de strat de protecţie şi se
realizează din plăci prefabricate de beton simplu sau mozaicat, plăci din ceramică negelivă etc,
pozate pe un strat de nisip la circulaţia redusă sau pe un strat de mortar de ciment de 2...3cm
executat cu 400kg de ciment la m3 de mortar, armat cu plasă de rabiţ, la circulaţia intensă.

[Link].2. Alcătuirea acoperişurilor calde, ventilate

În cazul în care umiditatea interioară este ridicată sau materialul termoizolant este realizat din
produse organice (plăci de PAL, PFL etc.) nu permite apariţia condensului, comportarea
higrotermică a terasei se îmbunătăţeşte prin introducerea unor straturi sau canale de difuzie, care
se pun în legătură cu aerul exterior (fig. 4.158).

Vaporii de apă ce pătrund din interior prin

difuzie în straturile terasei au o presiune
ridicată şi în tendinţă de echilibrare a presiunii
cu cea din aerul exterior, difuzează prin aceste
straturi, reducând în acest fel cantitatea
existentă în straturile terasei şi deci pericolul
de condens. Existenţa acestor canale foarte
mici cu secţiune nu modifică principial terasa,
care îşi păstrează caracterul de acoperiş cald

Fig. 4.158 Detalii de acoperiş prevăzut cu straturi de difuzie: întrucât nu există o circulaţie de aer rece
1 – planşeu; 2 – beton de pantă; 3 – şapă de egalizare; 4 – (admisie şi evacuare).
strat de difuzie a vaporilor; 5 – barieră de vapori;6-
termoizolaţie; 7 – şapă-suport pentru hidroizolaţie; 8 – strat
de difuzie; 9 – hidroizolaţie; 10 – strat de protecţie a
hidroizolaţiei

Straturile de difuzie se pot executa din cartoane cutate, ondulate, perforate sau din folii rigide
de PVC în relief. La noi în ţară se utilizează straturi de difuzie din carton bitumat, cu găuri
Ф15mm, amplasate la 70...100mm distanţă între ele, presărate pe o faţă cu nisip cu granulaţie
1...3mm. Prin modul de aplicare, straturile bituminoase lipite pe cartonul preferat aderă de
substrat numai în dreptul perforaţiilor, prin pinteni de mastic bituminos iar între faţa inferioară a
cartonului perforat şi substrat se menţine datorită nisipului un strat subţire de aer care permite
difuzia tangenţială a vaporilor de apă.
Stratul de difuzie se aşază sub bariera de vapori reducând umezirea prin condens a
termoizolaţiei şi sub hidroizolaţie având rolul de a permite evaporarea în timp a apei existente de
la turnarea în stratul-suport de beton sau mortar, de a reduce pericolul de formare a crăpăturilor în

199
hidroizolaţie în cazul fisurării stratului suport din cauza contracţiilor de uscare sau a variaţiilor de
temperatură şi de a reduce tendinţa de formare a băşicilor sub hidroizolaţie datorită presiunii
aerului şi a vaporilor de apă.
Straturile de difuzie asigură funcţionarea satisfăcătoare a terasei până la umidităţi relative
interioare de 70%.
Canalele de difuzie se folosesc
când umiditatea relativă a aerului
este mai mare şi se prezintă ca o
reţea de canale cu secţiunea de
10cm2, care în funcţie de natura
materialului termoizolant pot
reprezenta 1/500...1/2000 din aria
totală a acoperişului. Aceste canale
Fig. 4.159. Detaliu de terasă termoizolată cu polistiren expandat şi se realizează prin prelucrarea
prevăzută cu canale de difuzie: materialului termoizolant sau prin
a) plan canale de difuzie; b) secţiune
adoptarea unor detalii speciale de
1 - planşeu; 2 – şapă de egalizare; 3 – barieră de vapori; 4 –
termoizolaţie; 5 – şapă- support pentru hidroizolaţie; 6 – alcătuire (fig. 4.159).
hidroizolaţie; 7 – canal de difuzie[18].

Canalele de difuzie comunică cu atmosfera prin fante lăsate, de obicei la cornişe. Pentru
acoperişuri cu lăţimi mai mari de 12,00m se recomandă dispunerea a unor deflectoare care pot fi
racordate la unul sau la două straturi de difuzie şi la canale de difuzie (fig. 4.160).
Unui deflector din câmpul invelitorii îi corespund 100...120 m2.
La acoperişurile-terasă de tip clasic, cu termoizolaţia sub învelitoare nu se recomanda folosirea
scurgerilor perimetrale, pentru a evita formarea gheţii şi înfundarea burlanelor. Punctele de
colectare trebuie dispuse numai spre centrul acoperişului, care este întotdeauna mai cald decât la
margini.

Fig. 4.160. Detaliu de terasă cu deflector:

1 – deflector; 2 – protecţia hidroizolaţiei; 3 –hidroizolaţie;
4 – strat de difuzie a vaporilor; 5 – termoizolaţie; 6 – barieră de
vapori; 7 – planşeu din beton armat.

Se întâlnesc şi acoperişuri-terasă cu structură ranversată sau inversată la care hidroizolaţia

este dispusă sub termoizolaţia alcătuită din polistiren extrudat lestat cu pietriş. La realizarea
acoperişurilor-terasă cu structură ranversată trebuie asigurată planeitatea suprafeţelor de scurgere
a apei, prin pante de 2÷3% sau absenţa reţinerii capilare a apei între straturile de izolare termică
şi hidrofugă.
Pentru a evita reţinerea apei între termoizolaţie şi hidroizolaţie se poate prevedea un strat de

200
mase plastice sau de pietriş. Umezirea progresivă a plăcilor de termoizolaţie poate fi prevenită
prin folosirea unei folii de separaţie din împâslitură de fibră de sticlă sau polietilenă aşezată sub
lest (pietriş), care abate tangenţial apa, permiţând scurgerea ei, reducând infiltrarea printre
rosturile plăcilor de polistiren extrudat. Cercetările efectuate în ţări ca Germania, Franţa, Elveţia
etc., care folosesc acoperişuri-terasă cu structură ranversată, au recomandat ca grosimea
termoizolaţiei să crească cu 20%, deoarece permeabilitatea termică este mai mare decât cea
stabilită prin calcul, ca urmare a căldurii antrenate prin pătrunderea apei şi a umezirii de durată a
polistirenului extrudat.

Avantajele acoperişurilor-terasă cu structură ranversată sunt: durabilitatea mult mai mare a

hidroizolaţiei, inerţie termică superioară, reparaţii fără distrugerea plăcilor termoizolante.

De asemenea trebuie menţionat că şi la acest tip de acoperiş nu se recomandă folosirea

jgheaburilor şi a burlanelor perimetrale deoarece se pot obtura prin îngheţ, cauzând înfundarea
acoperişului.

201