Adultul – stadiul maturizării psihice

I. Caracteristici generale ale etapei vârstei adulte. Particularități ale personalității

adultului:
Personalitatea sănătoasă la vârsta maturităţii, spune Allport (1991), îşi stăpâneşte în
mod activ mediul, manifestă o anu-mită unitate a personalităţii şi este capabilă să perceapă
în mod corect lumea şi pe ea însăşi. Maturitatea personalităţii nu are o relaţie necesară cu
vârsta cronologică, dar expectanţa socială aliniază vârsta adultă cu maturitatea.
După Allport criteriile de maturitate ale personalităţii sunt şase la număr şi anume:
1. Extensiunea simţului eului;
2. Raportarea caldă a eului la ceilalţi;
3. Securitatea emoţională (autoacceptarea);
4. Percepţie realistă, abilităţi şi sarcini;
5. Obiectivarea eului: intuiţie şi umor;
6. Filosofia unificatoare a vieţii.
Extensiunea simţului eului presupune dezvoltarea intereselor puternice în afara eului.
Aceste interese se referă la participarea autentică a persoanei în câteva sfere semnificative
ale efortului uman. A participa nu este acelaşi lucru cu a fi activ, spune Allport, iar
domeniile sunt: economic, educaţional, recreaţional, politic, domestic şi religios. Dacă nu
s-au dezvoltat interese autonome în unele din aceste domenii – dacă munca noastră, studiul
nostru, familia noastră, ocupaţia favorită din timpul liber, politica sau aspiraţia religioasă,
nu au devenit personale în mod semnificativ – nu putem fi calificaţi ca personalităţi
mature.
În virtutea extensiunii eului persoana matură este capabilă de o mare intimitate în
capacitatea sa de a iubi. Alături de intimitate se află compasiunea respectiv înţelegerea
condiţiei umane a tuturor oamenilor. Raportarea caldă la ceilalţi presupune, deci, din
perspectiva lui, intimitate, compasiune, dar şi toleranţă şi „structura de caracter
democratică. În contrast, persoana imatură doreşte mai mult să fie iubită decât să dăruiască
iubire.
Autoacceptarea, toleranţa la frustraţie, sentimentul securităţii, autocontrolul
caracterizează achiziţia securităţii emoţionale.
Persoanele mature sunt centrate pe probleme. Ceea ce este obiectiv este demn de făcut.
Acest fapt însemnă că imboldurile egoiste ale satisfacţiei impulsului, plăcerea, mândria,

1
starea de defensivă pot fi toate uitate pentru lungi intervale de timp, deoarece implicarea
într-o sarcină le preia. Acest criteriu special poate fi pus în legătură cu scopul
responsabilităţii care este subliniat de gânditorii existenţialişti. Sintetizând, Allport arată că
o persoană matură va fi în contact strâns cu ceea ce numim „lumea reală”. Va vedea
obiectele, oamenii şi situaţiile aşa cum sunt şi va fi implicat într-o activitate (muncă)
relevantă pentru sine. Prezenţa umorului ca şi caracteristică a personalităţii mature face
individul capabil să perceapă dezacordurile şi absurdităţile prezente înlăuntru, propriile
calităţi şi valori.
Pe toată perioada continuă modelarea personalităţii şi este legată de adaptarea
profesională şi socială. În a doua perioadă a vârstei adulte se conştientizează simţul
reuşitei şi al împlinirii sau al nereuşitei şi al neîmplinirii. O dată cu apropierea retragerii
din viaţa activă adultul se pregăteşte pentru dezangajare profesională cu tot ce implică
aceasta.
Problematica privind adaptarea profesională şi socială pentru perioada adultului tânăr
este abordată după U. Şchiopu, E. Verza (1997) în consecinţa a trei tipuri de situaţii:
 disconfortul „şocului realităţii, inadaptarea profesională, investiţii mari de aspiraţii
şi responsabilităţi neadaptate profesiunii exercitate;
 adaptare restrânsă, fără investiţii de aspiraţii, dar cu efort de realizare profesională
şi a aptitudinilor;
 adaptare gradată, investiţie de aspiraţii crescătoare, flexibilitatea acestora,
posibilităţi multiple de dezvoltare;
 Perioada adultă de stabilizare 34-45 de ani este caracterizată de faptul că pot
interveni modificări ale proporţiilor celor trei categorii de relaţii.
 Perioada adultă II – 45-55 de ani se petrece conştientizarea reuşitei/nereuşitei;
împlinirii/neîmplinirii, simţ al ratării latente/active.
 Perioada adultă III are loc dezangajarea profesională şi un nou „şoc al realităţii.
Activitatea profesională constituie aspectul cel mai reprezentativ pentru persoana
adultă. Persoanele de 35-40 de ani care ajung la funcţii medii în ierarhia profesională
sesizează diferenţa faţă de generaţia mai tânără; acest fapt se conştientizează ca un plus de
experienţă practică şi ca o cerinţă de perfecţionare teoretică. Viaţa profesională şi
integrarea în comunitate devin mai intense şi mai pline de responsabilităţi.
Atât sfera profesiunii, cât şi cea familială sunt presionate de noi adaptări de rol, iar
pentru că şi în viaţa de familie apar noi probleme, de multe ori se ivesc conflicte de rol şi
se impun decizii privind priorităţile în viaţa individului. Creşterea copiilor şi intrarea
2
acestora în şcoală implică aspecte noi mai complexe, legate de educaţie şi instruire.
Aceasta este perioada în care pot apărea tensiuni mari în familie şi cele mai multe
divorţuri. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine tot mai bogată, iar pe
prim- plan se află capacitatea de muncă şi randamentul. În familie se reinstalează echilibrul
şi un stil adecvat de interrelaţionare. Între 45 şi 55 de ani cresc responsabilităţile atât pe
plan profesional cât şi marital.
În această perioadă se realizează un echilibru între cele 3 dimensiuni temporale
(trecut/prezent/viitor), în sensul că la adolescenţă trecutul este scurt, viitorul este lung. La
bătrâneţe este invers, iar în stadiul de adult trecutul şi viitorul sunt aproximativ egale,
motiv pentru care omul se simte în relativă siguranţă, putând să facă eforturi de îndeplinire
a proiectelor, chiar dacă manifestă o relativă anxietate faţă de proiectele de viitor
îndepărtat, mai ales faţă de cele care ar implica eventuale confruntări
afective/profesionale/materiale.

II. Particularitățile învățării la varsta adultă:

Educaţia adulţilor este denumită ,,andragogie” , spre deosebire de educaţia
copiilor care este denumită ,,pedagogie”. Pentru a organiza şi desfăşura activităţi de
formare eficiente, formatorul trebuie să înţeleagă particularităţile procesului de învăţare la
vârsta adultă, deoarece grupul de formabili va fi format din persoane diferite din punct de
vedere al vârstei, al abilităţilor şi aptitudinilor, al experienţei de viaţă şi profesionale, al
nivelului cultural şi al obiectivelor propuse.
Formatorul trebuie să selecteze exemple şi metode care se bazează pe situaţii reale
din viaţa participanţilor , care să-i ajute în rezolvarea problemelor specifice întâlnite.
El trebuie să asigure aplicabilitatea imediată şi specifică a conţinutului, să le permită
participanţilor să se implice în acţiune, reflecţie şi evaluare, să îşi asume responsabilitatea
pentru procesul de învăţare.
Formatorul va acţiona ca moderator, va îndruma cursanţii să îşi valorifice propriile
cunoştinţe, îi va ajuta să stabilească legături între ceea ce învaţă la curs şi propria lor
experienţă.
Formatorul trebuie să ţină cont de studiile şi de experienţa profesională a cursanţilor,
să pună în valoare experienţa şi cunoştinţele ce au relevanţă pentru programul de pregătire.
Există diferite metode de a afla despre experienţele anterioare ale participanţilor:
- realizarea interviurilor structurate şi raportarea rezultatelor;
- organizarea discuţiilor structurate de grup şi ascultarea activă a acestora;

3
 - desfăşurarea unui exerciţiu structurat de grup , brainstorming
Fiecare adult aduce în grup bogăţia şi spontaneitatea experienţei personale; este
important să favorizăm schimburi între formabili, simulări, studii de caz şi demersuri de
rezolvări de probleme.
Adulţii sunt conştienţi de deficienţele lor în materie de cunoştinţe, deprinderi sau
capacităţi profesionale şi ştiu de obicei ce scop doresc să atingă. Această particularitate
poate fi valorificată prin stabilirea de la bun început a scopurilor şi obiectivelor, astfel
programul de pregătire va fi bine organizat şi structurat pe elemente clar definite.
Se respectă astfel dorinţa adulţilor de a-şi petrece timpul de curs cu folos.
Adulţii învaţă numai când percep ei înşişi o nevoie pentru aceasta, deci este foarte
important să li se demonstreze relevanţa cursului pentru nevoile lor specifice. Formatorul
trebuie să determine nevoile participanţilor utilizând un chestionar de evaluare a nevoilor,
şi să le utilizeze ca motivaţie, însă trebuie să determine şi cât de predispuşi sau rezistenţi
sunt participanţii la învăţare.
Ocazional este bine să li se permită formabililor să-şi aleagă proiectele care le
reprezintă cel mai bine preocupările şi nevoile de pregătire.
Formarea trebuie să pornească de la analiza nevoilor şi a centrelor de interes reale
ale adulţilor şi nu de la „intuiţia” formatorului. Prin învăţare, adultul urmăreşte rezolvarea
problemelor personale sau profesionale. Adultul trebuie să ştie de ce trebuie să înveţe ceva
înainte de a întreprinde o activitate de învăţare. Datoria formatorului este să-l ajute pe adult
să devină conştient de nevoia de a învăţa, să conştientizeze decalajul care există între
condiţia sa actuală şi cea pe care tinde să o atingă.
Adultul ia parte în mod activ la procesul formării dacă se simte capabil, util şi nu
utilizat, considerat, respectat şi nu judecat.
Formatorul trebuie să stabilească nişte reguli de bază:
 toţi participanţii trebuie să asculte în mod activ;
 nimeni nu întrerupe discursul celuilalt;
 toţi vor fi încurajaţi să îşi exprime opiniile;
 sunt interzise remarcile referitoare la persoane în particular;
 comentariile trebuie să fie constructive şi la obiect.
Relaţia personală cu formatorul trebuie să confere adultului sentimentul că este
sprijinit, ajutat, valorizat.

4
III. Specificul / caracteristici ale familiei în contextul societății contemporane:

Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, familia nu mai reprezintă o

instituţie conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societăţii,
democratică şi deschisă. Familia este tot mai integrată în dinamica societăţii, tot mai mult
condiţionată de schimbările economice şi sociale, influenţând, la rândul ei, evoluţia de
ansamblu.
Sub aspectul calităţii relaţiilor din familie a apărut o mutaţie considerată
fundamentală: relaţia pură, o relaţie care există prin ea însăşi, fără constrângeri exterioare.
Tipul relaţiei pure nu se rezumă doar la relaţiile de dragoste, ci este valabil şi pentru
celelalte: părinţi – copii, rude, prieteni. Apar strategiile alternative de creştere a copilului,
în care calitatea relaţiei este pe primul plan, şi care se fundează pe sensibilitate şi înţelegere
reciprocă, intimitatea înlocuind autoritatea părintească. Părinţii sunt mai degrabă
„prietenii” copilului, ocrotitorii, confidenţii şi sfătuitorii lui. Prietenii devin la fel de
importanţi ca rudele, un fel de „familie pe care ţi-o creezi”, o „familie la alegere”
(Hardyment, 2000). Pe lângă suportul afectiv şi emoţional, ei asigură legături cruciale cu
lumea economică şi socială exterioară (Broderick, 1988).
Indivizii experimentează de-a lungul vieţii mai multe aranjamente familiale, chiar
de tipuri diferite, adaptabile în funcţie de context. Starea de diversitate şi de „tatonare”
devine una permanentă, care nu se va finaliza într-un nou model al echilibrului familial.
Vieţile indivizilor au devenit autonome, autoconstruite şi autoreflexive. „Mai mult ca
niciodată, indivizii trebuie să se autosusţină, să-şi creeze biografia prin propriile lor
mijloace” (Beck, Beck – Gernsheim, 2002).
Postmdernitatea familială „desemnează caracterul indecis al aranjamentelor de
rudenie şi al relaţiilor de gen” (Stacey, 1990). Familia traversează o perioadă contestabilă,
nefiind posibil să fie caracterizată în termeni clari. Familia postmodernă nu desemnează un
nou model de familie şi nici o nouă etapă de evoluţie a familiei, ci doar una în care însăşi
ideea de evoluţie nu mai stă în picioare. „Provocând o ruptură în modelul evoluţionist al
familiei din punct de vedere istoric, încorporând atât elemente noi, experimentale, cât şi
nostalgice, familia postmodernă pendulează înainte şi înapoi într-un viitor nesigur, prinsă
într-o uşă rotativă fără ieşire” (Stacey, 1990).
Deşi familia românească a traversat o perioadă de schimbare în ultimele decenii,
modificările au fost de natură mai mult expresivă: o familie în care deciziile sunt luate tot
mai mult în comun, în care se negociază rolurile domestice, parentale, de cuplu, o familie

5
mai liberă, mai bine conectată şi integrată în societate. Transformările esenţiale pe care le-a
suferit familia românească pot fi reduse la modelul unei familii mai democratice în interior
şi mai deschisă spre exterior.

6
 BIBLIOGRAFIE:
1. Beck, U., Beck-Gernsheim, E., Individualization: Institutionalized Individualism
and its Social and Political Consequences, London, Sage, 2002.
2. Hardyment, C., Viitorul familiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000.
3. Mărginean, I., Bălaşa, A. (coord.), Calitatea vieţii în România, Bucureşti, Editura
Expert, 2002.
4. Stacey, J., Brave new families, New York, Basic Books, 1990.