ART.

2 DREPTUL LA VIATA

Velcea şi Mazăre contra României

Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blečić împotriva Croaţiei ([MC],
nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în
raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este
esenţial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse.
Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât
şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este
pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se
bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de
evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul,
înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere
individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blečić, menţionată mai sus, §§
77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402,
403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yağci şi Sargin împotriva Turciei, Hotărârea
din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei
[MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).
Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o
anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte
privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei „ingerinţe“
distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blečić (menţionată mai sus, § 88). În
această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi
care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2,

coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de
a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile
definite în (…) Convenţie“, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă
oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi,
mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27
septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea
din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să
aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii
la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin
Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile
trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi
alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161–163, şi Çakici împotriva
Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).

Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să

acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa
apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma
responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis,
Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane
împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

104. Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să

fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor
vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO
2007-…). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace.

1
Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a
strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101–110,
CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106,
CEDO 2000-VII).

105. Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a

anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor
relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este
posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de
acte de anchetă sau la alte criterii simplificate

O cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context.

Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să
progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când
este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi
considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea
principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranţă
în legătură cu acte ilegale

Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra
anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât
teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o
situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie
implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor
legitime

Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor:
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă
şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul
crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în
faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la
acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a
reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii

ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe

şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio
menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată
nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui
Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în
apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel
A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie
adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul
mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele
menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei
pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este
vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de
soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere

sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă,
persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să

2
fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa
Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7
ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că
independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în
vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Într-adevăr, în
cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a
art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă
ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată
împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr.
46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României,
menţionată mai sus, § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv,
cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare,
bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea
regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe
principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, menţionată mai sus, §§ 40–43).
Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta
de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9
noiembrie 2006).oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă Pe
de altă parte, Curtea observă că, deşi cauza i-a fost transmisă la data de 7 aprilie 2003
Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, acesta din urmă nu a
îndeplinit niciun act de anchetă şi s-a limitat să dispună neînceperea urmăririi penale
11 luni mai târziu, la data de 2 martie 2004. Intervenţia acestui parchet nu este
suficientă, în opinia Curţii, pentru a compensa lipsa de independenţă a procurorilor
militari care au strâns majoritatea mijloacelor de probă pentru anchetă.

113. În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că

divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la
anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor
consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se
poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii
unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul
necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale
procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, menţionată mai sus, § 129). În
plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da
curs oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al
victimei în timpul anchetei (Ramsahai, menţionată mai sus, §348).

114. În speţă, Curtea observă că parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o

copie a probelor aflate în dosarul primei anchete; astfel, partea interesată a primit o
copie a rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai
sus) şi o copie integrală a dosarului la data de 17 februarie 1998 (paragraful 27 de mai
sus). În plus, în cadrul celei de-a doua anchete, parchetul a dat curs cererilor sale de a
se realiza o confruntare între George L. şi ceilalţi martori şi de se a face reconstituirea
faptelor. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor referitoare la
necomunicarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din 9 decembrie 1994 şi
din 2 martie 2004, adoptate în cadrul celei de-a doua anchete, Curtea constată că
Guvernul nu a oferit niciun element care să dovedească contrariul. Ea observă că,
dacă parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresă foarte sumară, că prima
rezoluţie fusese adoptată, acesta nu a procedat în acest mod decât pentru respectiva
rezoluţie şi s-a limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea
unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în cadrul unei cauze controversate

3
poate, în sine, să dăuneze încrederii publicului şi riscă să îi lipsească pe apropiaţii
victimelor de un acces la informaţii referitoare la o chestiune crucială pentru ele şi să
împiedice orice contestare eficientă a soluţiei. Controlul publicului şi accesul familiei
la anchetă, care sunt obligatorii, au lipsit aşadar în cursul anchetei.

115. În plus, Curtea constată o încetineală vădită în desfăşurarea anchetei referitoare

la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observă că ancheta
a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în
sine. În plus, ea observă o lipsă de diligenţă din partea procurorilor însărcinaţi cu
dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, şi aceasta ca
urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două
scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25
februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia
după 8 ani şi jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat
să elucideze problema diferenţei dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată
prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, şi cea a cuţitului descoperit în
apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a
dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deşi raportul era pregătit încă din 16
decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23
decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat
taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a trebuit
aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003,
pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deşi niciun act de anchetă nu fusese
realizat între timp (paragraful 64 de mai sus).

c) Concluzie

116. Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona
că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care
s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a
reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi
eficientă. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce
reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea
acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

117. Reclamanţii se plâng de faptul că instanţele interne au refuzat să îl declare pe

Aurel A. nedemn să o moştenească pe Tatiana A., permiţând astfel familiei lui Aurel
A. să îi succeadă acesteia prin reprezentare. Dreptul lor la respectarea vieţii de familie
ar fi fost aşadar încălcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de
asemenea, încălcarea art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

ARTICOLUL 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât
în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,

4
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.“

A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe partajul succesiunii Tatianei A.

1. Asupra admisibilităţii

118. Curtea constată că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta Florica Mazăre, această
parte a capătului de cerere a fost formulată pentru prima oară în observaţiile
transmise Curţii la data de 4 octombrie 2006. Curtea reaminteşte că, în conformitate
cu art. 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât în cel mult 6 luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii interne. Or, în speţă, hotărârea internă definitivă
referitoare la capătul de cerere al reclamantei este cea a Curţii de Apel Bucureşti din
14 octombrie 1999. Prin urmare, această parte a capătului de cerere este tardivă, în
măsura în care este introdusă de reclamantă, şi trebuie respinsă, făcând aplicarea art.
35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

119. În schimb, Curtea observă că aceeaşi parte a capătului de cerere, în măsura în

care a fost introdusă de reclamant, nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

Aprecierea Curţii

125. Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai

relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea
înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi
locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor
contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al
liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx
împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla
şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile
succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat.
Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui
drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei
ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă,
în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită
fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în
căutarea acesteia.

Curtea observă că, în speţă, reclamantul denunţă în principal faptul că fratele

ginerelui său, Lucian L., a moştenit-o pe fiica sa decedată. De asemenea, Curtea
observă că, pe baza unei jurisprudenţe constante referitoare la interpretarea art. 655
§ 1 din Codul civil, instanţele interne au refuzat să îl califice ca nedemn pe ginerele
reclamantului, Aurel A., pe motiv că acesta nu fusese condamnat pentru omor printr-
o hotărâre judecătorească definitivă. Fratele său a putut astfel să îi ia locul la
succesiune şi să o moştenească pe fiica reclamantului.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului
de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor

5
prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu
Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, menţionată mai sus, § 53, Merger şi
Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea,
Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din
succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de
succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

127. Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral

între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe
a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă
interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi
cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în
raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din
art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru
protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor
legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie
2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza
din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri
rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază
conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi
publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul
de asemănătoare. În cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie
păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de
asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere
pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea
Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1,
obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului
dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr.
172, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi
Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-
VIII).

128. Curtea constată că erau în conflict două interese: pe de o parte, interesul

reclamantului, care dorea ca Aurel A. să fie declarat nedemn să o moştenească pe fiica
sa, şi, pe de altă parte, cel al lui Lucian L., de a-l moşteni pe fratele său, inclusiv acea
parte a bunurilor ce îi aparţinuse Tatianei A., în lipsa unei hotărâri definitive de
condamnare a fratelui său. Necesitatea unei hotărâri judiciare definitive de
condamnare pentru omor în vederea calificării unei persoane ca nedemnă îşi poate
găsi justificarea în protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia, unul dintre scopurile
legitime prevăzute de art. 8 § 2 din Convenţie. O astfel de hotărâre de condamnare
aduce, în principiu, o garanţie de securitate juridică faţă de orice altă constatare a
vinovăţiei persoanei presupuse a fi nedemnă, ceea ce serveşte intereselor societăţii.

129. Curtea reaminteşte că Convenţia nu îi impune unui stat membru să adopte

prevederi legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea, odată
ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în conformitate cu scopul lor.
Astfel, în speţă, pentru a stabili dacă instanţele naţionale au păstrat un just echilibru
între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială
aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales,

6
aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie
1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la
respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi
detaliată de către Curte (Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77,
CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligaţia de a interpreta şi de a aplica
dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor
jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul
interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie
1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie
1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este
competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră
că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din
Convenţie.

130. În acest sens, Curtea observă că rezoluţia de clasare a cauzei din 20 august 1993
a declarat că Aurel A. era autorul morţii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus).
Parchetul şi-a întemeiat soluţia în special pe o scrisoare găsită în apartamentul lui
Aurel A., în care acesta recunoştea că şi-a ucis soţia. Mai mult chiar, membrii familiei
lui Aurel A., printre care Lucian L., nu au negat niciodată că Aurel A. era autorul
morţii Tatianei A.

131. Fără a ignora importanţa principiului securităţii raporturilor juridice în orice

ordine juridică naţională, principiu a cărui importanţă a afirmat-o în mai multe
rânduri, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţă,
că interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementează cauzele de nedemnitate a
fost prea restrictivă, în detrimentul vieţii de familie a reclamantului. În opinia sa, nu
exista nicio îndoială cu privire la vinovăţia lui Aurel A. Neţinând cont de constatarea
parchetului, de mărturisirea autorului omorului şi de recunoaşterea de către familie a
vinovăţiei acestuia, instanţele au mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura
respectarea principiului securităţii juridice.

132. Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al
acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea
penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi
aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a
hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A.
după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al
dreptului penal naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al
răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către
autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de
a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de
o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze
astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în
pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă
împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

133. Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a

circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita
o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 § 1 din Codul
civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din
cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată

7
de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost
păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi
interesele reclamantului, pe de altă parte.

134. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia
totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind
nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul
intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său
expus mai sus.

B. Asupra capătului de cerere întemeiat pe ineficienţa anchetei penale

135. Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art.
35 § 3 din Convenţie şi că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin
urmare, trebuie declarată admisibilă.

136. Cu toate acestea, ţinând cont de concluziile sale bazate pe prevederile art. 2
(paragrafele 106–114 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să analizeze separat
acest capăt de cerere pe fond.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 din Convenţie

137. Invocând art. 5 din Convenţie, reclamantul denunţă şi impunitatea de care a

beneficiat George L. pentru pretinsa sechestrare a fiicei sale în preziua decesului ei.

138. Având în vedere încălcarea art. 2 din Convenţie pe care a constatat-o în cazul de
faţă (vezi paragrafele 106–114 de mai sus), Curtea consideră că a analizat chestiunile
juridice principale ridicate de cerere, în măsura în care ea se referă la evenimentele
care au dus la decesul fiicei reclamantului. Ţinând cont de totalitatea faptelor cauzei,
Curtea consideră, aşadar, că nu se impune să statueze separat asupra capătului de
cerere întemeiat de reclamant pe art. 5, în ceea ce o priveşte pe defunctă (vezi Kamil
Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007; Demirel şi alţii împotriva
Turciei, nr. 75.512/01, § 29, 24 iulie 2007; Mehmet şi Suna Yiğit împotriva Turciei,
nr. 52.658/99, § 43, 17 iulie 2007; Kapan şi alţii împotriva Turciei, nr. 71.803/01, §
45, 26 iunie 2007).

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei

139. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine că procedura civilă

referitoare la partajul succesoral nu a fost echitabilă. În opinia sa, instanţele ar fi
trebuit să suspende soluţionarea cauzei pentru ca autorităţile penale să se pronunţe
asupra plângerilor sale de fals, uz de fals şi furt îndreptate împotriva ginerelui său şi a
familiei acestuia. Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima
dată în scrisoarea reclamantului din 23 noiembrie 2000. Or, în speţă, procedura de
partaj succesoral a luat sfârşit prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie
1999. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, făcând aplicarea
art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

140. Reclamanta consideră că a avut loc o discriminare în modul în care a fost

condusă ancheta penală deschisă după drama din 7 ianuarie 1993 şi referitoare la
infracţiunile de furt, sechestrare, violare de domiciliu şi omor. Această discriminare

8
ar ţine de calitatea de poliţist a lui George L. Prin urmare, ar fi avut loc încălcarea art.
14 din Convenţie coroborat cu art. 2. În ceea ce priveşte acest capăt de cerere, Curtea
observă că reclamanta se limitează la a denunţa caracterul discriminatoriu al anchetei
penale, fără a-şi dovedi cu precizie plângerea. Mai mult, Curtea nu distinge nicio
dovadă de discriminare în conducerea anchetei. Rezultă că această parte a cererii
trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

141. În observaţiile lor din 4 octombrie 2006, reclamanţii se consideră victimele unui
tratament discriminatoriu faţă de moştenitorii ce dispun de o hotărâre penală
definitivă de condamnare a autorului unui omor, diferenţă de tratament ce nu poate
fi justificată de niciun motiv obiectiv, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, chiar şi
o autoritate a statului a constatat că Aurel A. era vinovat pentru decesul Tatianei A. În
această privinţă, Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima
dată la data de 4 octombrie 2006. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a
încheiat cu decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că acest
capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.

142. În final, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii consideră că refuzul
instanţelor de a le atribui locuinţa ce aparţinuse Tatianei A. şi soţului ei reprezintă o
încălcare a dreptului părţilor interesate de a se bucura de bunurile lor, în special din
cauză că, după decesul surorii sale, reclamanta a plătit o parte din ratele lunare
restante pentru apartament. În acest sens, Curtea observă că acest capăt de cerere a
fost formulat pentru prima oară de reclamant în scrisoarea sa din 23 noiembrie 2000
şi de reclamantă în scrisoarea sa din 6 februarie 2003. Or, în speţă, procedura de
partaj succesoral s-a finalizat cu Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie
1999. Rezultă că şi acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins pentru a face
aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

143. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi
dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

144. Reclamanţii solicită suma de 50.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul
moral pretins cauzat de suferinţele datorate lipsei de recunoaştere şi de reparaţie, la
nivel naţional, a încălcărilor drepturilor omului comise. Aceştia invită Curtea să ţină
cont de natura încălcărilor denunţate şi de atitudinea autorităţilor române
responsabile cu ancheta penală în cauză.

145. Guvernul consideră, în primul rând, că nu a fost stabilită nicio legătură de

cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi pretinsele încălcări ale Convenţiei. În
plus, în opinia sa, o eventuală hotărâre de condamnare din partea Curţii ar constitui,
în sine, o reparaţie suficientă pentru reclamanţi. Ca un argument final, sumele
solicitate de părţile interesate ar fi excesive.

9
146. Statuând în echitate şi ţinând cont de sumele acordate în cauze de acelaşi tip şi
de încălcările pe care le-a constatat, Curtea îi acordă reclamantului 15.000 EUR, iar
reclamantei 8.000 EUR, cu titlu de daune morale, la care se adaugă orice sumă ce ar
putea fi datorată ca impozit pentru aceste sume.

B. Cheltuieli de judecată

147. Reclamanţii mai solicită 7.550 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în
faţa Curţii, sumă pe care o detaliază astfel:

a) 7.500 EUR pentru onorariul avocatei lor în faţa Curţii, conform unei convenţii
încheiate la data de 19 aprilie 2006 şi în care s-a stipulat şi faptul ca suma acordată de
Curte pentru cheltuielile de judecată să îi fie plătită direct avocatei; suma menţionată
mai sus reprezintă 71 de ore de muncă efectuate de aceasta;

b) 50 EUR ca sumă fixă, pentru cheltuieli administrative.

148. Guvernul constată că reclamanţii nu au depus niciun document justificativ

pentru a-şi dovedi cererile, pe care, de altfel, le consideră excesive. Dacă ne uităm la
data încheierii convenţiei, avocata reclamanţilor pare să fi redactat numai
observaţiile referitoare la cererea de satisfacţie echitabilă; tariful orar al onorariului
ar fi excesiv şi nejustificat, mai ales în comparaţie cu sumele solicitate în alte cauze,
adică 40 EUR pe oră (Natchova şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43.577/98 şi
43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97,
§ 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, §103, CEDO
2000-VI).

149. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea

cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, având în vedere criteriile menţionate şi
faptul că reclamanţii au beneficiat de asistenţă judiciară, Curtea le acordă pentru
cheltuieli de judecată suma de 6.000 EUR, ce îi va fi plătită direct doamnei avocat
Popescu.

C. Dobânzi de întârziere

150. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata

dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3
puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor

întemeiate pe art. 2 şi 5 din Convenţie şi capătul de cerere întemeiat de reclamant pe
art. 8 din Convenţie referitor la refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea
succesorală a lui Aurel A. şi inadmisibilă în rest;

10
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 2 din Convenţie;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul
instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A., în măsura în care
capătul de cerere se referă la reclamant;

4. hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe separat asupra capătului de cerere

întemeiat pe art. 5 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a

prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care să fie
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

1. (i)

reclamantului, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care ar
putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale;

2. (ii)

reclamantei, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată
drept impozit, cu titlu de daune morale;

3. (iii)

direct reprezentantei reclamanţilor, doamna avocat Popescu, 6.000 EUR (şase

mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de către
reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea

plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a
facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această
perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest

11
ART.3 INTERZICEREA TORTURII.

BARBU ANGHELESCU CONTRA ROMANIEI

1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Tratament degradant. Curtea aminteşte faptul că

revine în primul rând instanţelor interne să stabilească starea de fapt veridică. În
acest context, Curtea a constatat că ambele instanţe care au analizat starea de fapt au
afirmat că loviturile poliţiştilor au fost nejustificate. Curtea nu poate urma concluziile
anchetei penale a parchetului militar, întrucât procurorii militari nu erau la acea dată
independenţi, fiind ofiţeri ca şi poliţiştii anchetaţi. De aceea, Curtea a constatat că
reclamantul a fost supus la violenţe nejustificate din partea poliţiştilor, care, datorită
gravităţii lor mai reduse, pot fi calificate ca un tratament degradant.

2. Ancheta eficace. Curtea a constatat că ancheta declanşată de procurorii militari

este departe de a fi eficace, în condiţiile în care o instanţă internă a constatat acest
lucru. Curtea a fost, în special, atentă la faptul că, după decizia Tribunalului Militar,
procurorii nu au urmat indicaţiile acesteia. De aceea, art. 3 a fost violat şi sub acest
aspect.

Tratament inuman Lovirea unui deţinut

CEDO, secţia II, hotărârea Bursuc versus România, 12 octombrie 2004,

42066/98

Atunci când o persoană suferă leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află
sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru
acestea.

Tratament inuman Lovirea unui deţinut

CEDO, secţia II, hotărârea Bursuc versus România, 12 octombrie 2004, 42066/98

Atunci când o persoană suferă leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află
sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru
acestea.

Reclamantul afirmă că, în timp ce se afla într-un bar, i s-a cerut pe un ton nepoliticos
să prezinte actele de identitate. Iritat de tonul poliţiştilor, reclamantul le-a răspuns în
aceeaşi manieră, moment în care a fost lovit cu bastonul în cap. Ulterior a fost dus la
secţia de poliţie unde a mai fost lovit timp de câteva ore. În jurul orei 4 dimineaţa a
fost dus la spital, unde s-au constat multiple şi grave leziuni, în special la nivelul
capului. Potrivit statului, poliţiştii au fost chemaţi de către barman pentru că
reclamantul făcea scandal în bar şi pentru că a avut o altercaţie cu agentul de pază al
barului. Statul afirmă că leziunile constate au fost produse fie prin automutilare de
către reclamant la secţia de poliţie unde s-a lovit singur cu capul de scaune şi de
pereţi, pe fondul unei boli psihice, fie în cursul altercaţiei cu agentul de securitate al
barului.

12
Ulterior reclamantul a depus plângere penală contra poliţiştilor. Parchetul Neamţ şi-a
declinat competenţa după 8 luni în favoarea unui parchet militar care a decis
neînceperea urmării penale. Recursul la superiori al reclamantului a fost respins. Cât
priveşte procesul penal al reclamantului pentru ultraj, acesta s-a finalizat după mai
bine de 4 ani cu decizie de încetare a procesului penal ca urmare a survenirii
decesului reclamantului, din cauza agravării urmărilor unui accident de circulaţie.

1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Curtea aminteşte că atunci când o persoană suferă

leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor,
statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru acestea. În speţă, Curtea nu
poate fi convinsă de explicaţiile statului în condiţiile în care niciun act medical nu a
atestat vreo boală psihică a reclamantului, în care agentul de pază al barului nu a fost
anchetat penal pentru presupusa altercaţie cu reclamantul şi nu a fost nici măcar
interogat, precum şi în condiţiile în care actele medicale susţin faptul că leziunile au
fost produse de către un terţ, nu prin automutilare. Dată fiind gravitatea acestor
leziuni produse de către agenţii de poliţie, fapta acestora poate fi calificată ca tortură.
De aceea, art. 3 a fost violat.

2. Ancheta eficace. Curtea a constatat că ancheta a fost realizată iniţial de către

colegi ai poliţiştilor acuzaţi, care şi-au declinat competenţa de abia după 8 luni, iar
ulterior de către ofiţeri activi ai armatei, ca şi persoanele anchetate, astfel încât nu a
fost realizată de către un organ independent faţă de părţi. În plus, Curtea a fost
mirată de faptul că anchetatorii nu au dat nicio importanţă actelor medicale
existente, care relevau cu claritate faptul că reclamantul a fost lovit de către un terţ.
În aceste condiţii, există o violare a art. 3 şi sub acest aspect.

Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Durata procedurii. Curtea a constatat

că, dată fiind starea de sănătate a reclamantului, instanţa internă ar fi trebuit să facă
mai multe eforturi pentru accelerarea procedurii. În lipsa acestora, există şi o violare
a art. 6.

ART.6 DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Recurs în anulare Principiul securităţii raporturilor juridice civile - SC

Maşinexportimport Industrial Group SA versus România

Recurs în anulare Principiul securităţii raporturilor juridice civile

CEDO, secţia III, hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA versus

România, 1 decembrie 2005, 22687/03

Legislaţia română care permitea intervenţia procurorului general în cadrul unui

proces civil, putând să atace o hotărâre ce căpătase putere de lucru judecat vine în
contradicţie cu dreptul de acces la justiţie

Societatea reclamanta a avut un litigiu cu FPS, privind vânzarea acţiunilor unei

societăţi comerciale. Printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, FPS a fost
obligat la plata către reclamantă a unei sume de peste 830 000 euro. Sesizată cu
recurs în anulare de către procurorul general, Curtea supremă de justiţie a anulat
decizia instanţei şi a obligat societatea să restituie suma către FPS.

13
Art. 6. Curtea a decis deja de multă vreme faptul că legislaţia română care permitea
intervenţia procurorului general în cadrul unui proces civil, putând să atace o
hotărâre ce căpătase putere de lucru judecat vine în contradicţie cu dreptul de acces
la justiţie, ce implică dreptul la respectul hotărârilor irevocabile. De aceea, art. 6 a
fost violat.

Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a notat că, urmare a acelei decizii judecătoreşti,
pusă în executare, societatea reclamantă a fost proprietar al unui bun. Chiar
presupunând că pierderea acestuia corespunde unei utilităţi publice, reclamanta a
suportat o sarcină exorbitantă, fapt care echivalează cu o violare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.

Pini Bertani Manera Artipaldi contra Romania - Viaţă familială

Definirea noţiunii Părinţi adoptivi

Viaţă familială Definirea noţiunii Părinţi adoptivi

CEDO, secţia II, hotărârea Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi versus România, 22
iunie 2004, 78028/01 şi 78030/01

Simpla existenţă a unei legături juridice între părinţii adoptivi şi copii face aplicabil
art. 8 din Convenţie.

Viaţă familială Definirea noţiunii Părinţi adoptivi

CEDO, secţia II, hotărârea Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi versus România, 22
iunie 2004, 78028/01 şi 78030/01

Simpla existenţă a unei legături juridice între părinţii adoptivi şi copii face aplicabil
art. 8 din Convenţie.

Reclamanţii, două cupluri italiene, au obţinut prin decizie definitivă adoptarea câte a
unui copil român abandonat, aflat în instituţii private de protecţie a copiilor.
Deciziile, pronunţate în România în septembrie 2000, au impus modificarea
certificatelor de naştere ale copiilor şi emiterea unora noi. Centrele pentru minori,
deşi au fost obligate să predea copiii, împreună cu actele de stare civilă, au refuzat
acest lucru, obţinând de câteva ori suspendarea procedurilor de adopţie. Copiii au
introdus acţiuni prin care solicitau anularea adopţiei, iar unul dintre ei a avut câştig
de cauză. Potrivit informaţiilor Curţii, copiii se bucură în centrele respective de
condiţii de viaţă bune şi nu doresc să plece la reclamanţi, pe care îi cunosc vag.

1. Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Aplicabilitate.

Reclamanţii nu au o relaţii familiale de facto cu copii pe care i-au adoptat. Totuşi
Curtea a considerat că între aceştia şi copii există o viaţă familială în sensul art. 8, cât
timp relaţia lor a fost stabilită printr-o decizie judecătorească definitivă, în
conformitate cu legislaţia română şi internaţională în materie. Este adevărat că nu
exista consimţământul copiilor, însă acest fapt se explică prin vârsta lor fragedă la
acel moment. Faptul că nu există relaţii familiale de fapt nu este imputabil
reclamanţilor, care s-au considerat şi s-au comportat întotdeauna ca părinţi ai
copiilor. De aceea, art. 8 este aplicabil.

14
2. Respectarea dreptului la viaţă familială. Curtea a considerat că interesul legitim al
părinţilor de a-şi fonda o familie intră în contradicţie cu interesele copiilor care nu au
vrut să părăsească mediul în care creşteau. Curtea a considerat că în astfel de ipoteze
trebuie să primeze interesul superior al copilului, astfel încât statul român nu şi-a
încălcat obligaţiile pozitive atunci când nu a acţionat pentru a asigura plecarea
copiilor la noile lor familii. De aceea, Curtea a considerat că art. 8 nu a fost violat.

3. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1. Accesul la justiţie. Deşi decizia de

adopţie a fost luată în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta nu a fost
pusă în executare. Chiar dacă lipsa executării este imputabilă centrelor de copii care
au refuzat să se conformeze deciziei instanţei, statul român nu a depus niciun efort
vreme de trei ani pentru a asigura executarea unor hotărâri judecătoreşti, punând
astfel în pericol securitatea raporturilor juridice şi preeminenţa dreptului. În plus, o
astfel de atitudine a provocat consecinţe potenţial ireversibile pentru reclamanţi. În
consecinţă, dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor a fost lipsit orice efect util,
astfel încât există o violare a art. 6 parag. 1.

Monory contra România şi Ungaria - Rapire internationala Pierderea

legăturilor cu un copil

Rapire internationala Pierderea legăturilor cu un copil

CEDO, secţia II, hotărârea Monory contra România şi Ungaria, 5 aprilie 2005,
71099/01

Autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă de a facilita reunirea copiilor cu părinţii

lor.

Reclamantul s-a căsătorit în 1994 cu o persoană având dublă cetăţenie – română şi

maghiară – ulterior cei doi dând naştere unui copil. În ianuarie 1999, soţia
reclamantului a rămas după o vacanţă la părinţii săi în România şi a formulat acţiune
de divorţ, în faţa instanţelor române. În octombrie 2003, instanţa română a fixat
reşedinţa copilului la mama sa şi a acordat un drept la vizită reclamantului. Între
timp, reclamantul a formulat o acţiune prin care cerea să se constate faptul că fiul său
este obiect al unei răpiri internaţionale potrivit Convenţiei de la Haga, însă în
februarie 2000, curtea de apel Oradea a respins acţiunea, considerând că interesul
superior al copilului impune ca acesta să rămână cu mama sa. În paralel cu procedura
din România, reclamantul a declanşat o procedură şi în Ungaria privind încredinţarea
minorului, însă acţiunea sa s-a finalizat cu încredinţarea acestuia mamei sale.

Art. 8. Viaţa familială. Curtea a amintit faptul că autorităţile naţionale au obligaţia

pozitivă de a facilita reunirea copiilor cu părinţii lor. În speţă, Curtea a constatat că
instanţele române nu au făcut nici un efort în acest sens. În condiţiile în care
domiciliul copilului era în Ungaria, iar copilul a rămas ilegal în România, Curtea se
întreabă care au fost motivele pe baza cărora s-a decis că interesul major al copilului
impune ca acesta să rămână în România. În plus, astfel de cauze trebuie tratate cu
rapiditate extremă, dată fiind importanţa litigiului pentru persoanele implicate.
Curtea a constatat că instanţele române nu şi-au respectat această obligaţie. De aceea,
există o violare a art. 8 din partea României.

15
Art. 6. Durata procedurii. Curtea a constatat că procedura din Ungaria a durat peste 4
ani. Dată fiind importanţa obiectului litigiului, o astfel de durată este excesivă, astfel
că art. 6 a fost violat de către Ungaria.

Bursuc contra României - Tratament inuman Lovirea unui deţinut

CEDO, secţia II, hotărârea Bursuc versus România, 12 octombrie 2004, 42066/98

Atunci când o persoană suferă leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află
sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru
acestea.

Reclamantul afirmă că, în timp ce se afla într-un bar, i s-a cerut pe un ton nepoliticos
să prezinte actele de identitate. Iritat de tonul poliţiştilor, reclamantul le-a răspuns în
aceeaşi manieră, moment în care a fost lovit cu bastonul în cap. Ulterior a fost dus la
secţia de poliţie unde a mai fost lovit timp de câteva ore. În jurul orei 4 dimineaţa a
fost dus la spital, unde s-au constat multiple şi grave leziuni, în special la nivelul
capului. Potrivit statului, poliţiştii au fost chemaţi de către barman pentru că
reclamantul făcea scandal în bar şi pentru că a avut o altercaţie cu agentul de pază al
barului. Statul afirmă că leziunile constate au fost produse fie prin automutilare de
către reclamant la secţia de poliţie unde s-a lovit singur cu capul de scaune şi de
pereţi, pe fondul unei boli psihice, fie în cursul altercaţiei cu agentul de securitate al
barului.

Ulterior reclamantul a depus plângere penală contra poliţiştilor. Parchetul Neamţ şi-a
declinat competenţa după 8 luni în favoarea unui parchet militar care a decis
neînceperea urmării penale. Recursul la superiori al reclamantului a fost respins. Cât
priveşte procesul penal al reclamantului pentru ultraj, acesta s-a finalizat după mai
bine de 4 ani cu decizie de încetare a procesului penal ca urmare a survenirii
decesului reclamantului, din cauza agravării urmărilor unui accident de circulaţie.

1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Curtea aminteşte că atunci când o persoană suferă

leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor,
statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru acestea. În speţă, Curtea nu
poate fi convinsă de explicaţiile statului în condiţiile în care niciun act medical nu a
atestat vreo boală psihică a reclamantului, în care agentul de pază al barului nu a fost
anchetat penal pentru presupusa altercaţie cu reclamantul şi nu a fost nici măcar
interogat, precum şi în condiţiile în care actele medicale susţin faptul că leziunile au
fost produse de către un terţ, nu prin automutilare. Dată fiind gravitatea acestor
leziuni produse de către agenţii de poliţie, fapta acestora poate fi calificată ca tortură.
De aceea, art. 3 a fost violat.

2. Ancheta eficace. Curtea a constatat că ancheta a fost realizată iniţial de către colegi
ai poliţiştilor acuzaţi, care şi-au declinat competenţa de abia după 8 luni, iar ulterior
de către ofiţeri activi ai armatei, ca şi persoanele anchetate, astfel încât nu a fost
realizată de către un organ independent faţă de părţi. În plus, Curtea a fost mirată de
faptul că anchetatorii nu au dat nicio importanţă actelor medicale existente, care
relevau cu claritate faptul că reclamantul a fost lovit de către un terţ. În aceste
condiţii, există o violare a art. 3 şi sub acest aspect.

16
3. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Durata procedurii. Curtea a constatat că,
dată fiind starea de sănătate a reclamantului, instanţa internă ar fi trebuit să facă mai
multe eforturi pentru accelerarea procedurii. În lipsa acestora, există şi o violare a art.
6

Rotaru c. Romaniei
Curtea reaminteste că atât înregistrarea de către o autoritate publică a
unor date privind viata privată a unui individ, cât si folosirea lor si
refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate
constituie o încălcare a dreptului la respectarea vietii private,
garantat de art. 8 alin. 1 din conventie

DALBAN CONTRA ROMANIEI

Brumarescu contra Romaniei - Proces inechitabil Acces la justitie

Vasilescu c. Romaniei

PANTEA CONTRA ROMANIEI

Canciovici si altii contra României

ART.8 DREPTUL LA RESPECTAREA VIETII PRIVATE SI DE FAMILIE

Sabou şi Pîrcălab contra România - Interzicerea exercitării drepturilor

familiale Condamnare penală Condiţii
Interzicerea exercitării drepturilor familiale Condamnare penală Condiţii

CEDO, secţia II, hotărârea Sabou şi Pîrcălab versus România, 28 septembrie 2004,
46572/99

Convenţia nu permite interzicerea automată a drepturilor părinteşti în cazul comiterii

oricărei infracţiuni.

Primul reclamant, jurnalist, a fost condamnat pentru calomnie la o pedeapsă la 10

luni de închisoare, în timpul executării căreia se interziceau, ca şi pedeapsă accesorie,
automat, toate drepturile prevăzute la art. 64 C. pen., inclusiv cel de a-şi exercita
drepturile părinteşti.

Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Curtea aminteşte că în

situaţii în care se pune problema drepturilor în legătură cu creşterea copiilor, cel care
trebuie să primeze întotdeauna este interesul copilului. În acest context, Curtea a
constatat că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat este complet
străină de chestiunile legate de autoritatea parentală. În plus, Curtea a constatat că,
prin aplicarea automată a sancţiunii, ea are ca scop pedepsirea inculpatului, iar nu
protecţia minorului. Cum interesul acestuia este primordial, Curtea a constatat că
aplicarea automată a acestei sancţiuni este contrară art. 8.

17
Pini şi Bertani Manera şi Atripaldi contra România - Viaţă familială
Definirea noţiunii Părinţi adoptivi

Surugiu vus România - Violare de domiciliu Obligaţia statului

CEDO, secţia II, hotărârea Surugiu versus România, 20 aprilie 2004, 48995/99

Statul are obligaţia de a sancţiona atingerile aduse inviolabilităţii domiciliului de

către terţi.

Reclamantul a fost administrator al unei societăţi comerciale care a cumpărat de la

un fost CAP mai multe clădiri. Într-una dintre ele, reclamantul şi-a stabilit domiciliul
împreună cu familia sa. După apariţia Legii nr. 18/1991, care crea un drept de
atribuire a terenurilor pentru persoanele care deţin clădirile aflate pe ele, reclamantul
a obţinut o hotărâre judecătorească prin care comisia administrativă de aplicare a
legii era obligată să îl pună în posesie pe reclamant. Aceasta a refuzat să emită titlul
de proprietate pe numele societăţii reclamantului şi a emis un titlu de proprietate pe
numele altei persoane. Aceasta din urmă a intrat de mai multe ori în curtea
reclamantului pentru a-l insulta şi şicana. În ciuda a mai multor plângeri penale
pentru violare de domiciliu, nu s-a petrecut nimic, pe diverse motive.

Art. 8 („Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”). Inviolabilitatea

domiciliului. Curtea a constatat că, independent de litigiul privind proprietatea
terenului, reclamantul avea o hotărâre judecătorească privind drepturile sale asupra
terenului, nepusă în executare, şi proprietatea asupra clădirilor. Omisiunea statului
de a proteja inviolabilitatea acestuia nu este prevăzută de lege, întrucât în baza unui
text penal – art. 192 C. pen. – astfel de fapte trebuie sancţionate. În consecinţă,
omisiunea statului se analizează ca o violare a obligaţiei pozitive de a sancţiona
faptele care aduc atingere drepturilor prevăzute de art. 8. De aceea, art. 8 a fost violat.

Velcea şi Mazăre contra României

Silvestru Cotlet contra României
Rotaru c. Romaniei
Ignaccolo-Zenide c. Romaniei
Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea vietii
private si familiale Dreptul la o cale efectiva de atac
Kaya c. Romania
Lupsa c. Romania

ART.10 LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Cumpănă şi Mazăre contra România - Libertatea presei Informaţii false

Sancţiuni cu închisoarea Proporţionalitate

Libertatea presei Informaţii false Sancţiuni cu închisoarea

Proporţionalitate

CEDO, Marea Cameră, hotărârea Cumpănă şi Mazăre versus România, 17 decembrie

2004, 33348/96

18
Impunerea de sancţiuni cu închisoare, chiar dacă graţiată, constituie măsuri lipsite de
proporţionalitate cu libertatea presei.

Reclamanţii erau la data evenimentelor incriminate jurnalişti la un ziar local –

„Telegraf” – din Constanţa. În 1994 cei doi au publicat un articol prin care
incriminau, pe baza mai multor documente, modul în care a fost atribuit unei
societăţi comerciale serviciul public de ridicare a autoturismelor parcate
neregulamentar pe raza oraşului. Cei acuzaţi de faptul ca au atribuit contractul unei
alte societăţi decât cea care câştigase licitaţia erau fostul vice-primar şi fostul consilier
juridic al primăriei, deveniţi la data publicării articolului, avocat şi, respectiv,
judecător. Articolul era scris în termeni destul de duri, utilizând noţiuni precum
„escrocherie”, „contract ilegal” etc. Articolul era însoţit de o caricatură care înfăţişa
cele două persoane incriminate, braţ la braţ, cărând un sac de bani şi spunând ca
acum pot face turul lumii împreună. Una dintre persoanele incriminate, devenită
judecător, a introdus o plângere penală pentru insultă si calomnie, insistând în
special asupra caricaturii şi afirmând ca aceasta sugerează existenţa unei relaţii
sentimentale între ea si fostul vice-primar, în condiţiile în care amândoi sunt
căsătoriţi. După mai multe amânări, determinate de faptul ca niciun avocat nu a dorit
să îi reprezinte pe inculpaţi contra unui judecător, reclamanţii au fost condamnaţi de
Judecătoria Lehliu-Gară la 7 luni de închisoare, cu executare, şi un an de interzicere
de a exercita meseria de jurnalist. Recursul a fost respins ca fiind nefondat.
Procurorul General a dispus suspendarea executării sentinţei şi a formulat un recurs
în anulare, respins de către CSJ. Ulterior acestei decizii, reclamanţii au fost graţiaţi de
către Preşedinte.

Art. 10 („Libertatea de exprimare”). Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea

aminteşte că, în speţă, reclamanţii au făcut afirmaţii factuale, într-un stil extrem de
virulent, lăsând impresia cititorului că persoanele vinovate, al căror nume şi funcţie
erau menţionate, sunt vinovate de comiterea mai multor infracţiuni. Este adevărat că
subiectul era unul de interes general – vizând administrarea fondurilor publice – însă
Curtea aminteşte că exerciţiul libertăţii de exprimare impune anumite obligaţii şi
responsabilităţi. Aceasta mai ales când, precum în speţă, se impută unor persoane
acuzaţii de fapt, care pot fi dovedite. În acest context, Curtea a constatat că instanţele
interne nu au reţinut probe care să constate veridicitatea informaţiilor prezentate în
articole, iar reclamanţii nu s-au prezentat la niciun termen de judecată pentru a face
proba veridicităţii celor afirmate. În acest context, Curtea a considerat că era necesară
condamnarea lor într-o societate democratică pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor altuia.

Pe de altă parte însă, sancţiunile aplicate au fost extrem de severe. Curtea aminteşte
că statele au obligaţia pozitivă de a proteja libertatea presei. Or, un sistem atât de dur
de sancţiuni pentru jurnaliştii de investigaţie ar putea conduce la o reticenţă a
acestora în a-şi manifesta rolul, acela de câine de pază al democraţiei şi al bunei
funcţionări a regimului democratic. În acest context, Curtea a constatat că
reclamanţii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, fără să aibă importanţă că
aceasta a fost graţiată, şi la o pedeapsă accesorie care consta în interzicerea automată,
pe durata executării pedepsei, a exercitării profesiei de jurnalist. Curtea se arată
foarte preocupată de caracterul automat al acestei sancţiuni în raport de obligaţia
statului de a crea un cadru legislativ de protecţie a libertăţii presei. În plus,
reclamanţii au primit aceeaşi sancţiune şi ca pedeapsă complementară, care nu a fost
graţiată, ceea ce este excesiv, Curtea considerând că o astfel de sancţiune poate fi

19
justificată doar de circumstanţe cu totul excepţionale. Curtea a considerat că aceste
sancţiuni depăşesc marja de apreciere a statului, iar art. 10 a fost violat.

Constantinescu c. Romaniei
Dalban c Romaniei
Sabau si Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea
vietii private si familiale Dreptul la o cale efectiva de atac

Cumpănă şi Mazăre contra România - Libertatea presei Informaţii false

Sancţiuni cu închisoarea Proporţionalitate

CEDO, Marea Cameră, hotărârea Cumpănă şi Mazăre versus România, 17 decembrie

2004, 33348/96

Impunerea de sancţiuni cu închisoare, chiar dacă graţiată, constituie măsuri lipsite de

proporţionalitate cu libertatea presei.

Reclamanţii erau la data evenimentelor incriminate jurnalişti la un ziar local –

„Telegraf” – din Constanţa. În 1994 cei doi au publicat un articol prin care
incriminau, pe baza mai multor documente, modul în care a fost atribuit unei
societăţi comerciale serviciul public de ridicare a autoturismelor parcate
neregulamentar pe raza oraşului. Cei acuzaţi de faptul ca au atribuit contractul unei
alte societăţi decât cea care câştigase licitaţia erau fostul vice-primar şi fostul consilier
juridic al primăriei, deveniţi la data publicării articolului, avocat şi, respectiv,
judecător. Articolul era scris în termeni destul de duri, utilizând noţiuni precum
„escrocherie”, „contract ilegal” etc. Articolul era însoţit de o caricatură care înfăţişa
cele două persoane incriminate, braţ la braţ, cărând un sac de bani şi spunând ca
acum pot face turul lumii împreună. Una dintre persoanele incriminate, devenită
judecător, a introdus o plângere penală pentru insultă si calomnie, insistând în
special asupra caricaturii şi afirmând ca aceasta sugerează existenţa unei relaţii
sentimentale între ea si fostul vice-primar, în condiţiile în care amândoi sunt
căsătoriţi. După mai multe amânări, determinate de faptul ca niciun avocat nu a dorit
să îi reprezinte pe inculpaţi contra unui judecător, reclamanţii au fost condamnaţi de
Judecătoria Lehliu-Gară la 7 luni de închisoare, cu executare, şi un an de interzicere
de a exercita meseria de jurnalist. Recursul a fost respins ca fiind nefondat.
Procurorul General a dispus suspendarea executării sentinţei şi a formulat un recurs
în anulare, respins de către CSJ. Ulterior acestei decizii, reclamanţii au fost graţiaţi de
către Preşedinte.

Art. 10 („Libertatea de exprimare”). Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea

aminteşte că, în speţă, reclamanţii au făcut afirmaţii factuale, într-un stil extrem de
virulent, lăsând impresia cititorului că persoanele vinovate, al căror nume şi funcţie
erau menţionate, sunt vinovate de comiterea mai multor infracţiuni. Este adevărat că
subiectul era unul de interes general – vizând administrarea fondurilor publice – însă
Curtea aminteşte că exerciţiul libertăţii de exprimare impune anumite obligaţii şi
responsabilităţi. Aceasta mai ales când, precum în speţă, se impută unor persoane
acuzaţii de fapt, care pot fi dovedite. În acest context, Curtea a constatat că instanţele
interne nu au reţinut probe care să constate veridicitatea informaţiilor prezentate în
articole, iar reclamanţii nu s-au prezentat la niciun termen de judecată pentru a face
proba veridicităţii celor afirmate. În acest context, Curtea a considerat că era necesară

20
condamnarea lor într-o societate democratică pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor altuia.

Pe de altă parte însă, sancţiunile aplicate au fost extrem de severe. Curtea aminteşte
că statele au obligaţia pozitivă de a proteja libertatea presei. Or, un sistem atât de dur
de sancţiuni pentru jurnaliştii de investigaţie ar putea conduce la o reticenţă a
acestora în a-şi manifesta rolul, acela de câine de pază al democraţiei şi al bunei
funcţionări a regimului democratic. În acest context, Curtea a constatat că
reclamanţii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, fără să aibă importanţă că
aceasta a fost graţiată, şi la o pedeapsă accesorie care consta în interzicerea automată,
pe durata executării pedepsei, a exercitării profesiei de jurnalist. Curtea se arată
foarte preocupată de caracterul automat al acestei sancţiuni în raport de obligaţia
statului de a crea un cadru legislativ de protecţie a libertăţii presei. În plus,
reclamanţii au primit aceeaşi sancţiune şi ca pedeapsă complementară, care nu a fost
graţiată, ceea ce este excesiv, Curtea considerând că o astfel de sancţiune poate fi
justificată doar de circumstanţe cu totul excepţionale. Curtea a considerat că aceste
sancţiuni depăşesc marja de apreciere a statului, iar art. 10 a fost violat.

ART.13 DREPTUL LA OCALE EFECTIVA DE ATAC

Rotaru c. Romaniei
Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea vietii
private si familiale Dreptul la o cale efectiva de atac

ART. PROCOLUL 1 PROTECTIA PROPRIETATII

Bun naţionalizat Anularea vânzării către chiriaş Refuz Consecinţe -

Paduraru contra Romania

Bun naţionalizat. Anularea vânzării către chiriaş. Refuz. Consecinţe.

CEDO, secţia III, hotărârea Păduraru contra România, 1 decembrie 2005, 63252/00

Vânzarea de către stat a unor bunuri, ştiind că nu este proprietar al acestora, nu este
admisibilă prin raport la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul a fost proprietar al unui imobil situat în Bucureşti, care a fost

naţionalizat în 1950. Ulterior, reclamantul a cerut comisiei de aplicare a legii
112/1995 retrocedarea bunului, însă cererea sa a fost respinsă. În urma acestui fapt, o
parte din apartamentele din imobil au fost vândute chiriaşilor. Reclamantul a
introdus o acţiune în revendicare contra statului, care a fost admisă, instanţa
constatând că naţionalizarea a fost realizată în contra dispoziţiilor decretului de
naţionalizare şi a constatat că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de
proprietate, obligând statul să îi restituite imobilul. Imediat cupă decizia instanţei,
statul a vândut şi ultimul apartament. Reclamantul a cerut în instanţă anularea
contractelor de vânzare-cumpărare, însă acţiunea sa a fost respinsă pe motiv că
cumpărătorii au fost de bună credinţă. În urma acestor decizii, reclamantul nu mai
poate obţine bunurile în natură.

În drept.

21
Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a constatat că reclamantul a fost recunoscut printr-
o decizie judecătorească proprietar cu titlu retroactiv al imobilului în discuţie. De
aceea, el este proprietar al unui bun actual, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil.
Imposibilitatea sa de a intra în posesia bunului constituie o privare de proprietate.
Curtea a constatat că statul a acţionat cu o completă lipsă de rea credinţă evidenţiată
de faptul că a vândut bunurile deşi ştia că nu este proprietar al bunurilor, cu atât mai
mult în cazul apartamentului vândut după ce reclamantul a câştigat acţiunea în
revendicare. Curtea a constatat că, în acest domeniu, există o incoerenţă manifestă la
nivel legislativ şi al jurisprudenţei, care afectează puternic principiul securităţii
raporturilor juridice civile. Această incertitudine juridică generală s-a repercutat
asupra reclamantului, care se vede în imposibilitate să îşi recupereze bunurile, deşi
este recunoscut ca proprietar printr-o decizie judecătorească definitivă. Acest fapt
constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Bun naţionalizat Anularea vânzării către chiriaş Refuz Consecinţe -

Strain contra Romaniei
Vineri, 10 Septembrie 2010 19:57 | Scris de Administrator |

Bun naţionalizat Anularea vânzării către chiriaş Refuz

Consecinţe

CEDO, secţia III, hotărârea Străin şi alţii versus România, 21 iulie 2005, 57001/00

Vânzarea de către stat a unor bunuri, ştiind că nu este proprietar al acestora, nu este
admisibilă prin raport la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Casa reclamanţilor a fost naţionalizată în 1950. invocând ilegalitatea naţionalizării,

reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare în 1993. Cât timp procedura era în
curs, locatarii celor patru apartamente din imobil au cerut să le fie vândute
apartamentele în care locuiau ca şi chiriaşi. Atenţionată că exista un litigiu cu privire
la proprietatea imobilului, întreprinderea de stat în patrimoniul căruia se afla casa, a
refuzat să vândă apartamentele, cu excepţia unuia dintre ele, care a fost înstrăinat
chiriaşului, vedetă internaţională de fotbal. Acţiunea în revendicare a fost admisă, pe
motiv că naţionalizarea a fost abuzivă, însă restituirea apartamentului vândut nu s-a
realizat, întrucât s-a socotit că vânzarea este valabilă.

Art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanţii sunt titulari ai unui bun în sensul Convenţiei:
în fapt, dreptul lor de proprietate a fost recunoscut cu efect retroactiv iar acest drept
nu este revocabil. Faptul de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamanţilor şi de
a refuza, în acelaşi timp, restituirea unuia dintre apartamente, constituie o privare de
proprietate. Această ingerinţă în dreptul de proprietatea viza protecţia bunei credinţe.
Totuşi, dreptul intern nu oferă nici o posibilitate de indemnizare a proprietarului
într-o astfel de situaţie. Pe de altă parte, statul a vândut bunul deşi ştia că dreptul său
de proprietate este contestat în justiţie de către reclamanţi. O astfel de atitudine din
partea statului nu poate fi justificată de vreo cauză de utilitate publică, indiferent că
aceasta ar fi de ordin politic, social ori financiar. Nu numai că această atitudine a
creat o discriminare între chiriaşii apartamentelor în discuţie, dar ea este de natură să
compromită efectivitatea puterii judecătoreşti, care nu mai în măsură să rezolve
litigiul aflat în faţa sa. Ţinând cont de atingerea adusă dreptului de proprietate al
reclamanţilor, absenţa totală a oricărei indemnizaţii a condus reclamanţii în postura

22
de a suporta o sarcină excesivă şi disproporţionată. De aceea, există o violare a art. 1
din protocolul nr. 1.

Recurs în anulare Principiul securităţii raporturilor juridice civile - SC

Maşinexportimport Industrial Group SA versus România

Recurs în anulare Principiul securităţii raporturilor

juridice civile

CEDO, secţia III, hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA versus

România, 1 decembrie 2005, 22687/03

Legislaţia română care permitea intervenţia procurorului general în cadrul unui

proces civil, putând să atace o hotărâre ce căpătase putere de lucru judecat vine în
contradicţie cu dreptul de acces la justiţie

Societatea reclamanta a avut un litigiu cu FPS, privind vânzarea acţiunilor unei

societăţi comerciale. Printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, FPS a fost
obligat la plata către reclamantă a unei sume de peste 830 000 euro. Sesizată cu
recurs în anulare de către procurorul general, Curtea supremă de justiţie a anulat
decizia instanţei şi a obligat societatea să restituie suma către FPS.

Art. 6. Curtea a decis deja de multă vreme faptul că legislaţia română care permitea
intervenţia procurorului general în cadrul unui proces civil, putând să atace o
hotărâre ce căpătase putere de lucru judecat vine în contradicţie cu dreptul de acces
la justiţie, ce implică dreptul la respectul hotărârilor irevocabile. De aceea, art. 6 a
fost violat.

Art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a notat că, urmare a acelei decizii judecătoreşti,
pusă în executare, societatea reclamantă a fost proprietar al unui bun. Chiar
presupunând că pierderea acestuia corespunde unei utilităţi publice, reclamanta a
suportat o sarcină exorbitantă, fapt care echivalează cu o violare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.

Canciovici si altii contra României

Brumarescu contra Romaniei - Proces inechitabil Acces la justitie
Vasilescu c. Romaniei

23