ROBERT KEGAN- STADIILE DEZVOLTARII SELFULUI

01.12.2018
Formator: Florentina Palada

Stadiile dezvoltării Self-ului în viziunea lui Robert Kegan.

 Reprezentarea grafică care ilustrează cel mai bine parcursul (care poate să însemne
progres, dar şi alunecări) de-a lungul celor 6 stadii ale dezvoltării Self-ului în viziune a lui
Kegan este spirala.
Selful lui Kegan este diferit de selful lui Rogers.
 Exista două nevoi fundamentale: de independenţă şi de incorporare în mediu.
 La fiecare stadiu se va discuta despre trei condiţii (cei CCC) = CONFIRMARE,
CONTRAZICERE, CONTINUITATE ( hold, let go, stand by).
 Terapeutul se va întreba în ce stadiu şi la care dintre cele trei condiţii menţionate mai
înainte s-a blocat clientul.
 Ca regulă generală, cele mai fragile perioade sunt cele de tranziţie de la un stadiu la
următorul. Dacă în această perioadă intervine ceva perturbator, neadecvat, atunci pericolul
blocajelor şi devierilor este mai mare decât în alte perioade deoarece persoana nu mai are nici
către ce să se întoarcă şi nici către ce să se îndrepte / unde să ajungă.

GENERALITĂŢI
Crearea obiectului = proces de diferenţiere
Relaţionarea cu obiectul = proces de integrare
Relaţia obiectuală = relaţia cu ceea ce s-a schimbat în mine
Relaţiile subiect - obiect apar într-un proces de dezvoltare de o viaţă întreagă, sunt o
succesiune de diferenţieri ale selfului de lume, cu un obiect calitativ mai extins cu care
subiectul să fie în relaţie.
Transformările din primele luni de viaţa, naşterea relaţiilor obiectuale = primul moment al
activităţii evolutive de bază.
Teoria psihanalitică a relatiilor obiectuale ia preponderent în considerare evenimentele
primilor ani de viaţa.
Teoriile neopiagetiene iau în considerare evenimentele întregii vieţi.
Nou născutul este considerat ca traind într-o lume lipsită de obiecte.
Nu e doar copilul, ci e copilul si mama lui. Mama trebuie sa fie suficient de buna.
Kegan spune ca e adevarat, dar mai e adevarat ca e persoana inconjurata de mediu. E mereu
alt mediu. Cel mai dificil moment e cel de trecere de la un mediu la altul.
Mediul trebuie sa “hold”, “let go” si “stand by” pentru a fi un mediu adecvat.
Mama trebuie sa “hold the baby”, hraneasca, ingrijeasca.
A doua functie a mamei este sa-l lase sa plece, “let go”.
A treia functie- trebuie sa “stand by”, adica sa ramana acolo in caz ca vrea sa se intoarca
copilul-ex.: copilul cand pleaca din camera se uita sa vada daca mama mai e acolo in caz ca
vrea sa fie luat in brate.
Pe spirala stadiilor, stadiile din stanga favorizeaza independenta (imperial, institutional), cele
din dreapta favorizeaza incluziunea (incorporativ, impulsiv, interpersonal, interindividual).
Punctul de vedere al barbatilor in general si al lui Rogers, este ca telul e sa fii independent.
Punctul de vedere al femeilor este orientat spre stabilirea relatiilor.
Kegan, ca si Rogers, spune ca pentru a fi “ fully functioning person” trebuie sa treci prin
toate stadiile.

1
STADIUL 0 - INCORPORATIV 0-2 ani

Subiect: reflexe, simtiri, senzatii.

Obiect: nimic
Stadiul incorporativ: - este o lume fara obiecte, obiectele sunt prelungirea copilului.
- la nastere e inca continut de mama, apropiere fizica este aproape permanenta.
Hold- uneori vor sa fie parte din mama, se catara pe ea.
Let go- sa recunosti primele semne de independenta: primii pasi, mersul de-a busilea.
Contrazicerea este reprezentata de refuzul binevoitor.
La inceput mediul nou nascutului este reprezentat doar de catre mama, care este perceputa la
inceput ca o prelungire a lui.
Trecand in etapa in care mediul se largeste, apare si tatal in acest mediu, familia cu tatal, au
nevoie de un obiect de tranzitie: un ursulet, o paturica, ceva ce miroase a mama.
Pana la 6 luni oricine altcineva o poate inlocui pe mama, daca dispare dupa 6 luni este un
dezastru pentru ca el n-a ajuns la etapa de familie inca si ce era initial mediul, adica mama, nu
mai e.
Este valabil pentru trecerea la fiecare urmator nivel.

Cultura incorporării (ce este specific) Maternajul, îngrijirile primare

Confirmarea (holding on, persistenţă) contact fizic apropiat, contact vizual

Contrazicerea nu mai satisface fiecare nevoie a copilului,

(letting go, fixarea limitei) reduce suportul, refuz binevoitor;
- când copilul se apropie de vârsta de 2 ani, să
îi fie refuzate anumite lucruri / ajutorul ( pt. a-
l ajuta să fie mai independent);
- de ex.: să nu mai fie ţinut în braţe.

Continuitatea - familia asigură continuitatea; copilul se

indeparteaza, apoi revine la mama.
- familia să fie conştientă că acel copil face
parte din ea.

Între 6 luni - 2 ani separarea prelungită a

Risc copilului de mama
desparţirea copilului 0 - 1 an de obiecte
Relaţie subiect – obiect (punţi, elemente familiare: păturică, ursuleţ
de tranziţie)

Anxietatea copilului de 9 luni - 21 luni anxietate de separare, anxietatea pierderii furnizorului

de îngrijiri care este, mai degraba, separarea de ,,eu”, ceea ce va deveni vulnerabilitatea
extraordinară în faţa separării de un prim furnizor de îngrijiri.
După tristeţe si depresie apare furia faţă de cel care a fost = începutul negativismului; după ce
copilul se echilibreaza nu mai e nevoie de ,,nu”/ părinţii devin ceilalti, nu ceea ce nu sunt eu.
 „Eu sunt reflexele mele” (NU „le am” CI „sunt reflexele mele”).

2
STADIUL 1 – BALANŢA IMPULSIVĂ 2-5 ani, între 5 si 7 ani trecerea la stadiu urmator

Subiect: impulsuri, perceptii

Obiect: reflexele

Dezvoltarea si cresterea selfului impulsiv

Oricine a petrecut ceva timp cu un copil de 4-5 ani si cu unul de 8-9 ani, nu poatea sa nu
observe cat de diferiti par, o diferenta resimtita mai mult decat ca "a crescut copilul" sau o
continuare a dezvoltarii psihologice de-a lungul aceluiasi plan. Copilul mai mare pare sa
functioneze intr-un plan diferit din punct de vedere [Link] nu doar mai larg din punct de
vedere fizic, dar pare si mai organizat fizic, mai strans invelit. Copilului mai mic ii este mult
mai dificil sa stea linistit pentru o perioada de timp, este intr-o continua miscare inauntrul si in
afara spatiului cu o oarecare predictibilitate si isi concentreaza atentia pentru o scurta perioada
de timp pentru orice activitate, inclusiv pentru acomodarea cu ceilalti. Copilul mai mare pare
capabil de a avea o forma de rabdare fizica si perseverenta asemanatoare cu ale adultului.
Copilul mai mic foloseste limbajul ca un adaos sau acompaniament la mijloacele propriei
prezentari si raporturi, relatii sociale. Pentru copilul mai mare limbaj este modalitateacentrala
e interactiune si de prezentare sociala a selfului.
Viata copilului mai mic este plina de fantezie fantastica (de ex. sa fii Spiderman),
copilul mai mare devine interesat sa gandeasca asa cum este, iar fantezia lui este despre
lucruri care ar putea fii intr-adevar(de ex. sa fii doctor).
Copilul mai mic isi va angaja parintii intr-o conversatie pe care a inceput-o deja de
unul singur ca si cum ar avea probleme in a mentine directia- care parte a convorbirii a avut-o
intr-adevar cu tine si care parte si-a imaginat ca a avut-o cu tine, sau ca si cum ar admite ca
gandurile personale sunt publice. Copilul mai mare nu face niciodata asta si intr-adevar in
cultivarea sensului de privat sau de posesiune proprie, pare ca are construita cavitatea psihica.
Copiii mai mici par sa ia perceptia lor idiosincreatica a unui obiect ca si un obiect in
sine. Aceasta plasticitate fizica este absenta la copilul mai mare care pare sa distiga intre o
scimbare in perceptia lui si o schimbare a obiectului. Cei mai mici iau decizii de bine sau de
rau bazandu-se pe ceea ce o autoritate exterioara considera ca este bine sau rau si se
organizeaza in gandirea lor gandindu-se la consecinte. Cei mari iau decizii de bine sau de rau
bazandu-se pe ce beneficii ar avea ei insisi si orientandu-se pe intentiile care ar sublinia
consecintele. Exista de asemenea si acele diferente care vor fii probabil pentru totdeauna
asociate cu Freud si anume ca cel mic este adesea implicat intr-un mod intens atat cu parintele
de sex opus (ca favorit) cat si cu parintele de acelasi sex (ca si rival pentru atentia favoritului).
Copilul mai mare pare a fi mai putin implicat in aceasta relatie trunghiulara.
Putem spune ca transformarea copilului implica crearea autosuficientei, trebuie de
asemenea sa spunem ca implica si descoperirea “suficientei celorlalti”, a lumii.
Obiecte fizice care inainte aveau atat de mult de-a face cu mine, acum par sa aiba o
existenta a lor proprie. O fiinta umana care inainte avea atat de mult de-a face cu mine incat
imi imaginam ca avantajele lui in lumea asta sunt aceleasi ca si ale mele, pare acum sa aiba
propria perspective.
Vazut din afara copilul se muta de la o orientare fantezista spre o orientare reala ,
copilul creste, evolutia intelesului reprezinta progresul adevarului.
Anxietatea de la 5 ani poat fi mai degraba legata de neguvernarea impulsurilor
(monstrii, cosmaruri, fobii). Poate fi separarea de el insusi care da posibilitatea impulsurilor sa
fie guvernate in prima faza.

3
 Copilul este acum capabil sa-i vada pe ceilalti distincti fata de [Link] conceptia lui
despre celalalt este in continuare in mod radical diferita fata de cea a adultului. Pentru copilul
mic ceilalti oameni sunt confundati cu satisfacerea sau dejucarea impulsurilor lui.
Impulsurile de viata ale copilului izvorasc din atractia fata de parintele de sex opus. Copilul il
gaseste pe unul dintre parinti ca fiind cel ce duce la satisfacerea numeroaselor lui impulsuri,
decat celalalt si sa identifice celalalt parinte, sau frati, ca si rivali ce ce ingreuneaza
satisfacerea.
Primii ani de copilarie ii atrag foarte mult pe marea majoritate a adultilor. Deseori ne
trezim tanjind dupa campul fanteziei din copilarie mai mult decat dupa raspunsurile stereotipe
ale copilului mai mare care a devenit preocupat de corespondenta intre productiile lui si
realitate. Chiar si fizic gasim copilul, mai mare mai putin dragut.
Este posibil ca acel ceva dupa care tanjim sa fie- a fi din nou ingrijiti, protejati si tinuti de
catre o prezenta mai mare si mai puternica decat noi insine.
Cele doua mari tanjeli ale fiintei umane ar putea fi tanjeala dupa incluziune ( a fi bine
primit in, langa cineva, sustinut de cineva, conectat cu.., parte din..) si tanjeala dupa distinctie
(a fi autonom, independent, a avea propria experienta). Acestea doua se afla evident in
tensiune.
Este discutabil ca rolurile pe care parintii le joaca in aceasta perioada a dezvoltarii
copilului, sunt in parte intruchipari umane, pentru copil, pentru fiecare dintre cele doua tanjeli
pe care copilul le experimenteaza el insusi.
Pare rezonabil sa consideri ca parintele favorizat este reprezentarea timpurie a
incluziunii/integrarii. Si pare de asemenea posibil ca agent al diferentierii, parintele
nefavorizat mai inainte este intruchiparea diferentierii.
Una din cele mai importante functii este sa stabilesti limite in comportamentul
copilului, o sarcina indeplinita cel mai bine de ambii parinti care asista copilul insotindu-l in
recunoasterea gradual a limitelor adecvate intre el si parintii lui, eventual intre el insusi si
propriile lui impulsuri.
Un cuplu care nu poate strange randurile, care de exemplu este incarcat cu propriul lui
dezacord- o parte care tinde sa ia copilul ca si aliat – inevitabil face o mare investitie in cine o
sa devina copilul dacat in copil ca si process de crestere si schimbare.
Fixarea limitelor, atat de cruciala in aceasta perioada, este un exemplu clasic al comunicarii
contradictiei, in acest caz contrazicand confuzia impulsurilor copilului.
Cea mai buna fixare a limitelor (in orice stadiu al dezvoltarii) nu este numai despre
prevenire, control sau aplicarea autoritatii, este vorba despre exercitiul acestor preventii,
controluri sau autoritati pe care ni le putem asuma, persoana dezvoltandu-se mai departe si
luandu-le asupra ei insisi. In felul acesta fixand efectiv limitele recunosti ceea ce este copilul
si ceea ce devine, cuprinzand ambivalent care la un moment dat e “proiectata” si care eventual
va fi internalizata.
Enurezis, encomprezis, masturbarea, toate relativ naturale si care nu ridica probleme in
copilaria timpurie, devin deja o problema pe la 6,7 ani, dar in general nu pentru ca este inca
fixat copilul in vechea balanta a copilariei timpurii. Daca copilul ar fi inca acolo in
dezvoltarea lui, nu ar fi deranjat de aceasta inabilitate a lui de a-si controla vezica sau
intestinele. Tabloul pare mai degraba asemanator cu cel al unui copil care a inceput sa se
separe de impulsuri, dar ii lipseste capacitatea de a le integra (a le coordona sau controla) intr-
o noua balanta. In felul acesta copilul este confruntat cu inabilitatea fundamentala de a tine
propriul lui echilibru, sau sa-si faca relatii cu lumea intr-un mod coerent.
Cosmaruri si teama de bau-bau pot de asemenea sa fie o functie a dificultatii sale fata de
impulsurile lui, dar pentru a le avea acum in afara controlului si capabile de a aparea in cele
din urma.

4
 Anumiti monstrii pot reflecta specific trairile neacceptate. Ceea ce trebuie sa fie cel
mai inspaimantator este riscul de a se pierde pe sine, un self nou fragil care se iveste catre
reincorporarea impulsurilor.
Ceea ce este cel mai important este sa vezi ca aceste cosmaruri sau frici de intuneric
sau persistenta problemei cu controlul la wc nu sunt ele insele motiv de alarmare. Ele sunt o
parte din fenomenologia naturala a schimbarii evolutive. Devin problema cand persista, sunt
intr-un mod particular intense, ii determina copilului discomfort prelungit sau diminueaza
capacitatea lui de a interactiona cu lumea.
Fobia scolara, printre cele mai comune dificultati ale copilului care gaseste drumul
spre clinica sau psihiatrie, este o teama de a merge la scoala, o incapacitate de a parasi casa in
timpul orelor de curs.
Este in mod inevitabil acompaniata de simptome somatice, de obicei implicand tractul
gastro intestinal, dar uneori incluzand si alte simptome ca dureri in gat, dureri de cap sau
dureri de picioare. Acuzele somatice sunt folosite ca mijloc de a ramane acasa si deseori
dispar odata ce copilul este asigurat ca nu trebuie sa mearga la scoala.
Cel mai tipic tablou este cel al copilului care are greturi, vomita la micul dejun sau
acuza dureri abdominale, rezistand tuturor incercarilor de incurajare si rationamentelor sau
constrangerii de a-l trimite la scoala.
Deseori alte simptome fobice pot acompania teama de a merge la scoala – teama de
animale, teroare noaptea, teama de zgomote.
Cand un copil nu e pregatit pentru sarcina psihologica de a merge la scoala ne uitam la
contextual intim - fixarea, incastrarea in cultura – care sunt amandoua ale copilului si un
sprijin al dezvoltarii lui.
Putem distinge trei functii primare:
- trebuie sa-l tina in siguranta (confirmare-recunoastere)
- trebuie sa-l lase sa plece (sa-l asiste in diferentiere- contradictie)
- trebuie sa ramana pentru refacere in timpul acestei perioade delicate cand copilul lasa in
urma ceea ce pare inca ca el insusi si pe care copilul trebuie sa-l refaca, ca parte din noua
organizare.
Clasicul esec al mediului in a 3-a functie la aceasta varsta este desigur disolutia
unitatii parentale- moarte ,divort, separare.
In timp ce divortul este o criza pentru fiecare membru al familiei in fiecare stadiu al
dezvoltarii, este un risc particular pentru copil pentru ca reprezinta o explozie a inimii
mediului care tine copilul - mediu care inainte se concentra pe un singur parinte si care mai
tarziu s-a extins dincolo de parinti.
Daca cei doi parinti reusesc fiecare din ei sa continue sa joace un rol in viata copilului,
in special in timpul perioadei critice a propriei diferentieri a copilului de cuplu, atunci riscul
in ceea ce priveste proiectul de viata al copilului poate fi considerabil redus.
Alt aspect al celei de-a 3-a functii ( continuitate) este sa asigure un pod de la vechea cultura la
noua cultura.
Expresia clasica a mediului care reuseste cu succes sa indeplineasca functia a 3-a este
aceea a parintilor care ii permit copilului sa-si gaseasca singur drumul spre casa.
Un copil de 8 ani decide ca vrea sa plece de acasa intr-o dupa amiaza. Parintii se uita la el
cum isi pune cateva bagaje in rucsac si ii spun cat de dor o sa le fie de el. Apoi copilul pleaca
si parintii privesc discret dupa perdea cum se indeparteaza, apoi cum se joaca cu prietenii.
Dupa un timp prietenii pleaca la ei acasa si copilul mai ramane sa se joace singur o
perioada, apoi il privesc cum sta singur cu rucsacul lui, pentru ca pe urma sa-l vada cum incet
vine spre casa.
Sunt si ei ingrijorati de ce o sa se intample cand se vor intalni si nu vor sa vorbeasca
despre plecarea lui pentru a nu-l umili si mai mult, Atunci raman tacuti fiecare pe scaunul lui

5
si-i acorda o atentie tacuta copilului. In final acesta se indreapta sa traverseze camera si spune
:”vad ca mai aveti inca pisica.”

Cultura incorporării Triunghiul familial, cultura paternajului

Confirmarea Ex.: este un leu in gradina ? Avea gura mare ?

Recunoaşterea şi încurajarea copilului de a
Contrazicerea ieşi din incorporarea din fantezie şi impuls;
să-l facă pe copil responsabil de sentimentele
lui, să-l scoată din patul părinţilor, de acasă,
sa meargă la gradiniţă, şcoală.
 Ex. de reacţie adecvată a mamei: ca în ex
de mai sus: Copilul: „Este un leu în grădină!”

Mama: „Nu e niciun leu în grădină dar eu ştiu

că tu vrei să te joci / să mă păcăleşti!”

Continuitatea Părinţii permit selfului să devină parte a marii

culturi, şcoala, contactul cu cei de aceeaşi
vârstă
Risc Între 5 – 7 ani separarea părinţilor / divorţ

În această perioadă apar prieteni imaginari

Relaţie subiect – obiect (punţi,
elemente de tranziţie)

In stadiul impulsiv reflexele devin obiect al atenţiei.

Eu nu mai sunt reflexele mele, Eu am reflexele mele, eu sunt ceea ce coordoneaza reflexele
mele.
Aceasta este noua subiectivitate. Pentru prima oară aceasta crează o lume separat de mine, o
lume pe care o am, dar în care nu mai sunt înrădăcinat.

STADIUL 2 – BALANŢA IMPERIALĂ

7-12 ani, între 12 si 16 ani trecerea la stadiul urmator

Subiect: nevoi, interese, dorinţe

Obiect: impulsuri, percepţii

ABSENŢA REALITĂŢII IMPARTASITE

Incorporat în: dispoziţie de durata, nevoi, interese, dorinte
,,mi te reprezint ca fiind acela care-mi satisface nevoile”

6
 Cultura incorporarii Cultura recunoaşterii rolului.
Scoala si familia constructii ale autoritatii cu
rol de diferentiere, relatii cu cei de aceeasi
varsta ( gaşca), luarea unui rol

Confirmarea (să ţii) Luarea la cunoştinţă şi evidenţierea

competenţei, autosuficientei, competitiei şi
diferentierea rolurilor

Contrazicerea (să laşi să se ducă) Recunoasterea si promovarea iesirii

preadolescentine din fixare si autosuficienta,
negarea validitatii ca numai de tine trebuie sa
tii cont intr-o relatie. Ex.: esti fetita mea
draga, dar este si sora ta si trebuie sa imparti
cu ea ciocolata.

Continuitate (reintegrare) Familia si scoala sa-si permita lor insele sa

devina secundare relatiei de impartasire a
experientelor interne, copilul impartaseste
aceste experiente amicilor

Risc Mutarea familiei, pierderea prietenilor in

perioada de tranzitie 12-16 ani
Relaţie subiect – obiect (punţi, 2-3 amici, un altul care e identic cu mine si
elemente de tranziţie) real, elementul de tranzitie il constituie un
prieten real.

Începe sa stie ,,ce sunt” fata de ,,sunt,,

sa nu mai fie asa usor de citit de catre parinti
sa aiba propria autoritate
Poate sa apara sentimentul de vinovatie si teama de consecinte.
La această vârstă, dispoziţiile lor sunt foarte schimbătoare. Manipuleaza destul de mult.
E important pentru copil să înveţe să-şi ia un rol. E important dacă pentru el această
experienţă este: plăcută sau neplăcută iar familia are rol de confirmare.
Contrazicerea este menită să-i ajute să-i ia în calcul şi pe ceilalţi, să se gândească la
reciprocitate (şi astfel să nu se mai comporte la 13 ani ca la 7 ani). Egocentrismul acceptat
pentru copilul mai mic nu mai este acceptat acum şi astfel se trece la stadiul următor.
Exemplu de reacţie adecvată: “Da, eşti fetiţa mea dragă dar trebuie să dai din ciocolata ta şi
surioarei tale mai mici!”

Creşterea si pierderea Selfului Imperial

Aceasta nouǎ balanţǎ, luând impulsul şi percepţia ca obiect, a adus sǎ devinǎ impulsul de-a
lungul timpului, perceptia de-a lungul timpului, dispoziţia permanentă, un sens continuu
despre lucruri şi oameni. Cel mai important sens continuu e acela pe care copilul începe sǎ-l
aibǎ despre sine. Cu evoluţia balanţei copilul dezvoltǎ un concept despre sine. Aspectele
supradiferenţiate ale stimei de sine, competenţei, exteriorizǎrii de sine şi promovǎrii personale
sunt tot atât de centrale pentru viaţa copilului de vârstǎ şcolarǎ cum sunt de centrale pentru
copilul preşcolar aspectele supraintegrate ale satisfacerii impulsului intrafamilial. Mediile in

7
care copilul se aflǎ acum- familie, şcoalǎ, colegi- sunt toate în mod potenţial o parte a culturii
evoluţionare urmǎtoare a înglobǎrii (embeddedness), a cǎrei primǎ funcţie e de a recunoaşte şi
confirma manifestǎrile noului sens la care copilul a ajuns. În acest capitol noi considerǎm
influenţele acestui nou mediu înconjurǎtor, atât ca şi culturǎ care gǎzduieşte cât şi cum asistǎ
evoluia personalitǎţii dincolo de balanţa imperialǎ. Ca în fiecare capitol din aceastǎ secţiune,
ne uitǎm la fenomenologia relaţiei subiect-obiect, la experienţa transformarii ei şi la mediul
psihosocial în care are loc. Povestea noastrǎ în acest capitol e cǎlǎtoria de-a lungul spiralei de
la supradiferenţiatul imperial la suprainclusul interpersonal (vezi tab. 9).
Ce face şcoala, cultura colegialitǎţii şi o reconstrucţie a familiei (toate pǎrţi ale unui mediu
psihosocial comun) e cǎ fiecare e capabilǎ în mod potenţial sǎ cultive rolul – sǎ sprijine nu
neapǎrat un rol particular aşa de mult cât organizarea şi exercitarea a ceea ce e un rol în sine.
În diferenţierea de confuzia impulsului sǎu din familie, copilul creşte în afara unei
adeziuni nediferenţiate faţa de aceşti oameni mai în vârsta cu care el creşte şi intrǎ în rolul
“copilului” în relaţie cu “pǎrinţii”. Aceastǎ construcţie de rol e o parte şi o bucatǎ dintr-o
evoluţie mai generalǎ care fac copilul, mai degrabǎ decât pe pǎrinţii lui, stǎpînul impulsurilor
sale în fiecare aspect al vieţii lui. Aceastǎ maturitate cere recunoaşterea din partea pǎrinţilor
care pot rǎmâne o parte a culturii de a fii înglobat a copilului doar prin reconstruirea atenţiei
lor în pǎstrarea noii forme de înglobare a copilului. Fie cǎ se exprimǎ ca respect mai mare
pentru intimitatea copilului şi spaţiu privat în casǎ, fie printr-un ceas cadou sau prin a-i da
periodic o sumǎ de bani, orice formǎ ar fi, prin asta familia dǎ credit schimbǎrilor calitative
din tinereţea lor ???. Asta e, ca totdeauna, prima funcţie a mediului cultivator: recunoaştere,
confirmare a ceea ce persoana a devenit. Un mediu susţinǎtor trebuie sǎ susţinǎ- unde
susţinerea se referǎ nu la a ţine sau a limita ci a sprijini (chiar a “pluti” ca în mediul amniotic)
manifestǎrile persoanei aşa cum e ea. A susţine fǎrǎ constrângeri poate fi prima cerinţǎ a
îngrijirii.
Preluând controlul şi autoritatea care erau pânǎ acum exercitate de pǎrinţi, copilul, în
viaţa lui de familie, cere recunoaşterea noii sale organizǎri în aria vechii sale imaturitǎţi
(posibil ruşinoase) – o treabǎ riscantǎ pentru copil şi dificilǎ pentru pǎrinţi. Din fericire pentru
cei îngrijoraţi, pǎrinţii nu mai sunt unicii furnizori de culturǎ (cultivare). Efectul salutar al
diferenţierii crescǎtoare al culturii inglobante e cǎ vechiul sprijin e totdeauna acompaniat de
un nou jucǎtor care poate modula şi corecta distorsiunile evidente ale jucǎtorului veteran.
Astfel mama rǎmâne un jucǎtor în cultivarea înglobǎrii la vârsta de 3 ani, dar ca nu cumva ea
sǎ fie ghidatǎ prea mult de de semnificaţia datǎ de ea copilului ca bebeluş, ea e acompaniatǎ
de percepţiile diferite ale soţului, care acum devine o parte intrinsecǎ a noii culturi. În mod
similar, lumea şcolii şi a relaţiilor colegiale se alǎturǎ pǎrinţilor.
Harry Stack Sullivan ( 1953), care numeşte balanţa imperialǎ “era juvenilǎ”, considerǎ
douǎ dinamici ca fiind distinctive acestei perioade: competiţia şi compromisul. Ambele au
oportunitǎţi de desfǎşurare în relaţiile formale de la şcoalǎ şi în cele informale cu colegii şi
ambele se referǎ la exersarea rolului. Oricât de mult reformatorii şcolii sau pǎrinţii liberali
depreciazǎ spiritul competiţiei pe care simt cǎ şcolile îl induc, se poate argumenta cǎ un
asemenea argument e în mare parte o expresie naturalǎ a construirii de semnificaţii a
copilului. Şi, în timp ce uneori argumentul interminabil, comparaţia şi devalorizarea, pe care
cineva le întâlneşte în interacţiunile informale ale copilului la aceastǎ vârstǎ pot fi atât de
supǎrǎtoare pentru urechile adulţilor, se poate argumenta de asemenea, cǎ acestea servesc
aceleaşi nevoi potrivite de dezvoltare de a stabili, testa, mǎsura şi stima o “dispoziţie
rǎbdǎtoare” faţǎ de self. Compromisurile pragmatice la care se referǎ Sullivan sunt şi un
exerciţiu (sau test) a noii competenţe, abilitatea de a te pune în rolul altuia, sǎ vezi cǎ cineva
trebuie sǎ facǎ cu rândul pentru beneficiul sǎu propriu.
Aceste competenţe sunt centrale atât în mediul şcoalar cât şi în cel cu colegii pentru copilul
de aceastǎ vârstǎ şi evoluţie. Oricare alte feluri de învaţare ar putea fi considerate

8
Ce se întâmplă la ieşirea din balanţa imperială?

Incluziunea selfului în nevoile, dorinţele, interesele lui devine vulnerabilă.

Cine îşi apără balanţa imperială crede că ceilalţi îl persecută, încearcă să-l facă să se simtă
vinovat
Recunoaşterea subiectivităţii includerii mele în nevoile mele începe să le mute (pe nevoi) de
la mine spre alţii – proces- nou self care, mai degrabă decât să fie nevoile lui, are nevoi, adică
e capabil să le ia ca pe obiecte ale atenţiei

Eu sunt ( subiect)---------mişcare de obiectivare------eu am ( obiect)

Organismul care până acum a fost crescut\ cultivat (culture) incepe să devină persoană care
oferă acelaşi lucru altora (îşi dezvoltă capacitatea de a cultiva valori în alţii) ex. fac cluburi,
reguli în grup, gaşcă.
Acelaşi organism (acum atât de investit în el însuşi) va începe să-şi ia locul de îngrijitor ca şi
pe cel de persoană care oferă îngrijire.
Dacă la 8 ani îţi e acceptată autosuficienţa, la 16 ani ceilalţi aşteaptă de la tine să fii nu doar
autosuficient dar şi de încredere în relaţii.
Să fie capabil să ia în seamă sentimentele altor oameni
Să fie capabil să ţină o promisiune.
Să fie capabil să întâlnească aşteptări.
Tânjeşte după incluziune.
Contradicţie a supradiferenţierii aici, la impulsiv era a supraincluderii.
Rolul părinţilor e de a pune limite:
- la 5 ani pentru gelozie- limită pentru supraimplicare
- la 14 ani pentru ora la care să fie noaptea acasă- limită pentru subimplicare.

Balanţa: - ce poate fi luat pentru “mine”

- ce poate fi luat pentru “altul”

Noi suntem activitatea evoluţiei stadiilor. Noi compunem stadiile şi experienţiem această
compunere.
Erikson face diferenţiere: cine sunt- selful pe care l-am creat.

STADIUL 3 – BALANŢA INTERPERSONALĂ

16-20 ani

Tranzitia dureaza 3 - 4 ani şi se încheie cel mai adesea la ieşirea din colegiu, intrarea în
armată, obţinerea primei slujbe temporare, stadiul conversational.

SUBIECT: relaţii interpersonale

OBIECT: interese, dorinţe

Cultura incorporarii Relatii mutuale, reciproce, de unu la unu

Orientarea catre starea interna, impartasirea

9
 Confirmarea experientei subiective

Cererea ca persoana sa-si asume

Contrazicerea responsabilitatea pt initiative si preferinte,
afirmarea propriei independente

Sa permita ca relatia sa fie revitalizata,

plantata intr-un context mai mare al
Continuitatea ideologiei

Partenerul(a) il paraseste chiar cind iese din

incluziune
Risc

Echilibrul interpersonal: poate ,,devora” prin fuziune (eu sunt celalalt in care ma recunosc,
prin care ma completez, celalalt de care am nevoie ca sa-mi creez contextul prin care ma
definesc si ma cunosc pe mine si lumea: ex marea dragoste)
Nu gestioneaza bine mânia, a ma infuria reprezinta o declaratie in legatura cu simtul selfului.
Incepe sa-si ,,aduca aproape” realitatea externa.
Persoana este capabila sa-si coordoneze nevoile, poate deveni empatica si orientata catre
obligatii reciproce.
Conflictul nu este recunoscut in self, desi este simtit.
Persoana nu realizează că este un conflict, ia lucrurile aşa cum sunt. (Ar fi bine să înveţe să fie
asertiv DAR în această fază NU prea poate să înveţe să fie asertiv.)
În această perioadă apare deseori prima mare iubire şi cel mai adesea apare şi prima mare
despărţire. Dacă acest conflict nu este “prelucrat” şi integrat adecvat, atunci poate rămâne
neînţeles şi cu urmări în evoluţia ulterioară a persoanei.
Mulţi pacienţi vin la terapia în această fază. Şi de aceea Rogers întreabă mereu: “Ce simţi în
legătură cu asta?, pentru a facilita clientului intrarea în contact cu această parte a Selfului, cu
exprimarea sentimentelor.
Dacă nu are interese, dorinţe, atunci el poate fi blocat într-unul din stadiile anterioare.

Exemplu de OBIECT:
Dacă spui: “Am o stare de tristeţe.” sau “Îmi dau seama că simt tristeţe.”, atunci tristeţea este
externalizată, este scoasă din interior în exterior şi poate privită ca un, devine un obiect.
Dacă spui: “Sunt trist!” sau “Simt ceva <disconfort> dar nu ştiu ce anume”, atunci eşti în
tristeţe, eşti incorporat în ea.

STADIUL 4 – BALANŢA INSTITUŢIONALĂ

< perioada facultăţii >
Subiect: autoritate, identitate, ideologie
Obiect: relaţii interpersonale

10
 Cultura Identitate
Tipic: implicare in cariera, afirmare in arena
publica
Incorporata in autonomie personala

Confirmare Confirmarea independentei , definirea selfului,

asumarea autoritatii, imbogatire personala:
cariera mai degraba decat serviciu, partener de
viata egal mai curand decat cel de la care astept
ajutor

Contrazicerea Recunoasterea si promovarea iesirii din fixare,

incorporare in definitia independenta a selfului

Joc intre diferite parti din sine

Continuitate
Pierderea serviciului, pierderea suportului
Risc ideologic

Conflictul este recunoscut dar nu este tolerat

Miscare de la eu sunt relatiile mele la eu am relatiile mele.
Punct forte: capacitatea de independenta a persoanei, de a se avea pe sine, de a lasa ca fiecare
parte din sine sa fie posedata de diferite contexte impartasite.
Aduce in interior acele conflicte dintre spatiile impartasite anterior externalizate, salveaza
selful din captivitatea sa prin realitatea impartasirii.
Se construieste sistemul normativ, societal si legal; apare un fel de institutie psihica,
autoritate, simt al selfului.
Riscante pot fi: excese ale controlului.
Este vorba mai degrabă de CARIERĂ decât de serviciu, sunt foarte sensibil la critici.
Are capacitatea de a se exprima, a reflecta.
Se implică în arena publică, în societate. Uneori au mai multe roluri: mama, sotie, serviciu, si
le este foarte greu sa le indeplineasca pe toate in acelasi timp.
Îşi defineşte: „în ce cred eu”, face alegeri în privinţa a ceea ce este important pentru sine. Se
identifică cu ideologia şi dacă ea dispare, atunci persoana se poate simţi „în aer”!
Un exemplu de “derapaj” al celor care nu se “construiesc” într-o direcţie anume ci se
„împrăştie” în toate direcţiile, „sunt” cariera lor şi au nevoie permanentă de confirmări din
exterior îl constituie ,,hiperchineticii” care au 2 - 3 doctorate în domenii diferite, masterate
multiple şi împrăştiate în domenii fără legatură între ele (de cele mai multe ori studiile fiind
superficiale).

Tranzitia dureaza 4-5 ani: autorenuntare ideologica, religioasa, politica

STADIUL 5 - BALANŢA INTERINDIVIDUALĂ - limitele de vârstă se estompează

Subiect: interpenetrabilitatea self sistemului

Obiect: autoritate, identitate, ideologie

Un self care conduce organizatia.

Se creaza individualul, un self care se poate reflecta.

11
Daca persoana nu mai este institutia sa aceasta nu o mai reprezinta: indatoriri, roluri in
activitate, cariera.
Acum persoana are o cariera, nu mai este o cariera, performanta nu mai este fundamentala.
Persoana se descurcă mai uşor cu ceea ce vine din exterior;
Self-ul e capabil să asculte rapoarte negative din exterior, poate sa-si audă criticată activitatea;
înainte el era aceasta activitate; acum aude si cerceteaza informaţia, nu se mai irita;
Acest nou Self coordonează Self-ul anterior;
Persoana se poate „plimba” mai uşor prin celelalte stadii;
În acest stadiu îţi asiguri singur cele 3 conditii: confirmarea, contrazicerea şi continuitatea;
În acest stadiu funcţionează „Eu am o carieră” ( şi NU „Eu sunt cariera mea”) ceea ce face ca
atunci când (de ex.) îţi pierzi slujba să fii trist, supărat DAR NU distrus (persoana ştie ce
aptitudini si cunostinte are, este sigura pe sine, stie ca va gasi altceva de lucru).
Chiar dacă sunt mai puţini cei ce ating acest stadiu, rămâne permanent deschisă tendinţa spre,
dorinţa de a atinge stadiul 5.

12
TEORIA LUI KEGAN

STADIUL V
INTERINDIVIDUAL

STADIUL IV INSTITUŢIONAL

STADIUL III INTERPERSONAL

STADIUL II IMPERIAL

STADIUL I IMPULSIV

STADIUL 0 INCORPORATIV

INDEPENDENŢĂ INCLUZIUNE

13
Recomandari bibliografice

1. Kegan, Robert (1986): The Evolving Self: Problem and Process in Human Development.
2. Kegan, Robert (1998): In Over Our Heads: The Mental Demands of Modern Life. Harvard
University Press.

14