UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT

DISCIPLINA:
Teoria Generală a Dreptului
Ana MOCANU-SUCIU

Student: Lăcău Rareș-Nicolae

Anul:I
Semestrul: I
 Răspunderea juridică civilă

Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligaţional în baza căreia o persoană
este ţinută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de
lege, pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Principiile răspunderii juridice civile

Principiul reparării integrale a prejudiciului. În repararea prejudiciului intervine instanţa
de judecată care stabileşte felul despăgubirii, ulterior, obligînd autorul prejudiciului să pună la
dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori
să compenseze integral, prin echivalent bănesc, prejudiciul cauzat, cuantumul echivalentului
bănesc fiind stabilit de instanţa de judecată, în dependenţă de întinderea prejudiciului de la data
pronunţării hotărîrii. Victima poate cere despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul care a apărut
după pronunţarea sentinţei. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, se face prin
transmiterea unei sume de bani persoanei vătămate sau prin stabilirea unei redevenţe. În cazul
în care se stabileşte o redevenţă, debitorul poate fi obligat la depunerea unei garanţii.
Principiul reparării în natură a prejudiciului. Este orice activitate sau operaţiune materială
care se poate concretiza în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu
altul de acelaşi gen, înlăturarea defecţiunilor aduse unui bun, distrugerea sau ridicarea lucrărilor
făcute cu încălcarea regulilor altuia, etc.

Funcţiile răspunderii juridice civile

1. Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte feluri ale
răspunderii juridice, care are, în mod evident, o funcţie educativ-preventivă prin influenţa
exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit, asupra comportamentelor acestora.
2. Funcţia reparatorie. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu.
De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane, cauzîndu-se
un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului acestuia sau a altei persoane chemate de
lege să răspundă.

Delimitarea răspunderii civile faţă de alte feluri de răspundere

juridică
1. Răspunderea penală
Se caracterizează prin fapte ilicite care constituie infracţiuni, prezentînd un anumit grad de
pericol social. Acţiunea penala se efectuează din oficiu şi nu poate să se oprească prin
împăcarea părţilor, ceea ce înseamnă că persoana nu se eschivează de la răspundere prin
simpla împăcare cu cealaltă parte. Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăţia
autorului faptei ilicite, ceea ce înseamnă ca are un caracter subiectiv. Principalul element de
tragere la răspundere penală este vinovăţia.
2. Răspunderea administrativă
Răspunderea administrativă este angajată pentru savîrşirea faptelor ilicite prevăzute de lege
drept contravenţii. Subiectul răspunderii administrative este, persoana fizică dar şi persoană
juridică. Pentru aceeaşi contravenţie legea nu admite aplicarea cumulativă a 2 sancţiuni
administrative, de exemplu avertisment şi amendă. Se admite aplicarea cumulativă a amenzii cu
confiscarea, atunci când legea prevede măsura suplimentara a confiscării.
3. Răspunderea materială a angajaţilor
 În dreptul muncii, răspunderea angajaţilor poate fi răspundere materială atunci când angajatul,
din vina şi în legătură cu munca sa, cauzează pagube unităţii la care este angajat, şi răspundere
disciplinară atunci cînd angajatul, prin fapta sa ilicita contravine normelor de disciplina muncii în
unitate, savîrşind abateri disciplinare.

4. Răspunderea disciplinară
Aceasta intervine între angajat şi angajator atunci când angajatul încalcă în mod culpabil
obligaţiile sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Răspunderea disciplinara intervine în legătură cu executarea contractului de munca. Pentru
antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui prejudiciu material ca
rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare savîrşite de angajat, ci este suficient ca
abaterea să se fi produs ca faptă concretă ce constă în încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de
muncă sau a normelor de comportare. Reabilitarea disciplinară poate interveni în cazul în care
cel ce a săvîrşit abaterea dă dovezi temeinice de îndreptare şi nu a săvîrşit altă abatere într-un
anume interval de timp.
5. Răspunderea contractuală şi delictuală
1. Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
2. Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a vinovăţiei, iar
răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
3. În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
4. La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
5. La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar în
cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
6. La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
7. Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea va
fi solidară.
8. La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în cazul
răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
9. În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
5. Formele şi fundamentul răspunderii juridice civile
Există 2 forme juridice civile:
a) Delictuală;
b) Contractuală.
Răspunderea contractuală se fundamentează pe ideea că orice persoană trebuie să
răspundă pentru faptele sale sau anumite persoane trebuie să repare prejudiciul cauzat alteia,
reprezentînd o garantare.
 Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel care a cauzat unei persoane un
prejudiciu va trebui să-l repare în cazul în care fapta este săvîrşită cu vinovăţie, sau în anumite
situaţii, anumite persoane vor răspunde pentru prejudiciile cauzate de către alte persoane sau
lucruri, care, la rîndul lor, reprezintă o garanţie pentru acestea.
Răspunderea delictuală se va aplica ori de cîte ori i se va cauza unei persoane un prejudiciu.
În această categorie vom include:
1. Conduita. Prin aceasta se încalcă obligaţia generală care aparţine tuturor subiecţilor de a nu
aduce atingere drepturilor şi intereselor celor din jur.
2. Neexecutarea obligaţiilor ce reies din faptele juridice licite sau dintr-un act unilateral. Acest
fel al răspunderii va apărea dacă prejudiciul e cauzat de un lucru sau animal aflat în paza unei
persoane.
În doctrină, răspunderea delictuală cunoaşte următoarele feluri:
a) Răspunderea pentru fapta proprie, adică vinovatul răspunde pentru faptele sale.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Aici, va răspunde persoana care
reprezintă o garanţie pentru cealaltă persoană. Exemplu: părinţi şi copii, întreprinderi şi angajaţi.
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale. Aici va răspunde persoana în
a cărei grijă se află lucrurile sau animalele.
În funcţie de fundamentul răspunderii, aceasta poate fi:
a. Delictuală subiectivă – prevede că cel care acţionează faţă de o altă persoană în mod ilicit,
cu vinovăţie, este obligat să repare prejudiciul, iar în cazurile prevăzute de lege, este obligat să
repare şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune. Se întemeiază pe ideea de
vinovăţie, greşeală. Exemplu: răspunderea pentru fapta proprie.
b. Delictuală – obiectivă, cînd se angajează pe un temei obiectiv fără să existe vinovăţia şi cînd
se fundamentează pe ideea de garanţie. Exemplu: răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
lucruri, animale, ruina edificiului, etc.
Pentru existenţa răspunderii civile, trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele elemente:
a. Prejudiciul (fapta ilicită);
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
c. Vinovăţia autorului faptei ilicite.
a. Prejudiciul reprezintă rezultate dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte a
încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime a unei persoane. Răspunderea civilă va
apărea doar atunci cînd a fost cauzat un prejudiciu şi care, ulterior, va trebui reparat. Oricît de
culpabilă nu ar fi fapta din punct de vedere civil, ea nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un
prejudiciu. Prejudiciul este o condiţie a răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în limita
prejudiciului cauzat.
Clasificarea prejudiciilor
1. Patrimoniale, nepatrimoniale.
2. Cauzate persoanei sau bunurilor.
3. Previzibile şi imprevizibile.
– Previzibile, pot fi evaluate, prevăzute.
– Imprevizibile, nu le putem evalua sau prevedea. Exemplu: lovitura în uşă, iar după uşă se află
o vază foarte scumpă.
4. Instantanee şi succesibile.
– Instantanee, se produc de îndată;
– Succesibile, se produc pe parcurs. Exemplu: alterarea solului cu substanţe chimice.
Prejudiciul patrimonial trebuie să întrunească următoarele condiţii:
Să fie cert – adică existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluat în prezent. Pot fi
sigure şi prejudiciile viitoare, dar care cu certitudine nu se vor produce. Exemplu: invalidul nu
poate lucra.
Să fie nereparat – adică a răspunde civil, înseamnă a repara un prejudiciu. Dacă prejudiciul a
fost deja reparat, răspunderea civilă încetează, deoarece victima, s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
Repararea prejudiciului nepatrimonial (daune morale)
În cazul dat, intervine instanţa de judecată care obligă persoana responsabilă să repare
prejudiciul prin echivalent bănesc. Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea
prejudiciului moral. Reparaţia prejudiciului se face şi în lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în
cazul în care prejudiciul e cauzat prin condamnare ilegală,atragere ilegală la răspundere penală,
aplicare ilegală a arestului preventiv ş.a. Mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral se
stabileşte în dependenţă de caracterul şi gravitatea suferinţelor cauzate si suferite de persoană.
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu
să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care
caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a
fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
c. Vinovăţia autorului faptei ilicite
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport cu fapta respectivă şi
urmările pe care aceasta le produce.
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
 factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptei
săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
 factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului faptei ilicite.
Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a
persoanei faţă de comiterea faptei ilicite precum şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
 fapta victimei înseşi;
 fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
 cazul fortuit;
 forţa majoră.
Răspunderea contractuală
Este îndatorirea ce-i revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract, de a repara
prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat. Acţiunea privind
răspunderea contractuală trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a. Între păgubit şi autorul pagubei să existe un contract încheiat valabil;
b. Să existe un prejudiciu pentru a se putea porni acţiunea;
c. Debitorul să fie culpabil de producerea prejudiciului;
d. Debitorul să fi fost pus în întîrziere.
 Punerea în întîrziere are loc prin înştiinţarea debitorului de către creditor asupra faptului că
debitorul trebuie să-şi execute imediat obligaţiunile, înştiinţare care se face de obicei printr-o
notificare adresată debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria
domiciliului său. Punerea în întîrziere produce următoarele efecte:
a. Daunele moratorii – curg din momentul punerii în întîrziere.
b. Prin întîrziere se înţelege că debitorul nu doreşte să execute obligaţiunile şi aici se stabileşte
dreptul creditorului la daune compensatorii.
c. Riscurile privind obligaţiunile de a da ce se referă la un bun cert, trec asupra debitorului din
momentul punerii în întîrziere, dacă creditorul nu posedă bunul cert. Dacă din momentul
încheierii contractului persoana nu transmite bunul, ea va suporta toate riscurile pentru pieirea
fortuită a acestuia.

Bibiografie: Veronica Rebreanu ,,Teoria Generală a Dreptului’’ Hamangiu 2019

Ion Craiovan ,,Teoria Generală a Dreptului’’ Sibila 1999