Specializare: Probațiune, mediere și asistența socială a victimelor infracțiunilor

METODE CLASICE ȘI ALTERNATIVE ÎN

MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

Profesor coordonator: Student:

Dr. C. Loghin Filipciuc Iulian

Iași
2019
 Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care
evoluează acesta. (Stoica-Constantin, Neculau, coord., 1998)
S-au avansat multe definiţii ale rezolvării conflictului, dar cea mai satisfăcătoare pare a
fi cea formulată de J. Burton (1988): rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode
analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este
văzut de ambele părţi ca fiind o soluţie permanentă a problemei. Ea optează pentru termenul
exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare, încheiere, stingere, eliminare;
recomandă metodele analitice, raţionale şi logice, în defavoarea răspunsurilor afective şi
spontane; implică analiza conflictului (accederea la rădăcina problemei), ca etapă distinctă în
procesul rezolutiv; caută o soluţie permanentă şi nu temporară, iar permanenţa este asigurată de
acordul total al părţilor implicate.

Modurile concrete de rezolvare a conflictelor sunt foarte diverse. Abordarea clasică

(dezvoltată în anii '30 de M. Parker-Follet) propune patru căi fundamentale de rezolvare:
• "stăpânirea" - soluţionarea lui în favoarea unei părţi, care este complet satisfăcută, în timp
ce cealaltă parte este complet nesatisfăcută;
• "compromisul" - satisfacerea parţială a ambelor părţi;
• "integrarea" - satisfacerea completă a ambelor părţi (evident, soluţia ideală);
• "separarea" părţilor aflate în conflict.
A devenit, curând, evident faptul că opţiunea pentru un mod sau altul de rezolvare
depindea mai mult de puterea reală a părţilor decât de "principiile" puse în joc. De aceea, au
fost elaborate şi alte metode de soluţionare a conflictelor, cu eficacitate sporită, cum ar fi:

•"apelul la scopuri/ameninţări supraordonate" (M. şi C. Sherif): identificarea unor

obiective sau ameninţări comune, de nivel superior, care nu pot fi atinse, respectiv evitate, decât
prin cooperarea părţilor;
• "apelul la 'cea de-a treia parte' (concilierea)", sub mai multe forme:
- "inchizitorială": cea de-a treia parte interoghează părţile, după care dă un verdict final,
obligatoriu;
- "arbitrajul": cea de-a treia parte se informează asupra situaţiei conflictuale, audiază părţile şi
ia o decizie finală obligatorie pentru părţile care au acceptat arbitrajul;
- "medierea": cea de-a treia parte, are un rol consultativ şi menirea de a furniza recomandări
care nu sunt decât orientative pentru părţile în conflict. (Șt. Iosifescu, p. 8-9)
Modalități alternative de soluționare a conflictelor

Termenul "ADR" (Alternative dispute resolution) se referă la procedurile și tehnicile de

soluționare a conflictelor în afara sălii de judecată și este o reacție la ineficiența modalităților
tradiționale de soluționare a conflictelor (în instanța de judecată). Aceste modalități alternative
de soluționare a conflictelor sunt practic nelimitate, iar în anumite cazuri soluționarea
conflictului are loc prin îmbinarea mai multor modalități de stingere a conflictului.
Principalele subcategorii ale ADR-ului sunt medierea, arbitrajul și negocierea. Uneori,
se vorbește și de conciliere ca fiind o a patra subcategorie a ADR-ului însă aceasta nu este decât
o formă a medierii. În cazul medierii, există a treia parte neutră, mediatorul, care ajută părțile
să ajungă la o înțelegere. La negociere nu există a treia parte care să impună o soluție sau să
ajute la soluționarea conflictului. Arbitrajul se desfășoară în condiții de participare voluntară a
părților și implică impunerea de către arbitru a unei soluții.
O altă subdiviziune a ADR-ului se referă la existența sau inexistența celei de a treia
persoane neutre, care ajută părțile să își soluționeze conflictele. În cazul negocierii nu există a
treia parte care să impună o soluție sau care să ajute la soluționarea conflictului pe când în cazul
medierii și arbitrajului există o persoană neutră care ajută la stingerea disputelor.
ADR-ul poate îmbrăca diferite forme. Online Dispute Resolution (ODR sau e-ADR) se
referă la soluționarea conflictelor online fără ca părțile să se întâlnească sau să își vorbească
direct (fie se ghidează după un algoritm matematic, fie are loc implicarea unei persoane reale
care operează ca mediator).
Med-Arb (Mediated Arbitration) este o altă modalitate alternativă de soluționare a
conflictelor în care medierea devine pe parcurs arbitraj în cazul în care părțile nu ajung la o
înțelegere. "Amenințarea" arbitrajului poate încuraja părțile să ajungă la o înțelegere convenită
doar de către ele.
Evaluarea Preliminară Neutră (Early Neutral Evaluation) presupune întâlnirea părților
cu un expert neutru care își spune părerea cu privire la deznodământul pe care disputa dintre
părți ar avea-o dacă ar ajunge în instanță. Pe baza acestei opinii are loc negocierea înțelegerii
dintre părți.

Alte modalități alternative de soluționare a conflictelor sunt: facilitarea, desemnarea

unui expert, mini procesul, concilierea, med-rec, negocierea facilitată, judecata privată etc.
Existența unui număr atât de mare de mijloace alternative de rezolvare a disputelor denotă
multiplele dezavantaje ale procedurii litigioase.

Fiind mai puțin formale decât căile litigioase, aceste tehnici de soluționare a conflictelor
în afara sălii de judecată câștigă noi adepți întrucât părțile își realizează interesele, soluțiile sunt
durabile, costurile sunt semnificativ mai reduse și procedura este confidențială.
Avantajul principal al ADR-ului este acela că, părțile dețin controlul asupra întregului
proces, procedura fiind informală, rapidă și eficientă.
Medierea are o pondere de peste 60% în cauzele soluționate prin metode alternative de
soluționare a conflictelor fiind cea mai folosită modalitate de soluționare a conflictelor în afara
sălii de judecată. În Marea Britanie, ADR-ul este sinonim cu medierea .
ADR-ul nu este un concept nou însă a fost foarte puțin mediatizat în România. Benefic
este faptul că avem o lege a medierii (sîntem printre puținele țări din lume) . Practic asistăm la
o ofensivă binevenită a ADR-ului în România, pe fondul expansiunii modalităților alternative
de soluționare a conflictelor în plan mondial. ([Link] ).

Strategii utilizate în soluționarea conflictelor:

1. Victorie-victorie - fiecare învinge. Se consideră că dacă există un câştigător în mod
necesar trebuie să existe şi un învins. Acest lucru este valabil în competiţiile sportive dar nu şi
în viaţă. în multe împrejurări fiecare din cei implicaţi în conflict poate obţine ceva. Avantajele
abordării „victorie-victorie" sunt acelea că descoperă soluţii mai bune: relaţiile se îmbunătăţesc
şi se consolidează, când ambele persoane câştigă, ambele susţin soluţia dacă urmează să mai ai
dea face cu persoana respectivă (şi chiar dacă ştii că nu mai ai nevoie de ea) să fii cinstit faţă de
ea; te simţi atât de bine încât vei dori să mai procedezi astfel şi data viitoare. Abordarea
„victorie-victorie" creează parteneri nu adversari. Această abordare poate funcţiona chiar şi
atunci când încrederea între părţi este foarte slabă. „Victorie-victorie" este o strategie foarte
eficientă. Nu trebuie să fii un altruist pentru a o adopta, pentru simplu motiv că ea caută să
rezolve conflictul în mod reciproc avantajos. Helena Corneliu şi Shoshana Faire propune
următoarele îndrumări utile pentru căutarea de soluţie „victorie-victorie'':
• formulaţi nevoile fiecăruia;
• încercaţi să ieşiţi în întâmpinarea nevoilor fiecăruia;
• sprijiniţi atât valorile celorlalţi, cât şi pe ale dumneavoastră;
• încercaţi să fiţi obiectiv şi disociaţi problema de persoane;
• concentraţi-vă pe corectitudine, nu pe forţă;
• căutaţi soluţii creative şi ingenioase;
• fiţi dur cu problema dar blând cu oamenii.
2. Compromisul - reclamă anumite capacităţi de negociator, pentru ca fiecare să câştige
ceva. El dă impresia de corectitudine dar aceasta poate să nu fie suficient pentru că fiecare vrea
să obţină cât mai mult. Cu toate acestea împărţirea în mod egal este adeseori acceptată fiind
cea mai corectă modalitate. Dezavantajul compromisului este că una din părţi îşi poate
supraevolua poziţia astfel, încât să pară mărinimoasă. O persoană poate ceda mai mult decât
cealaltă. Uneori nici una din părţi nu agrează ideea de a i se lua din ceea ce doreşte. Dacă nu
sunt explorate cu grijă variantele posibile compromisul nu va mai reprezenta cea mai bună
soluţie.
3. Victorie-înfrângere - fiecare învinge. Acest stil este adesea rezultatul unei tendinţe
inconştiente de a vă proteja de durerea eşecului, „victorie-înfrângere" este o confruntare de
forţe, în care una din părţi ajunge deasupra. „Victorie-înfrângere" poate avea efecte întârziate:
învinsul poate să nu suporte o decizie care s-a luat fără să se ţină seama de el şi ca atare să
încerce chiar sabotarea ei. Învinsul de astăzi poate refuza să coopereze mâine.
4. Reprimarea - refuzul de a lua act de existenţa unui conflict este comportamentul la
care recurgem când avem nevoie de pace cu orice preţ. Reprimarea este judicioasă, totuşi atunci
când o confruntare pe tema unui dezacord fără importanţă ameninţă prea mult o relaţie sau când
oamenii nu sunt pregătiţi să audă ceea ce ai tu de spus. A reprima un conflict puternic înseamnă
a nu vorbi despre aspectele sale importante.
5. Abandonul - dacă te retragi fizic sau emoţional dintr-un conflict, poate din teama
confruntării, nu mai ai de spus în ceea ce se întâmplă. Este înţelept să te retragi atunci când
conflictul nu te priveşte şi lipsa ta de implicare nu afectează cursul evenimentelor. Ea poate fi
chiar utilă dacă în felul acesta se atrage atenţia asupra unei crize neglijabile. Pe de altă parte,
implicându-te în loc să contribui la soluţionare ai putea deveni prea imperativ, îmboldindu-i pe
celălalt să renunţe sau să se retragă. Prin retragere o situaţie problematică poate să crească
nemăsurat.
Jina G. Scott [Scott J.G. 1991] propune alte tipuri de strategii:
- concurenţa
- eschivare
- adaptare
- colaborare
- compromis
 Pentru descrierea tipurilor de comportament în situaţiile de conflict, [Link], utilizează
un model bidimensional de reglare a conflictelor, factorii căruia sunt: cooperare care se
centrează pe atenţia persoanei faţă de interesele altora; şi perseverare, accentul se pune pe
proprii interese.
În conformitate cu aceşti doi factori [Link] evidenţiază următoarele strategii de
soluţionarea conflictelor:

1. Confruntarea - urmărirea propriilor scopuri, neţinând cont de nevoile celuilalt,

dominare, folosirea diferitor metode pentru tensionarea oponentului (inclusiv
psihologici). Persoana care alege această strategie percepe situaţia ca victorie sau
înfrângere, ocupă o poziţie ferm fixată.
2. Evitare – subiectul nu ea nici o atitudine faţă de conflict, el nu-şi urmăreşte interesele,
nici pe ale celorlalţi, se stăruie să nu ia nici o responsabilitate asupra sa, nu acordă
atenţie contradicţiilor, consideră conflictul ca ceva absurd.
3. Colaborare – acţiunile de obicei sunt orientate spre căutarea unei soluţii care ar
satisface interesele atât unei din părţi cât şi ai celeilalte. Persoana care alegea această
strategie, optează pentru o discuţie care ar duce la o hotărâre adecvată.
4. Acomodare - individul îşi neglijează propriile interese pentru a le satisface pentru ale
celuilalt, acesta este prototipul sacrificiului de sine. Persoana este de acord cu toate
propunerile, pretenţiile, învinuirile, tinde să-l susţină pe altul să nu-i atingă
sentimentele.
5. Compromisul – scopul este de a găsi o soluţie rapidă, reciprocă avantajoasă sau să
satisfacă parţial ambele părţi.

[Link] consideră că la evitarea conflictului nici una din părţile oponente nu obţine
succes. La concurenţă, adaptare, compromis, sau un participant câştigă şi altul pierde, sau ambii
pierd. Şi numai în situaţia de colaborare ambele părţi câştigă.

Intervenția terților în soluționarea conflictelor

Câtă vreme părțile reușesc să își rezolve în mod direct, într-o manieră constructivă,
diferendele, nu este necesară intervenția altor actori. Când disputa ajunge într-un impas major,
intervenția celei de-a treia părți rămâne deseori singura soluție. Terții pot contribui la
soluționarea disputelor prin tehnici cum ar fi reducerea tensiunii, controlarea numărului de
probleme, îmbunătățirea comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor
opțiuni de decizie pentru a le face mai atractive pentru părți. Pentru a face față diverselor situații
cu care sunt confruntați, terții au nevoie de patru tipuri de abilități:
- Stabilirea de către terți a unei relații eficiente de lucru cu fiecare din părțile aflate în
conflict, astfel încât acestea să aibă încredere în terța parte, să comunice liber cu
mediatorul și să reacționeze cu simpatie la sugestiile mediatorului;
- Crearea unei atitudini de cooperare la părțile aflate în conflict;
- Dezvoltarea unui proces creativ de grup și a adoptării deciziilor în grup, proces care
clarifică natura problemelor cu care sunt confruntate părțile aflate în conflict, ajută la
extinderea gamei de alternative percepute ca fiind disponibile și facilitează
implementarea soluțiilor convenite;
- Este deosebit pentru terți să aibă multe informații independente despre chestiunile în
jurul cărora se centrează conflictul.
Bibliografie
 Loghin, C. I., Conflicte: metode alternative de administrare și soluționare, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, Iași, 2017;
 Petelean, A., Managementul conflictelor, Editura Didactică și Pedagogică, București,
2006;
 Șustac Z, Ignat C, „Modalități alternative de soluționare a conflictelor” , ed.
Universitară, București, 2008.