ARMOLOGIA

Balistica judiciară constituie o ramură a criminalistica destinată investigării

armelor de foc, muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii. în vederea elaborării
metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind
fabricarea, păstrarea şi aplicarea ilegală a armelor de foc.
Astfel, identificarea armei de foc după urmele lăsate pe muniţii
în urma împuşcăturii se efectuează conform principiilor generale ale identificării
criminalistice, apelându-se la date tehnice din balistica militară, privind
construcţia şi funcţionarea armelor de foc, precum şi la metodele şi mijloacele
specifice cercetărilor traseologice, în special la metoda microscopiei de
comparare şi cea stereoscopică.
prin obiectivele pe care şi le asumă, principalele fiind:
- elaborarea metodelor şi a mijloacelor tehnice necesare descoperirii,
fixării şi ridicării armelor de foc, a muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii;
- argumentarea procedeelor de cercetare la faţa locului în vederea determinării
împrejurărilor tragerii din arma de foc, în special, a direcţiei, distanţei,locului
de unde s-a tras, numărul şi succesiunea împuşcăturilor;
- aplicarea realizărilor ştiinţifico-tehnice şi argumentarea, în baza lor, a
metodelor de examinare a diverselor categorii de arme de foc, stabilirea
condiţiilor tehnice în care s-a executat o împuşcătură;
- formularea principiilor metodice privind identificarea armelor de foc
după urmele acestora pe tuburile şi proiectilele trase.
arma de foc constituie un dispozitiv tehnic
destinat nimicirii sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de
energia gazelor formate ca urmare a exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau
a unui substituent al acesteia.
Astfel definită, arma de foc se distinge prin două caracteristici de bază:
destinaţia ei de a nimici sisteme vii şi cea privind efectuarea împuşcăturii prin
tragerea cu foc.
Nu constituie arme de foc dispozitivele de tras ale căror proiectile sunt puse
în mişcare de aerul comprimat, ca în cazul armelor pneumatice sau de o prujină,
în baza cărora funţionează dispozitivele (armele) de vânătoare subacvatică şi
arcul sportiv.
în criminalistică, armele de foc snnt clasificate în mai multe: categorii după
următoarele criterii: modul de fabricare, destinaţie, lungimea, construcţia
canaLului şi calibrul ţevii.
Dupa modul de fabricare
1)arme de fabricatie industrial- fabricate conform tehnologiilor specific
anumitor sisteme si modele de arme
2) arme atipice acestea fiind de douala feluri: A)de fabricatie industriala
ulterior modificate prin retizarea tevii sau a patului;
b) de construcţie proprie, asamblate din detalii în mod improvizat, cunoscute şi
sub denumirea de arme rudimentare (fig. 38).
După destinaţie, se disting arme militare sau de luptă, arme de vânătoare
şi arme sportive.
Dintre armele de luptă, la săvârşirea infracţiunilor mai frecvent sunt folosite
armele de mână, care, după lungimea ţevii, se împart în 3 grupuri: a) cu ţeava
scurtă (revolvere, pistolete), b) medie (pistoale-automate) şi c) lungă
(carabine,puşti militare).
Revolverele reprezintă arme semiautomate, tragerea din ele efectuându-se
prin apăsări repetate pe trăgaci pentru fiecare foc.
Ele sunt de mai multe tipuri, având două elemente caracteristice: magazie
de formă rotundă (butoiaş) şi mecanism de tragere de tip cocoş.
Pistoletele constituie cea mai răspândită armă de luptă de format mic. Ele
diferă după calibru şi numărul cartuşelor din magazia aflată în mâner, precum
şi după anumite particularităţi şi caracteristici tehnice de construcţie a ţevii,
a mecanismului de închidere etc. în majoritatea lor, pistoletele sunt arme
semiautomate.
După introducerea primului cartuş în ţeavă, vor urma trageri după fiecare apăsare
pe trăgaci, mecanismul de tragere asigurând în mod automat expulzarea şi aruncarea
tubului ars şi reîncărcarea pistolului cu alt cartuş.
Pistoalele-automate simt arme cu tragere dintr-o singură apăsare pe trăgaci a
tuturor cartuşelor din magazie.

Carabinele şi puştile militare pot fi de o singură sau de mai multe încărcături,

semiautomate sau cu repetiţie, când pentru fiecare tragere se vor efectua
acţiuni cu închizătorul în vederea extragerii tubului ars şi introducerea altui
cartuş în ţeava armei.
Armele de vânătoare sunt întotdeauna cu ţeava lungă. Ele diferă după
calibrul, numărul şi poziţia (orizontală sau verticală) ţevilor, precum şi după
mecanismul de tragere.
Majoritatea armelor de vânătoare sunt destinate tragerii cu proiectilul din
alice sau mitralii. Se pot întâlni şi carabine de vânătoare cu gloanţe.
Armele sportive diferă de alte categorii de arme de foc după calibrul mic
(5, 6 mm) şi după elementele de construcţie specifică a muniţiilor folosite, dar
care, de asemenea, prezintă indici balistici înalţi. Aşa, de exemplu, arma
sportive de antrenament asigură glonţului de 5, 6 mm o iuţeală iniţială de 250
m/sec. şi,respectiv, o forţă cinetică de 130 kg/mm. Armele sportive sunt cu ţeava
lungă(puşti sportive) şi cu ţeava scurtă (pistolete sportive).
După construcţia canalului ţevii, armele de foc se împart în trei categorii:
arme cu ţeava ghintuită1, arme cu ţeava lisă sau netedă şi arme de construcţie
combinată a canalului ţevii.
Toate armele de luptă şi cele sportive de calibru mic au ţeava ghintuită.
Armele de vânătoare sunt cu ţeava lisă sau combinată pentru tragere, respectiv
cu alice sau cu gloanţe.
După calibru, armele de foc se împart în cele de calibru mic (până la
6,35 mm), de calibru mijlociu (între 6,35 mm şi 9 mm) şi de calibru mare
(peste 9 mm).
Calibrul armelor de luptă se determină prin măsurarea distanţei dintre două
plinuri opuse ale ghiciturilor. La armele de vânătoare, calibrul se determină
traditional după numărul de bile egale cu diametrul ţevii, care se pot confecţiona
dintr-o livră (fimt) de plumb (433,9 g). Mai răspândite sunt armele cu calibrul
de 12, 16, 20, 32 mm.
Armele de foc sunt cercetate conform regulilor generale de studiu judiciar
al obiectelor-corp delict, Pe parcursul cercetărilor, arma se ţine în poziţie
orizontală cu ţeava îndreptată în direcţie nepericuloasă. Se vor determina şi fixa:
- tipul armei de foc (revolver, pistolet, pistol-automat, puşcă de vânătoare,
sportivă etc.);
- modelul, calibrul şi seria ei, după inscripţiile indicilor tehnici şi de
fabricare de pe suprafaţa camerei închizătorului şi a altor părţi ale armei;
- dacă arma este încărcată sau nu, câte cartuşe se află în încărcătorul armei,
dacă în ţeavă se află un cartuş sau un tub de cartuşe ars;
- dacă arma este în stare tehnică cuvenită şi dacă pe ţeavă se găsesc reziduurile
unei trageri recente (miros de praf ars, depuneri de zgură, funingine);
- dacă arma este în stare de tragere, poziţia mecanismelor de închidere, a celor
de tragere şi a piedicii de siguranţă.
Gura ţevii armei cercetate se va înveli cu o porţiune de materie curată sau cu
peliculă adezivă, pentru a evita pierderi privind urmele de tragere şi
pătrunderea în canalul ţevii a unor corpuri străine.
Muniţiile armelor de foc şi explozivele
Cartuşele diferă după tipul armei pentru care sunt destinate (de luptă, de
vânătoare şi sportive), după calibru (de calibru mic, mediu sau mare), după
materialul din care sunt confecţionate, după formă, structură, modul de
fabricare. în fond, un cartuş este format din patru părţi: tubul, proiectilul,
capsa şi pulberea. Cartuşele armelor de vânătoare dispun şi de un dop al prafului
cu denumirea de bură şi de un capac al proiectilului (randelă).
Tubul cartuşelor are formă cilindrică, cu un capăt deschis pentru fixarea
glontelui şi altul închis, numit rozetă, în care este montată capsa. Aceasta din
urmă constă din materiale explozibile la lovire, asigurând aprinderea pulberii
în momentul declanşării percutorului.
Tuburile cartuşelor pentru armele de luptă se confecţionează din aliaje metalice.
Cele destinate armelor de vânătoare pot fi metalice, precum şi din carton presat
sau masă plastică având rozetă metalică.
Tubul cartuşului conţine încărcătura de pulbere arderea căreia este însoţită
de degajarea unei cantităţi mari de gaze ce pun în mişcare proiectilul. La
cartuşul armelor de luptă se foloseşte pulberea fără fum, cunoscută şi sub
denumirea de praf de puşcă alb. Cartuşele armelor de vânătoare pot fi încărcate şi
cu pulbere cu fum (neagră).
Pe rozeta tubului simt marcate date privind întreprinderea producătoare şi
anul când a fost produs tubul, iar la tuburile pentru arma de vânătoare se
marchează cu cifrele respective şi calibrul armei pentru care este destinat
cartuşul.
Pentru ca ele să creeze efectul scontat al împuşcăturii, proiectilele sunt
prevăzute cu formă aerodinamică şi cu greutate majorată în funcţie de volum.
Gloanţele sunt fabricate din plumb sau oţel acoperit cu plumb. Pentru a le
majora rezistenţa şi penetrabilitatea, gloanţele, cu excepţia celor de calibru mic
şi destinate tragerii (in arme de vânătoare, sunt acoperite în întregime sau
partial cu o cămaşă (de unde şi denumirea de glonte cămăşuit) din aliaje metalice
de înaltă rezistenţă.
Suprafaţa este netedă, aceastea fiind caracteristica prin care se deosebesc de
proiectilele de fabricaţie proprie. Gloanţele cartuşului pentru arma de vânătoare
au formă sferică, precum şi cilindrică, cu sau fără elemente auxiliare, destinate
să sporească calităţile balistice.
Bura sau dopul prafului se confecţionează din pâslă, uneori din hârtie sau
cârpe şi are menirea de a presa şi a despărţi pulberea de proiectil. Găsită la
faţa locului, ea poate furniza informaţii privind modul şi materialul din care
este confecţionată, tipul proiectilului şi calibrul armei din care s-a tras.

Urmele tragerii din arma de foc şi ale exploziilor

Urmele tragerii din arma de foc constituie modificări materiale care apar pe
suprafaţa sau în profunzimea diferitor obiecte (inclusiv a corpului omenesc),
din perimetrul locului aplicării armelor de foc.
După caracterul, mecanismul de formare şi importanţa lor la determinarea
împrejurărilor unei împuşcături, urmele tragerii din arma de foc se divizează
în trei mari categorii: a) lăsate de mecanismele armei pe muniţii drept rezultat
al interacţiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate de proiectil pe
suprafaţa sau în profunzimea obiectelor cu care vine în contact în urma
împuşcăturii;c) formate de factorii suplimentari ai împuşcăturii.
Urmele mecanismelor armei pe tubul cartuşului se formează succesiv pe
parcursul a trei etape inerente unei împuşcături: încărcării armei, tragerii,
eliminării şi aruncării tubului ars.
La etapa încărcării armei se vor forma două urme ce interesează pe plan
criminalistic: una pe suprafaţa exterioară a tubului în forma unui fascicul de
linii specifice scoaterii cartuşului din încărcător, pentru a fi deplasat spre
camera de detonare, şi alta pe fundul rozetei tubului, sub formă de striaţii ce
redau relieful părţii frontale a închizătorului venit în contact cu tubul în
momentul introducerii cartuşului în camera de detonare.
La etapa tragerii, percutorul lasă prin lovitură o urmă de adâncime, care
reproduce diverse elemente caracteristice privind forma, dimensiunile şi relieful
lui. La tuburile cartuşelor de vânătoare, această urmă este sursa informativă de
bază privind identificarea armei din care s-a tras.
La etapa eliminării şi aruncării tubului ars se formează patru urme cu
semnificaţie decisivă privind identificarea armei, şi anume:
- urma ghearei extractoare sub forma unui şir de striaţii pe partea anterioară
a gulerului rozetei, care redau cu precizie relieful mecanismului menţionat al
armei;
- urma ejectorului (pragului aruncător), în formă de striaţii, pe partea
posterioară a gulerului rozetei;
- urma marginii ferestruicii de arncare sub forma unui fascicul de linii,ce se
formează la un nivel mai sus de mijlocul tubului. La armele de lupta automate
şi s e m ia u to m a t e această urmă prezintă o valoare identificatoare esentiala;
- urmă sub formă de linii longitudinale pe suprafaţa tubului, lăsata de
iregularitătile pereţilor camerei de detonare (fig. 40).
De o deosebita valoare criminalistică sunt urmele de pe glonţ, lasate la etapa
tragerii de plinurile ghinturilor. Glontele cartuşelor pentru armele ghintuite
este prelăzut cu un diametru majorat faţă de calibrul armei pentru care este
destinat aceasta fiind o condiţie tehnică indispensabilă functionarii armelor
ghintuite.
Datorita acestei diferente de diametru, glontele înaintează pe ghinturi forţat,
reproducând în mod dinamic relieful plinurilor ghintunlor (câmpurilor dintre
ghinturi) (fig. 41).
în ceea ce priveşte urmele pe proiectilele din mitralii trase din arma
de vânătoare, acestea reproduc de asemenea în mod dinamic iregularităţile
ţevii. Posibilităţile cercetării criminalistice a urmelor date practic sunt
perfectibile.
A doua categorie de urme ale împuşcăturii sunt cele ale proiectilului pe
suprafaţa sau în profunzimea ţintei, a altor obiecte cu care proiectilul a venit
în contact. Aceste urme se întâlnesc sub trei forme: urme de perforare, formate
în urma penetrării proiectilului a obiectului în întregime; urme de pătrundere
(canale oarbe), formate prin implantarea proiectilului în profunzimea obiectului
împuşcat, fără a-1 traversa complet; urme de ricoşare, formate prin atingerea
unei suprafeţe.
Ultima categorie de urme le constituie modificările produse de factorii
suplimentari ai împuşcăturii1.
După natura lor, urmele date pot fi împărţite în două grupe: 1) rezultate din
acţiunea directă a factorilor suplimentari ai împuşcăturii asupra obiectelor în
care s-a tras; 2) urme-materie ce se prezintă ca resturi de substanţe degajate în
momentul împuşcăturii. Din prima grupă fac parte:
a) urmele mecanice sau dinamice - sub formă de rupturi ale marginilor
orificiului de intrare, provocate de acţiunea gazelor în cazul împuşcăturii de la
distanţe extrem de mici (până la 3 cm). Presiunea gazelor formate ca urmare a
arderii explozibile a pulberii este până la 3 mii atm. Scăzând cu mult în urma
aruncării proiectilului, ea continuă să acţioneze asupra obiectelor din
apropierea gurii ţevii, generând rupturi de diverse forme;
b) urmele termice, adică arsuri şi pârlituri ale suprafeţei din apropierea
nemijlocită a orificiului de intrare, cauzate de flacăra de la gura ţevii, care,
de asemenea, svrnt caracteristice pentru împuşcăturile de la distanţe minime. în
urma arderii pulberii în ţeava armei, temperatura gazelor atinge valori maxime
(până la 2000-2500°). Ieşind în afara ţevii, gazele izbucnesc în flacără,
provocând arsuri obiectelor din apropierea gurii ţevii;
c) inelul sau semiinelul de imprimare a conturului gurii ţevii („ştanţ-marke”),
provocat de vârful ţevii înfierbântate în cazul împuşcăturii de la distanţă nulă,
direct pe suprafaţa obiectului.
Urmele-materie specifice împuşcăturii se împart în două categorii: primainelul
de frecare - un strat cu formă circulară, lăsat prin ştergerea de particule
metalice, de ulei, funingine, rugină, praf, localizat permanent la gura
orificiului de intrare, şi a doua - a petelor de funingine, particule de pulbere
arse incomplet, reziduuri de capsă, precum şi stropi de ulei, acestea formând o
zonă mai largă în jurul orificiului de intrare în situaţia împuşcăturii de la
distanţa de până la 80-100 cm. Pe părţile deschise ale corpului uman, particulele
de praf, arse incomplet, implantându-se în piele, formează un desen cunoscut sub
denumirea de tatuaj.
în situaţia în care la săvârşirea infracţiunii a fost folosit un exploziv (grenadă,
mină sau dispozitiv exploziv de construcţie proprie), la locul faptei se vor
forma urme de explozie, manifestându-se:
- prin leziunile corporale specifice cauzate persoanelor din perimetrul
exploziei;
- prin avarierile obiectelor de construcţie, mobilierului, mijloacelor tehnice
de producţie şi transport, precum şi sistemelor vegetale din apropierea locului
faptei;
- prin resturile de materiale explozive ale mijloacelor de iniţiere şi punere
în funcţie (declanşare) a explozivului;
- prin obiectele de ambalare şi transportare a explozivului.

§ 2. Cercetarea locului faptelor comise prin aplicarea armei

de foc şi a explozivelor
Cercetarea locului aplicării armei de foc la
săvârşirea unui act infracţional, de sinucidere, ca şi în situaţia unui accident,
preconizează:
- descoperirea, fixarea, determinarea după tip, sistem a armelor de foc, a
muniţiilor şi a urmelor împuşcăturii;
- determinarea numărului şi a succesiunii împuşcăturilor;
- stabilirea direcţiei, distanţei şi locului de la care s-a tras.
Din cele menţionate rezultă că, prin sarcinile sale, cercetarea locului aplicării
armei de foc reclamă utilizarea pe larg a celor mai avansate metode şi mijloace
tehnico-ştiinţifice, în special, a celor de detectare, măsurare şi conservare a
obiectelor-corp delict, precum şi a urmelor tragerii.
Referitor la urmele de explozie, e de relevat că multiplele forme şi specificul
manifestării acestora impun în mod necesar concursul la cercetarea lor a
persoanelor
competente atât în domeniul medicinei, cât şi al ingineriei de deminare.
Participarea specialiştilor la cercetarea locului faptei contribuie:
- la crearea condiţiilor favorabile şi sigure din punct de vedere tehnic
participanţilor
la cercetare;
- la căutarea persoanelor-victime, acordarea ajutorului medical celor vii,
fixarea cadavrelor la locul descoperirii lor;
- la determinarea, fie în prealabil, a naturii, a factorilor de timp şi de spaţiu
ai exploziei;
- la determinarea materialelor explozibile folosite;
- la elaborarea versiunilor privind personalitatea făptuitorului după materialul
aplicat, datele privind construcţia dispozitivului exploziv, modul de punere
a acestuia în funcţiune.
Urmele de explozie se fixează prin descriere în procesul-verbal de cercetare
la faţa locului, fotografiere şi ridicare de obiecte purtătoare de urme în
ordinea şi conform regulilor tactice prevăzute asupra tuturor urmelor
infracţiunii
cu o singură remarcă: obiectele ridicate de la faţa locului se vor ambala
steril şi ermetic în vederea conservării materialului exploziv pentru o analiză
chimică ulterioară.

2. Descoperirea, fixarea şi ridicarea armelor de foc

Descoperirea, fixarea şi ridicarea armelor de foc presupune efectuarea unui
ansamblu de operaţii, acţiuni şi procedee de către organul judiciar in vederea
evidenţierii, constatării prezenţei şi retragerii armelor de la faţa locului.
Căutarea armelor ascunse trebuie începută de la locul aplicării lor. Cercetarea
locului faptei, a muniţiei şi a urmelor împuşcăturii poate conduce la determinarea
tipului armei aplicate, la modelarea imaginii făptuitorului, prognozarea
direcţiei deplasării lui şi a locului de ascundere. în funcţie de modalitatea de
ascundere modelată şi locurile în care este posibilă aflarea armei, se vor folosi
mijloace tehnice de căutare: magneţi, detector metalic şi alte instrumente cu
care sunt dotate trusele criminalistice.
Fiind descoperită, arma de foc se fixează prin descrierea în procesul-verbal,
în care vor fi înregistrate date cu privire la tipul şi seria armei, locul şi
poziţia ei faţă de obiectele principale de la locul faptei; direcţia ţevii armei
faţă de victimă sau obiectul în care s-a tras, starea general-tehnică a armei,
numărul cartuşelor din încărcător.
Cercetarea armei va fi anticipată de o înregistrare fotografică sau videomagnetică
prin care se va insista, pe de o parte, la redarea poziţiei armei în raport
cu alte obiecte din perimetrul locului faptei, iar, pe de altă parte, la fixarea
caracteristicilor generale şi individuale.
3. Descoperirea tuburilor şi a proiectilelor
E de reţinut că urmele purtătoare de aceste părţi componente ale cartuşului sunt
unicele în baza cărora se identifică arma folosită la săvârşirea infracţiunii.
O atare semnificaţie
pot avea urmele făptuitorului, direcţia canalului format de proiectil şi urmele
factorilor suplimentari ai împuşcăturii. în baza examinării lor, organul judiciar
poate preciza, fie cu aproximaţie, locul de unde s-a tras, direcţia împuşcăturii
şi implicit zona de căutare, ţinându-se cont de particularităţile sistemelor de
aruncare proprii diferitor tipuri de arme1.
în situaţie de teren, tubul tras se poate afla în iarbă, în bălţi de apă şi noroi,
în sol afânat, în zăpadă etc. în încăperi, acesta se caută pe suprafaţa obiectelor
de construcţie (pe pervazul geamului, în crăpăturile duşumelei), pe obiectele de
mobilă (dulap, fotoliu), în obiectele vestimentare (buzunarul sau cusătura unei
haine), în diferite obiecte de uz casnic (veselă, oale, căldări).
Căutarea glontelui, a alicelor şi a mitraliilor se efectuează în baza examinării
detaliate a obiectelor amplasate pe acelaşi plan cu victima sau obiectele
vătămate
prin lovitură directă sau ricoşetată a proiectilului. In cazul unui canal orb,
proiectilul trebuie căutat în profunzimea obiectului respectiv. Glontele şi
alicele
dintr-un obiect dur se scot cu precauţie, operându-se cu instrumentele respective
(daltă, şurubelniţă, cuţit), astfel încât să nu altereze urmele de pe suprafaţa
lor.
Din corpul uman şi cadavre, proiectilele se extrag de către medicul legist la
cerinţa organului de urmărire penală.
în situaţia împuşcăturii din arma de vânătoare, în direcţia tragerii la o distanţă
de până la 20 m, se vor afla bura şi căpăcelul proiectilului care nicidecum
nu trebuie ignorate.
Toate părţile componente ale unui cartuş tras, descoperite la faţa locului, se
vor fixa apelându-se la mijloacele cunoscute: proces-verbal, fotografie, imagine
videomagnetică, plan-schiţă. Se vor nota de asemenea datele gravate pe rozeta
tubului.
4. Stabilirea direcţiei, a distanţei şi a locului de unde s-a tras
Direcţia tragerii se determină în baza urmelor proiectilului şi a factorilor
suplimentari ai împuşcăturii, precum şi după locul amplasării tuburilor trase
din sisteme automate.
în baza urmelor proiectilului, direcţia în care s-a tras se stabileşte după
poziţia orificiului de intrare şi de ieşire.
Pentru orificiul de intrare este caracteristică atragerea marginii acestuia
înăuntru.
Suprafaţa obiectului în care s-a tras poate fi îndoită, ca urmare a apăsării
provocate de lovirea proiectilului. Orificiul de ieşire prezintă dimensiuni
mărite
faţă de cel de intrare şi, în majoritatea cazurilor, este înconjurat de diverse
rupturi
cauzate de materialul dislocat şi aruncat de proiectil în direcţia mişcării.
Despre direcţia tragerii mărturisesc şi urmele lăsate de factorii suplimentari
ai împuşcăturii (inelul de frecare, „ştanţ-marke”, rupturile şi pârliturile).
Imprimarea gurii ţevii, rupturile şi pârliturile
din preajma orificiului de intrare, prezenţa burei şi a căpăcelului proiectilului
în
canalul format de acesta denotă vădit că tragerea a fost executată cu ţeava
lipită de
suprafaţa obiectului sau de la distanţe extrem de mici (1-5 cm). Petele de
funingine,
stropii de ulei, îndeosebi particulele de pulbere nearse sunt factorii
distinctivi
ai împuşcăturii de la distanţe mici. Reamintim că limitele de acţiune a
factorilor,
care lasă urmele menţionate la armele de mână, nu depăşesc un metru.
Lipsa urmelor factorilor suplimentari confirmă că împuşcătura a fost efectuată
de la distanţe ce depăşesc limita de 1 m, adică considerate convenţional
ca mari. în acest context, atenţionăm că
determinarea la faţa locului a direcţiei
şi distanţei de la care s-a tras este cu aproximaţie, ea fiind întreprinsă de
organul
judiciar doar pentru a intensifica activitatea de urmărire penală. Definitivarea
acestor circumstanţe ţine de competenţa expertului balistician.
Pentru stabilirea locului de unde s-a tras, se apelează la metoda cunoscută
în criminalistică sub denumirea de vizarea directă a locului tragerii, care în
majoritatea cazurilor se desfăşoară în timpul cercetării locului faptei.
directă a locului de unde s-a tras se face cu ajutorul unui tub de hârtie, carton
sau masă plastică, introdusă în canalul format de proiectil din partea orificiului
de ieşire. Dacă proiectilul a perforat două obiecte apropiate unul de
altul, tubul trebuie să unească canalul ambelor obiecte în întregime. Privind
prin tubul astfel aranjat, se va determina cu precizie locul amplasării armei
din care s-a tras.
în situaţia în care proiectilul a perforat un singur obiect subţire, lovind sau
afimdându-se în alt obiect îndepărtat, cum ar fi un geam sau peretele opus,
vizarea
se face privind de-a lungul unei sfori întinse ce uneşte centrul perforaţiei
primului obiect cu punctul obiectului lovit de proiectil ulterior.
§ 3. Expertiza balistică judiciară
Expertiza balistică este un mijloc important de probaţiune, asigurând
cunoaşterea celor mai diverse împrejurări privind aplicarea armelor de foc la
săvârşirea infracţiunilor.
Problemele ce vizează acest gen de expertiză sunt grupate în trei categorii:
referitoare la arma de foc, la muniţii şi la urmele împuşcăturii.
1. Examinarea tehnico-criminalistică a armelor de foc
Examinarea tehnico-criminalistică a armelor de foc preconizează, pe de o
parte, individualizarea acestora, prin determinarea modelului, calibrului, seriei
şi a anului de fabricaţie, pe de altă parte, aprecierea stării tehnice de
funcţionare
a armei-corp delict.
Atunci când inscripţiile respective lipsesc, fie ca urmare a înlăturării lor,
fie datorită vechimii, iar refacerea lor s-a dovedit a fi imposibilă, parametrii.
tehnici ai armei se vor stabili de către experţi în baza confruntării datelor
tehnice şi a particularităţilor de construcţie ale armei-corp delict (lungimea,
greutatea, lungimea şi calibrul ţevii, numărul, direcţia, înălţimea şi dimensiunile
ghinturilor ş.a.) cu datele respective din instrucţiunile, registrele şi
atlasele balistice, dar şi prin comparare directă cu armele din colecţiile
instituţiilor
de expertiză.
în situaţia armelor cu inscripţiile ştanţate înlăturate, expertiza criminalistică,
la fel ca şi în cazul ştergerii prin răzuire a inscripţiilor ştanţate de pe
motoarele şi caroseria autovehiculelor, bijuterii sau alte obiecte metalice
pentru
ca acestea să nu fie identificate, poate fi solicitată restabilirea inscripţiilor
înlăturate. Această restabilire este posibilă datorită modificărilor de structură
în adâncime a metalului în locurile în care acesta a fost comprimat prin procedura
de ştanţare. Relevarea inscripţiilor înlăturate de pe obiecte metalice
se efectuează prin diverse metode, mai uzuale fiind metodele chimică,
electrochimică,feromagnetică.
Concluziile expertului se vor baza pe datele obţinute privind starea
pieselor şi mecanismelor, pe modul lor de funcţionare, dar şi pe rezultatele
acţiunilor experimentale cu arma prin zdruncinare, aruncare, lovire.
Altele sunt sarcinile expertizei armelor confecţionate artizanal, denumite şi
atipice. După cum este cunoscut, în această categorie de arme se disting două
grupe: de fabricaţie industrială, ulterior neautorizat modificate, şi
rudimentare,
de fabricaţie improvizată. Pentru tragerea cu armele din prima grupă, în
majoritatea
cazurilor se folosesc muniţii standarde, destinate sistemului respectiv.
Armele din grupa a doua pot fi concepute pentru muniţii de fabricaţie industrială,
în special pentru cartuşe de calibru mic (5, 6 mm), dar şi pentru muniţii
de confecţionare proprie.
Expertiza armelor modificate, pe lângă stabilirea datelor privind sistemul,
seria şi modelul iniţial, are ca scop determinarea modalităţii şi nivelului de
modificare, având în vedere eventualele schimbări ale capacităţilor balistice
ale acestora.
Examinarea unei construcţii de fabricaţie improvizată are scopul de a stabili
principiile construcţiei, caracteristicile materiale şi de funcţionare ale ei.
2. Examinarea criminalistică a muniţiilor
Prin examinarea tuburilor şi a gloanţelor destinate armelor de luptă, expertul
balistician va stabili:
- dacă tubul şi glontele simt părţi componente ale unui şi aceluiaşi cartuş,
adică identificarea întregului după părţi;
- modelul cartuşului şi arma pentru care acesta este destinat;
- dacă cartuşul căruia îi aparţine tubul şi glontele corp-delict este omogen
cu cartuşele prezentate pentru comparare;
- dacă tubul şi glontele au fost trase din arma prezentată sau din altă
armă.
In situaţia unei infracţiuni săvârşite cu arma de vânătoare, expertiza trebuie
să stabilească modul de fabricare a proiectilului, omogenitatea lui cu cele
ridicate
(aparte sau în componenţa unor cartuşe) de la persoanele suspecte. Atunci când
la faţa locului s-au găsit bure din hârtie sau cârpe, expertul va fi însărcinat să
constate dacă acestea au format sau nu un întreg cu hârtiile şi cârpele aparţinând
bănuiţilor sau cu care sunt încărcate cartuşele ridicate de la ei.
Scopul final al expertizei muniţiilor este identificarea armei după urmele
mecanismelor acesteia pe tubul cartuşului şi pe glonte. în fond, acest gen de
identificare reprezintă o variantă a identificării criminalistice şi deci se
efectuează
în baza principiilor generale cunoscute.
La etapa iniţială expertul va întreprinde un studiu al armei suspecte şi
muniţiilor
privind stabilirea posibilităţii tragerii cu cartuşe de genul celor cărora
aparţin muniţiile-corp delict după calibru, număr, dimensiune şi direcţia
ghinturilor,
forma şi mărimea percuţiei.
In situaţia coincidenţei acestor caracteristici generale, se va proceda la
examinarea comparativă, aceasta fiind precedată de împuşcături experimentale
şi obţinerea modelelor de comparaţie - tuburi şi gloanţe trase din arma supusă
examinării.
Tragerile se efectuează în captatoare de proiectile (din vată sau cu apă),
asigurându-se inalterarea urmelor.
Examinarea comparativă a tuburilor şi a gloanţelor se face cu ajutorul
mijloacelor
optice, în special a microscopului comparator, recunoscut ca cel mai
eficient instrumentar criminalistic, datorită capacităţii de a prezenta
coincidenţa
urmelor de pe muniţia în litigiu şi cea obţinută experimental ca o continuitate
liniară a striaţiilor, constituind microrelieful urmelor. Examinarea comparativă
a gloanţelor se efectuează şi prin suprapunerea
suprafeţelor desfăşurate ale acestora, procedeu ce se realizează pe cale
fotografică
sau prin rularea gloanţelor pe materiale plastice (plastilină, parafină,
ceară etc.)
3. Sarcinile expertizei urmelor tragerii din arma de foc
Examinarea criminalistică a urmelor tragerii este destinată unui şir de probleme
cu care se confruntă justiţia, mai cu seamă la etapa iniţială de cercetare
a faptelor săvârşite cu arma de foc.
Una dintre ele este cea a constatării dacă vătămarea unui obiect este consecinţa
tragerii din arma de foc. Expertiza va examina orificiile de intrare şi de ieşire
ale proiectilului, canalul
format de el şi spaţiul din apropierea nemijlocită, având ca scop evidenţierea
elementelor caracteristice ale împuşcăturii. Se vor aplica, în acest scop, diverse
instrumente optice, surse de radiaţii invizibile şi luminiscente, convertizorul
optico-electronic. în caz de necesitate, se va recurge la metode chimice şi
cromatografice.
Concluziile expertului balistician se vor formula în baza elementelor
caracteristice ale orificiului de intrare şi de ieşire, dar şi a urmelor
factorilor
suplimentari ai împuşcăturii.
Altă problemă constă în punerea în evidenţă a urmelor factorilor suplimentari
ai tragerii din arma de foc. Descoperirea la faţa locului a acestei categorii de
urme este dificilă, având în vedere posibilităţile tehnice de cercetare ale
organelor
cu funcţii de urmărire penală. în condiţii de laborator, detectarea urmelor
factorilor suplimentari ai împuşcăturii se efectuează prin aplicarea de metode
şi mijloace tehnice de înaltă sensibilitate.
în contextul celor de mai sus, considerăm oportun a semnala că metodele
bazate pe mijloacele tehnice de înaltă sensibilitate, de care dispunem la etapa
actuală, a făcut posibilă stabilirea urmelor factorilor suplimentari nu numai pe
ţintă, dar şi pe trăgător.
Urmele factorilor suplimentari ai împuşcăturii constituie, după cum s-a precizat
anterior, elemente caracteristice ale direcţiei şi distanţei de la care s-a tras.
în situaţia în care se solicită determinarea exactă a distanţei tragerii, expertul
balistician va recurge la trageri experimentale de la diverse distanţe cu muniţii
şi în condiţii similare celor în litigiu.
Obiectul expertizei urmelor împuşcăturii cuprinde şi alte chestiuni ca, de
exemplu, dacă urmele sunt consecinţa unei sau a mai multor împuşcături, dacă
două sau mai multe împuşcături provin de la una şi aceeaşi, sau de la câteva
arme, dacă denotă aplicarea unei arme automate, de fabricare improvizată sau
modificată etc.
§ 4. Cercetarea criminalistică a armelor albe
1. Noţiunea şi clasificarea armelor albe
Dat fiind pericolul pe care îl prezintă armele albe datorită posibilităţii
aplicării la săvârşirea de infracţiuni grave, legea prevede că întrebuinţarea lor
constituie una din circumstanţele agravante ale mai multor infracţiuni cu caracter
violent, în special ale actelor de tâlhării, banditism, huliganism. Se poate deci
afirma că actualitatea practică a problemelor ce vizează cercetarea armelor albe
este incontestabilă.
Potrivit opiniei acceptate în teoria şi practica judiciar-penală, armele albe sunt
obiecte special fabricate, destinate şi capabile să cauzeze leziuni corporale
grave1. Armele albe cunoscute în prezent sunt clasificate după modul de
fabricare, destinaţia şi caracteristicile lor tehnico-constructive. După modul de
fabricare, se disting arme albe fabricate industrial, conform unor norme
tehnologice, şi de construcţie proprie, artizanale, prin imitarea modelelor sau
improvizate (rudimentare). După destinaţie, armele albe se divizează în trei
categorii: militare (sabie, baionetă), civile sau naţionale (cuţit georgian,
finlandez) şi de vânătoare.
După proprietăţile constructiv- tehnice, armele albe sunt divizate în două
categorii: cu lamă şi zdrobitoare (fără lamă).
Din prima categorie fac parte armele militare şi tot felul de cuţite fabricate
industrial sau în mod particular.
A doua categorie cuprinde buzduganele, boxele,palmarele (fig. 43).
2. Cercetarea armelor albe
Când organul judiciar dispune de o armă albă militară, civilă sau de vânătoare
fabricată industrial, ea se determină prin depistarea elementelor caracteristice
privind locul şi timpul fabricării, tipul, destinaţia şi seria după datele marcate
pe suprafaţa acesteia de producător.
Constatarea apartenenţei la categoria de arme albe a imitaţiilor acestora, cât
şi a armelor industriale a căror integralitate sau stare tehnică suscită dubii,
ţine de competenţa expertizei criminalistice. La locul descoperirii, arma se
fotografiază
- fotografia de nod şi de detaliu - astfel încât să fie redat raportul armei
cu victima, cu obiectele corp-delict şi urmele infracţiunii din spaţiul respectiv,
preconizându-se în continuare fixarea acesteia în procesul-verbal. Se impun un
şir de măsurări dimensionale şi de volum ale armei în întregime, precum şi ale
părţilor ei constitutive.
Ambalarea armei albe se face cu precauţie, pentru a nu altera urmele de
mâini, de sânge, de fibre textile ş.a.
In situaţia în care arma albă a fost aplicată sau folosită ca mijloc de
ameninţare,
ea poate fi examinată în continuare în cadrul expertizei criminalistice
în vederea determinării naturii acesteia şi soluţionarea altor probleme care le
ridică cercetarea şi judecarea cauzei. Expertului i se poate solicita stabilirea:
- dacă construcţia (obiectul) în litigiu constituie armă albă şi în caz afirmativ,
- la ce categorie, clasă, varietate poate fi atribuită;
- modul în care a fost fabricată şi dacă, în acest scop, au fost folosite anumite
materiale, instrumentării, utilaje, mecanisme;
- starea tehnică a armei albe şi dacă aceasta poate fi aplicată conform
destinaţiei, pentru a vătăma sisteme vii;
- în cazul cuţitelor modelate din arme albe militare pretinse a fi folosite
pentru necesităţi casnice, expetrului i se poate cere stabilirea dacă obiectul
respectiv şi-a păstrat calitatea de armă albă.
Expertiza criminalistică a armelor albe are ca reper două criterii stabilite
şi argumentate în doctrina şi practica judiciar penală: destinaţia de a provoca
leziuni corporale şi capacitatea reală a acesteia de a vătăma sisteme vii.
Predestinaţia armei albe de a provoca leziuni corporale presupune punerea în
evidenţă a elementelor constructive specifice tipului de armă albă după care este
fabricată. In acest scop, expertul va compara arma albă după construcţie cu
modelele
existente, cu tipurile şi variantele de armă albă din colecţia instituţiei de
expertiză,
dar şi cu descrierea acestora în ghidurile de profil sau literatura de
specialitate1.
Stabilirea capacităţii de a provoca vătămări corporale presupune determinarea
în ce măsură aceasta corespunde după caracteristicile fizice standardelor
sau condiţiilor tehnice. în cazul unui cuţit, spre exemplu, se vor examina şi
compara lungimea, lăţimea şi forma lamei, grosimea muchiei acesteia, forma
şi facilitatea mânerului, a barei de protecţie ş.a.