Capitolul IV.

Implicaţiile învăţăturilor Sfântului Chiril asupra generaţiilor viitoare

Pentru a dobândi certitudinea că învățăturile Sfântului Chiril sunt corecte, trebuie să

căutăm consensul acestora cu Biserica. Aceasta desigur, se reflectă în acordul doctrinar al
Sfântului Părinte cu definițiile de credință ale sinoadelor ecumenice. Acceptarea învățăturilor
chiriliene de către sinodul efesian este o dovadă de ortodoxie. Și pentru că în vederea stabilirii
definițiilor, chiar în cadrul discuțiilor sinodale, apelul la Sfinţii Părinţi era lozinca obișnuită,
putem urmări în ce măsură învățăturile Sfântului Chiril, ca unele ce se dovedeau a fi în spiritul
tradiției, au fost păstrate de sinoadele ecumenice următoare aceluia pe care el însuși la prezidat.
După depunerea lui Nestorie, Eutihie (†451), socotind că este în consensul învățăturilor
chiriliene, a tras din aceasta concluzii la care Sfântul Chiril însuși nu s-ar fi gândit vreodată. Vina
lui era nu faptul că folosea formule chiriliene, ci că respingea intenționat expresiile antiohiene:
două firi în Domnul și deoființimea trupului Lui cu al nostru, de unde rezultă o înțelegere greșită,
monofizită, a acestor formule1. La sinodul ecumenic de la Constantinopol (448), întrebat dacă
mărturisește după unire două firi sau pe Domnul după întrupare din două firi, Eutihie declară:
Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare o singură
fire. De notat că el evită a face adausul de întrupată la termenul fire, ceea ce l-ar fi putut așeza în
afara ereziei.
Excomunicarea lui Eutihie de către sinod pentru refuzul de a mărtiurisi cele două firi, a
fost interpretată însă de partida alexandrină ca un act nestorian 2. Pentru revizuirea sentinței și
potolirea nemulțumirii se convoacă un nou sinod. Acest sinod „al doilea de la Efes”(449), numit
de Leon cel Mare și „tâlhăresc” 3, calificare sub care a trecut și în istoria bisericească, întrunea o
majoritate alexandrină. Președintele însuși, Dioscor, patriarhul Alexandriei (†545), socotea că
apără nu numai propria sa poziție, ci și prestigiul marelui său înaintaș. Prin aceasta lucrurile au
fost forțate. Flavian, patriarhul Constantinopolului, ca și alți episcopi, au fost condamnați deși
interpretaseră foarte corect învățătura Sfântului Chiril, făcând o mărturisire ortodoxă ce menaja
prin utilizarea formulelor speciale pe partizanii patriarhului alexandrin. Nu refuzăm să declarăm

1
Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”, în revista Ortodoxia, anul 1951, nr. 2-3, p. 381.
2
Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 381.
3
Pr. Prof. I.G. COMAN, „Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene”, în revista
Ortodoxia, anul 1965, nr. 1, p. 69.

1
– spune Flavian – o singură fire întrupată și înomenită a Logosului lui Dumnezeu, prin aceea că
din două firi este unul și același Domn al nostru Iisus Hristos...4.
În noua situație se impuneau așadar precizări care să apere nu numai de nestorianism, ci
și de opusul acestuia, monofizitismul, menținându-se totodată pe o linie de formulare perfect
tradițională. Acestea au fost făcute de sinodul de le Calcedon (451).
a) Sinodul IV Ecumenic
Meritul sinodului de a fi restabilit echilibrul dogmatic dorit revine folosirii izvoarelor
hotarârii aduse, în principal de scrierile Sfântului Chiril. Pentru aceasta vom supune atenţiei
următorul text5: „Acest înţelept şi mântuitor simbol, prin harul lui Dumnezeu face să se
cunoască desăvârşit şi să se întărească adevărata credinţă; el dă o învăţătură deplină despre
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar celor care-l primesc cu credinţă prezintă întruparea Domnului.
Dar pentru că aceia care încearcă să distrugă învăţătura adevărului prin ereziile particulare au
pus în lumină învăţături false, unii îndrăznind să desfigureze taina întrupării Domnului pentru
noi, refuzând Fecioarei numele de Născătoare de Dumnezeu, alţii introducând amestecul şi
confuzia, închipuindu-şi nesăbuit că trupul şi divinitatea nu sunt decât o singură fire şi
presupunând în chip greşit că din cauza acestui amestec firea divină a Fiului celui unic este în
stare a suferi … Sfântul şi marele sinod ecumenic aici întrunit, învăţând doctrina cea neclintită
predicată de la început, a hotărât înainte de toate ca, credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi
să rămână în afara oricărei atingeri…”
Comparând puncte dogmatice exprimate observăm o similitudine între învățătura
Sinodului de la Calcedon și cea a Sfântului Chiril. Ideile principale comune sunt următoarele6:
I. Identitatea Logosului de dinaintea întrupării cu cel de după întrupare. Textele repetă
mereu cuvântul „același”, „unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Logosul, Domnul Iisus
Hristos”. Ideea aceasta e centrul hristologiei chiriliene.
II. Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și desăvârșit și om adevărat și desăvârșit, de o
ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenire, dar fără de păcat.
III. El a avut o naștere din veac după Dumnezeire și una în timp după umanitate din
Fecioara Maria.

4
Pr. Prof. I.G. COMAN, „Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene”..., p. 67.
5
Cf. Pr. Prof. Dr. Milan ȘESAN, „Ortodoxia de la Calcedon”, în ziarul Telegraful Român, anul 1951, nr. 43-44,
Sibiu, p. 4.
6
Schema hristologiei calcedoniene este foarte bine prezentată la Pr. Prof. I.G. COMAN, „Momente și aspecte ale
hristologiei precalcedoniene și calcedoniene”..., p. 77.

2
 IV. Nașterea în timp a avut loc pentru noi și a noastră mântuire.
V. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – concepție veche ortodoxă și
chiriliană.
VI. Iisus Hristos este în două firi – expresie creată de Sfântul Grigorie de Nyssa (n. 335 -
†395). Se află în aliniatul 17 al definiției de credință, dar lipsește în simbol, Sfântul Chiril optând
pentru expresia „din două firi”. La alcătuirea acestei părți, în locul expresiei din simbol „s-a
făcut unirea a două firi”, pentru a afirma mai precis prezența acestora în Hristos, alcătuitorii au
folosit mai multe texte și anume: Mărturisirea lui Vasile al Seleuciei (†459) la sinodul de la
Constantinopol din 448: „Adorăm pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos , cunoscut în două firi” și
expresia modificată a episcopilor chirilieni, când li s-a cerut a recunoaște epistola lui Leon „două
firi unite în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit” 7. Formula „din două firi” în gândirea
Sfântului Chiril n-a avut un sens greșit, căci în fond ea nici nu este de neconciliat cu formula „în
două firi...”, acceptată în cele din urmă; mai mult încă cea de a doua o presupune pe cea dintâi.
Dacă Hristos Cel Unul este cunoscut „în două firi”, este pentru că cele două firi păstrând fiecare
integritatea proprie se întâlnesc într-aceeași unică persoană a Fiului lui Dumnezeu.
VII. Firile se unesc fără să se amestece, fără să se schimbe, fără să se împartă, fără să se
despartă. Sursa celor patru adverbe (aliniatul 18) este tot la Chiril, primele două fiind îndreptate
împotriva monofozitismului, celelalte două împotriva nestorianismului 8. Ele au o îndelungă
tradiție patristică.
VIII. Unirea firilor nu a suprimat deosebirea lor. Ideea e luată textual din din hristologia
Sfântului Chiril9.
IX. Firile și-au păstrat fiecare proprietatea lor (aliniatul 20). Afirmația este specifică
tomosului lui Leon, dar nu este contrară învățăturii generale a Sfântului Chiril, mai ales când
referindu-se la la cuvintele și faptele Domnului consemnate în Evanghelie, atribuie fiecărei firi
pe acelea ce i se potrivesc. Într-adevăr Sfântul Chiril a dat o explicație ce premerge formulei
Calcedonului: „Cât privește firile, fiecare dintre compuși rămâne în proprietatea sa” 10. Faptul
reiese mai evident dacă luăm declarația finală a simbolului de unire: „Iar cuvintele evanghelice și
7
Cf. Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 412.
8
SFÂNTUL CHIRIL, Scrisoarea 45 către Succensus, P.G., LXXVII, col. 232 B apud Pr. Prof. D. STĂNILOAE,
„Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 412.
9
SFÂNTUL CHIRIL, Scrisoarea 4 către Nestorie, P.G., LXXVII, col. 45 C apud Pr. Prof. D. STĂNILOAE,
„Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 412.
10
SFÂNTUL CHIRIL, Scrisoarea 46 către Succensus, P.G., LXXVII, col. 241 B apud Pr. Prof. D. STĂNILOAE,
„Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 412.

3
apostolice despre Domnul, știm că teologii pe unele le aplică în comun, ca ale unei singure
persoane, pe altele le împart ca ținând de două firi, pe cele vrednice de Dumnezeu atribuindu-le
Dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umile, umanității Lui” 11. În fond deci Sfântul Chiril nu a
negat deosebirea cuvintelor ca și a naturilor, ci se opune doar împărțirii între două ființe luate
aparte, cum se observă clar în anatema IV.
X. Unirea firilor e într-o singură persoană și o singură ipostază. Formula prezintă
poziția lui Leon și a lui Flavian, poziție care nu este străină Sfântului Chiril. Alineatul „nu
împărțit și despărțit în două persoane”12 este direct luat de la Sfântul Chiril.
Reiese din cele de mai sus că în sine, formula Calcedonului, nu este o creație nouă,
originală, ci un mozaic. Intrarea în alcătuirea acestei definiții sinodale a unor idei aparținând
diferiților teologi a dus la o îmbinare fericită. Dacă Sfântul Chiril avea în vedere pericolul
nestorianismului, Leon urmărea îndepărtarea monofizitismului, în timp ce Teodoret de Cyr (n.
392 - †458) reflecta la formulele conciliante ale simbolului de unire. Cum s-a ajuns la acest
acord, putem vedea urmărind aspectele esențiale ale desfășurării sinodului, fără a insista asupra
laturii istorice.
În redactările finale ale sinodului au fost ocolite doar formulele chiriliene mai personale.
O mențiune specială în acest sens trebuie făcută despre anatematisme. Într-adevăr, sinodul de la
Calcedon n-a exceptat anatematismele Sfântului Chiril de ratificarea globală obținută la Efes, dar
nu le-a recomandat în mod special din cauza tendințelor de a fi interpretate potrivit pretențiilor
eronate ale monofizitismului pe care Părinții își propuneau ale combate. Ele sunt totuși
menționate la sinod13, mai ales la cerere lui Atticus al Nicopolei: „Și pentru că ne-a fost citită
scrisoarea domnului și sfântului părinte arhiepiscop Leon, podoaba scaunului Apostolic, ar trebui
să ni se dea de asemenea și scrisoarea fericitului Chiril scrisă către Nestorie, în care el îl
îndeamnă pe acesta să subscrie celor douăsprezece capitole, ca să fim și noi pregătiți când va
veni momentul discuțiilor”14.

11
SFÂNTUL CHIRIL, Scrisoarea 46 către Succensus, P.G., LXXVII, col. 241 B apud Pr. Prof. D. STĂNILOAE,
„Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 412.
12
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice, Editura Basilica, Bucureşti, 2018, pp. 316-317.
13
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
Bisericească Universală, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1987, pp. 357-358.
14
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., p. 317.

4
 Momentul intervenției se leagă de îndoiala episcopilor ilirieni și palestinieni asupra
ortodoxiei unora din pasajele tomosului lui Leon, suspecte că separă prea mult firile în Hristos,
când o confruntare cu scrierile Sfântului Chiril era inevitabilă 15. Îndoielile au fost risipite în urma
explicațiilor. Delegați papali înșiși „au anatematizat pe oricine separă de Dumnezeire Trupul
Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care și l-a unit sieși dinSfânta
Fecioară Născătoare de Dumnezeu și de asemenea au anatematizat pe orcine nu zice că cele
vrednice de Dumnezeu și cele vrednice de om sunt ale aceluiași în chip neamestecat și
neschimbat și neâmpărțit”16. Se pote recunoaște deci până și în dubla anatemă a legaților o citare
implicită a anatematismelor I și IV ale Sfântului Chiril. Sinodul a adoptat așadar în privința
anatematismelor o atitudine conformă „iconomiei” Sfântului Chiril însuși. De pildă în anul 432,
Sfântul Părinte a respins în mod energic orice propunere de împăcare ce implica abandonarea
anatematismelor, dar odată ortodoxia acestora fiind recunoscută, nu mai condiționat pacea în
Biserică de semnarea lor17. În fond sinodul nu voia să elaboreze un simbol nou, după cum nu
făcuse propriu-zis nici cel de la Efes18. Se urmărea doar statornicirea acordului dintre învățătura
Părinților și prin aceasta înțelegerea între cei ce țineau cu oarecare preferințe la doctrina unora
sau altora. Trebuie adăugat aici și acordul unanim recunoscut de Părinți, dintre Sfântul Chiril și
Flavian, deși acesta din urmă subliniază cele două firi după unire: „Noi mărturisim că Hristos,
după întrupare, este din două firi și mărturisim un singur Hristos, un singur Fiu și Domn într-un
singur ipostas și o singură persoană”19. Flavian a primit deci în adevăratul sens atât pe Chiril cât
și pe Leon, nevăzând nici o înclinare spre monofizitism la cel dintâi sau spre nestorianism la
celălalt.
În cele din urmă, s-a ajuns la constatarea că limbajul sinodului conținea ideile Sfântului
Chiril, întrucât însuși tomosul lui Leon către Flavian corespundea doctrinei sinodului efesean
condus de Arhiepiscopul Alexandriei. Participanți se referă explicit la „credința expusă la Efes de
către Chiril”, înțelegând prin aceasta cele două scrisori canonice ( a doua către Nestorie și cea
către Ioan al Antiohiei) cărora le-au dat citire. Scrisorile au fost primite ca și celelalte piese de la
15
Cf. Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 397.
16
Cf. Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”..., pp. 400-401.
17
Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 120
18
La sinodul efesian au fost recomandate doar scrierile Sfântului Chiril. În acest sens se pot vedea mai multe
articole: Pr. Ioan MIHĂLCESCU, Sinodul III ecumenic din Efes (431), București 1931, p. 74; N. POPOVICI,
Începuturile Nestorianismului, Sibiu, 1933, pp. 33-36.
19
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., p. 323.

5
dosarul sinodului, de exemplu tomosul cu aclamații: „Leon și Chiril au propovăduit același lucru.
În aceasta este adevărul credinței. Anatemă celui ce nu crede așa”20.
S-a reproșat adesea sinodului, că a primit o formulă ce poartă amprenta vădit apuseană,
Leon nepătrunzând speculația greacă. Dar concepția lui Leon însăși e larg dominată de spiritul
alexandrin, baza definiției doctrinare fiind Sfântul Chiril 21. Meritul sinodului este de-a fi fixat o
dată cu dogma și sensul cuvintelor ce până atunci plutea într-o oarecare înpreciziune. De acum
înainte persoana sau ipostasa e distinctă de firea concretă. La Calcedon deci a învins ideea unități
de persoană a lui Iisus Hristos, fără păgubirea celor două firi 22. Definiția de la Calcedon e așadar
precumpănitor chiriliană, căci formulele chiriliene și-au asimilat formula celor două firi și nu
invers. Ea confirmă în fond hotărârea sinodului III ecumenic, adică hristologia Sfântului Chiril
fără să-și însușească însă și uni termeni proprii acesteia23.

b) Sinodul V Ecumenic
După cum se știe definiția calcedoniană de credință nu a satisfăcut pe toți teologii 24. Se
cere o nouă muncă de explicare și precizare, în hotarele tradiției. Sinoadele V și VI vor trebui să
se mențină deci pe același plan al sinoadelor anterioare, evidențiind poate mai mult rolul
Sfântului Chiril pentru Ortodoxie. Aceasta cu atât mai mult cu cât învățătura sa devenea un
adăpost pentru partida despărțită la Calcedon.
Împăcarea monofiziților cu ortodocșii se încearcă mai ales sub împăratul Justinian (427-
565). Unul dintre clericii influienți la curte, Teodor Aschida, convinsese pe basileu că pentru
împăcare ar trebui condamnate cele trei puncte pentru care cei dintâi acuză sinodul calcedonian
de nestorianism. Acestea erau cele „trei capitole”: 1. Scrierile lui Teodoret de Cyr împotriva
Sfântului Chiril și a sinodului de la Efes; 2. Scrisoarea lui Ibas de Edesa tot împotriva Sfântului
Chiril și a sinodului menționat; 3. Teodor de Mopsuestia și scrieriile lui. După câteva edicte
imperiale (în 543, 544 și 551) care condamnau aceste capitole, sarcina de-a confirma și
generaliza inițiativa revine sinodului al V-lea ecumenic (553).

20
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., p. 328.
21
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Definiția doctrinară a sinodului de la calcedon și recepția ei în Biserica Ortodoxă
Orientală”, în revista Ortodoxia, anul 1969, nr. 4, pp. 493-494.
22
Pr. Prof. D. STĂNILOAE, „Definiția dogmatică de la Calcedon”..., p. 414.
23
Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale sinodului V ecumenic”, în revista Studii Teologice, anul
1953, nr. 5-6, p. 312.
24
Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale sinodului V ecumenic”..., p. 313.

6
 Punctele esențiale de doctrină își găsesc corespondență în cele analizate la calcedon,
încadrându-se desăvârșit în orizontul chirilian:
I. Identitatea Cuvântului veșnic cu Cel Întrupat. „Căci nu este decât un singur
Dumnezeu și Tatăl din care toate sunt și un singur Domn Iisus Hristos prin care toate sunt...”
(Anatematism I). În scrisoarea a treia către Nestorie, Sfântul Chiril expune adevărul credinței în
termenii conciși al simbolului nicean: „Credem într-unul singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul,
creatorul tuturor lucrurilor,...și într-un singur Domn Iisus Hristos...prin care toate sau făcut...”25.
II. Iisus Hristos a avut naștere din veac după Dumnezeire și una în timp după umanitate.
„Dacă cineva nu mărturisește că sunt două nasteri ale lui Dumnezeu Cuvântul: una din Tatăl
înainte de veci, atemporală și netrupească, alta în zilele din urmă, prin care același Dumnezeu
Cuvântul s-a coborât din cer si s- întrupat din sfânta și mărita Maică A lui Dumnezeu și pururea
Fecioara Maria, să fie anatemă”26 (Anatematisma II). Sfântul Chiril, în aceeași scrisoare, între
altele argumentând adevărata dumnezeire și adevărata umanitate a lui Iisus Hristos cu realitatea
nașterii spune: „Este același Cuvântul Fiul unic al lui Dumnezeu, născut din ființa Tatălui
care...s-a coborât, s-a deșertat, s-a întrupat și s-a facut om, adică luând trup din Sfânta Fecioară și
făcându-l al său, s-a născut din sânul matern”27.
III. Unul și același Hristos nu poate fi despărțit, chiar dacă diferența firilor se păstrează.
„Dacă cineva spune că altul este Cuvântul lui Dumnezeu care a săvârșit minuni și altul este
Hristos care a suferit și nu că s-a unit Dumnezeu Cuvântul cu Hristos născut dintr-o femeie, sau
că el este într-acesta ca o ființă într-altă ființă diferită și că nu este un singur și același Domn al
nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a întrupat și s-a făcut om căruia îi revine și
minunile și suferințele pe care de buna voie le-a îndurat în propriul său trup, să fie anatemă” 28
(Anatematisma III). Sfântul Chiril în scrisoarea menționată spune: „Nu numim pe Hristos ca pe
unul despărțit de Cuvântul lui Dumnezeu, și nici despărțit de cel născut din femeie: căci nu
cunoaștem decât un Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cu propriul trup [...]. Nu zicem nici că

25
SFÂNTUL CHIRIL, Scrisoarea 17 către Nestorie, P.G., LXXVII, col. 109 A apud Pr Prof. Ioan G. COMAN,
„Problemele dogmatice ale sinodului V ecumenic”..., p. 340.
26
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1937, p. 39.
27
SFÂNTUL CHIRIL, P.G., LXXVII, col. 109 BD apud Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale
sinodului V ecumenic”..., p. 340.
28
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 40.

7
Dumnezeu Cuvântul a locuit ca într-un om obișnuit în acela care este născut din Sfânta Fecioară
pentru ca să nu se ajungă a crede că Hristos este un om teofor”29.
IV. Unirea firilor în Iisus Hristos este ipostatică. În continuare sunt avertizați cei care
plecând de la diferența firilor le confundă sau de despart. „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu,
îndepărtând împietatea uneia sau alteia dintre erezii, mărturisește că unirea lui Dumnezeu
Cuvântul este o unire prin sinteza, ipostatică. Căci unirea prin sinteză în taina lui Hristos, nu
salvează numai neamestecarea părților între care se face unirea, ci exclude de asemenea orice
împărțire”30 (Antematisma IV). După cum știm, terminologia unirii ipostatice este specific
chiriliană și în scrisoarea sinodală o întâlnim în mai multe rânduri: „Într-adevăr Cuvântul lui
Dumnezeu unit ipostatic cu trupul , este Dumnezeul tuturor...”. Meritul sinodului, între altele,
este de a fi precizat felul unirii ipostatice a celor două firi. Astfel această unire e arătată că se face
prin compunere, sinteză. Ea nu este exterioară, relațională, cum arată deopotrivă anatematisma a
IV-a și cea de-a V-a ca și scrisoarea Sfântului Chiril31.
V. Dogma mariologică subliniază pregnant calitatea Sfintei Fecioare de „Născătoare de
Dunmezeu”. Astfel anatematisma VI spune: „dacă cineva o numește pe aceasta Maica unui om
sau Maica lui Hristos, în sensul că Hristos nu ar fi Dumnezeu, în loc de a o mărturisi ca pe Maica
lui Dumnezeu în sens propriu și în tot adevărul, pentru aceea că din ea a luat trup Dumnezeu
Cuvântul născut din Tatăl înaintea veacurilor, să fie anatema” 32. Dintre textele concludente ale
Sfântului Chiril referitoare la această problemă, cităm pe cel al anatematismei I care afirmă: „...
că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu că a născut trupește pe Cuvântul
cel din Dumnezeu Tatăl”33.
VI. Iisus Hristos este „din două firi” și „în două firi”.Aceste expresii cheie sunt
apropiate în anatematismele VII și VIII, urmând un țel comun: ferirea atât de amestecare cât și de
separare a firilor. Ele anatematizează deci deopotrivă atât pe cei care ar spune în două firi nu în
sensul Calcedonului ci în acela al nestorianismului, cât și pe cei care ar spune din două firi sau o
fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupată nu în felul Sfântului Chiril, ci ca o expresie a
29
SFÂNTUL CHIRIL, P.G., LXXVII, col. 112 BC apud Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale
sinodului V ecumenic”..., p. 340.
30
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 42.
31
SFÂNTUL CHIRIL, P.G., LXXVII, col. 112 BC apud Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale
sinodului V ecumenic”..., p. 341.
32
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 47.
33
SFÂNTUL CHIRIL, 112 CD apud Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale sinodului V
ecumenic”..., p. 341.

8
monofizitismului. Anatematisma VII: „Dacă cineva folosind formula în două firi o ia în sensul
unei împărțiri și mărturisind numărul firilor în același unic Iisus Domn al nostru, Dumnezeu
Cuvântul întrupat nu ia într-un chip teoretic (mental) diferența, pe care unirea nu o suprimă deloc
... să fie anatema”34. Anatematisma VIII: „Dacă cineva mărturisind că unirea s-a făcut din două
firi, a Dumnezeirii și omenității, sau vorbind de o fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupată, nu ia
aceste expresii potrivit învățăturii Sfinților Părinți, în sensul că din firea divină și umană, unirea
ipostatică odată realizată a rezultat un Hristos, ci prin mijlocul acestor expresii caută să introducă
o singură fire sau esență a dumnezeirii și a trupului lui Hristos, să fie anatemă” 35. Totul tinde la
demonstrarea unității de persoană a Mântuitorului, idee atât de centrală în hristologia chiriliană.
VII. Unirea ipostatică prezintă și consecințele respective. Dintre aceste consecințe
amintim comunicarea însușirilor prin prin atribuirea minunilor și patimilor unui singur ipostas
(anatematisma III); apoi Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu (anatematisma VI). Alte
consecințe sunt implicite ca de pildă lipsa de păcat a Mântuitorului, legată și de teoria
progresului în ființa sa la care face referire anatematisma a XII-a. O mențiune specială o face
anatematisma a IX-a despre obligaţia unei singure adorări: „Dacă cineva spune că Hristos este
adorat în două firi, prin care fapt se introduc două adorări, una a lui Dumnezeu Cuvântul și alta a
omului... să fie anatema”36. Tot așa și antematisma a X-a despre adeverirea pătimirii
Mântuitorului cu trupul: „Dacă cineva nu mărturisește că Acela care a fost răstignit cu trupul,
Domnul nostru Iisus Hristos, este adevărat Dumnezeu și Domn al slavei și unul din Sfânta
Treime să fie anatema”37. Aceste aspecte au fost revelate și de Sfântul Chiril, mai ales în
anatematismele sale a VII-a și a XII-a, atașate la scrisoarea către Nestorie, cum s-a precizat38.
Sinodul într-adevăr merge până la luarea în discuție a părților mai personale din
învățătura Sfântului Chiril: „Nicăieri autoritatea teologică și prestigiul de dascăl universal ale
Sfântului Chiril nu vor fi mai impozante ca în actele sinodului V ecumenic. El e autoritatea
dogmatică centrală și unitatea de măsură pentru doctrina tuturor scriitorilor bisericești puși în
discuție”39.

34
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 47.
35
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 49.
36
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 61.
37
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 58..
38
SFÂNTUL CHIRIL, P.G., LXXVII, col. 117 B, 113 B, 121 AD apud Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele
dogmatice ale sinodului V ecumenic”..., p. 341.
39
Pr Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale sinodului V ecumenic”..., p. 343.

9
 c) Sinodul VI Ecumenic
Deși se făcuse tot posibilul pentru împăcare, partidele eterodoxe se mențineau încă în
opoziție. Monofizitismul însuși a îmbrăcat în vremea ulterioară forma monoenergismului și
monotelismului.
Dezbaterile se accentuează în vremea domniei lui Heracliu (610-641). Unii dintre capii
monofizitismului se arătară a fi gat să primească hotărârile sinodului de la Calcedon în cazul în
care ortodocșii ar accepta învățătura că în Hristos sunt două firi, dar nu și două voințe și două
lucrări. Cu asentimentul împăratului, patriarhul Sergie (610 - †638), împreună cu alți teologi,
între care erudiții episcopi Teodor de Faran din Arabia și Cyrus de Phasis (Sebastopol) din
Lazika, au căzut de acord ca fără să se aducă vreun prejudiciu dogmei ortodoxe, să se admită în
Hristos două firi, dar o singură voință și o singură lucrare, întrucât voința și lucrarea omenească
ar fi fost absorbite cu totul de voința și lucrarea divină 40. Strigătul de alarmă față de aceste
inițiative a fost dat de eruditul patriarh Sofronie al Ierusalimului (634 - †638), care a expus clar
doctrina ortodoxă, într-un sinod ținut în sfânta cetate în anul 634. Perioada frământării ce a urmat
a fost ca de obicei preludiul altui sinod ecumenic, al III-lea de la Constantinopol (680-681). Și de
această dată, în toiul disputelor nu a lipsit apelul la personalitatea, scrierile și învățătura marelui
patriarh alexandrin, ca la ceea ce reprezenta doctrina tradițională. Implicarea Sfântului Chiril în
problema monoteistă se făcea în mod vădit de către susținătorii acesteia.
De pildă patriarhul Serghie al Constantinopolului încă de la început scria lui Cyrus de
Phasisa afirmând că ştia că între alți Părinți străluciți Sfântul Chiril în câteva dintre lucrările sale
a vorbit de o singură lucrare dătătoare de viață a lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu. La fel
susțineau și alții. La al VI-lea sinod ecumenic patriarhul Macarie al Antiohiei (650-685) arată că
în lucrarea Despre dreapta credință către împăratul Teodosie, Sfântul Chiril admite o singură
voință atunci când spune că voința sa este atotputernică.
Acest text corespunde perfect hristologiei Sfântului Chiril, care încă în preambul este
citat ca autoritate prin scrisorile sale contra lui Nestorie. Referitor la voințe și lucrări în persoana
Mântuitorului, relevăm că nu lipsesc cele patru adverbe – neschimbat, neamestecat, neîmpărțit,
nedespărțit – consemnate de sinodul de la Calcedon și familiare Sfântului Chiril. Unitatea fizică
a lucrărilor e implicată de cea a firilor și pentru a salva dualitatea firilor trebuie admisă dualitatea
lucrărilor. Textul citat al Sfântului Chiril arată de altfel că menținând diferența și calitatea
40
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
Bisericească Universală, vol. 1..., pp. 394-395.

10
lucrărilor, nu se atinge unitatea persoanei. Activitatea emană de la fire și este atribuită persoanei.
Ea poate fi deci dublă, lucrătorul rămânând unul 41. Sinodul al VI-lea ecumenic a elucidat deci
unele aspecte deosebite ale disputelor hristologice la care contribuția Sfântului Chiril a fost
substanțială.

„Chiar dacă primele două Sinoade Ecumenice s-au aplecat în mod special asupra dogmei
trinitare, în lupta sa contra arianismului Biserica a arătat că Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat, iar împotriva apolinarismului, că este om adevărat. (...) Era nevoie în acest caz nu doar
de afirmarea deplinei divinităţi şi omenităţi a lui Hristos, ci de precizarea raportului său relaţiei
dintre cele două firi sau naturi, dumnezeiască şi omenească, în Mântuitorul Iisus Hristos”42.

Concluzii

Făcând o privire retrospectivă asupra istoriei bisericii putem constata că Părinții împreună
au dezbătut, au explicat, au corectat și au întregit. N-ar trebui exagerat rolul unora sau altora, căci

41
SFÂNTUL CHIRIL, Tezaurul despre Sfânta și cea de o ființă Treime, cap. 23, P.G., LXXV, col. 338 D apud Pr
Prof. Ioan G. COMAN, „Problemele dogmatice ale sinodului V ecumenic”..., p. 342.
42
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., pp. 137-138.

11
în fond pozițiile derivă din acelea ale școlilor teologice. Dar toate cad de comun acord atunci
când vine vorba de acordarea unei importanțe deosebite viziunii și învățăturii Sfântului Chiril al
Alexandriei. Observăm că Sfântul Chiril este puntea de legătură dintre Bisericile Calcedoniene și
Bisericile Necalcedoniene, reușind să aducă la un numitor comun atât pe monofiziții, care
căzuseră într-o extremă cât și pe nestorieni, care căzuseră în extrema opusă.
Dar pentru că am urmărit figura proeminentă a Sfântului Chiril putem afirma cu
certitudine că scrierile sale intră și în florilegiile patristice ale sinoadelor următoare 43. Chiar dacă
adversarii săi adesea au atacat limbajul său, iar monofiziții au abuzat de acesta, sinoadele au
încercat să-l explice și să-l justifice chiar și atunci când nu l-au adoptat în întregime. Un lucru
este însă sigur: învățătura Sfântului Chiril a fost și rămâne parte din autoritatea supremă
patristică.
a) Distincţia firilor în Iisus Hristos
Sfântul Chiril recunoaşte deplinătatea celor două firi, dumnezeiască şi umană, în Iisus
Hristos, ceea ce înseamnă o recunoaştere a lor ca distincte: „natura trupului şi cea a lui
Dumnezeu nu sunt una şi aceeaşi” 44, „altceva este dumnezeirea şi altceva umanitatea, luate
fiecare din punctul de vedere al raţiunii intime, dar în Hristos ele s-au întâlnit fără amestec sau
schimbare, într-o unitate ce miră şi depăşeşte mintea”45.
Deşi Sfântul Chiril stăruie mai mult asupra unicităţii lui Hristos, totuşi el are în vedere
„cele două firi ale Mântuitorului, chiar când le subsumează într-una singură”46.
O precizare mai amplă a Sfântului Chiril cu privire la persoana Mântuitorului o găsim în
scrisoarea întâi către Succensus: „Vedem că două firi s-au întâlnit în una cu cealaltă într-o unire
fără ruptură şi totuşi fără a se amesteca sau schimba, pentru că trupul rămâne trup chiar devenind
trupul lui Dumnezeu şi Cuvântul, la fel rămâne Dumnezeu chiar apropiindu-şi trupul. Ţinând
seama de acestea noi evităm de-a aduce vreo atingere umanităţii deţinute, zicând, cum au făcut şi
Părinţii „O fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”. Astfel cât este vorba doar de gândire şi de a
nu privi chipul în care s-a făcut întruparea decât cu ochii sufletului, spunem că „firile care s-au

43
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., p. 142.
44
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Despre întruparea Unuia Născut şi că Hristos Unul este şi Domn după
Scripturi”, traducere de Lucian Turcescu, în revista Studii Teologice, anul 1993, nr. 3-4, p. 15.
45
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Despre întruparea Unuia Născut şi că Hristos Unul este şi Domn după
Scripturi”..., p. 15.
46
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”, în
revista Studii Teologice, an 1972, nr. 9-10, p. 49.

12
unit sunt două, dar că nu este decât un singur Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om
şi întrupat”47.
Admiţând cele două firi, nu tăiem în două pe Hristos cel Unul, căci le unim pe acelea într-
un Hristos, un Fiu, un Domn48. „Unirea odată mărturisită, firile nu mai pot fi separate” 49. A vorbi
de una sau două firi desigur poate da naştere la echivoc, dar în fond Sfântul Chiril respinge o
unire ce comportă amestecul.

b) Unirea ipostatică în persoana lui Iisus Hristos

Cel mai important aspect al hristologiei Sfântului Chiril este unirea ipostatică, adică
unirea naturii umane cu persoana divină, prin care „Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat, fără de păcat”50.
Pentru Sfântul Chiril, Iisus Hristos este Unul după cum afirmă chiar în titlul primului
Dialog despre Treime: „Despre întruparea Unuia-Născut şi că Hristos Unul este şi Domn după
Scripturi şi îndârjirea lui de a arăta clar unirea celor două naturi ale unicului Hristos: „între naturi
inegale şi diferite s-a realizat o apropiere şi o întrepătrundere inefabilă, până la unire. De aceea,
noi recunoaştem un singur Hristos, un singur Domn şi un singur Fiu, Care este, în realitate şi în
minte, Dumnezeu şi om. Noi ne-am obişnuit să păstrăm totala indisolubilitate a unirii, crezând că
acelaşi este Unul Născut şi Întâiul Născut”51.
În limbajul chirilian, „unire ipostatică” înseamnă „o unire reală, adevărată, naturală,
supremă, nu exterioară şi numai în ordinea cinstirii cum o susţineau nestorienii”52.

Sfântul Chiril susţine că „unirea fizică sau ipostatică e o unire supremă, indivizibilă şi
inseparabilă”53: unire care exprimă Adevărata întrupare. Ipostatismul este accentuat mai ales în
Anatematismele II şi III: „Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl s-a
unit cu trupul în chip ipostatic şi că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, acelaşi adică

47
Arhim. Timotei Traian SEVICIU, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendinţelor
actuale de apropiere dintre biserica ortodoxă şi vechile biserici orientale, Timişoara, 1973, p. 27.
48
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Definiţia dogmatică de la Calcedon”..., p. 324.
49
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 83.
50
Ierom. Drd. Chesarie GHEORGHESCU, „Studii de hristologie în teologia românească”, în revista Studii
Teologice, anul 1971, nr. 7-8, p. 466.
51
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Despre întruparea Unuia Născut şi că Hristos Unul este şi Domn după
Scripturi”..., p. 27.
52
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”..., p. 52.
53
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 39.

13
Dumnezeu şi om laolaltă: să fie anatema” 54. Şi „Dacă cineva, în Hristos care este unul, împarte
ipostasele după unire, adică după autoritate şi putere şi nu cu găsirea laolaltă printr-o unire
naturală: să fie anatema”55.
În scrisoarea către Succensus a Sfântului Chiril se găseşte precizarea că: „Unind pe
Logosul Tatălui cu sfântul trup înzestrat cu suflet raţional, în chip inefabil şi mai presus de minte,
neamestecat, neschimbat, nemodificat, mărturisim un singur Hristos, Fiu şi Domn, acelaşi
Dumnezeu şi om, nu altul şi altul, ci unul şi acelaşi, fiind înţeles aceasta şi aceea … Cugetând la
chipul întrupării, vedem că două firi s-a unit între ele printr-o unire indisolubilă, în chip
neamestecat şi neschimbat. Căci trupul e trup, nu Dumnezeire, chiar dacă el s-a făcut trupul lui
Dumnezeu: de asemenea Logosul e Dumnezeu şi nu trup, deşi El şi-a însuşit trupul prin
întrupare… Dar după unire nu mai despărţim firile una de alta şi nu împărţim în doi pe cel unic şi
indivizibil, ci afirmăm că e un singur Fiu”56.
Folosirea expresiei „unire ipostatică” de către Sfântul Chiril, ridică o problemă în rândul
teologilor, care par că ar fi găsit izvorul acesteia în primul tratat pseudo-atanasian contra lui
Apolinarie57. Lămurirea însă o aduce chiar Sfântul Chiril în anatematisma a II-a.
Sfântul Chiril învaţă unirea ipostatică a două firi în Hristos, adică unirea substanţială şi
reală. Nici o altfel de unire nu-şi are locul în concepţia sa despre persoana Mântuitorului. „Este
deci necinstit din partea ereticilor să dividă în două pe unicul şi adevăratul Fiu prin fire făcut om
şi trup refuzând unirea pentru a vorbi de alăturare”58.

c) Problema formulei chirilene: o singură fire întrupată a lui Dumnezeu – Logosul

Formula cea mai completă şi clasică a unirii firilor în hristologia Sfântului Chiril este: „O
singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul” pe care o găsim alternând cu „O singură ipostasă
întrupată a Logosului”59.

54
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 39.
55
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 40.
56
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”..., p. 54.
57
Arhim. Timotei Traian SEVICIU, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendinţelor
actuale de apropiere dintre biserica ortodoxă şi vechile biserici orientale..., p. 28.
58
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, „Despre întruparea Unuia Născut şi că Hristos Unul este şi Domn după
Scripturi”..., p. 15.
59
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”..., p. 55.

14
 Această formulă a dat mari bătăi de cap exegeţilor, Sfântului Chiril, fiind învinuit de
apolinarism din cauza acestei expresii. El se apără de învinuire, deoarece credea că „o împrumuta
din Despre Întrupare a Sfântului Atanasie cel Mare, dar în realitate, o lua din Scrisoarea către
Joruan a lui Apolinarie”60.
Faptul că prin aceste expresii Sfântul Chiril nu înţelegea o singură natură se vede din
accentul pe care îl pune pe existenţa a două naturi în Hristos. „Atunci când concepem felul în
care s-a petrecut întruparea, vedem că două firi au devenit unite fără putinţa de a fi despărţite,
confundate sau schimbate; căci trupul rămâne trup; el nu este fire dumnezeiască deşi a devenit
trup al lui Dumnezeu, şi tot aşa, Cuvântul este Dumnezeu şi nu trup, chiar dacă, în virtutea
iconomiei Sale, El Şi-a făcut trupul Său”61.
Din citirea scrierilor Sfântului Chiril se poate constata, deci că pe de o parte el face o
deosebire netă între fire şi ipostas, iar pe de altă parte, totuşi, că în alte texte identifică ipostasul
cu firea62. Explicaţia este următoarea: el nu foloseşte cuvântul „ipostas” ca să arate firea
abstractă, specia ideală, totuşi socoteşte că orice „fire” completă, care există ca „fire”, există şi ca
„ipostas”63.
Teologul grec Ioan Karmiris afirmă că „Părinţii şi teologii ortodocşi de după el au înţeles
expresia o singură fire întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu” evident, ca semnificând un singur
ipostas, o singură Persoană a Cuvântului întrupat şi care a unit în sine în chip neîmpărţit şi
nedespărţit, împreună cu Dumnezeirea şi umanitatea desăvârşită. Ei au considerat deci expresia
aceasta ca identică cu aceea a Sfântului Evanghelist Ioan: „Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan I,
14)64.
d) Consecinţele dogmatice ale unirii ipostatice
Unirea celor două naturi în persoana unirii îşi are consecinţele ei. În descrierea acestor
consecinţe, iese la iveală erezia lui Nestorie.

60
Drd. Vasile IONIŢĂ, „Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile
necalcedoniene”, în revista Ortodoxia, anul 1971, nr. 2, p. 197.
61
John MEYENDORFF, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de Pr. Prof. Nicolai Buga, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisercii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 17.
62
Prof. N. CHIŢESCU, „Formula - O singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”, în revista Ortodoxia, anul
1965, nr. 3, p. 300.
63
Prof. N. CHIŢESCU, „Formula - O singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”..., p. 300.
64
Ioan I. Ică, „Teologul ortodox Karmiris şi preocupările sale ecumeniste”, în revista Ortodoxia, anul 1970, nr. 2, p.
237.

15
 Această unire a Fiului sau Cuvântului cu Tatăl şi cu Duhul în crearea tuturor, dar şi mai
înainte de această faptă poate fi exprimată nu numai prin relaţia Cuvântului cu lumea reală, ci şi
cu Tatăl şi cu Duhul cum îl înţelegea Sfântul Chiril65.

e) Comunicare însuşirilor
Din unirea celor două firi în persoana lui Dumnezeu Cuvântul cea dintâi urmare a unirii
ipostatice este comunicarea însuşirilor, care are loc de la o fire la alta privite în unitatea
persoanei66.
Această comunicare se face numai prin persoana unirii. Numai lui „Hristos” sau „Fiului”
sau „Domnului” îi pot fi acordate simultan atributele divine şi umane, pentru că numai acest
nume înseamnă persoana unirii. Sfântul Chiril a înţeles pe deplin acest important adevăr
hristologic, fixând definitiv doctrina comunicării însuşirilor. Pentru el, „comunicarea însuşirilor
trebuie să fie reală nu prin raportul firilor ca atare, ci prin raport cu ipostasa unică în care aceste
firi sunt unite fizic”67. Pentru o afirmaţie mai puternică Sfântul Chiril adaugă: „Scripturile Sfinte
îl proclamă [pe Hristos] când ca un om întreg, fără ca – potrivit iconomiei – să vorbească de
dumnezeirea lui, când ca Dumnezeu, păstrând tăcerea asupra omenităţii lui. Şi El nu este
nedreptăţit în nici un fel, datorită împreunării celor două elemente într-o unitate”68.
Această problemă este în strânsă legătură cu umanitatea dintre voinţe şi lucrări sau
energii în persoana lui Iisus Hristos.
Modul de comunicare a însuşirilor depăşeşte puterea minţii omeneşti de a o înţelege.
Lipsa de păcat a Mântuitorului este privită de Sfântul Chiril ca o condiţie a răscumpărării, a
dobândirii stării originare a omului: „Căci fiindcă eram în multe păcate şi pentru aceasta eram
supuşi morţii şi stricăciunii, L-a dat Tatăl pe Fiul preţ de răscumpărare pentru toţi, pe Unul
pentru toţi, pentru că toate sunt în El şi El e mai bun decât toţi. A murit Unul pentru toţi, ca toţi
să vieţuim în El”69.
65
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 36.
66
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 155.
67
Arhim. Timotei Traian SEVICIU, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendinţelor
actuale de apropiere dintre biserica ortodoxă şi vechile biserici orientale..., p. 34.
68
Drd. Lucian TURCESCU, „Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei”, în revista Studii Teologice, an 1994, nr. 4-
6, p. 66.
69
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariul Evangheliei Sfântului Ioan, cartea XII, cap. 20, P.G.
LXXIV, col. 737 C apud Drd. Viorica SÎRBU, Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi
problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale (teză de doctorat), Facultatea
de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Bucureşti, 2010, p. 139.

16
 Lipsa de păcat din sfera voinţei şi acţiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul
cunoaşterii. Când Sfântul Chiril îi reproşează lui Nestorie că a atribuit „omului creşterea în
înţelepciune, divizând astfel pe Hristos cel Unul se referă nu atât la exigenţa unei necunoaşteri
omeneşti în persoana Mântuitorului, cât la neînţelegerea unirii ipostatice. Afirmaţia sa e clară:
„Fiul cunoaşte totul”70.

f) Îndumnezeirea firii omeneşti

Temelia şi puterea îndumnezeitoare a firii omeneşti este iubirea. Aşa cum în majoritatea
iubirii divine prin însuşirile şi posibilităţile omeneşti e prezentă şi activă însăşi dumnezeirea, care
s-a coborât fără să se schimbe, la fel o natură omenească, devenită vehicul şi focar al iubirii
divine este îndumnezeită, fără să înceteze a fi natură omenească71.
Hristos a ridicat firea omenească la cel mai înalt nivel de perfecţiune posibilă pentru ea.
La acest nivel ea rămâne totuşi omenească, însă dobândeşte calitatea de-a fi de viaţă făcător.
Această calitate se vădeşte mai ales în momentele principale ale actului mântuirii: patimile,
moartea, învierea Domnului, care au loc în trupul Logosului, singurul care putea împlini acest
triplu rol.
Pentru a evita să creeze o a doua persoană în Iisus Hristos, Sfântul Chiril înclină să
atribuie pătimirea logosului, dar nu cade în theophashism, după cum a fost acuzat de unii: „nu
despărţit de trup, ci mai degrabă împreună cu el şi prin el a primit slava stăpânirii cel care a murit
în virtutea legii trupului şi a unei naturi asemenea nouă care a înviat. Pe de o parte, El a suferit
experienţa omenească a morţii, pe de alta, ne-a arătat lucrarea dumnezeiască a învierii”72.
Hristos e o uşă şi cale spre îndumnezeire pentru noi, pentru că e Dumnezeu şi om. Dacă
ar fi numai Dumnezeu, n-ar putea fi acestea, fiindcă ar fi separat de noi. Dacă ar fi numai om, n-
ar fi iarăşi acestea, pentru că nu ne-ar deschide calea şi n-am putea înainta prin El dincolo de El.
Hristos Se sfinţeşte, ca om primul, pentru ca să ne treacă şi nouă sfinţenia Sa. Şi Se poate sfinţi
El însuşi ca Dumnezeu pe Sine ca om: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi” (Ioan XVII,
19), pentru că e Izvor al sfinţeniei şi creatoare a umanităţii care trebuie sfinţită. Nici o făptură nu
se poate sfinţi pe sine însăşi, ci primeşte sfinţenia de la Hristos prin Duhul Sfânt”73.

70
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 62.
71
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului..., p. 187.
72
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”..., p. 59.
73
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariul Evangheliei Sfântului Ioan apud Drd. Viorica SÎRBU,
Dogma Sfintei Treimi în opera Sfântului Chiril al Alexandriei şi problema reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi

17
 g) O singură adorare a lui Dumnzeu – Cuvântul
În urma unirii lui Iisus Hristos, care are o singură autoritate, demnitate şi stăpânire, I se
cuvine numai o singură închinare, o singură cinstire. Această unică cinstire este o consecinţă a
comunicării însuşirilor între cele două firi în Iisus Hristos şi a participării naturii umane, prin har,
la Dumnezeu.
Sfântul Chiril condamnă pe cei ce nu aduc o singură adorare lui Dumnezeu Cuvântul
întrupat prin anatematisma a VIII-a: „Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul luat de Cuvântul
lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul şi dimpreună preamărit şi că el
este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună”
adăugat continuu ne sileşte să înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură
închinăciune şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul s-a făcut trup: să fie
anatema”74.
Aşadar în actul închinării nu despărţim firea omenească de Cuvântul lui Dumnezeu cu
care s-a unit ipostatic. Pentru Sfântul Chiril „Cuvântul e adorat ca Fiu adevărat şi unic cu trupul
care l-a luat şi când adorăm pe unicul Domn Iisus Hristos, nu e în aceasta decât o singură şi unică
adorare”75.

h) Maica Domnului (Născătoare de Dumnezeu)

Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu, căci „în
aceasta se implică mărturisirea că Cel ce S-a născut din ea nu e o persoană omenească deosebită
de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească”76.
Expresia „Născătoare de Dumnezeu” a fost cea de la care a pornit disputa cu Nestorie şi
condamnarea acestuia de către Biserică la al III-lea Sinod Ecumenic. Concludent Sfântul Chiril
subliniază în anatematisma I: „Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat
Dumnezeu şi că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, căci a născut
trupeşte pe Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care s-a făcut trup: să fie anatema”77.

Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale (teză de doctorat)..., p. 141.

74
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 51.
75
Arhim. Timotei Traian SEVICIU, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendinţelor
actuale de apropiere dintre biserica ortodoxă şi vechile biserici orientale..., p. 37.
76
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misine al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 79.
77
Pr. Dr. Olimp N. CĂCIULĂ, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei..., p. 38.

18
 Sfântul Chiril apare la Efes în 431 ca mare apărător al titlului: Născătoare de Dumnezeu:
„Cel născut din Fecioara e om dacă e considerat exterior, dar e Dumnezeu adevărat dacă e
considerat interior. De aceea şi după naştere, El a păstrat Fecioară pe mama Sa, lucru care nu s-a
întâmplat cu nici unul dintre ceilalţi sfinţi. Fiind o naştere minunată Fecioara poate fi numită
Născătoare de Dumnezeu şi Maică – Fecioară”78.

„Sfârşitul secolului al IV-lea şi întreg secolul al V-lea vor fi martorii deplasării

interogaţiilor dogmatice fundamentale de la chestiunea identităţii divine a lui Hristos sau a
relaţiei lui Dumnezeu cu Dumnezeu către exprimarea modului în care Dumnezeu Se întrupează
sau Se înomeneşte”79. Se dezvoltă în această perioadă două scheme hristologice (schema
alexandrină care favoriza o interpretare mistico-alegorica şi schema antiohiană care era
predominant istorico-literara) în paralel, întâlnirea dintre ele dând naştere unor ample dezbateri.
Ceea ce trebuie să reţinem noi este că teologia Sfântului Chiril a devenit teologia
Bisericii, el fiind cinstit ca sfânt şi învăţător, iar mărturisirea sa de credinţă rămâne mărturisirea
întregii Biserici a lui Hristos: „Aşadar noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl atotputernicul,
făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute şi Unul Domn Iisus Hristos Fiul Său, născut după fire
din El mai înainte de toată veşnicia şi toată lumea. Căci El este lipsit de început în timp
(împreună cu Tatăl Său) şi veşnic împreună cu Odrăslitorul Său, stând pe tron împreună cu El şi
având aceeaşi slavă ca şi El, apoi încununat cu egalitatea (deopotrivă starea) faţă de Tatăl Său
în toate privinţele. Căci Fiul este formă şi strălucire a hipostazei Tatălui Său. Noi credem în chip
asemănător şi în Duhul cel Sfânt, socotindu-l pe Dânsul că nu este deosebit şi străin de firea cea
dumnezeiască. Căci El este din Tatăl în chip firesc, purcezând prin Fiul în făptura zidită. Căci în
felul acesta este cugetata ca fiind una deofiinta şi având aceeaşi slavă deopotrivă de mare,
Trimea cea Sfântă şi vrednică de închinare. Şi noi spunem că Însuşi Cuvântul, Cel Unul Născut
al Său, născut în chip negrăit din fiinţa lui Dumnezeu şi tatăl, Ziditorul Veşniciilor, cele prin
care toate şi în care se află toate, lumina cea adevărată, firea care la toate dă viaţă, a venit în
vremurile cele mai din urmă ale veşniciei, prin bunăvoirea Tatălui Său, pentru ca să se
mântuiască neamul cel de pe pământ, care căzuse în blestem şi care a fost coborât din pricina
păcatului în moarte şi în putrezire. El a luat sămânţa lui Avraam, după Scripturi, şi S-a făcut

78
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, „Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole patristice”..., p. 62.
79
Pr. Sorin ŞELARU (coord), Viorel COMAN, George GHERGA, Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade
Ecumenice..., p. 138.

19
părtaş de trupul şi sângele (omenesc) adică S-a făcut om. Şi luând trup şi făcându-l să fie acesta
trupul Său propriu, a născut cu trupul de către Sfânta şi de Dumnezeu Născătoarea Maria”80.
La final, cea mai importantă concluzie este că la Sfântul Chiril toate sunt deopotrivă ale
Tuturor Celor Trei, prezenţă, cuvânt, participare, lucare, slavă, şi într-un cuvânt, tot ceea ce dă
firii dumnezeieşti frumuseţea sa, însă, Duhul Sfânt e cel în care se păstrează întreaga energie a
Celui Care iese şi ni se dă prin credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

80
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Cuvântare către împărătese, traducere de Constantin Daniel, manuscris
dactilografiat în arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la Mănăstirea Antim, pp. 128-
129.

20