Introducere

Culorile sunt cercetate de diferite domenii. În fizică culoarea este definită ca lungimea de undă
a luminii pe care ochiul uman o percepe. Psihologia cercetează culorile ca efectul pe care
acestea le produc asupra psihicului uman. În literatură, în special în poezie, culoarea exprimă
starea eului liric. În poezia simbolistă. Scriitorul crează o imagine vizuală cu ajutorul culorilor
(George Bacovia, Ion Minulescu).
Culorile au și o caracteristică culturală, la diferite popoare având anumite semnificații, de
exemplu în China și în Japonia albul e simbolul morții, iar în Occident al vieții.
Noi, în această teză ne propunem să studiem culorile din punct de vedere lingvistic.

DEX-ul definește culoare ca ”însușire a luminii determinată de compoziția sa spectrală, care

permite ochiului să perceapă în mod diferit radiațiile vizibile incidente pe retină, având aceeași
intensitate, dar lungimi de undă diferite. ♦ Proprietate a corpurilor de a absorbi inegal diferitele
componente monocromatice ale luminii, modificând astfel compoziția luminii împrăștiate sau
transmise de ele; aspectul colorat al corpurilor.
 Capitolul I

Într-un articol publicat de Alexandru Ofrim în Dilema Veche, acesta afirmă că: „în ştiinţele
socioumane, culoarea este un cîmp de bătălie, un loc de confruntare şi de dezbateri aprige între
diverse orientări. S-a pus întrebarea: ce rol joacă natura şi ce rol are cultura în această
categorizare şi numire a culorilor? În funcţie de răspuns, psihologii, lingviştii, antropologii
formează două mari tabere: una evoluţionist-universalistă şi alta culturalist evoluţionistă.
Conform opiniilor evoluţioniste, denumirile de culori şi chiar percepţia culorilor ar fi evoluat
în cursul istoriei umanităţii. Cu alte cuvinte, limbajul culorilor şi percepţia culorilor sînt acelaşi
lucru, iar diferenţele de limbaj reflectă diferenţele de percepţie”.

Lingvistul Paul Kay și antropologul P. Kay, în anul 1969, în urma cercetărilor efectuate,
lansează cartea „Basic Color Terms: Their Universality and Evolution ” ( Termenii cromatici
de bază: universalitatea și evoluția lor). Această carte se bazează pe date lexicografice culese
de la vorbitorii a douăzeci de limbi. Concluzia la care au ajuns cei doi cercetători e că
terminologia culorilor evoluează de la un set simplu, care e bazat pe două categorii: luminos
și întunecat și apoi se adaugă noi cuvinte într-o ordine fixă până la setul complex, alcătuit din
11 culori de bază: negru, alb, roşu, verde, galben, albastru, maro, portocaliu, roz, violet şi gri.
Astfel cei doi cercetători au observat o lege universală privind culorile și pe măsură ce
societatea evoluează, se adaugă noi termeni cromatici. „Procesul este dublat de un evoluţionism
tehnologic: cu cît sînt mai „avansaţi“, vorbitorii unei limbi au o mai mare nevoie de a distinge
culorile şi, în consecinţă, apar mai multe cuvinte pentru a le desemna. Însă există mereu o
constrîngere biologică universală în procesul trecerii de la un stadiu la altul.” (1)

„Potrivit celebrei ipoteze Sapir-Whorf, percepţia culorilor ar fi orientată de limbaj. Vocabularul

culorilor influenţează percepţia culorilor. Adică identificăm doar culorile pentru care dispunem
de cuvinte. De exemplu, am vedea doar alb, negru şi roşu nu pentru că în realitate ar exista doar
aceste culori, ci pentru că în cultura respectivă nu există decît aceste cuvinte în lexicul
culorilor. Culturaliştii insistă asupra faptului că nu există diviziuni „naturale“ ale spectrului
culorilor şi că decupajul în continuum-ul experienţei cromatice este făcut de fiecare cultură în
parte. Aşadar, frontierele între culori şi nuanţe, clasificarea acestora depind de cultura celor
care le privesc! Apoi, peste tot, culorile, dincolo de proprietăţile lor concrete, sînt implicate
într-o vastă reţea de semnificaţii simbolice, sociale, religioase etc., foarte diferite de la o cultură
la alta şi, în consecinţă, departe de a fi universale. ” (1)

Termenii cromatici sunt în interdependență cu cultura populației. Alexandru Oferim în articolul

său compară percepția europenilor față de culoare și a celor din culturile africane sau a
eschimoșilor. Pentru europeni nu contează natura și textura obiectului. Pentru japonezi
contează luminozitatea, iar eschimoșii au mai mulți termeni ce desemnează nunațele zăpezii.
(1)

Aceste exemple ne demonstrează că culorile au o puternică influență culturală, și că

vocabularul cromatic oglindește cultura.
Umberto Eco în eseul său ”Cum cultura influențează culorile” consideră că percepția cromatică
e influențată de limbă. Culorile provoacă emoții, având o trăsătură subiectivă.

În acest articol, semioticianul redă un pasaj din Aulus Gellius (encicopledie latină din sec. II,
î.Hr.) în care Gellius discută cu poetul Fronto și filozoful Favorinus. Favorinus a observat că
ochiul poate vedea mai multe culori decât există termeni pentru a denumi aceste culori,
Favorinus spune că rufus (roșu) este o denumire, dar e o diferență dintre roșul sângelui, roșul
șofranului și roșul aurului. Sunt diferite tipuri de roșu, dar latina pentru a le defini trebuie să
recurgă la adjective care derivă din numele obiectelor, astfel numim flammeus pentru roșul
focului, sanguineus pentru roșul sângelui, aureus pentru roșul aurului. Favorinus spune că
greaca are mai multe denumiri pentru culori, dar Fronto îi răspunde că și latina are mulți
termeni și că cineva care se referă la roșu poate folosi fulvus(galben roșiatic), flavus (auriu),
rubidus( roșu), poeniceus, rutilus(galben roșiatic), luteus(galben șofran), spadix(brun).

Eco aduce exemple din literatura latină. Fulvus este asociat de Virgil și alți scriitori cu coama
leului, cu nisipul, lupii, aurul, vulturii, dar și cu jaspul. Flavae e părul blondei Dido, frunzele
de măslin, și râul Tiber din cauza noroiului avea culorea galben-gri și era numit Flavius.
Ceilalți termeni se referă la diferite nuanțe de roșu, de la roz pal până la roșu închis. Luteus
pentru Pliny e gălbenușul ouălui, iar pentru Catullus sunt macii. Un alt exemplu e culoarea
verde, în latină viridis, e asociat cu iarba, cerul, copacii, papagali, marea. (2)

Dar de ce același termen poate fi asociat cu mai multe obiecte?

Un aspect important de care trebuie să ținem cont e că fiecare cultură percepe într-un anumit
fel culorile după îndelitnicirile sale. Umberto Eco explică astfel multitudinea de termeni ce
definește un singur concept: ”Roma, în al doilea secol, era populată cu mulți oameni de diferite
culturi. Imperiul se întindea pe o suprafață imensă. Fiecare cultură avea propria percepție a
culorii. Din punct de vedere diacronic, Aulus Gellius a încercat să adune toate codurile de două
secole de lieratură latină, și din punct de vedere sincronic, codurile din diferitele culturi
nelatine.”(2)

Lingvistul John Lyons consideră că culoarea e produsul limbajului sub influența culturii.
([Link]

1.2 Câmpul semantic

În secolul XX se insistă pe definirea a unităților limbii și astfel apar primele dezbateri. Noțiunea
de câmp semantic e cercetată de mai mulți lingviști. Întreg lexic al unei limbi era văzut ca o
structură complexă, alcătuită dintr-un ansamblu de microsisteme.

Începând cu anii ’30 ai secolului al XX-lea, obiectivul principal în argumentarea existenţei

câmpurilor lexicale devine demonstrarea interdependenţei conţinuturilor semantice ale
cuvintelor care formează un câmp lexical.(4, pag.15)

Sunt două abordări ale câmpului lexical: cea tradițională, din punct de vedere diacronic (Jost
Trier, Leo Weisgerber) și cea structuralistă, din punct de vedere sincronic, formulată de Eugen
Coșeriu.
,,Primele încercări de teoretizare şi de relevare în mod concret, prin exemple, a existenţei
câmpurilor lexicale în limbă sunt legate direct de începuturile structuralismului european şi îşi
afirmă originile în concepţia lui Wilhelm von Humboldt despre limbă, şi anume că aceasta
se organizează la toate nivelurile ei într-un mod specific şi în acord cu întreaga cultură a
vorbitorilor acelei limbi. ” (4, pag.24)

Câmpul semantic a poate fi definit în mai multe moduri.

În accepția lui Dinu Moscal ,,teoria câmpurilor lexicale are ca rezultat evidențierea și descrierea
structurilor existente la nivelul lexicului bazate pe anumite distincții semantice, ceea ce oferă
o perspectivă clară în situații tratate oarecum neordonat în dicționare”. (3, pag.10)

,,Un câmp lexical presupune existenţa unor raporturi la nivel semantic între cuvinte ca elemente
individuale ale limbii, raporturi prin care lexicul unei limbi este organizat în nişte grupe care
acoperă o arie semantică unitară, bazată pe o interdependenţă a semnificaţiei elementelorce o
compun. Indicaţiile de bază date mai sus în termenii cei mai generali arată că preocupările
majore în teoria câmpului lexical trebuie să se axeze pe două aspecte: r a p o r t u l şi e l eme n
t e l e între care se stabileşte raportul.”(4,Pag.21)

Eugen Coșeriu definește câmpul lexical ca: ,,O structură paradigmatică constituită din unități
lexicale ce se repartizează unei zone de semnificație comună și se află în opoziție imediată
unele cu altele.” (3, pag.3)

,,Câmpul lexical face parte dintre structurile lexematice paradigmatice primare. La acest nivel
câmpul lexical se opune clasei lexicale, care se bazează pe o trăsătură comună și nu se supune
criteriului opoziției imediate, ci formează o clasă prin combinații lexicale sau gramaticale la un
anumit lexem. Structurile primare sunt numite așa deoarece nu există vreun raport prim-secund
între elementele componente, așa cum este cazul la cele secundare, unde un element prim este
supus unui proces de schimbare: modificarea (pădure-pădurice), dezvoltarea (pădure-
împăduriri) și compunerea (ai-de-pădure, lumină-de-pădure).” (3, pag. 3)

,,Câmpul lexical nu se prezintă ca un întreg ale cărui elemente trebuie identificate, ci este un
întreg la care se ajunge de la lexem, urmărind raporturile sale cu alt(e) lexem(e) până la
identificarea unei structuri complete a unui câmp pe baza unei trăsături caracteristice tuturor
elementelor componente , câmp care poate funcționa ca o unitate complexă în raport cu un alt
câmp privit ca o altă unitate complexă.” (3, pag.6).

Caracterul de sistem al cuvintelor unei limbi a fost demonstrat în mod convingător de Saussure,
care a făcut uz, în acest scop, de noţiunea de „grupuri asociative” (constelaţii). Acest lucru
poate fi ilustrat prin următorul exemplu românesc: un cuvânt ca temător este asociat mai întâi
cu a (se) teme–temere–temut–teamă, teamăt (şi după acelaşi tipar poate fi examinată şi seria
de cuvinte cheltuitor–a cheltui–cheltuială–cheltuit etc.). Unităţile de mai sus intră într-un
ansamblu de cuvinte asemănătoare (sau identice) ca formă şi/sau sens (sinonime, paronime,
omonime etc.).Gruparea cuvintelor în serii asociative e o primă dovadă că vocabularul are
caracter sistematic.”.

Expresia „câmp semantic” a fost introdusă de G. Ipsen, în 1924, iar teoria câmpurilor
semantice, propusă de J. Trier, ţine de prima jumătate a secolului al XX-lea. Trier defineşte
câmpul semantic drept un ansamblu de relaţii între cuvinte care au semnificaţie în virtutea
acestor relaţii ca urmare, o semnificaţie există numai în cadrul unui câmp. Fiecare câmp
semantic formează, împreună cu altele, un câmp mai întins şi aşa mai departe, până se ajunge
la ansamblul general al lexicului limbii, câmpul semantic cel mai vast, acesta având aspectul
unei combinaţii de subsisteme, fără goluri sau suprapuneri. (5,Pag.2)

Gruparea cuvintelor în serii asociative e o dovadă că vocabularul are caracter sistematic,

dispunerea sistematică a cuvintelor unei limbi fiind demonstrată, aşa cum s-a amintit mai sus,
de F. de Saussure, care a folosit noţiunea grupuri asociative. Cuvintele unei limbi date sunt
grupate în interiorul diferitor câmpuri semantice, iar un câmp semantic este constituit dintr-un
cuvânt împreună cu conceptele înrudite ale acestuia. (5, pag.3)

Distincţiile pe baza cărora Trier delimitează domeniul de cercetare sunt: limbă–gândire, limbă–
vorbire, ergon–energeia, sincronie–diacronie, limbă–realitate. Una dintre observaţiile cele
mai importante de la Trier este făcută în analiza opoziţiei dintre limbă şi gândire, unde acesta
distinge între „câmp conceptual” şi „câmp lexical (semantic)”, primul fiind un complex
semantic dat prin experienţă, care corespunde ca întreg câmpului lexical, dar care se prezintă
nestructurat, limba fiind cea care intervine şi îi organizează conţinutul.

Analiza acestei distincţii are ca rezultat poziţionarea câmpului lexical în următoarea structură
ierarhică: cuvânt – câmp lexical – limbă – gândire – realitate conceptuală –realitate ontică.
Teoria lui Trier, preluată ulterior de alţi cercetători, n-a fost scutită de critici vehemente,
provocate mai întâi de imposibilitatea de a admite o imagine atât de armonioasă şi de perfectă.
Despre o organizare clară se poate vorbi numai în anumite sectoare ale lexicului, şi aici au fost
citate exemple precum seria numeralelor sau termenii de înrudire.

Fiecare limbă are un „mozaic” semantic propriu, specific, ea exprimând individualitatea

poporului care o vorbeşte, motiv pentru care Trier a fost învinuit de neohumboldtianism.
Sistemul câmpurilor semantice ordonează gândirea, deci suntem puşi în faţa afirmaţiei
neopozitiviste că limba determină gândirea. Importanţa acestei teorii constă în elaborarea unei
metode de structurare a lexicului, de determinare a influenţei limbii asupra gândirii.(5, pag.3)

O reevaluare şi o reinterpretare valorică a teoriei câmpurilor lexicale a realizat renumitul

lingvist Eugeniu Coşeriu. Analiza în perspectivă evolutivă a teoriei câmpului lexical, de la
primele încercări până la teoria structurală elaborată de E. Coşeriu, şi a problematicii legate de
baza raporturilor care formează câmpurile lexicale are ca rezultat obţinerea unei viziuni
generale asupra acestei teorii şi a diferitelor modalităţi de percepţie a structurării lexicului,
începând cu ideile de ordin general ale lui Humboldt şi cu primele teoretizări asupra posibilităţii
de a descoperi un sistem în lexic. Diferitele perspective, precum şi caracterul neunitar al
multora dintre ele, delimitarea imprecisă a domeniului de studiu, utilizarea unui instrumentar
neadecvat obiectului supus cercetării, toate acestea au condus la diferite teorii ale câmpului
lexical. Urmărirea acestei evoluţii, de la Trier şi până la modelul coşerian, are avantajul
percepţiei clare a obiectului de studiu şi al evitării falselor probleme, deja abordate în studiile
de lexicologie. Mai mult, interpretarea corectă a teoriei coşeriene conduce la o dezvoltare şi o
reaşezare a rezultatelor teoriei câmpurilor semantice şi la o distincţie clară între diferitele
structuri lexematice. (5, pag.4)

E. Coşeriu ajunge la concluzia că delimitarea câmpului sau a subansamblului lexico-semantic

prezintă interes teoretic şi practic. Criteriul de delimitare este de natură semantică. Termenii
unui subansamblu sunt reuniţi pe baza unor proprietăţi semantice comune. Astfel, câmpul
lexico-semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice dintre cuvinte.
Pe baza trăsăturilor semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate pe care le
denumesc, cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic. Astfel,
numele de rudenie, numele de culori, denumirile locuinţelor, denumirile animalelor domestice
sau sălbatice, denumirile instituţiilor, denumirile părţilor corpului, denumirea gradelor militare
etc. pot servi drept exemplu de câmpuri lexico-semantice. Între termenii subansamblului se
stabilesc şi diferenţe semantice exprimate prin seme variabile. Un subansamblu dintr-o limbă
anume are existenţă practică numai după efectuarea analizei câmpului, după ce sunt puse în
evidenţă opoziţiile semantice caracteristice lui. Câmpurile sunt considerate structuri
paradigmatice, fiind vorba de alegerea unui singur termen al unei asemenea structuri, într-un
context lexical determinat. Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care aparţin aceluiaşi
domeniu şi care au trăsături de sens comune. În câmpul lexical intră sinonimele acestor cuvinte,
inclusiv derivatele lor, şi expresiile care le cuprind . (5, pag.

În opinia lui Eugeniu Coşeriu, „câmpul este o structură paradigmatică care constă din unităţi
lexicale (lexeme), care îşi împart o zonă de semnificaţie comună şi care se află unele cu altele
în opoziţie nemijlocită; aşa, de exemplu, verbele de deplasare formează un câmp lexical: a
merge pe jos–a alerga–a fugi–a zbura–a înota–a merge cu un vehicul, tot aşa bătrân–
vechi/tânăr–nou sau adjectivele care indică temperatura (rece–răcoros–călduţ– cald–
fierbinte)” (Coseriu 1974: 34). Câmpul lexical este definit astfel ca fiind constituit de termenul
prezent într-un punct dat al lanţului vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi exclude. Dacă ceva
e albastru, se exclud alte culori – verde, roşu, negru. Termenii trebuie să aparţină aceluiaşi
câmp. Eugeniu Coşeriu compară câmpurile lexicale cu sistemele de consoane sau vocale în
fonologie, deoarece acestea sunt analizabile în trăsături distinctive (seme) sau pot fi contrapuse
pentru a stabili opoziţii şi respectiv noi trăsături distinctive, cum ar fi staticitate/dinamicitate,
dimensiune în timp/dimensiune în spaţiu (tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar analogia nu
înseamnă identitate, prin urmare sunt prezentate şi diferenţe între câmpurile lexicale şi
sistemele de vocale şi consoane, de exemplu arhilexemele, care pot fi mai numeroase în
lexematică.(5, pag.

Coșeriu spune că structura semantică a cuvintelor din câmp se prezintă ca un ansamblu de

semne, obiectivul principal în analiza câmpurilor lexico-semantice fiind identificarea relaţiilor
interne ale unui câmp lexical, determinate prin identităţi şi diferenţe, adică prin opoziţiile
semantice care funcţionează în acesta. Realizarea unui asemenea obiectiv e posibilă prin
operaţii de comparare şi diferenţiere. Pentru stabilirea mai riguroasă a relaţiilor de sens prezintă
interes delimitarea claselor şi subclaselor din care este alcătuit un câmp: de exemplu, în câmpul
denumirilor locuinţelor în funcţie de semul „specificul construcţiei” se distinge clasa alcătuită
din lexemele casă, locuinţă, de clasa castel, palat. În această ordine de idei, sunt interesante
opoziţiile semantice obţinute, de exemplu, prin modificări în planul expresiei: lexemele
mamă/tată pot fi înlocuite cu unchi/mătuşă, deoarece semul „linie directă” se înlocuieşte cu
semul „linie colaterală”. De fapt, structurarea şi funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de
tipurile formale de opoziţie, dar şi de sensul ontic, de tipul raportului lor cu realitatea
extralingvistică pe care o organizează (referentul). Aplicând aceste criterii şi combinându-le cu
altele câteva: „numărul dimensiunilor manifestate de opoziţiile unui câmp”; „felul în care
dimensiunile (când există mai mult de una) se combină în interiorul câmpului”; „tipul
raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi a opoziţiilor lor)”, Eugeniu Coşeriu ajunge
la constituirea unei tipologii a câmpurilor lexicale. Astfel, din punctul de vedere al numărului
de dimensiuni care funcţionează în câmpuri, acestea pot fi clasate în două tipuri foarte generale:
câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile simple sau unidimensionale) şi câmpurile cu
mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau pluridimensionale). Sunt unidimensionale
câmpurile adjectivelor privind temperatura, în vreme ce câmpurile adjectivelor privind vârsta
sau câmpurile numelor de rudenie sunt câmpuri pluridimensionale. În câmpul adjectivelor care
privesc temperatura funcţionează dimensiunea semantică „grad relativ de temperatură
constatată prin simţul termic”; iar în câmpul adjectivelor care privesc vârsta avem dimensiunea
„vârstă” şi dimensiunea „clasă desemnată pentru vârsta persoanelor şi pentru vârsta animalelor
şi plantelor”, dar şi pentru vârsta lucrurilor. Câmpul numelor de rudenie se caracterizează prin
dimensiuni ca: sex (masculin/feminin), tipuri de rudenie (rudenie naturală/rudenie socială),
linie (directă/colaterală), grad (primul grad/al doilea grad etc.). Acestea, la rândul lor, pot fi şi
ele de mai multe subtipuri, determinate de tipurile formale de opoziţii pe care se bazează sau
care le caracterizează. Să reţinem că termenii unui câmp lexico-semantic aparţin unei singure
părţi de vorbire.

Criterii de analiză: Un câmp lexical corespunde şi unui sistem categorial, adică unei categorii
a gramaticii (număr, gen, mod, timp, aspect), iar opoziţiile interne ale unui câmp corespund
opoziţiilor care există în interiorul unei categorii gramaticale. Este însă evident că, în general,
câmpurile lexicale sunt nu numai mult mai numeroase, dar şi mult mai variate decât celelalte
paradigme ale limbii. Astfel, sarcina unei tipologii a câmpurilor se reduce la determinarea
acestei diversităţi de structurare. În prezent, în analiza câmpurilor lexico-semantice se invocă
mai multe criterii de interpretare care se axează pe factorul semantic. Pe baza acestor criterii se
face delimitarea semelor comune, a claselor paradigmatice într-un câmp, a relaţiilor semantice
(identităţi, opoziţii) din fiecare paradigmă a unui câmp, se alcătuieşte inventarul câmpului (de
la 50 de termeni în cazul numelor de rudenie la aproape 200, de exemplu, pentru termenii
cromatici), se face analiza contextuală în câmpurile lexico-semantice. Ultimul criteriu
contribuie la dezambiguizarea sensurilor cuvintelor polisemantice ce aparţin aceluiaşi câmp
(denumirile fenomenelor sonore) sau mai multor câmpuri alcătuite din adjective.

În studiile de specialitate, câmpurile lexico-semantice sunt definite drept fragmente

(subansambluri, mulţimi) din ansamblul lexical al unei limbi care grupează numai denumiri
înrudite din punctul de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun,
„arhilexem”, modalităţi de clasare a cuvintelor dintr-o limbă, dintr-o etapă a ei sau din mai
multe limbi, cuvinte care exprimă un sistem de idei, ceea ce oferă obiectivitate principiului de
segmentare a vocabularului. Nu toate cuvintele din lexic pot fi clasificate în câmpuri, ci numai
părţile organizate şi stabile. În cazul câmpurilor cu o structură complexă, se delimitează
elemente cu un număr mai mare de trăsături comune (nucleul) şi altele, cu un număr mai mic
de trăsături comune (periferia). Există câmpuri concrete (alcătuite din substantive concrete:
denumiri de animale, locuinţe) şi abstracte (vocabularul afectivităţii). Nu există un tip universal
de câmp lexico-semantic şi fiecare câmp poate pune probleme proprii în procesul de analiză;
astfel, determinarea relaţiilor de sens între cuvintele câmpului prezintă interes din punct de
vedere teoretic şi aplicativ.

În fine, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre încă un tip de relaţii dintre semantica unor unităţi
lexicale aflate în componenţa unor câmpuri lexico-semantice care contribuie în mod direct la
identificarea sistemului în lexic. Este vorba despre microcâmpurile sau paradigmele lexico-
semantice cu elemente între care există relaţii inclusive, ierarhice sau hipo-hiperonimice. Acest
tip de paradigme lexico-semantice, identificat iniţial de Eugeniu Coşeriu, este examinat detaliat
în studiile lui Otto Duchaček (Duchaček 1962; Duchaček 1964; Duchaček 1972) şi Silviu
Berejan (Berejan 1978). În această ordine de idei, este edificator exemplul ce urmează. Astfel,
în limba română contemporană există următoarele microsisteme lexicale: oaie câine berbec
oaie câine căţea Iniţial, aceste microsisteme nu aveau arhilexeme sau hiperonime, de aceea,
sub presiunea sistemului, unul dintre hiponime (oaie şi câine), extinzându-şi volumul semantic,
a devenit hiperonim (oaie şi câine), în funcţie de importanţa şi valoarea denotaţilor respectivi
pentru viaţa cotidiană a fiecărui popor în parte. De altfel, hiperonim poate deveni atât
hiponimul feminin, cât şi cel masculin. În aceeaşi ordine de idei, propunem să analizăm încă
un exemplu: găină cocoş găină Substantivul găină este moştenit din latină, însă, pentru
exprimarea opoziţiei masculin/feminin, a fost preluat din limbile sud-slave substantivul cocoş,
fapt ce a contribuit la completarea unei celule vide din acest microsistem lexical şi la apariţia
unui nou hiponim masculin. Ulterior, a apărut necesitatea identificării hiperonimului respectiv,
astfel încât substantivul găină şi-a modificat sensul, devenind mai abstract şi mai cuprinzător,
şi, ca urmare, s-a produs completarea încă a unei celule vide şi s-a constituit hiperonimul găină.
Analiza paradigmelor lexico-semantice de acest tip este utilizată cu succes mai ales în procesul
de identificare a structurii semantice a cuvintelor polisemantice pentru prezentarea acestora în
dicţionarele explicative.

În concluzie, se impune constatarea că identificarea câmpurilor lexico-semantice şi a relaţiilor

paradigmatice, sintagmatice, derivaţionale (de formare a cuvintelor sau a sensurilor noi) şi
inclusive (ierarhice sau hipo-hiperonimice) este un suport solid în demonstrarea caracterului
de sistem al limbii.

Capitolul II

TERMENI CROMATICI DERIVAŢI DE LA NUME DE REALII

Svetlana STANŢIERU, lect. sup. univ.,
Aurelia BÎRSANU, lect. sup. univ.,
Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălţi
37
10. Стернин, И. А., О национальном коммуникативном сознании // Лингвистический
вестник.
Вып. 4, p. 44-51, 2002.
11. Фрумкина, Р.М., Психолингвистика: что мы делаем, когда говорим и думаем //
[Link]
BC%D0
%BA%D0%B8%D0%BD%D0%B0
12. Шахнович, М.И., Первобытная мифология и философия, Л., Наука, 1971.
TERMENI CROMATICI DERIVAŢI DE LA NUME DE REALII
Svetlana STANŢIERU, lect. sup. univ.,
Aurelia BÎRSANU, lect. sup. univ.,
Universitatea de Stat „Alecu Russo‖ din Bălţi
Motto: Dintre toate calităţile despre culoare este cel mai dificil de vorbit.
(Aristotel)
Resumé: Les hommes ont besoin de couleur. Le monde d‘image qui est composé par une
diversité
des formes de couleurs représente un moyen de communication.
«La faim» de couleur est prononcé. Cette «faim» explique l‘apparition de nouvelles moyens
pour
exprimer les nuances de couleurs, comme: limoniu, toporăşiu, scorţişoriu, corbiu, lemniu,
cînepiu etc.
Mais, dans la communication on a besoin d‘exprimer les nuances spéciales qui provoque
l‘apparition de ces mots dérivés du nome de l‘objet qui a cette couleur.
Mots-clés: chromatique, réel, nomination, dérivation, champ sémantique.
Deşi interesul pentru termenii cromatici nu mai constituie o noutate în lingvistica românească,
atestăm noi şi varii aspecte în abordarea cromaticii, ceea ce demonstrează complexitatea
fenomenului dat. Cercetătoarea Angela Bidu-Vrănceanu opinează că lucrările existente arată
că
sistemul lexico-semantic al numelor de culoare în limba română este unul complex, atît prin
numărul
mare de lexeme identificate, cît şi prin existenţa aşa-numitelor „zone limitrofe” între mai
multe cîmpuri semantice (Bidu-Vrănceanu 1976).
Conceptul de cromatică desemnează arta, meşteşugul de a prepara şi de a folosi culorile.
Imaginile cromatice sînt rezultatul percepţiei individuale a creatorului, iar polisemantismul
cromatic
derivă din viziunea proprie asupra universului material şi spiritual.
Sorin Stati, în Douăzeci de scrisori despre limbaj, afirmă: „toţi oamenii normali văd culorile
la fel. Ei pot distinge nuanţe cromatice foarte multe, dar au la dispoziţie, pentru a le clasa
lingvistic, un stoc de cuvinte mic, cum sînt roşu, verde, negru etc., la care se adaugă termenii
cu
rezonanţă metaforică: vişiniu, cărămiziu, ruginiu, liliachiu, cafeniu etc. Numărul cuvintelor ce
se
pot crea astfel, plecînd de la comparaţia cu fructe şi alte obiecte, este desigur foarte mare şi
oricînd
cineva poate adăuga elemente noi la inventarul existent şi consacrat. Faptul acesta l-a
determinat
pe John Lyons, un eminent semantician englez, să afirme în cartea sa Semantica structurală
(1964) că într-o limbă, de pildă în engleză, „cîmpul”, zona continuă a culorilor, poate fi
divizat la nesfîrşire cu ajutorul cuvintelor” (Stati 1973: 110).
În urma consultării dicţionarelor româneşti, constatăm că şi în limba română „termenii
cromatici formaţi de la numele unui obiect, la care se adaugă un sufix, de obicei -iu” (zmeuriu
=
zmeură + -iu, lemniu = lemn + -iu, corbiu = corb + -iu etc.) sînt destul de numeroşi (am
înregistrat
un (sub)ansamblu de 110 termeni, vezi Anexa). În demersul nostru vom cerceta termeni
derivaţi din (sub)ansamblul numelor de culori şi anume numele obiectului / referentului X +
un
sufix (-iu, -os etc.).
Cu referire la subiectul în discuţie, cercetătorii Angela Bidu-Vrănceanu şi Ion Coteanu stabilesc
două tipuri de relaţii: 1) raporturi de desemnare, ceea ce ar reprezenta structura referenţială
şi 2) raporturi de semnificaţie (zona propriu-zis structurală) (Coteanu, Bidu-Vrănceanu 1975:
226).
În demersul nostru, vom supune analizei termenii ce au la bază numele de culori moştenite
din latină (alb, negru, verde, roşu, galben, albastru, numite şi culori-prototip, culori de bază /
primare) şi culorile maro şi sur/gri. Primele – cele şase cuvinte cromatice – sînt considerare în
cercetările semantice consacrate fenomenului „culoare” din limba română termeni
fundamentali
ai paradigmelor cromatice sau cuvinte-axiomă, în sensul că toate celelalte unităţi lexicale care
exprimă ideea de culoare se raportează din punct de vedere semantic, în primul rînd, la acestea.
Culorile maro şi gri sînt culori rezultate din suprapunerea unor culori, dar care grupează în
jurul
38
lor de asemenea o serie cromatică bogată, prin raportare la diferite realii. Silvia Pitiriciu afirmă
că
„definiţiile termenilor cromatici includ reprezentarea unui obiect concret, a cărui caracteristică
este culoarea respectivă. De aceea aspectul referenţial este foarte important în descrierea
numelor
de culori. El este şi cel care facilitează învăţarea termenilor cromatici” (Pitiriciu 2009: 115).
Ne-am referit în cercetarea noastră, în special, pornind de la definiţiile culorilor primare
atestate în dicţionarele româneşti. Astfel, dacă alb este explicat, de exemplu, „care are culoarea
albă a zăpezii sau a laptelui” cu referire la „obiecte, plante sau părţi ale lor, părţi ale unor fiinţe
etc.” sau cu referire nemijlocită „despre culori” – „ca zăpada, ca laptele” (DEXI 2007: 44),
atunci vorbitorul va asocia foarte uşor, prin analogie / sugestie, culoarea albă cu argintul,
brînza,
colilia, fildeşul, laptele, lilia /crinul, marmura, smîntîna, varul etc., creînd derivate-nume de
culoare de la obiectul concret de la al căror nume s-au format: argintiu „de culoarea argintului;
alb-strălucitor”, brînziu „de culoarea brînzei; alb”, coliliu „de culoarea coliliei; alb ca colilia”,
fildeşiu „de culoarea fildeşului; alb-mat”, lăptos „de culoarea sau cu aspectul laptelui”, lilial
„de
culoarea crinului alb; alb-strălucitor”, mărmuriu „alb ca marmura”, salcîmiu „de culoare
albăgălbuie,
ca florile salcîmului”, smîntîniu „de culoarea smîntînii; alb-gălbui”, văros „de culoarea
varului; alb-murdar; albicios” etc.
De viabilitatea acestor formaţii în limba română ne convingem lecturînd operele scriitorilor
români. Propunem, în acest sens, cîteva exemple excerptate din opere literare româneşti:
„Blonziu aleargă cu braţele îndoite sportiv, însufleţite de o bîţîială sincopată: bicepşii
îmboboşaţi,
jumătate arămii – jumătate brînzii, amintesc de o pereche de sîni abia înmuguriţi, mîngîiaţi
de soare peste sutien.” (Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, p. 176); „Părintele Atanasie
trecu degetele prin caierul coliliu al bărbii.” (Cezar Petrescu, Întunecare, II, p. 264); „Rochia
străvezie
îi dezmiardă trupul. Gulerul de fir brodat cu pietre scumpe se răsfrînge pe umerii fildeşii,
iar în faţă i se odihneşte pe sînii rotunzi ca două portocale.” (Liviu Rebreanu, Adam şi Eva, p.
89);
„<…> oameni înalţi şi bălani din ţinuturile baltice, figuri de mongoli de la marginea Tibetului,
un caucazian cu figura albă, feminină, şi cu ochii şi părul brun în faţa lăptoasă, ca tipurile
reprezentative de rasă albă din atlasurile geografice...” (Cezar Petrescu, Întunecare, I, p. 229);
„Un om înalt îmi făcea semne. Sta cu spatele lipit de faţada unei case şi statura abia i se desluşea
pe fundalul văros.” (Mircea Ciobanu, Martorii, în martorii. epistole, tăietorul de lemne, p.
154).
Negru, definit în DEXI: „care nu reflectă lumina, absorbind-o în întregime; care are culoarea
cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui” (DEXI 2007: 1240) constituie una
dintre culorile ce are o „prezenţă” mai mult decît de invidiat în realitatea extralingvistică, dar
şi
pe dimensiune „simbolistică”, relevată fiind prin multiplele nuanţe, tonalităţi, care, evident,
permit
luxul unei exacte exprimări. În această ordine de idei, prezentăm şirul sinonimic al lui negru
prin derivatele de la nume de realii: cărbuniu „de culoarea cărbunelui; negru-cenuşiu”, cerneliu
„de culoarea cernelii16; negru”, corbiu „care are culoarea penelor de corb; negru ca pana
corbului”,
funinginiu „de culoarea funinginii (negru); funinginos”, noptos „de culoarea nopţii; negru”,
păcuriu „de culoarea păcurii; negru”, pămînteniu / pămîntiu „care este de culoarea pămîntului;
cadaveric; livid”, porumbiu (reg.) „de culoarea porumbei; negru-vineţiu”:
„<…> ţipătul / ca o ţîşnitură de cremă cărbunie / eruptă din tubul nimerit întîmplător / sub
călcîiul ghetei căreia / îi faci luciu...” (Leo Butnaru, Paradoxalul raport dintre neagreabil şi
desăvîrşit,
în Puntea de acces, p. 135); „Ajuns iar şi iar la fîntînă, tot aşteptam să-l văd pe meşter în
uşa morii – bărbat cu mustaţă, neobişnuit de lat în spete, cu mîini lungi şi grele, care se agitau
de
fiecare dată cînd vorbea cu noi, cei veniţi la dînsul cu ideea de «proiect», faţă colţuroasă şi arsă
de
soare, nas mare, borcănos, ochi căprui, dinţi puternici de om sănătos, păr des, corbiu…”
(Andrei
Burac, Între somn şi veghe, p. 38); „Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire,
în
adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă… ci, limpeziţi, nespus de
adînci, te-ai fi uitat zile întregi în ei.” (Mihai Eminescu, Cezara, în Opere, II, p. 99); „Portăreasa
era fericită că îl găsise pe Soso, iar Angelo era la fel de fericit că dăduse sub perna sa de cămaşa
de mătase rubinie, chilotul pletoric şi sîngeriu şi sutienul păcuriu ale Georgianei, care-i sugerau
că fata e pe undeva pe aproape şi că, în curînd, urma să deschidă uşa şi să dea năvală în
încăpere.” (Dumitru Crudu, Măcel în Georgia, p. 181); „Cînd ai plecat, / buzele tale pămîntenii
16 Cerneală (reg.) „culoarea neagră cu care se vopsesc materiile textile şi părul; negreală”.
39
au sărutat pentru prima dată / pămîntul, / pe mine vreau să mă săruţi din fiecare petală.” (Vasile
Iftime, Duminica fiului rătăcitor, în Fluturi în cutia poştală, p. 50); „Pe chipul lui pămîntiu
sticleau bolnăvicios doi ochi încadraţi de rame vineţii.” (Oleg Serebrian, Cîntecul mării, p.
320).
Albastru este definit „care are culoarea cerului senin, a mării” (DEXI 2007: 44). Prin
urmare, poate fi definit şi prin raportare la alţi referenţi de culoare albastră, creînd derivate de
la
aceştia: azuriu „care este de culoarea cerului; albastru-deschis, ca azurul”. Dat fiind că albastru
este definit „în unele dicţionare mai vechi ca o nuanţă mai deschisă a culorii vinete” (vînăt,
adică
„albastru mai închis”), vom include aici şi: liliachiu „de culoarea florii de liliac”, micşuniu „de
culoarea micşunelei; violet”, pătlăginiu „de culoarea pătlaginei; vînăt; violet-închis”, siniliu
„de
culoarea sinelii; albăstrui; albastru-palid; ultramarin”, pruniu „de culoarea prunii; vineţiu”,
stînjeniu „care este de culoarea stînjenelului”, toporăşiu „de culoarea toporaşului; violet”,
vioriu
„care este de culoarea viorelelor; violet-deschis; liliachiu” etc.:
„În nemărginire sub cerul liliachiu, ieşea cîteodată un vultur şi plutea în razele calde, pe
vînturile uşoare, ca pe o apă.” (Mihail Sadoveanu, întîia iubire, în întîia iubire, p. 17); „Cînd
fu
la o distanţă oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de
douăzeci şi cinci de ani, cu anteriu de şamalagea morico, cu fermenă de croazea pembe, încins
cu un şal pătlăginiu şi legat la cap turceşte cu un taclit în vărguliţe.” (Nicolae Filimon, Ciocoii
vechi şi noi, p. 74); „ – Copiii mei vor trebui să-mi vorbească limba, zîmbi el fără nicio intenţie,
privind departe peste oraşul siniliu de la aerul de dimineaţă.” (Vlad Grecu, Unde-s zeii
popoarelor învinse, p. 86); „stam în bucătărie pe un pat acoperit cu macat / stînjeniu din lînă
de
oi toarsă de bunica / răşchiată de mine vopsită şi ţesută de mama” (Maria Şleahtiţchi, dumnezeu
n-a murit, în Oleandrii mă strigă roz, p. 47).
Galben este definit „de culoarea aurului, a lămîii etc.” (DEXI 2007: 781). În sfera semantică,
termenul galben a dezvoltat o sinonimie bogată. Astfel, lucrările lexicografice înregistrează o
serie de sinonime din diferite registre stilistice ale limbii: alămiu „de culoarea alamei;
galbenlucitor;
galben-auriu”, auriu „de culoarea aurului; galben-lucitor”, caisiu „de culoarea caiselor;
galben-deschis”, ceriu „de culoarea cerii; galben-închis”, chihlimbariu „de culoarea
chihlimbarului;
galben; gălbui”, duziu „de culoarea dudei”; galben”, granguriu „galben ca la grangur”,
lemniu „de culoarea lemnului”, limoniu „de culoarea lămîii; galben”, lutos „care are culoarea
lutului; galben-roşcat; cafeniu”, mestecăniu „galben-deschis, ca frunza de mesteacăn”, mieriu
„de culoarea mierii; gălbui”, morcoviu „de culoarea morcovului; galben-portocaliu”, năutiu /
nohutiu „de culoarea seminţelor de năut; gălbui”, nisipiu „de culoarea nisipului; gălbui”,
portocaliu
„de culoarea portocalei coapte; galben-roşiatic; oranj”, şofrăniu „de culoarea şofranului;
galben-deschis”, untdelemniu „care are culoarea untdelemnului; gălbui”:
„Era în octombrie. Un octombrie auriu. Şi marea era aurie.” (Irina Egli, Pămînt pustiu, p.
28); „În răstimpul cît sorbea pe îndelete, cu înghiţituri mici lichidul chihlimbariu, el scoase
dintr-o geantă cinci pachete de bancnote roşii, le desfăcu şi, rîzînd în hohote de om beat, începu
să le arunce peste dînsa...” (Nicolae Rusu, Ploaia de aur, în Ploaia de aur, p. 192); „Priveşte,
după hornuri, sus în dreapta / E turnul lămîiu cu verde treaptă…” (Leonid Dimov,
Basorelieful,
în Carte de vise, p. 276); „În cellalt unghi era aşezat un dulap prin ale cărui sticle se vedeau o
mulţime de ciubuce de antep şi de iasomie, cu imamele de chihlimbar limoniu, iar mai sus, pe
o
despărţire făcută într-adins, se vedeau o mulţime de feligene pentru cafea, cu zarfurile lor de
argint, şi cîteva chisele de dulceaţă.” (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, p. 34); „Cu vocea
gata să spulbere în cioburi paharele cu vin mieriu, păstorul Putnei cîntă despre «ţara» lui
înzăpezită de ierni lungi…” (Gheorghe Tomozei, Miradoniz, în ALTAÏR. Poezii. Miradoniz,
p.
313); „Şi poate unde el era atît de sfîrşit de puteri după operaţie, neajutorat, şi ea îşi exercita
meseria pătrunsă de zelul pe care îl dă stîngăcia începătorului şi permanenta grijă de a nu
greşi,
şi plusul de atenţie şi compasiune, anume pentru el, felul îndatorat şi camaraderesc de a fi,
potrivit mai degrabă unei fete urîte, dar ea era bine făcută şi simpatică foc, chiar cu părul
acela
morcoviu şi plină de pistrui.” (Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, p. 280); „Bursuceii
fumurii şi împufaţi, graminelele orbotate pe firişoare ca acele, lăpuşul, ochi rotund cu genele
galbene, sîngele-voinicului, roşu-foc, se amestecă cu sulfina naltă, fragedă şi mirositoare, cu
pupezele mărunte şi conabii, cu ochiul şarpelui ca o pîlnie civită, cu măselarii năutii, cu
jaleşul
aspru şi stînjeniu, şi cu drăgaica stufoasă, fără foaie, parc-ar fi un pămătuf muiat în gălbenuş
de
40
ou.” (Barbu Delavrancea, Din memoriile trubadurului, în Între vis şi viaţă, p. 133); „Costum
nisipiu deci, apoi cravată roşie, apoi şosete de mătase albă, o alură de june sclivisit ai putea
spune, dacă silueta nu ar da semne că se îngroaşă.” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţa
pierdută,
p. 268); „Călare pe-un roib portocaliu / Sfîntul Gheorghe trece pe deasupra patului meu / Cu
aureola crăpată şi suliţa strîmbă hazliu / Înfiptă în limba unui balaur de pleu.” (Ana
Blandiana,
Icoană pe sticlă,în Centrul singurătăţii, p. 124); „Anghelul dădu uşor la o parte plăpumioara,
şi
ea de nor subţire, coborîndu-şi picioarele uşor şofrănii direct în cipicii pufoşi, ca două păpădii
nu
că mari, ci uriaşe.” (Leo Butnaru, Ruleta românească, p. 146); „Anica plecă ochii în pămînt,
roşie mac. Avea ciuboţele cu toc înalt şi ciorapi de lînă albă, bariz untdelemniu cu flori
verzi.”
(Cezar Petrescu, Întunecare, II, p. 217).
Verde este definit „care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetaţiei fragede / de vară”
(DEXI 2007: 2160). Verdele intră în relaţie de sinonimie cu derivate de la realii de tipul:
broticiu
„verde ca brotacul; verde-gălbui”, curechiu „verde-închis, ca varza”, fistichiu „de culoarea
fisticului; verde-gălbui”, măsliniu „de culoarea măslinei; galben-verzui, bătînd în negru”,
nucăniu /
nucăriu (reg.) „de culoarea nucului; kaki”, smaragdin / smaraldiu „care este de culoarea
smaraldului;
verde-deschis”, stejăriu „de culoare verzuie, ca frunza stejarului”, prăzuliu / prăzăriu
(reg.) „care are culoarea prazului; verde-deschis, bătînd puţin în galben”:
„Nu vezi că cuconaşul ist tînăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi
tulpanul tău” (Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, p. 78); „Sandu deveni paşnic, la el
respectul organelor de ordine e bolnăvicios, şi-şi mută leneş fizicul mai încolo, cu privirea
extraordinar de interesată de brichetele dintr-o gheretă, de nişte volume groase maronii din
vitrina unui anticariat, plus nişte ochelari cu rame fistichii.” (Stelian Tănase, Corpuri de
iluminat,
p. 140); „În ochii măslinii avea oboseala şi lîncezeala omului ce-şi petrecea vremea numai
în braţele femeilor.” (Liviu Rebreanu, Adam şi Eva, p. 87); „Pe scurt, uite ce-avem noi aici.
Şi
lăbuţa lui a tras de pe colţul mesei un fel de catalog, un Registru de culoare nucărie pe care,
cu
siguranţă, îl mai văzusem undeva…” (Nicolae Popa, Avionul mirosea a peşte, p. 100);
„Împăratul
îşi aduse aminte de copila lui, care, oricît, trebuia măritată, – cu toate privirile ei
smaragdine.”
(Adrian Maniu, Făt-Frumos şi bucătarul, în Versuri în proză, p. 140); „vînătorii de
lebede smaraldii s-au mistuit / cu tot cu armele lor / în flăcările rugurilor de bivuac” (Nicolae
Leahu, Oniria, în Aia, p. 130); „La ţărm, între sălciile mătăsoase, a tras caicul cel mai mîndru
din cîte s-au văzut vreodată: vopsit în prăzuliu, ca o frunză uriaşă plutitoare peste ape
cenuşii.”
(Adrian Maniu, Caicul verde, în Versuri în proză, p. 129).
Roşu – „care are culoarea sîngelui (sau a rubinului)” (DEXI 2007: 1700), de asemenea
dezvoltă o serie sinonimică bogată. Am înregistrat aici culorile: arămiu „de culoarea aramei;
galben-roşcat”, căpşuniu „de culoarea căpşunii; roşu-aprins”, cărămiziu „de culoarea
cărămizii; roşiatic”,
cireşiu „care este de culoarea cireşelor coapte; roşu-aprins”, cîrmîziu „roş ca cîrmîzul”,
coralin
/ coraliu „roş ca coralul”, focos (rar) „care este de culoarea focului; roşu ca focul; roşu-
aprins”,
măliniu (reg.), piersiciu (rar) „de culoarea piersicii; roşu bătînd în violet”, răsuriu „de
culoarea florii
de răsură (măceş / trandafir sălbatic); trandafiriu”, rubiniu „de culoarea rubinului, roşu-
închis;
rubinos; vişiniu; purpuriu”, scorţişoriu „de culoarea scorţişoarei; roşcat-cenuşiu”, sfecliu
(pop.)
„care este de culoarea sfeclei; roşu-închis”, sîngeriu / sîngiu (reg.) „care este de culoarea
sîngelui;
roşu”, stacojiu / stacoşiu (reg.) „de culoare roşu-aprins ca a stacojului sau a racului fiert”,
trandafiriu
„care este de culoarea florilor de trandafir; roz; roşu-deschis”, vişiniu „care este de culoarea
vişinei coapte; roşu-închis; rubiniu; purpuriu”, zmeuriu „care este de culoarea zmeurii;
roşiatic”:
„Sevastiţa ieşi de sub pat cu faţa căpşunie, cu tulpanul strîmb.” (Ionel Teodoreanu, La
Medeleni, II, p. 237); „Obrajii îi erau acoperiţi de o crustă cărămizie, părul năclăit devenise
cenuşiu.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Bună seara, Melania!, în Cianură pentru un surîs;Bună
seara, Melania!, p. 258); „Inima începu să-i bată şi obrajii prinseră brusc o culoare cireşie.”
(Rodica Ojog-Braşoveanu, Bună seara, Melania!, în Cianură pentru un surîs; Bună seara,
Melania!, p. 305); „Tunica cîrmîzie de catifea deschisă / Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n
giur pe poale, / Cădea pe-o-mbrăcătură colana strîmt pe pulpe, / Pe care coturni bellici roşea
pîn‟
la genuche…” (Ion Heliade Rădulescu, Mihaida, în Poezii. Proză, p. 47); „Eu te-am scoborît
anume între bravii sanchiloţi / Să ne fii ca o Mafaldă (Ah, Casandră de n-ai fi…) / Tu, ce
zugrăvişi
cu nouri cerurile coralii…” (Mircea Cărtărescu, Levantul, p. 173); „Curînd, roiul abstract
41
din faţa mea crescuse, pînă a acoperit emisfera vizibilă, fragmentîndu-se în licurici şi luceferi
focoşi, constelaţii străine şi aurore boreale, colorate cu toată gama curcubeului.” (Vlad Grecu,
Unde-s zeii popoarelor învinse, p. 246); „Într-adevăr, se duse în odaia de alături şi se întoarse
repede cu un pahar de vin rubiniu în mînă.” (Mircea Eliade, Şarpele, în Domnişoara
Christina.
Şarpele, p. 243); „Am văzut cum cerul s-a făcut galben-verzui, apoi sîngeriu, cum zăpada
roză a
devenit cenuşie.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor, III, p. 180); „Am rămas cîteva minute privind
în
lumina tot mai întunecată proteza, pînă cînd, amurgul devenind stacojiu ca sîngele venos,
aparatul
dentar capătă un fel de lumină interioară, de parcă un gaz fluorescent ar fi umplut arcul
gingiilor
de camine.” (Mircea Cărtărescu, Orbitor, I, p. 48); „De ce nu l-am lăsat în pace, să doarmă
somnul adînc, tihnit, în mormîntul trandafiriu, cu mireasmă de primăvară şi cîntece mute, în
care zace adolescenţa mea dimpreună cu Lotte, de care nu se va despărţi niciodatăî” (Mihail
Drumeş, Elevul Dima dintr-a şaptea, p. 457); „Căci toţi l-au uitat. Însă el, surîzînd sufleteşte-
n
azur, nu disperă / Ci-n fiece zi, copleşit de viziuni, bate cuie în apă / Şi bea bulion vişiniu, şi
priveşte cum trec dirijabile fragede prin atmosferă...” (Emil Brumaru, Melancolia lui Julien
Ospitalierul, în Fluturii din pandişpan, p. 50); „Ciudat. Mai ales că paleta asta cosmică îmi
sugera o diversitate de flori, fructe şi pomuşoare: roşeaţa o vedeam numaidecît zmeurie, rozul
–
trandafiriu, iar violetul – liliachiu…” (Vlad Grecu, Unde-s zeii popoarelor învinse, p. 244).
Maro este definit „care este de culoarea castanei coapte; care este brun-roşcat, castaniu”.
Termenii cromatici înregistraţi la această subclasă sînt: cafeniu„care este de culoarea cafelei
prăjite;
maro”, castaniu „de culoarea castanei; cafeniu; maro; căcăniu”, ciocolatiu / şocolatiu (pop.)
„de
culoarea ciocolatei; cafeniu-închis”, mahoniu „de culoarea mahonului; brun-roşcat”, tutuniu
„de culoarea
frunzelor uscate de tutun; cafeniu-verzui”, ursiu „de culoarea blănii ursului; brun-roşcat”:
„De fapt, cred că primul tremur perceptibil – pe care l-am depistat în lichidul cafeniu din
ceşcuţă, în timp ce o duceam spre buze – s-a iscat după descinderea din baie.” (Dan Lungu,
Cum
să uiţi o femeie, p. 58); „O fată cuminte, cu frunte înaltă, înconjurată de bucle castanii.”
(Rodica
Ojog-Braşoveanu, Cianură pentru un surîs, în Cianură pentru un surîs; Bună seara,
Melania!,
p. 58-59); „Un adolescent într-o geacă de scai ciocolatiu, cu o coamă de păr creţ înfoindu-se
pe
ceafă şi pe care-l cheamă Petrică.” (Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, p. 216); „În
fund
e un dulap zbîrcit de lemn mahoniu cu o oglindă de ceaţă în luminiş.” (Ionel Teodoreanu, În
casa bunicilor, p. 15); „În locul lor sosiră cu negri maci în dinţi / Femei întunecate cu gura
tutunie, / Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi, / Şi răguşit cîntat-au o tristă melodie.”
(Nicolae Labiş, Pierderile, în Albatrosul ucis, p. 73).
Sur / Gri definit drept „de o culoare intermediară între alb şi negru sau care rezultă dintr-un
amestec de alb şi negru; cenuşiu” îşi completează seria cu termenii: cenuşiu „de culoarea
cenuşii;
gri; bozafer”, cînepiu „de culoarea cînepii; cenuşiu”, fumuriu „de culoarea fumului; cenuşiu
întunecat; sur-albăstrui”, lupan „care este de culoarea blănii lupului; sur; cenuşiu” / lupiu
(rar)
„care are culoarea părului de lup”, oţeliu „de culoarea oţelului; argintiu-cenuşiu”, plumburiu /
plumbiu (înv.) „de culoarea plumbului; cenuşiu; sur”, prăfuriu „de culoarea prafului;
cenuşiu”,
şoreciu / şoriciu „care este de culoarea şoarecelui; cenuşiu”:
„Purta o rochie cenuşie, cu un cordon îngust de lac negru, iar din buzunar îi ieşea o batistă
verde.” (Rodica Ojog-Braşoveanu, Cianură pentru un surîs, în Cianură pentru un surîs;
Bună
seara, Melania!, p. 159); „Pe tavan zburau răzleţi îngeri în sutane roşii şi cînepii, subţiri şi
lungi,
cu aripi transparente, încît îi vedeai ca pe nişte libelule într-un văzduh difuz reverberînd
ecouri
vagi de curcubeu.” (Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, p. 309); „Cădea o ploaie
subţire,
sur tremur de toamnă în văzduhul fumuriu.” (Ionel Teodoreanu, La Medeleni, II, p. 469);
„Ochii
îi deveniseră de un albastru mat, oţeliu,îşi ţinea cu mîna înmănuşată, ca o agrafă minunată,
mantoul
descheiat de nasturi şi îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă...” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust, p. 196); „Se întunecase de-a binelea. Cerul era plumburiu, jos, şi părea neclintit.”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sînziene, I, p. 274); „La picioarele lui, în umbra salcîmilor înalţi,
dormea satul, stropit cu lumina prăfurie a soarelui, ce sta să cadă după deal.” (Pavel Dan,
Priveghiul, în Scrieri, p. 125); „În camera unde zăceam şoriciu la faţă şi posmăgit erau
înşirate
vreo şapte mese, la care stăteau vreo zece sau cincisprezece bărbaţi de toate vîrstele în faţa
unor
foi albe, cu ceasurile de şah în faţa lor, aşteptînd nu ştiu ce semnal secret ca să înceapă jocul.”
(Dumitru Crudu, Măcel în Georgia, p. 255).
42
Aşadar, raportarea la referent ne conduce la ideea că acesta reuşeşte să asocieze în mintea
vorbitorului imaginea comprehensibilă a nuanţei / culorii redate. Mai mult decît atît, în
interiorul
acestei clase de derivate se pot face unele distincţii semantice dintre termenii frecvent
utilizaţi, care
şi-au abstractizat sensul, apropiindu-se de cel al unei culori-prototip, cum ar fi cafeniu,
cenuşiu,
alte formaţii cu o frecvenţă relativ mare s-au specializat în identificarea culorii-prototip:
vişiniu,
zmeuriu. În fine, există multe formaţii de acest fel cu frecvenţă redusă, care desemnează
aprecieri
cromatice altfel imposibil de exprimat – pămîntiu, lemniu, şoreciu, stejăriu, mestecăniu etc.
(Bidu-Vrănceanu 1992: 279). O mare parte din aceste derivate au la bază asocieri subiective,
astfel rădăciniu, lemniu etc. pot fi clasificate atît la culoarea galben, cît şi la cea de maro,
negru,
alb.
Sigur că, în reprezentarea prin obiect, pot apărea diferenţe („aproximări”) ale culorii (între
lapte, zăpadă, smîntînă ş.a. există distincţii de nuanţă a albului), „cînd un obiect este calificat
însă ca alb, detaliile concrete de manifestare a culorii nu mai sînt luate în consideraţie
(Coteanu
et alii 1985: 140).
Or, în comunicare, apare necesitatea denumirii unor nuanţe aparte, fapt ce condiţionează
crearea formanţilor de mai sus, derivaţi de la numele realiei care „posedă” această nuanţă.
Faţă
de culorile propriu-zise, constată Florica Dimitrescu, „nuanţele sînt, practic, infinite, pe de o
parte prin „degradeurile” fiecăreia şi, pe de altă parte, prin combinaţiile între diferite culori;
este
normal ca, odată cu trecerea anilor, „discernerea culorilor” să sufere o anumită evoluţie. De
fapt,
„gama culorilor este un continuum între care nu se pot distinge linii precise de demarcare, iar
aprecierile cromatice date de adjective pot fi destul de diferite”17 (Dimitrescu 2002: 27).
Sursele de inspiraţie în denumirea culorilor şi nuanţelor cromatice sînt:
Mineralele: rubiniu, cărbuniu;
Animalele: lupiu, corbiu, rînduniu, granguriu, ursiu;
Vegetalele (arbori, pomi, fructe, legume): mestecăniu, castaniu, vişiniu, portocaliu,
morcoviu;
Metalele: auriu, argintiu, arămiu, alămiu, plumburiu, oţeliu;
Fenomenele naturale: ninsoriu;
Produse alimentare: smîntîniu, lăptos, mieriu;
Alte surse: cărămiziu, muceziu, siniliu etc.
Prin urmare, obiectul este un mijloc de identificare (referenţială, ostensivă) a unei
culoriprototip
(Bidu-Vrănceanu 1986).
O altă caracteristică a derivatelor de la nume de realii este că unele sînt uzuale şi apar
frecvent
în vorbire sau pe paleta unor texte: arămiu, argintiu, auriu, cafeniu, cenuşiu, fumuriu,
trandafiriu,
siniliu,vişiniu etc., altele par să fi ieşit complet din uzul vorbitorilor şi scriitorilor de azi, dar
cu un pic de efort ne putem da seama ce semnifică: brînduşiu, gălbănuşiu, lupiu, muceziu,
năutiu, răsuriu, rînduniu, sfecliu, stejăriu, şoreciu, ursiu, zărzăriu etc. Aşa se explică de ce
unii
termeni de acest fel nu apar înregistraţi decît în unele dicţionare, iar circulaţia lor reală e
discutabilă: prăzuliu, piersiciu, cărniu, păcuriu, scoruşiu, aluniu, porumbiu, broticiu,
scorţişoriu
etc. Cei mai frecvenţi termeni cromatici formaţi de la numele unui obiect se definesc atît prin
una (sau mai multe) din cele şase culori primare, cît şi prin obiectul de la al cărui nume
derivă.
Fireşte, inventarierea acestui corpus nu are pretenţia de a fi finită, exhaustivă, pornind de la
posibilităţile limbii de a da naştere la alte noi şi noi creaţii. Or, lumea obiectelor, foarte
bogată
cantitativ, „lasă deschisă” lista derivatelor de la nume de realii, pentru că nu există restricţii
de
principiu şi, bineînţeles, de imaginaţie, pentru a forma un asemenea termen cromatic de la
numele oricărui obiect18.
17 Cu titlu de informare, menţionăm: „cu referire la numărul de nuanţe, Kelemen Giuglea
constată că
textiliştii experimentaţi disting aproximativ 100 de nuanţe ale culorii negru, tot aşa cum
medicii
stomatologi cunosc nu mai puţin de 25 de nuanţe pentru albul dinţilor! Astfel, s-a constatat că
combinînd
diversele grade de saturaţie şi cele 200 de tonalităţi percepute de un subiect obişnuit, se pot
distinge cca
17.00 de nuanţe!” (Dimitrescu 2002: 27).
18 În opinia lui Michel Pastoureau, societatea este cea care „face” culoarea, o defineşte şi îi
conferă
sens, îi construieşte codurile şi valorile, îi organizează practicile şi-i stabileşte mizele.
Problemele culorii
sînt odată şi pentru totdeauna probleme sociale, deoarece fiinţa umană nu trăieşte de una
singură, ci în
societate.
43
Bibliografie:
1. Bidu-Vrănceanu, Angela, Systématique des noms de couleurs. Recherche de méthode en
sémantique
structurale, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1976.
2. Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Bucureşti,
Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
3. Bidu-Vrănceanu, Angela, Numele de culori – semantică, lingvistică, semiotică (I), în Studii
şi
cercetări lingvistice, 1992, nr. 3.
4. Coteanu, Ion, Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, Vol.
II,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975.
5. Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană.
Vocabularul,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.
6. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, Editura Arc: Gunivas, 2007.
7. Dimitrescu, Florica, Despre culori şi nu numai din cromatica actuală (I), în Limbă şi
literatură, 2002,
vol. III-IV.
8. Pitiriciu, Silvia, Din terminologia cromatică: verde în limba română, în Analele
Universităţii de Vest
din Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, 2009.
9. Stati, Sorin, Douăzeci de scrisori despre limbaj, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
Literatura artistică din care au fost excerptate exemplele:
ADAMEŞTEANU, Gabriela, Dimineaţa pierdută, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
ALDULESCU, Radu, Sonata pentru acordeon, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008.
BLANDIANA, Ana, Centrul singurătăţii,Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2004.
BRUMARU, Emil, Fluturii din pandişpan, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2008.
BURAC, Andrei, Între somn şi veghe, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2005.
BUTNARU, Leo, Puntea de acces, Chişinău, Editura Hyperion, 1993.
BUTNARU, LEO, Ruleta românească, Bucureşti, Editura RAO International Publishing
Company, 2010.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Levantul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Orbitor, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Orbitor, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
CIOBANU, Mircea, martorii. epistole, tăietorul de lemne, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
CRUDU, Dumitru, Măcel în Georgia, Iaşi, Editura Polirom, 2008.
DAN, Pavel, Scrieri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965.
DELAVRANCEA, Barbu, Între vis şi viaţă, Chişinău, Editura Litera, 1997.
DIMOV, Leonid, Carte de vise, Chişinău, Editura Litera, 1997.
DRUMEŞ, Mihail, Elevul Dima dintr-a şaptea,Bucureşti, Editura Art, 2009.
EGLI, Irina, Pămînt pustiu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
ELIADE, Mircea, Noaptea de Sînziene, I, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010.
ELIADE, Mircea, Domnişoara Christina. Şarpele, Bucureşti, Editura Litera Internaţional,
2011.
EMINESCU, Mihai, Opere, II, Chişinău, Editura Gunivas, 2001.
FILIMON, Nicolae, Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009.
GRECU, Vlad, Unde-s zeii popoarelor învinse, Chişinău, Editura Arc, 2010.
HELIADE-RĂDULESCU, Ion, Poezii. Proză, Bucureşti, Editura Cartex 2000, 2003.
HOGAŞ, Calistrat, Pe drumuri de munte, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
IFTIME, Vasile, Fluturi în cutia poştală, Iaşi, Editura Zona Publishers, 2012.
LABIŞ, Nicolae, Albatrosul ucis, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.
LEAHU, Nicolae, Aia, Chişinău, Editura Cartier, 2010.
LUNGU, Dan, Cum să uiţi o femeie, Iaşi, Editura Polirom, 2011.
MANIU, Adrian, Versuri în proză, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965.
OJOG-BRAŞOVEANU, Rodica, Cianură pentru un surîs; Bună seara, Melania!, Bucureşti,
Editura
Adevărul Holding, 2009.
PETRESCU, Cezar, Întunecare, I, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010.
PETRESCU, Cezar, Întunecare, II, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010.
PETRESCU, Camil, Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Curtea Veche Publishing, 2010.
POPA, Nicolae, Avionul mirosea a peşte, Chişinău, Editura Arc, 2008.
REBREANU, Liviu, Adam şi Eva, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009.
RUSU, Nicolae, Ploaia de aur, Chişinău, Editura Ruxanda, 1997.
SADOVEANU, Mihail, Întîia iubire, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1992.
SEREBRIAN, Oleg, Cîntecul mării, Chişinău, Editura Cartier, 2011.
SERGHI, Cella, Pînza de păianjen, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009.
ŞLEAHTIŢCHI, Maria, Oleandrii mă strigă roz, Chişinău, Editura Cartier, 2010.
TĂNASE, Stelian, Corpuri de iluminat, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
44
TEODOREANU, Ionel, În casa bunicilor, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1988.
TEODOREANU, Ionel, La Medeleni, II, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009.
TOMOZEI, Gheorghe, ALTAÏR. Poezii, MIRADONIZ, Chişinău, Editura Litera, 1997.
Anexă
Alămiu
Arămiu
Argilos
Argintiu / arginţiu
Auriu
Azuriu
Bostăniu
Brînduşiu
Brînziu
Broticiu
Brumăriu
Cafeniu
Caisiu
Castaniu
Căcăniu
Căpşuniu
Cărămiziu
Cărbuniu
Cărniu
Cenuşiu
Ceriu
Cerneliu
Ceruliu / ceruleu
Chihlimbariu
Ciocolatiu
Cireşiu
Cînepiu
Cîrmîziu
Coralin
Coraliu
Corbiu
Corbos
Curechiu
Duziu
Fistichiu
Focos
Fildeşiu
Fumuriu
Gălbănuşiu
Granguriu
Lămîiu
Lăptos
Lemniu
Liliachiu
Lilial
Limoniu
Lupan
Lupiu
Lutos
Mahoniu
Marin
Marmoreean
Marmuriu
Măliniu
Măsliniu
Mestecăniu
Micşuniu
Mieriu
Morcoviu
Muceziu
Năutiu
Ninsoriu
Nisipiu
Noptos
Nucăniu / nucăriu
Oţeliu
Păcuriu
Pămînteniu
Pămîntiu
Pămîntos
Pătlăginiu
Piersiciu
Plumburiu
Portocaliu
Porumbiu
Prăfuriu
Prăzuliu / prăzăriu
Pruniu
Purpuraceu
Purpuriu
Purpuros
Răsuriu
Rînduniu
Rubiniu
Rubinos
Salcîmiu
Scorţişoriu
Scoruşiu
Sfecliu
Siniliu
Sîngeriu
Sîngiu
Smaragdin
Smaraldiu
Smîntîniu
Stacojiu
Stejăriu
Şocolatiu
Şofrăniu
Şoreciu
Toporăşiu
Trandafiriu
Tutuniu
Untdelemniu
Ursiu
Văros
Vişiniu
Zărzăriu
Zmeuriu