Microscop optic ~ 200nm

Microscop electronic ~1nm

Definitia celulei= unitatea structurală și funcțională, elementară de organizare a lumii vii care
conservă și transmite caracteristicile organismului din care face parte, are capacitatea de a se
autocontrola,autoregla și de a se autoreproduce, fiind rezultatul unui îndelungat proces de
evoluție

Biologie celulara

[Link] actual despre organizarea membranelor celulare

Membrana (au o grosime de 7-10nm ,adică sunt de ~20 de ori mai subțiri decât o structură
observabilă la microscopul optic) celulară este acea ultrastructura formata în principal din lipide
si proteine, care separa, dar și unește celula cu mediul.

-permeabilitatea prin membrana a unor compusi chimici este direct proportionala cu

solubilitatea lor in L=>lipidele sunt o componenta majora a membranei

-modelului în “mozaic fluid” de organizare a membranei celulare in care formatiunea de baza a

unei membrane este un bistrat lipidic cu proprietati fluide manifestate bidimensional, mozaicat
cu proteine care fie sunt atasate de o parte sau de cealalt a bistratului, fie sunt cufundate în
acesta strabatându-l complet sau parial.

-Membranele organizate în mozaic fluid , se caracterizeaza prin:

 Eterogenitate=o mare diversitate de tipuri de molecule ce intra în alcatuirea lor

 Asimetrie=este conferita de bistratul lipidic, la nivelul caruia foita externa contine

preponderent anumite tipuri de lipide, iar foita intern altele,de proteine, cele prezente
pe fata externa fiind diferite de cele prezente pe fata intern, proteinele cufundate în
structura lipidica expun portiuni diferite ale lantului polipeptidic de o parte sau de
cealalta a bistratului,componenta glucidica a membranelor se gaseste numai la
suprafata acestora.

 Fluiditate bidimensionala=diversitatea de molecule care organizeaza membranele

prezinta o permanenta dinamicitate, ceea ce le confera un comportament fluid. Mai
mult, miscarea componentelor lipidice sau proteice se realizeaz aproape în exclusivitate
în planul membranei.
2. Compoziţia moleculară globală şi funcţiile membranelor celulare

 Apa: 20-30%

 Reziduu udcat:70-80% -substante minerale :1%

-substante organice: 99% -L: 40%

-P:50-60%

-G:10%

Membrana celulara trebuie sa separe doua medii hidrofile. Este de asteptat ca o bariera
eficienta între doua medii hidrofile sa aiba caracter hidrofob. Aceasta ultrastructura cu caracter
hidrofob trebuie sa exclud masiv apa, de unde procentul redus de apa aflat la nivelul structurii
membranelor. Asadar, solutia optima s-a dovedit a fi o ultrastructura bazat pe lipide.

Membrana celulara trebuie sa îndeplineasca doua mari functii:

[Link] de bariera = sa nu permita trecerea întâmplatoare prin ea

[Link] metabolica= sa asigure celulei schimburi de informatii si de substante cu mediul, în

ambele sensuri: dinspre exterior spre interior ;i dinspre interior spre exterior).

3. Lipidele membranare: generalităţi şi clasificări

Lipidele reprezinta 40-50% din materialul organic al membranelor. Ele constituie componenta
biochimica de baza a membranelor celulare (raportul molecular lipide/proteine fiind de ~50/1).

Membranele celulare au la baza organizrii lor un bistrat lipidic cu comportament fluid manifestat
bidimensional, caracterizat prin asimetrie si eterogenitate.

Lipidele membranare reprezinta o categorie larga de substante organice relativ insolubile în apa,
solubile în cei mai multi solventi organici, cu caracter amfifil, multe dintre ele fiind esteri ai unor
alcooli polihidroxilici cu acizi grasi (acizi carboxilici cu lant alifatic liniar, adica o catena liniara
continând mai multi atomi de carbon).

Lipidele sunt molecule mici cu posibiliti mari de mobilitate, astfel încât structurile pe care le pot
asambla nu sunt rigide (acest lucru reprezentând un avantaj pentru biomembrane). Sunt
molecule relativ insolubile în medii apoase, prezentând tendinte de asociere spontana, ceea ce
confera structurilor pe care le formeaz integritatea si proprietatea de a se reface rapid, atunci
când sunt agresate mecanic. Tendinta spontana de asociere implica un consum energetic minim
în pastrarea integritii bistratului, ceea ce reprezint un avantaj în economia celular.

În membranele celulare întâlnim numai trei tipuri de lipide pe care le putem clasifica, în functie
de structura lor chimica globala, în:
(1) fosfolipide =70%

(2) colesterol =20-25%

(3) glicolipide =1-10% (din clasa sfingolipide)

-Colesterolul este, în general, egal distribuit între ambele foie ale bistratului

-Glicolipidele se afla numai în foita externa a bistratului lipidic.

4. Fosfolipide membranare: distribuţie şi mobilitate

Tipurile de lipide din clasa fosfolipidelor, se pot clasifica, în funcie de poliolul din structura în:

[Link] – daca poliolul este glicerina (un triol);

[Link] (sfingozide) – daca poliolul este sfingozina,un aminodiol cu un lant alifatic

(acesta constituie unul din lanturile alifatice ale cozii hidrofobe, cel de al doilea fiind un acid gras
inserat printr-o legatura amidica la gruparea amino a sfingozinei).

Structura unui fosfoglicerid=pe scheletul glicerinei se află grefate pe de o parte (la hidroxilii din
poziiile 1 și 2) două lanțuri alifatice provenind de la acizii grași esterificati cu grupările hidroxil
(acestea formând coadă hidrofoba a lipidului membranar), iar, pe de alt parte (la hidroxilul din
poziția 3), o moleculă, notată simbolic cu X (variabil), atașat prin intermediul unei grupri fosfat,
împreuna formând partea esențială a capului hidrofil al fosfolipidului. În funcie de compusul
hidrofil, variabil X, fosfogliceridele se împart în:

[Link] (PC), lecitina, când X este colina;

[Link] (PE), X fiind etanolamina;

[Link] (PS), la care X este serina;

[Link] (PI), în care X este inozitol;

[Link] fosfatidic (PA), cu X-ul fiind, simplu, un atom de hidrogen.

Doua tipuri de fosfolipide ”neuzuale”:

1) Fosfolipidele în care doua molecule de acid fosfatidic sunt condensate la hidroxilii laterali ai
unei molecule de glicerina, formând cardiolipine (1,3-difosfatidil-gliceroli), fosfolipide specifice
membranei mitocondriale interne;

2) Fosfolipidele care în pozitia 1 a glicerinei au eterificat un alcool gras nesaturat cu dubla

legatur între C1 si C2, numite plasmalogene ~10% dintre fosfolipide în creier, muschi, testicul,
rinichi. De remarcat ca în muschiul cardiac nivelul plasmalogenelor ajunge la 50%
-S-a dovedit ca PCsi SM sunt preponderent distribuite în foita externa a bistratului, în timp ce PE
este preponderent distribuit în foia interna.

-PS si PI sunt aproape exclusiv în foita interna, în conditii [Link] PS în foita externa a
bistratului reprezinta o dovada timpurie a intrarii celulei într-un proces apoptotic.

Ideea eterogenitatii fosfolipidelor membranare este argumentata si de diversitatea tipurilor de

acizi grasi care intra în structura lor. Acestia au un numr par de atomi de carbon cuprins între
(C12-C24).

La acizii grasi cu mai putin de 12 atomi de carbon, solubilitatea în apa a lipidelor pe care acestia
le formeaza creste prea mult, ceea ce poate afecta integritatea bistratului si rolul de bariera al
acestuia. Acizii grasi cu mai mult de 24 de atomi de carbon în molecula sporesc prea mult
hidrofobicitatea lipidelor si îngroasa bistratul reducând eficienta permeabilitatii selective, îi
reduc fluiditatea, prin cresterea interactiunilor la nivelul cozilor hidrofobe.

În ceea ce priveste pozitionarea acizilor grasi în structura fosfogliceridelor putem face

urmtoarele afirmaiti:

1. În pozitia 1 a glicerinei, de regula, se afla esterificat un acid gras saturat. Cei mai des întâlniti
sunt C16 > C18 > C14 (palmitic,stearic,miristic)

2. În pozitia 2 a glicerinei, de regula, este esterificat un acid gras nesaturat. Cei mai des întâlniti
sunt acidul oleic,acidul linolei, acidul linolenic. Trebuie sa amintim aici, pentru rolul sau deosebit
de important acidul arahidonic sau acidul eicosatetraenoic (C20:4).

De mentionat, ca acizii grasi din sfingolipide sunt, de regula, saturati.

Lipidele membranare pot executa urmatoarele tipuri de miscari:

 Miscari intramoleculare, pe care lipidele le realizeaza în raport cu propria lor structura (în
raport cu propria lor axa, în raport cu propria lor geometrie). Aceste miscari intramoleculare
pot fi:

 De rotaie, cu o frecventa de 109 rotatii/s; aceste miscari izvorasc din capacitatea

lanturilor acizilor grasi de a se roti în jurul legturilor C-C, însotit de vibratia atomilor
de carbon ,rezultanta acestui „zbucium” intern molecular este miscarea de rotaie a
moleculei lipidice în ansamblu.

 De flexie a cozilor hidrofobe, cu o frecven de 108 flexii/s; aceste miscari trebuie

întelese tot ca rezultat al miscrilor din interiorul moleculelor de lipid, la nivelul
cozilor hidrofobe ale acizilor grasi nesaturai, care, din cauza împiedicarilor datorate
prezenei celuilalt acid gras din structura, nu pot executa, de regual, decât miscari
asemantoare stergtorului de parbriz, desi mobilitatea celuilalt lant, saturat, poate
permite chiar rotaiti complete;
 Miscari intermoleculare, care implica schimbarea pozitiei moleculelor de lipid unele în
raport cu altele. Acestea pot fi:

 Miscari de translatie (difuzie lateral), miscari ale lipidelor în planul membranei, în

aceeasi foita a bistratului, unele printre altele, distanta parcursa de un lipid în
unitatea de timp neavând o semnificaie biologic major. Trebuie mentionata faptul
ca prezena colesterolului în bistrat determina o diminuare a mobilitii laterale.

 Miscari “flip-flop”,adica miscari de trecere a lipidelor dintr-o foita a bistratului în

cealalt; aceste miscari presupun o rasturnare a moleculei în planul membranei,
pentru a-si pastra capul hidrofil la exteriorul structurii, adica trecerea capului
hidrofil prin portiunea hidrofoba a membranei; frecvena acestor miscari este foarte
mica, practic nula; exista totusi o endomembrana la nivelul careia miscarea de “flip-
flop” are loc frecvent si anume membrana reticulului endoplasmic,

Fluiditatea membranelor poate fi modificata, reglata de mai multi factori. Acesti factori pot fi de
natura fizica sau chimica. Ca factori fizici amintim temperatura si presiunea. Fluiditatea
membranelor este direct proportional cu temperatura si invers proportionala cu presiunea.
Mult mai pregnant este efectul factorilor chimici în fluiditatea membranei. Acestia, în functie de
provenienta, se pot clasifica în

[Link] chimici intrinseci =cantitatea de acizi grasi nesaturati din structura fosfolipidelor sau a
glicolipidelor si/sau cantitatea de colesterol din bistrat. Fluiditatea membranei este direct
proportional cu procentul de acizi grasi nesaturati din structura chimica a lipidelor bistratului
(creste cantitatea de acizi grasi nesaturati, creste si fluiditatea), în timp ce cresterea procentului
de colesterol duce la rigidizarea membranei (micsorarea fluiditii). Asadar, fluiditatea membranei
este invers proportionala cu cantitatea de colesterol din bistrat

[Link] chimici extrinseci -se clasifica la rândul lor în:

(a) fiziologici (hormoni sau mediatori chimici liposolubili)

(b) patologici (metaboliti ai unor ageni patogeni, substane chimice toxice)

(c) terapeutici (medicamente liposolubile). Multe analgezice, ca si unele anestezice, fiind

compusi liposolubili, actioneaza si prin modificarea fluiditii membranelor neuronale.
 5. Rolul lipidelor membranare

 Rolul structural al lipidelor din membrana celulara organizate in bistrat cu

componenta sa hidrofoba, marginita pe ambele parti de suprafete hidrofile este
esential asigurand functia de bariera

 Rolul metabolic care uneste celula cu mediul inconjurator

+Glicolipidele sunt implicate în fenomene de recunoastere si semnalizare

intercelulara

Rolurile metabolice ale lipidelor pot fi modificate de enzime specifice numite

fosfolipaze

 fosfolipaza A1 care elibereaz acidul gras din pozitia 1 a glicerinei;

 fosfolipaza A2 care elibereaza acidul gras din pozitia 2 a glicerinei, cu formare de

lizofosfatide;

 fosfolipaza B care poate scoate acizi grasi din ambele poziii ale glicerolului din
structura fosfolipidelor, completând de regul activitatea PLA1 sau PLA2; actioneaz în
general asupra lizofosfatidelor eliminând din bistrat fosfolipidul afectat;

 fosfolipaza C, care desface legatura dintre glicerina si fosfat, cu eliberarea

diacilglicerolilor (DAG), care ramân în bistrat si a unui compus hidrofil ce difuzeaza
în citosol;

 fosfolipaza D, care elimina restul hidrofil X, cu formarea PA la nivelul bistratului.

Colesterolul este implicat in interactiuni cu proteine adaptoare de pe fata citosolica care au rol in
formarea de complexe de semnalizare.

6. Proteinele membranare: generalităţi şi clasificări

Modelul mozaicului fluid de organizare a membranelor biologice ne arata ca, alaturi de lipidele
asezate sub forma de bistrat, la constructia acestor componente celulare particip si proteinele.

Raportul molecular între lipidele si proteinele ce alcatuiesc membranele celulare este în medie
de aproximativ 50/1.

Cu cât funciile metabolice ale unei membrane sau portiuni de membrana (microdomenii) sunt
mai accentuate, cu atât continutul de proteine al acelei membrane sau portiuni de membrana
este mai ridicat;

Cu cât rolul de bariera al unei membrane trebuie sa se manifeste mai pregnant, cu atât
continutul în lipide este mai crescut.
O prima clasificare a proteinelor membranare se face în functie de pozitia lor fata de bistratul
lipidic:

1. Proteine periferice sau extrinseci: acele proteine care se afla atasate de o parte sau de alta a
bistratului lipidic, interactionând cu capetele hidrofile ale lipidelor

2. Proteine integrale sau intrinseci: acele proteine care sunt cufundate în bistratul lipidic
strbatându-l complet sau parial.

[Link] periferice reprezinta, în general, ~25% din polipeptidele unei membrane, se extrag
cu solutii saline sau agenti chelatori, au caracter hidrofil (dupa extragere nu sunt asociate cu
lipide) si isi pastreaz solubilitatea în apa. În functie de foita bistratului lipidic careia îi sunt
asociate, proteinele extrinseci se clasific în:

 ectoproteine =proteine periferice asociate foiei externe a bistratului

 endoproteine =proteine periferice asociate foiei interne a bistratului

2. Proteinele integrale reprezinta, ~75% din proteinele unei membrane, se pot extrage din
structura bistratului lipidic prin folosirea de detergeni (adica dup distrugerea integritii bistratului
lipidic), dupa extragere ramân asociate cu lipide, sunt insolubile în apa si au caracter amfifil
(portiunea hidrofoba fiind reprezentata de zona imersata în bistratul lipidic, portiunea/portiunile
hidrofil/hidrofile reprezentând domeniile lantului polipeptidic expuse în afara bistratului lipidic).

 ? =partial cufundate in bistrat

 Proteine transmembranere=proteine integrale care traverseaza complet bistratul lipidic.

se definesc trei domenii structurale:

Ectodomeniu (domeniu extern)=portiune expusa pe fata ext a membranei

Endodomeniu (domeniu citosolic)=portiunea expusa pe fata int a membranei

Domeniu transmembranar=portiune ce strabate bistratul lipidic

În ceea ce priveste modul de organizare structural a ecto- si endo-domeniilor, lanturile proteice

se pot împacheta combinat în aceste zone atât ca alfa -helixuri, cât si ca beta-pliuri, asa cum se
întâmpla cu toate [Link] domeniul transmembranar poate fi structurat doar sub form
de alfa-helix, astfel încât la exteriorul sau sa fie expuse parile hidrofobe, acomodabile cu
hidrofobicitatea din profunzimea bistratului lipidic. Intre timp au fost identificate proteine
transmembranare care, la nivelul domeniului transmembranar, prezint beta-pliuri orientate în
contrasens care se organizeaz asemenea doagelor unui butoias.În acest fel fiecare doaga
(portiune organizat în beta-pliuri) expune catre zonele hidrofobe ale bistratului suprafata
hidrofoba si ascunde catre interiorul butoiasului componentele hidrofile din structura lanului
polipeptidic. Asemenea proteine se întâlnesc, de exemplu, în membrana mitocondrial extern
formând porine.
Proteinele transmembranare se pot clasifica si pe baza altor criterii. Astfel, în funcie de numrul
de treceri al lantului polipeptidic prin planul membranei ele se împart în:

 unipas -o singur trecere;

 multipas -mai multe treceri

Este lesne de înteles ca proteinele structurate ca beta-pliuri la nivelul domeniului

transmembranar (porinele) nu pot fi unipas.

În funcie de poziţia fata de bistrat a captului amino al lantului polipeptidic,proteinele

transmembranare se clasific în:

 proteine transmembranare de tipul I -când captul amino se afla în ectodomeniu

 proteine transmembranare de tipul II -când captul amino se afla în endodomeniu

7. Exemple de proteine membranare: descriere şi mobilitate

Primele și cele mai detaliate informaii asupra proteinelor membranare au fost obinute din
studiul membranelor eritrocitare [5]. Motivaia este simpl și se bazeaz pe urmtoarele
aspecte:
 materialul biologic este ușor de obinut în cantitate suficient (eritrocitele reprezint
populaia celular majoritar din sânge);
 omogenitatea populaiei celulare este ușor de asigurat
 membranele se obtin fără dificultate ,membranele obtinute (numite fantome
eritrocitare) nu sunt impurificate cu endomembrane (membrane ale organitelor
celulare),deoarece sunt inexistente în hematii.
[Link]=o glicoproteina,60% din masă molecular a glicoconjugatului este
reprezentat de glucid. Exist mai multe izoforme de glicoforina identificate pâna
în prezent: A, B, C, D și E.
[Link]ă 3= este proteină care structureaz canalul anionic de schimb între
bicarbonat (HCO3- ) și clorura (Cl- ). În poriunea C-terminala bandă 3 leaga
anhidraza carbonică ÎI, important pentru funcția transportorului prin furnizarea
anionului bicarbonat.
 [Link] (în țesutul nervos se numește fodrina) este o proteina
periferica situata pe fata interna a membranei (așadar o endoproteina) și
reprezinta componentă de baza a ceea ce numim citoschelet asociat membranei.
Ea este un heterodimer format dintr-o subunitate alfa și o subunitate beta. Cele
doua subunitati se rasucesc ușor una în jurul alteia într-o structura elicoidala,
formând bastonase [Link] este în contrasens (antiparalel), fiecare
bastonas având la capete gruparea amino-terminal a unei subuniti si gruparea
carboxi-terminal a celeilalte. Capătul coninând gruparea amino-terminal a
subunitii alfa și gruparea carboxi-terminal a subunitii beta este numit capul
bastonaului, iar celalalt capăt este coadă acestuia. Bastonaele au capacitatea de a
interaciona câte doua, cap la cap, formând tetrameri [Link]ști tetrameri
formează laturile rețelei citoscheletului membranar.
[Link]= este o alta proteina ce participa la organizarea citoscheletului
membranei, asigurând solidarizarea componentelor acestuia la nivelul nodurilor.
În forma sa monomerica actina este o proteina globulara,la nivelul citoscheletului
membranar formeaza fragmente mici, de 8-12 monomeri cu rolul de a asigura
asocierea cozilor tetramerilor de spectrina în nodurilor rețelei.
[Link]ă 4.1=este o altă proteină care se localizează în nodurile rețelei.
Interacioneaza dinamic, pe de o parte cu spectrina și actina în nodurile retelei
citoscheletale și, pe de alta parte, contribuie la atașarea citoscheletului pe față
citosolica a membranei.
[Link]=are rol în atașarea citoscheletului asociat la membrană.

Pe scurt, citoscheletul membranei este format din tetrameri de spectrină ce

organizează laturile ochiurilor rețelei, unde prin intermediul ankirinei se leagă de
bandă 3 (proteină transmembranară) și din mici filamente de actină care leagă cozile
tetramerilor de spectrină la nivelul nodurilor rețelei, unde, prin intermedierea benzii
rețeaua se atasează suplimentar la endodomeniul benzii 3.
CITOSCHELETUL ASOCIAT MEMBRANEI NU E ACELASI LUCRU CU ORGANITUL CITOSCHLET!!

[Link] proteinelor membranare şi semnificaţia biologică a acesteia

Dinamicitatea proteinelor membranare se bazeaza pe doua tipuri de miscari:

 miscari de rotatie

 miscari de translaie.

Miscarea de rotatie a proteinelor membranare este în jurul propriei axe si este de cel putin 1000
de ori mai lent decât a lipidelor. Este lesne de înteles acest lucru gândindu-ne la diferentele de
gabarit între lipide si proteine.
Miscarea de translaie, denumita si difuzie lateral, este si ea mult mai lent decât a [Link]
doar din cauza marimii , ci si prin interactiunile pe care proteinele le stabilesc în mod dinamic
între ele sau cu alte structuri dinuntrul sau din afara celulei. Astfel aceeasi proteina, în aceleasi
condiii de fluiditate a bistratului lipidic, se poate misca mai repede sau mai încet depinzand de
starea funcionala, de moment a ei (interacioneaza sau nu cu alte componente membranare,
celulare sau extracelulare). Pe de alt parte, migrarea laterala a proteinelor membranare poate fi
limitata, din considerente impuse de nevoile functionale ale celulelor, numai la anumite domenii
ale membranei. De exemplu, celulele polarizate ale epiteliilor unistratificate îsi creeaza si îsi
pastreaz o compozitie proteica diferita la nivelul membranei apicale, fata de cea de la nivelul
membranei latero-bazale; asta deoarece cele doua domenii diferite ale membranei celulare au
funcii diferite. Mai mult, miscarea proteinelor membranare este limitat si din cauza îngradirilor
pe care le impun organizarea citoscheletului membranar si a filamentelor de actina din
citoscheletul cortical.

Primele dovezi au fost aduse când se urmarea obtinerea de celule hibride între om si soarece
(asa-numitii heterocarioni). Pentru a se monitoriza fuziunea celulelor si obtinerea
heterocarionilor, cele doua tipuri de celule au fost marcate cu anticorpi specifici, ce purtau
fluorescene de culori diferite. În celula hibrid s-a observat ca fluorescenele initial localizate
separat, s-au amestecat dupa 40 de minute, distribuindu-se uniform în membrana
heterocarionului. Aceast observatie a fost explicat prin capacitatea proteinelor membranare de a
difuza în planul membranelor carora le apartin.

Alt experiment,de aceasta data destinat studiului difuziei laterale a moleculelor individuale de
rodopsina (proteina cu fluorescenta) din membranele celulelor cu bastonase din retina, sunt cele
care studiaza refacerea fluorescenei dupa foto-stingere denumit prescurtat FRAP (de la
“Fluorescence Recovery After Photobleaching”). Asemenea experimente au permis aprecierea
cantitativa a miscarii proteinelor membranare . Ele se pot realiza si pentru proteine care nu sunt
fluorescente de la sine, dupa ce acestea au fost marcate cu fluorocromi. Pe scurt, aceste
experimente constau în stingerea fluorescenei unei zone micronice din membrane si urmrirea
refacerii fluorescenei în acea zona, datorita difuziei moleculelor fluorescente din celelalte zone,
neafectate (nestinse) ale membranei. În acest fel se pot masura coeficieni de difuziune pentru
proteine membranare din orice tip de celula.

[Link] asociat membranei:descriere si functii

Citoscheletul membranei este o retea de endoproteine cu ochiuri si noduri, solidar membranei

prin atasarea la endodomeniul unor proteine transmembranare. Grosimea acestei ultrastructuri
membranare este de 5-10nm. Citoscheletul membranei este solidar si cu organitul denumit
citoschelet. Citoscheletul ca organit este reprezentat de filamente sau microtubuli distribuite în
întreg volumul citosolic i este responsabil, între altele, de meninerea i/sau modificarea formei
celulelor, ca i de geometria membranei. La unele tipuri celulare citoscheletul este implicat în
organizarea specializrilor de membran cum ar fi microvilii, stereocilii, cilii, flagelii. De menionat c
la eritrocit forma biconcav i maleabilitatea acesteia se datoreaz în exclusivitate citoscheletului
membranar. Spuneam c spectrina este componenta de baz a citoscheletului asociat membranei.

Pe scurt, citoscheletul membranei este format din tetrameri de spectrina ce organizeaza laturile
ochiurilor retelei, unde prin intermediul ankirinei se leaga de banda 3 (proteina
transmembranar) si din mici filamente de actina care leaga cozile tetramerilor de spectrina la
nivelul nodurilor rețelei, unde, prin intermedierea benzii 4.1, rețeaua se atașeaz suplimentar la
endodomeniul benzii 3. Interacțiunile de afinitate dintre elementele citoscheletului asociat
membranei sunt într-o dinamic permanent, astfel încât această ultrastructură nu este rigidă, ci
într-o continu modelare care să satisfacă nevoile celulei. În acest fel eritrocitul își modelează
forma pentru a putea să treac prin cele mai subtiri capilare (diametrul acestor capilare este de
5m, în timp ce diametrul unui eritrocit este de 7- 8m). În timpul străbaterii acestor capilare
eritrocitul captă o formă concav-convexă (ca o meduză) si astfel se strecoară, cu membrana
foarte aproape de cea a celulei endoteliale din peretele vasului de sânge, favorizându-se
schimbul de gaze. Citoscheletul asociat membranei nu este doar o caracteristic a membranei
eritrocitare. El se găsește în toate celulele și este structurat asemănător, chiar dacă unele dintre
componente au fost denumite diferit (spre exemplu echivalenta spectrinei în celulele nervoase
este numit fodrină). Repetăm, dac la eritrocit aceast ultrastructur este singura responsabil de
forma celulei, ca și de maleabilitatea acesteia, deoarece este un element dinamic în permanentă
reconstrucție, la celelalte celule pentru asigurarea formei, citoscheletul asociat membranei este
în interrelație cu organitul denumit citoschelet.

[Link] ale proteinelor membranare

[Link] metabolic: se manifestă în ceea ce privește schimburile de substante și informații dintre

celule sau dintre acestea și mediu.

[Link] structural –ex:proteine transmembranare numite caderine cu rol în stabilirea jonciunilor

dintre celule, la nivelul țesuturilor

-integrine implicate în interacțiunea celulelor cu componente ale matricei

extracelulare

Proteinele membranare pot fi receptori, transportori prin membrană (canale ionice, pompe
ionice, porine) sau transportori cu membrana (permite invaginarea și detașarea sub formă de
vezicule, realizând procese denumite generic endocitoză; alte proteine asigură fuzionarea unor
vezicule cu membrana celular, facilitând fenomenul de secreie prin exocitoză). Proteinele
membranare mai pot funcționa ca enzime sau ca proteine implicate în semnalizare.

[Link]:definiţii,caracterizare generala

Componentele biochimice complexe formate din glucide i lipide sau din glucide i proteine poart
denumirea generic de glicoconjugate. Prile glucidice ale glicoconjugatelor sunt dispuse
întotdeauna pe faa extern a membranelor celulare, formând ceea ce denumim glicocalix. În
privina modului de organizare a componentei glucidice a membranelor punctm c glicolipidele
poart doar structuri oligozaharidice, în timp ce proteinele pot purta atât structuri
oligozaharidice, cât si polizaharidice.

Componentele membranare ce participă la structurarea glicocalixului prin părțile glucidice din

compoziția lor: glicolipidele, glicoproteinele și proteoglicanii (90-95% component glucidica).
Toate cele trei categorii de componente sunt denumite generic, repetm, glicoconjugate.
În structurarea glicocalixului nu participă toate monozaharidele existente în natură. Numai șapte
intră în alctuirea lanțurilor oligozaharidice ale glicolipidelor și glicoproteinelor. Acestea sunt:
glucoza, galactoza, manoza, fucoza, Nacetil-glucozamina, N-acetil-galactozamina și acizii sialici.
Spunem acizi sialici (la plural) i nu folosim singularul deoarece ne referim la o clasă de glucide ce
derivă din structura de bază a acidului neuraminic. În afară de cele șapte monozaharide
menționate, în proteoglicani întâlnim și xiloza (monozaharidul prin care se poate lega structura
glucidică de o serină din partea proteică), precum şi acizi uronici (acid glucuronic i acid iduronic).

Privind succesiunea monozaharidelor în lanurile oligozaharidice din glicolipide i glicoproteine, se

pot face urmtoarele afirmaii cu caracter de regul: glucoza, atunci când se află, nu se gsete
niciodat în poziie terminal a lanului; (ii) acizii sialici, atunci când se află se găsesc întotdeauna în
poziția terminală a lanțului. Aceasta înseamnă că lanurile se pot termina cu acizi sialici legai unul
de altul. Un aspect cu semnificaie biologic ce trebuie punctat aici este faptul că structurile
glucidice din glicolipide și glicoproteine se termină cu elemente purtătoare de sarcină negative.

[Link] [Link] spcifice,metode nespecifice

Prezena glicocalixului la suprafaa celulelor a fost evideniat la microscopul electronic prin metode
de citochimie ultrastructurală.

 metode nespecifice = metode care evideniaz structura, fr a aduce indicii referitoare la

compoziia ei biochimic

 metde specifice =(metode care permit descrierea, cel puțin parială, a structurii

Un exemplu de metod nespecific amintim folosirea roșului de ruteniu. Acest compus

interacioneaz cu sarcinile negative de la nivelul glicocalixului impregnându-i grosimea cu nucleii
grei ai ruteniului și conferind structurii electrono-opacitate.

O altă modalitate nespecifică de a evidenția glicocalixul este aceea de a vizualiza densitatea de

sarcini negative de la suprafața celulelor, prin folosirea de trasori electrono-denși purtători de
sarcini pozitive. Acest lucru se poate face cu proteine cationizate (care la pH fiziologic poartă
sarcini net pozitive) adsorbite pe particule de aur coloidal.

Ca metodă specifică pentru studiul glicocalixului prezentăm citochimia ultrastructurală cu

lectine. Lectinele sunt proteine sau glicoproteine ce leagă specific structuri glucidice, au cel puțin
două situri de legare identice și nu sunt de origine imună (adică nu sunt anticorpi împotriva unor
epitopi ce conțin glucide). Pentru fiecare lectină există un monozaharid determinant al
specificităii, dar ambianța moleculară în care acesta se află este, de asemenea important.
Lectinele mai sunt cunoscute și sub denumirea de aglutinine deoarece, mulțumită capacității lor
de a interacționa cu structurile glucidice, cât și datorită faptului că prezint cel puțin două situri
identice de legare, pot aglutina celulele sanguine.

Lectinele pot fi folosite după cuplare cu trasori electrono-opaci (feritină, aur coloidal), în

 tehnici directe ( formă nativă )

  tehnici indirecte (în sandviș)= metode în doi pași.

La primul pas, suprafața celulelor este incubată cu lectina aflată în exces în soluția folosită,
pentru saturarea interacțiunilor de afinitate. Excesul de molecule de lectină este apoi îndepărtat,
rămânând numai cele atașate specific de componente glucidice ale membranei (prin unul din
siturile de legare), care sunt vizualizate, în pasul al doilea al metodei, prin legarea de
glicoproteine corespunzătoare, cuplate cu trasori electrono-opaci. Tehnicile indirecte, în doi pași,
pentru citochimia ultrastructural cu lectine exploatează existența celor două situri identice de
legare. Glicoproteinele marcate cu trasorul electrono-opac se fixează pe siturile de interacțiune
ale lectinelor rămase disponibile, după legarea cu unul din situri la componentele glicocalixului.
Avantajul acestor metode este că lectinele sunt folosite cu capacitățile de legare (afinitatea și
specificitatea) nealterate. Cu cât spectrul lectinelor folosite este mai larg, cu atât imaginea
asupra glicocalixului este mai detaliată.

13. Funcţii ale componentei glucidice membranare

 glicocalixul protejează structura membranei celulare împotriva agresiunilor fizico-
(bio)chimice. Modul în care glicocalixul este organizat, conferă membranei rezistență mecanică,
controlând accesul oricăror factori de agresiune către straturile profunde ale ultrastructuri.
Aceasta este o motivație pentru care celulele sanguine sau polii apicali ai celulelor epiteliale au
glicocalixul abundent. Mai mult, în anumite situații în care agresiunile pot fi mai accentuate,
membranele sunt protejate de secreții glicoproteice abundente (de exemplu în mucoasele
gastrice și intestinale).

 Participa la sarcina electrica negativa a suprafetei celulare prin componentele acide (acizi
sialici, uronici, gruparile suflat)

 Participa la fenomene de recunoastere celulara cu rol in organizarea de tesuturi si organe,

atat prin interactiuni ale celulelor intre ele, cat si prin aderarea acestora la
substrate/componente extracelulare - se formeaza ultrastructuri cu caracter permanent sau de
lunga durata

 -exista si fenomene fiziologice care se desfasoara pe baza unor modificari ale structurilor
glucidice ale suprafetei celulare: eritrocitele de mamifer, dupa desialilarea structurilor din
glicocalix, sunt eliminate din circulatie la nivelul ficatului si splinei; pierderea de acid sialic din
pozitia terminala a structurilor glucidice din glicocalix reprezinta semnal de imbatranire a acestor
celule

 Pe fenomene de recunoaștere celulară care implică structurile glucidice ale glicocalixului se

bazeaz și compatibilitățile de grup sanguin ale sistemului ABO.

 Structurile glucidice sunt necesare, dar nu neapărat suficiente funcționrii receptorilor din
membranele celulare. Cea mai mare parte dintre receptorii suprafețelor celulare, evidențiați
până în prezent, sunt glicoproteine. Pentru unii dintre ei eliminarea componentei glucidice nu


afectează esenial capacitatea de legare a liganzilor, pentru alții da.

acizii sialici terminali din glicocalixul limfocitelor T sunt implicați în aproape toate
fenomenele ce țin de destinul și funcțiile celulei. Supraviețuirea celulară însoțită de fenomenele
de maturare, diferențiere, motilitate și moartea celulară sunt dependente de acizii sialici.

14. Conceptul de microdomenii de membrana. Semnificatia biologica a organizarii

microdomeniilor de membrana. ??????

15. Căile de semnalizare: definiţie, criterii de clasificare

Semnalizarea celulară, care mai general ar putea fi denumită semnalizare intercelulară (deoarece
există de regulă o celulă care transmite un semnal și o altă celulă care îl receptează), reprezintă o
modalitatea esențială prin care celulele pot comunica între ele prin schimb de informații,
indiferent de distanța la care se află.

Clasificare

1. Clasificarea căilor de semnalizare În funcție de distanța la care se află celulele care

semnalizează între ele (celula care transmite semnalul, respectiv celula care îl receptează), căile
de semnalizare se împart în :

 endocrine =atunci când celulele se află la distanță, iar molecula semnal trebuie să fie
transportată de umorile organismului (de regulă de sânge și de lichidul interstițial);

 paracrine =atunci când celulele care comunică se află în imediata vecintate;

 autocrine= atunci când semnalul este transmis și receptat de aceeași celulă;

 juxtacrine= căi prin care sunt receptate semnale, atunci când celulele sunt joncționate,
adică legate una de alta

Pentru primele trei căi menționate, semnalizarea se face prin molecule secretate de celula
semnalizatoare. Acestea trebuie să se deplaseze prin spațiile intercelulare pentru a ajunge la
țintă, adică la alte celule (în primele două cazuri), sau la aceeași celulă pentru semnalizarea
autocrină.Semnalizrea juxtacrina presupune situație,în care ambele celule transmit semnal și
ambele receptează informații prin semnalul transmis de partenerul de interacțiune.

Existe o modalitate de semnalizare deosebite, între doue celule dintre care cel puțin cea care
transmite semnalul este neuron și care se află în imediata apropiere (deci corespunde definiției
semnalizării paracrine), dar este denumită specific =sinapse

16. Receptorii pentru hormoni şi neurotransmiţători: definiţie, criterii de clasificare

În functie de proprietatile fizico-chimice ale moleculei semnal,receptorii se impart în două

categorii :

[Link] pentru molecule semnal liposolubile;

2. Receptori pentru molecule semnal hidrosolubile

Sunt cunoscute 6 tipuri de receptori pentru liganzi lipofili: receptor pentru cortizol, receptor
pentru estrogeni, receptor pentru progesteron, receptor pentru vitamin D, receptor pentru
hormoni tiroidieni și receptor pentru acid retinoic.

Receptorii pentru liganzi lipofili sunt proteine localizate în citosol sau în nucleu care preiau
ligandul după difuzia acestuia prin membrană. Este firesc ca acești liganzi, având proprietăți
lipofile (adică fiind solubili în lipide), să poat străbate membrana prin difuziune simplă, adică să
treacă printre lipidele bistratului.

Ca să ajungă la membrana celulei țintă, liganzii trebuie să fie purtați prin spațiul extracelular de
către transportori miscibili cu apa, adică proteine care îi leagă în complexe specifice, mascându-i
de hidrofilicitatea mediului. Ajunși la celulele țintă, sunt eliberați la nivelul plasmalemei,
permițându-li-se străbaterea bistratului. Mai departe fenomenele se pot rezuma astfel:

-pentru receptorii localizați în citosol, după formarea complexului ligand-receptor acesta este
transportat în nucleu, unde își îndeplinește funcția, aceea de a modula exprimarea genelor

-pentru receptorii localizați direct în nucleu, liganzii sunt conduși acolo de alte proteine
transportoare, aflate în citosol, care îi izolează de hidrofilicitatea mediului intracelular, îi
translochează prin porii nucleari și, odată ajunși în spațiul în care sunt localizați receptorii, îi
transferă acestora activându-i și declanșând transcrierea genelor țintă.

[Link] modularea activitatii adenilat-ciclazei membranare de catre receptorii cuplati cu

proteinele G heterotrimetrice

Receptorii cuplați cu proteine G heterotrimerice sunt proteine transmembranare multipas de

tip I, cu 7 treceri prin planul membranei.

Au fost identificate mai multe tipuri de proteine G [Link] diversitatea de

fenomene controlate de receptorii cuplați cu proteinele G heterotrimerice alegem două
pentru exemplificare, ambele folosind ca efector adenilat-ciclaza și ca mesager secund
adenozin-monofosfatul ciclic (AMPc), produs din ATP de enzima menționată. Prin acțiunea
adenilat-ciclazei, dintr-o moleculă de ATP rezultă o moleculă de AMPc cu eliberarea de
pirofosfat. Cele două fenomene alese pentru detaliere vizează răspunsurile rapide (prima
exemplificare), respectiv răspunsurile lente (a doua exemplificare), ambele fiind
dependente de protein-kinaza A activată de AMPc

Răspunsul rapid se referă la modularea metabolismului glicogenului în mușchiul striat

scheletal și controlează homeostazia glucozei în celulele acestui țesut. Mecanismul este
declanșat de protein-kinaza A, efector al cascadei pornite de receptorul cuplat cu
proteine G heterotrimerice din sarcolemă (membrana celulei musculare). Protein-kinaza A
este activată de AMPc, produs de adenilat-ciclază, care este efectorul din amonte stimulat de
subunitatea alfa a proteinelor G heterotrimerice, după primirea semnalului de către celulă.

Exista cel putin 8 izoforme de adenilat-ciclaze membranare, clasificate în patru grupe în

funcție de mecanismele reglatorii care le guvernează activitatea , dar au fost identificate și
forme solubile ale acestei enzime . Adenilat-ciclaza este o proteină integrală cu 12 treceri
prin bistrat, notate cu TM1 la TM12 . Ambele capete terminale (amino, respectiv carboxil)
ale lanțului polipeptidic se află pe fața citosolică a bistratului lipidic membranar. Se
cunoaște faptul că cele 12 segmente transmembranare sunt grupate în două blocuri:
primele 6 într-un prim bloc, urmat de o buclă citosolică generoasă de cel puțin 400
de aminoacizi (componentă importantă a endodomeniului), urmată de al doilea bloc
transmembranar cu celelalte 6 segmente care străbat bistratul lipidic, iar capătul carboxi-
terminal, de asemenea amplu, contribuie semnificativ la endodomeniu, în timp ce
celelalte bucle citosolice sunt mult mai mici. La organizarea endodomeniului participă
substanțial și porțiunea N-terminală a lanțului polipeptidic, având o lungime
semnificativă.

Proteinele Gs o activeaya, respectuv Gi o inhiba.

18. Definiți și exemplificați noțiunile: mesageri secunzi (de ordinul doi), respectiv efectori

intracelulari??????

19. Transportul pasiv: clasificare, exemple

Transportul pasiv este un tip de transport care nu necesită consum de energie pentru trecerea
de substanta prin [Link] pasiv implică mecanisme de diminuare a gradientului
de concentratie al componentei transportate (de la concentrație mare la concentrație
mică).

[Link] simpla = calea transportului pasiv printre moleculele lipidelor membranare care
poate fi urmată de moleculele nepolare sau hidrofobe (spre exemplu: molecule de gaze – O2,
N2, CO2, NO, CO, eter etilic, benzen și asemănătoare), dar și de moleculele polare mici
(cu masa moleculară sub 100Da; de exemplu: H2O, etanolul, ureea, glicerina), care se pot
strecura în și prin spațiile dintre lipide.

[Link] facilitată = Pentru moleculele polare mari (cu greutatea moleculară între 100 și
800Da), cât și pentru ioni, transportul prin membrană se face numai cu implicarea unor
proteine transmembranare . Aceste proteine poartă denumirea de transportori(pentru
molecule polare mari: glucoză, aminoacizi, nucleotide) sau canale ionice(pentru ioni: H+,
Na+, HCO3-, K+, Ca2+, Cl-, Mg2+).

În funcție de numărul tipurilor de substanțe transportate simultan, transportul

facilitat (inclusiv difuziunea facilitată) poate fi clasificat în :

 transport singular numit = transport uniport , când este transportată un singur ion sau
moleculă. Ca exemplu de transportor uniport, amintim transportorul de glucoză din membrana
eritrocitară

 transport cuplat, numit și co-transport, când sunt transportate simultan două sau mai
multe entități (bio)chimice (ioni, molecule sau ioni i molecule). La rândul său, transportul
cuplat se poate clasifica în două tipuri, în funcție de sensul în care sunt transportate
diferitele substanțe.
 -simport= când toate substanțele sunt transportate în același sens (exemplu =co-
transportorul de sodiu/glucoză din membrana apicală a enterocitelor (celulele
absorbante din intestin)

-antiport = dacă cel puțin una dintre substanțele transportate este purtată în sens
opus celorlalte (exemplu = pompa de Na/K ,canalul de schimb anionic HCO3-/Cl-
(1:1) , schimbătorul de Ca/Na (iese 1 Ca ,intră 2-3 de Na)

[Link]= trecerea apei printr-o membrană.Multă vreme s-a considerat că osmoza implică
numai trecerea apei printre lipidele bistratului (intrarea apei în celulă sau părăsirea celulei
de către moleculele polare, mici ale apei). Ei bine, prin membrana celulară apa trece atât
prin difuziune simplă (adică printre lipidele bistratului), cât și prin difuziune facilitată,
deoarece multe celule și-au produs complexe proteice transmembranare destinate
transportului pasiv al apei. Aceste complexe proteice transmembranare, destinate
transportului facilitat al apei prin membranele celulare, poartă denumirea de
aquaporine. Termenul osmoză implică trecerea apei prin biomembrane prin ambele
mecanisme, cumulat. Rolul aquaporinelor este acela de a eficientiza trecerea apei prin
membrane, astfel încât, pe de o parte, fenomenele fiziologice să se petreacă după o dinamică
adecvată și, pe de altă parte, la apariția unor dezechilibre osmotice accidentale homeostazia
celulară să nu sufere dramatic și să pună în pericol supraviețuirea.

20. Calea de semnalizare JAK-STAT

Calea JAK-STAT este un mecanism de semnalizare , care se finalizează prin transcrierea

unor gene. Activarea căii de semnalizare JAK-STAT de către citokine/factori de creștere/hormoni
poate stimula proliferarea celulară, diferențierea, migrarea celulară sau apoptoza.
Aceste evenimente celulare sunt esențiale pentru hematopoieză, răspunsurile imune,
dezvoltarea glandei mamare, lactație și diverse alte procese celulare. Dereglarea
transmiterii semnalului pe calea JAK-STAT, este însoțită de o serie de manifestări patologice:
procese inflamatorii, eritrocitoză, gigantism și tumorigeneză.

Calea de semnalizare JAK-SAT este relativ simplă din punctul de vedere al mecanismului și
implică participarea unui număr mic de componente cu rol de „actori” principali: ligandul,
receptorul, kinaza asociată (JAK) și efectorul STAT. Activarea JAK este determinată de
dimerizarea/multimerizarea receptorului indusă de interacțiunea cu ligandul, astfel încât, ca
urmare a modificărilor conformaționale din endodomeniul receptorului, moleculele de JAK
ajung în imediata vecinătate, expuse și se pot fosforila încrucișat (trans-fosforilare) la
nivelul domeniilor lor cu activitate kinazică. Kinazele asociate receptorului (JAK) astfel
activate fosforilează, ulterior, tirozine din endodomeniile receptorilor și din diverse alte
substrate, principala proteină țintă fiind STAT. Proteinele STAT sunt factori transcripționali
latenți, cu localizare citosolică, până în momentul activării lor. Odată fixată de receptor,
proteina STAT este fosforilată de JAK, iar această modificare determină disocierea STAT de
receptor. STAT în formă de dimer este translocat în nucleu și se fixează la ADN, pe
secvențe specifice cu rol reglator, care activează sau represează transcrierea genelor țintă.
Prin această secvență de evenimente, calea de semnalizare JAK-STAT asigură un mecanism
direct de traducere a unui semnal extracelular într-un răspuns transcripțional.

21. Aquaporinele. Semnificaţie şi implicaţii medicale

Definitie: Aquaporinele sunt complexe proteice transmembranare destinate transportului

pasiv facilitat al apei prin membranele celulare.

Rolul lor este acela de a eficientiza trecerea apei prin membrane,astfel incat,fenomenele
fiziologice sa se petreaca adecvat si sa previna dezechilibrele osmotice ,iar homeostazia sa
nu sufere dramatic punand in pericol [Link] abundente in celulel in care
transportul de apa este intens (celule epiteliale,rinichi).

Apa poate trece prin canalele aquaporinelor în ambele sensuri, depinzând de presiunile
coloidosmotice existente de cele dou pri ale membranei.

Deficiențe în exprimarea aquaporinelor pot induce sau însoți diverse patologii: cataractă,
diabet insipid, edem cerebral, obezitate.

Exprimarea adecvată a aquaporinelor în celule este importantă pentru multe fenomene

fiziologice:

-absorbia adecvată la nivelul căilor urinare pentru formarea urinei

-motilitate celulară prin asigurarea dinamicii lamelipodiilor

-hidratarea pielii

-proliferarea celulară

22. Semnificaţia biologică a eterogenităţii compoziţionale, a organizării asimetrice şi a

comportamentului fluid al membranelor

[Link] G heterotrimerice

Proteinele G sunt o familie de proteine cu rol in transmiterea semnalelor, determinand

schimbari metabolice in interiorul celulei.

• Proteinele G heterotrimerice sunt alcatuite din 3 subunitati α, β si γ. Subunitatea α

este cea care ii confera rolul. Sunt evidentiate mai multe tipuri de proteine G: Gs,Gi,Gq,Gt.
Au activitate GTPazica.

• Sunt proteine “switch”. Inactive sunt legate de GDP si devin active cand sunt legate de
GTP. Odata activata, subunitatea α se detaseaza de celelalte unitati si activeaza o enzima
(mesageri secunzi) sau un canal ionic. Cateva exemple unde sunt intalnite proteinele G:
cascada adenilat ciclazei, cascada fosfolipazei C.

24. Modalităţi generice de reglare a activităţii unui canal ionic membranar

 Canalele ionice nu sunt deschise permanent, iar celula poate controla si comanda
functionarea lor. In functie de mecanismul prin care este controlat mecanismul de
deschidere/inchidere a lor, canalele ionice sunt:

o Canale ionice controlate electric = canale controlate prin modificarea potentialului de

membrana. Acestea sunt INCHISE atunci cand potentialul membranei are valoarea normala
(50-70mV, cu minus pe partea citosolica). Se DESCHID atunci cand potentialul membranei se
modifica.

o Canale ionice controlate chimic = canale ce se DESCHID atunci cand protena

transmembranara destinata transportului leaga un compus chimic (LIGAND) care schimb
conformaia complexului. Ligandul se poate lega în ectodomeniul proteinei care structurează
canalul (sau al uneia dintre subuniti, dacă este multimer) fiind ligand extracelular sau, pentru
alte tipuri de canale, la endodomeniu (ligand intracelular sau citosolic).

o Canale ionice controlate mecanic = canale a caror stare INCHIS/DESCHIS este

dependenta de exercitarea unor tensiuni mecanice asupra membranei. Sunt ultimele
descoperite.

Trebuie menionat că activarea canalelor respectă un mecanism ciclic. Acesta asigură

inactivarea lor chiar în condițiile care au determinat deschiderea (adică în condițiile
persistenței stimulului), deoarece pot prezenta trei stări:

- starea închisă , de repaus, în absența stimulului

- starea deschisă, care permite trecerea ionilor, după apariția stimulului

- starea inactivă, închisă la prezența prelungită a stimulului

Această trecere într-o stare refractară a canalelor ionice asigură menținerea homeostaziei
ionice intracelulare în condițiile de persistenă a semnalelor, refacerea potențialului
membranar, desprinderea ligandului și, eventual, metabolizarea sa, cu revenirea celulei la
starea de neexcitație, astfel încât să devin sensibilă la o nouă stimulare.

Dintre cele trei tipuri de canale ionice, cele controlate mecanic au fost ultimele descoperite
și sunt și cele mai dificil de investigat. Dificultăile se datorează urmtoarelor aspecte :

-celulele mecano-senzitive nu sunt numeroase în organism și sunt împrăștiate printre multe

alte tipuri celulare

-numrul de canale controlate mecanic în membranele celulelor mecanosenzitive este de

câteva ordine de mărime mai scăzut decât numărul canalelor comandate electric sau chimic

- dovedirea proprietăților mecano-senzitive ale eventualilor candidați este dificilă cu

tehnicile clasice.
25. Clasificări ale transportului membranar

Prin transport membranar înțelegem totalitatea proceselor prin care celula foloseță pe care
îl efectuează cu mediul. În funcție de felul în care substanele anorganice sau organice
solubilizate ori unele materiale insolubile pătrund în sau ies din celulă transportul
membranar poate fi clasificat în două categorii principale:

1. Transport prin membrană, atunci când substanele străbat membrana (din exterior spre
interior sau invers) fie direct printre lipidele bistratului, fie prin biostructuri specializate
organizate de proteinele transmembranare;

2. Transport cu membrană (transport vezicular), atunci când substanele sunt introduse în

celulă sau eliminate din aceasta prin intermediul unor vezicule delimitate de
(endo)membrane care se desprind de membrana celulară sau fuzionează cu ea, pentru a
efectua schimbul.

Transportul prin membrană este specific ionilor și moleculelor mici . Transportul cu

membrană realizează schimbul de molecule mari, respectiv de particule.

În funcție de necesarul de energie care se consum pentru desfășurarea sa, transportul prin
membrană se clasifică în următoarele două mari categorii:

1. Transport pasiv, care nu necesită consum energetic concomitent pentru trecerea de

substanță prin membrană;

2. Transport activ, care necesită consum de energie în momentul trecerii prin membrană a
substanei transportate.

Transportul cu membrană este dependent fie de capacitatea unor microdomenii

membranare de a se invagina sub forma unor vezicule, urmată de desprinderea (fisionarea)
membranei lor de cea la nivelul căreia se formează și introducerea în celulă a substanelor
captate în volumul veziculei, fie de capacitatea endomembranelor veziculelor/vacuolelor de
secreție de a fuziona cu membrana celulară și eliberarea în spațiul extracelular a
substanțelor din interior.

În funcție de sensul în care se efectuează, transportul cu membrană se împarte în trei tipuri:

1. Endocitoză, atunci când componentele transportate sunt preluate din exterior și introduse
în celulă

2. Exocitoză, prin care se elimină componente din interiorul celulelor în afara lor

3. Transcitoză, care este specifică celulelor ce organizează epitelii unistratificate și presupune

preluarea de substanțe din exteriorul celulei pe una din fețele epiteliului (la polul apical sau
la polul latero-bazal), transportarea lor dintr-o parte în cealaltă a celulei epiteliale și
eliminarea materialului transportat transepitelial în exteriorul celulei, pe cealalt față a
epiteliului.

26. Transportul activ: clasifica justre, exemple

DEFINITIE: Transportul activ/la deal reprezinta trecerea substantelor/ionilor prin membrana

impotriva unui gradient de concentratie, cu consum concomitent de energie. Se face prin
pompe=structuri proteice capabile sa transporte molecule mici si ioni impotriva gradientului,
prin consum de energie provenita, in general, din scindarea unor molecule macroergice (de
regula ATP).

CLASIFICARE:

Transportul activ este impartit in doua tipuri in functie de sursa de energie utilizata pentru
transport:

- transportul activ primar : energia provine direct din descompunerea ATP sau a altor fosfati
macroergici. EXEMPLU: pompa de Na⁺/K⁺ prezenta in toate celulele cu rolul de a mentine pe
interior un potential electric negativ. Proteina caraus prezinta la extremitatea endocelulara 3
situsuri de legare Na⁺ si la extremitatea exterioara - 2 situsuri pentru K⁺.

- transportul activ secundar: este utilizata energia unui gradient ionic de concentratie,
generat anterior prin transport activ pimar simport si antiport. Cu cat este mai mare
gradientul electrochimic al ionului, cu atat este mai mare rata de difuzie a substantei
transportate concomitant. Simport: glucoza/sodiu. Proteina caraus are doua situsuri de
legare la partea externa: unul pentru glucoza si celalalt pentru Na⁺. Diferenta de concentratie
a Na⁺ asigura energia necesara intrarii glucozei in celula. In cazul antiportului: Na⁺-H⁺ (la
nivelul tubului contort proximal al nefronului), Na⁺ se deplaseaza dinspre lumen spre
nefrocit, iar H⁺ spre lumen.

Ca exemplu de transport activ vom aborda pompa de Na+/K+, numită ă. Este o pompa
electrogenica, doarece contribuie la realizarea si/sau mentinerea potentialului membranar
prin eliminarea a 3 ioni Na⁺ si introducerea a numai 2 ioni K⁺. Adesea consuma jumatate din
cantitatea de ATP celular. Inhibarea activitatii ei cu ouabaina duce la incapacitatea celulara
de a mentine echilibrul Na⁺/K⁺, cu afectarea potentialului membranar=>complicatii asupra
fiziologiei celulare.

Pompa este o structură complexă din punct de vedere biochimic, organizată ca un tetramer
format din două subunități alfa mari (care reprezintă unitatea catalitică și transportoare) și
două subunități beta mici (reglatoare, neimplicate direct în pomparea ionilor, dar necesare
pentru împachetarea conformațional corectă a subunităților).

Ciclul de pompare are 7 etape și duce la expulzarea a 3 ioni de Na+ și introducerea a 2 ioni
de K+ în celulă, pe baza unor modificări de conformație

1. Legarea ATP la endodomeniul subunitatii α si expunerea catre endodomeniu a siturilor de

legare a Na⁺
 2. Legarea a 3 Na⁺ la endodomeniu, pe situri de inalta afinitate pentru Na⁺

3. Scindarea ATP la ADP , cu schimbarea conformatiei pompei=>conducerea celor 3 Na⁺ in

ectodomeniul subunitatii α, pe situri de joasa afinitate pentru Na⁺

4. Disocierea si expulzarea in exterior a Na⁺ si legarea pe ectodomeniul α a 2 K⁺, pe situri de

mare afinitate pentru K⁺ expuse prin modificarile conformationale ce au avut loc

5. Schimbarea conformatiei subunitatii α, ceea ce atrage transferul K⁺ pe endodomeniu, pe

situride joasa afinitate pentru K⁺

6. Eliberarea ionilor K⁺ de pe endodomeniul subunitatii α in citosol

7. Incheierea ciclului prin refacerea sitului specific si legarea ATP, pentru refacerea
conformatiei cu expunerea siturilor de mare afinitate pentru Na⁺ si pregatirea unui nou ciclu
de pompare.

27. Pompe – ATP-aze: definiţie, clasificare, exemple

DEFINITIE: Pompele ATPazice sunt pompe ce realizeaza transport membranar activ pe baza
energiei rezultate din scindarea moleculelor de ATP.

CLASIFICARE: Exista mai multe tipuri de ATPaze:

-Tipul P de ATPaze (plasmalemal): pompa Na⁺/K⁺, pompa H⁺/K⁺, pompa de Ca⁺⁺. Au aceeasi
structura catalitica si mecanisme asemanatoare celui descris pentru pompa de Na⁺/K⁺;

-Tipul V de ATPaze (de tip vacuolar) se gasesc la nivelul endomembranelor. Pompeaza

protoni in endozomi sau lizozomi. Au o organziare mult mai complexa, avand nevoie de cel
putin 11 subunitati ca sa isi indeplineasca functia

-Tipul F de ATPaze sintetizeaza ATP folosind energia rezultata din disiparea unui gradient
protonic existent la nivelul membrane in care sunt organizate. Prezent in celulele eucariote

-Tipul E de ATPaze (Extracellular ATP) sunt enzime ale suprafetei celulare cu rol in hidroliza
diversilor nucleozid-trifosfati extracelulari (ex: ATP), cu implicare in procese de semnalizare, si nu
in transportul activ.

28. Definiţi următoarele noţiuni: co-transport; simport; antiport

In functie de numarul tipurilor de substanta transportate simultan, difuziunea facilitata

poate fi:

-transport uniport (cand este transportata o singura entitate biochimica).

- transport cuplat/cotransport (cand sunt transportate simultan doua sau mai multe entitati
biochimice). Se poate clasifica in doua tipuri, in functie de sensul in care sunt transportate
substantele:
 transport cuplat SIMPORT, cand toate substantele sunt transportate in acelasi sens
Exemplu: co-transportul de sodiu/glucoza prin membrana apicala a eritrocitelor

transport cuplat ANTIPORT, daca cel putin una dintre substante este transportata in
sens opus celorlalte Exemplu: 1. canalul de schimb anionic HCO₃⁻/Cl⁻ din membrana
eritrocitara. Schimbul anionic se face in raport 1:1.

29. Mecanismul semnalizării transmembranare via receptori cu activitate tirozin-kinazică

Receptorii pentru liganzi hidrofili sunt cei mai numerosi, dintre ei facand parte si categoria
receptorilor cu activitate tirozin-kinazica.

Receptorii cu activitate tirozin-kinazică sunt proteine transmembranare unipas, tip I, care

există ca monomeri în stare liberă, iar după interacțiunea cu ligandul dimerizează. Domeniul
transmembranar este structurat în alfa-helix.

Mecanismul de principiu prin care acesti receptori functioneaza ar putea fi sintetizat prin :

1. Legarea ligandului, ce produce activarea domeniului catalitic de la nivelul portiunii

citoplasmatice, cat si dimerizarea receptorilor datorita modificarilor conformationale pe care
le induce

2. Activarea si dimerizarea realizeaza conditiile unor autofosforilari incrucisate la multiple

tirozine ale domeniilor citosolice ale receptorului

3. Atragerea si interactiunea cu proteine de semnalizare intracelulare

4. Activarea efectorilor ce transmit semnalul in aval

30. Endocitoza mediată de receptori – definiţie şi semnificaţie funcţională

Endocitoza este un tip de transport cu membrana prin care componentele transportate sunt
preluate din exterior și introduse în celulă.

Endocitoza mediata de receptori este denumirea uzuala a pinocitozei mediate de receptori.

1. Endocitoza dependenta de clarină

Prin acest proces sunt internalizate de către celulă proteine (liganzi) care mai întâi sunt
recunoscute și legate de receptori specifici expuși la suprafața [Link]ă ce
receptorul interacționează cu ligandul, complexele receptor-ligand sunt adunate în
adâncituri ale membranei tapetate pe fața internă cu un complex de endoproteine a cărui
componentă de bază este clatrina, proces numit [Link]ă (un heterodimer)
conține un lanț greu (subunitatea mare) și un lanț ușor (subunitatea mică).
 Zona de nucleație se constituie ca microdomeniu care concentrează receptorii purtători de
liganzi, conducând la sporirea ariei acoperite cu clatrină și la adâncirea porțiunii de
membrană din ce în ce mai puternic. În final, porțiunea de membrană capătă o formă
sferică, se desprinde de membrană și își pierde înveliul de clatrină (aceasta și proteinele
adaptoare reciclându-se). Vezicula făără clatrină se transformă în endozom timpuriu.

Microdomeniile adâncite ale membranei învelite cu clatrină sunt denumite structuri cu

înveliş. Acestea se formează permanent, aglomerând fie receptorii în aRolul clatrinei este
acela de

 aglomerează complexele ligand-receptor în zona membranară destinată endocitării

 controlează adâncirea microdomeniului membranar

 definitivează formarea veziculei cu înveliș

Destinatia materialului endocitat este diferita:ligandul se elibereaza in endozom, sub actiunea

pH-ului acid si este directionat catre lizozom, in timp ce receptorul este reciclat la suprafata
celulei pentru un nou ciclu de endocitoza

Relativ recent a fost evideniat potocitoză.Potocitoza se efectuează prin intermediul caveolelor,

invaginări ale membranei organizate prin implicarea caveolinei.

[Link] independentă de clarină, dar dependenta de caveolină

Procesul de potocitoză, după legarea moleculelor mici la receptori

!Exista si endocitoza independenta de caveolina, dar dependenta de alte proteine care sa asigure
invaginarea si desprinderea veziculelor de membrana.

31. Fagocitoza: mecanism general, utilitate

Procesul presupune capacitatea membranei celulei fagocitare de a recunoate particula de

endocitat, prin proteine membranare destinate, ceea ce declanează fenomene care implică atât
alte componente ale membranei, cât și elemente din citosol.

Fagocitoza presupune extinderea de pseudopode de-a lungul particulei care urmează să fie
endocitată. În acest proces rolul filamentelor de actină este acela de a antrena, din interiorul
celulei, membrana pentru formarea prelungirilor care învăluie particula de endocitat prin
formarea a ceea ce se numește cupă fagocitară.

La nivelul membranei sunt implicați receptorii de fagocitare care se atașează de componente de

pe suprafața particulei care urmează a fi endocitată, componente care se numesc opsonine. De
regulă aceste componente sunt anticorpi care recunosc proteine ale suprafeței structurii
fagocitate. Această decorare a particulelor fagocitate cu anticorpi poartă denumirea de
opsonizare. În momentul în care particula fagocitată este complet îmbrăcată de prelungirile
celulei care fagocitează, membrana fuzionează și particula este inclusă într-o vacuolă, în
interiorul celulei fagocitante. Vacuola poartă denumirea de fagozom. Fagozomul fuzionează
ulterior cu lizozomul, componenta fagocitată este digerată, iar elementele biochimice rezultate
sunt utilizate de celula fagocitară.

Fagocitoza este un fenomen specific unor anumite tipuri de celule din organism cum sunt
macrofagele, dar și polimorfonuclearelor, numite și microfage. De menționat că pentru moartea
celulară programată, corpii apoptotici care se formează declană procesul de fagocitoză la celulele
din jur, fără ca acestea să fie neapărat macrofage profesioniste, ducând la o curare a țesutului,
fără a se produce inflamații .

32. Exocitoza: definiţie, tipuri de exocitoză

EXOCITOZĂ= procesul prin care celula elimină substanțe produse în diverse procese celulare
(inclusiv biosinteze de compuși destinați secreției) și acumulate temporar în structuri delimitate
de endomembrane numite vezicule sau vacuole de secreție.
Din punctul de vedere al mecanismelor prin care este controlat, exocitoza poate fi constitutivă
sau semnalizată. Aceasta înseamn că, pe de o parte, unele produse destinate secreției sunt
eliminate din celulă pe măsură ce se formează veziculele secretorii și acestea ajung la membrana
celular unde are loc fuzionarea membranelor și secreția, prin procese constitutive, care se desfă
de la sine. Pe de alt parte, anumite componente produse în celulă sunt acumulate și stocate în
zone juxtamembranare, până când celula primește un semnal care comandă secreția lor. Aceast
exocitoză semnalizată este dependentă de creșterea concentrației de Ca2+ din citoplasmă în
zona de stocare a veziculelor de secreție.

Mecanismul exocitozei presupune urmtoarele etape:

1. Transportul veziculelor de secreție din locul de formare în locul de stocare din apropierea
membranei la nivelul căreia se face secreția. Acest transport este efectuat de așa-numitele
motoare moleculare

2. Ancorarea veziculelor prin factori de ancorare de natură proteică la o distanță de ~25nm de

membrana celulară

3. Acostarea veziculelor la membrana celulară, adică aducerea acestora la o distan de 5 – 10nm

(cât grosimea unei membrane) între cele două membrane (celulară, respectiv veziculară)

4. Capacitarea veziculelor care presupune o serie de evenimente legate de rearanjările

dependente de ATP și de Ca2+ ale proteinelor și lipidelor membranei veziculare, rearanjări
necesare efecturii ultimei etape. (În exocitoza constitutivă această etapă se pare că nu există.)

5. Fuzionarea veziculelor cu membrana celulară și expulzarea produșilor de [Link] se

reînchide și revine, parțial golită, în citosol. Fuzionarea este realizată de niște proteine numite
abreviat SNARE care sunt v-SNARE (în membrana veziculelor) și t-SNARE (în membrana int, cu t
de la englezescul target).

Se pare că fuzionarea (cel puțin în unele tipuri de celule) se face la nivelul unor structuri
preexistente în membrana int, structuri care favorizează deschiderea veziculelor și care au fost
denumite porozomi care se formează în momentul interacțiunii intime a celor două membrane.