Modulul 3 EVOLUŢIA

FENOMENULUI
TURISTIC

Unitatea de învăţare 3.1.

Scurt istoric al apariţiei şi evoluţie călătoriilor cu
scop recreativ
Unitatea de învăţare 3.2.
Dimensiunea fenomenului turistic în perioada contemporană
Conţinut Unitatea de învăţare 3.3.
Tipuri şi forme de turism
Recapitulare
Exerciţii de verificare / Surse de documentare

Transmiterea unor cunoştinţe de bază privind evoluţia

fenomenul turistic mondial
Evidenţierea principalelor etape de evoluţie ale fenomenului
turistic
Prezentarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre elementele
componente ale spaţiului turistic în perioada contemporană
Obiective Cunoaşterea principalelor criterii de clasificare şi
particularităţi privind tipologia turistică

călătorie / călătorie turistică

călătorie cu scop recreativ / turismul contemporan
circulaţia turistică internaţională / dezvoltarea turistică
durabilă / tipuri şi forme de turism
Cuvinte cheie
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.1.
SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI
CĂLĂTORIILOR CU SCOP RECREATIV

Turismul s-a constituit ca fenomen complex şi bine conturat abia în ultima jumătate de
secol. El a căpătat o amploare deosebită în contextul dezvoltării generale a economiei şi
societăţii la nivel mondial, remarcându-se atât prin ritmurile înalte de creştere, cât şi prin
prezenţa sa în spaţii geografice tot mai extinse. În acelaşi timp, în special în ţările dezvoltate,
condiţiile social – economice au determinat schimbări importante ale comportamentului
social. În acest context, una dintre caracteristicile lumii contemporane este şi faptul că
turismul a devenit o nevoie socială.
„Scara timpului” urcată de omenire pe calea progresului reprezintă un drum continuu al
cunoaşterii spaţiului înconjurător. Exploratorii şi comercianţii, oamenii de ştiinţă sau cei de
cultură, au deschis noi porţi spre calea cunoaşterii şi, practic, au oferit contemporanilor lor
posibilitatea de a călătorii. Nevoia de recreere, de îmbogăţire a cunoştinţelor culturale sau a
vieţii spirituale etc. sunt numai câteva dintre motivaţiile ce contribuie la generarea
fenomenului turistic. Asemenea aspiraţii sunt specifice oricărei colectivităţi umane. Ca
urmare, fenomenul turistic s-a manifestat în forme incipiente din cele mai vechi timpuri având
o dimensiune şi mod de manifestare specifice de la o etapă la alta.

3.1.1. Perioada antică

Primii care au contribuit substanţial la dezvoltarea călătoriilor au fost vechii greci. Prin
aceste călătorii ei au reuşit diseminarea culturii Greciei antice în întreaga zonă mediteraneană.
În vederea asigurării unei siguranţe a călătoriei, vechii greci încheiau un gen de contracte de
vizită9 reciproce între oamenii de aceeaşi ocupaţie. Contractul de vizite prieteneşti reprezenta
o posibilitate prin care călătorul îşi asigura în „străinătatea îndepărtată” locuinţa (în absenţa
hanurilor cazarea făcându-se la prieteni), întreţinerea precum şi integritatea fizică, dar şi a
bunurilor din posesie. Semnul vizibil al vizitei prieteneşti era un obiect simbolic (sumbolon)
care se împărţea pe jumătate (cel care pleca în străinătate se legitima cu partea sa din
sumbolon, ceea ce echivala, în oarecare măsură, cu paşaportul şi cu viza de astăzi).
Astfel, în spaţiul mediteranean se poate vorbi despre apariţia călătoriei turistice într-o
formă incipientă. Această călătorie, deşi menţinea o parte a vechilor determinări (schimburi
comerciale, campanii militare etc.), putea fi motivată şi de căutarea anumitor forme de
plăcere. De altfel, primele informaţii cu privire la existenţa unor activităţi ce pot fi considerate
ca forme arhaice de turism apar în operele marilor călători, istorici şi deopotrivă geografi ca:
Herodot, Strabon, Xenophon ş.a.
Într-o primă fază turismul a fost de factură religioasă şi medicală, aceste două atribute
fiind strâns legate. Băile erau considerate ca având efect purificator ceea ce s-a manifestat
printr-un interes deosebit pentru utilizarea apelor termale.
Este bine cunoscută atracţia pentru întrecerile şi spectacolele teatrale care se desfăşurau
după un calendar precis. Astfel, în Grecia Antică un număr mare de pelerini se îndreptau spre
locurile sacre precum: Delfi, Dodona, Epidaur sau Kos. Pentru întrecerile sportive erau
renumite cele organizate la Delfi, în cinstea zeului Apollo, Corinth, Nemeea, şi nu în ultimul
rând cele de la Olimpia dedicate lui Zeus10.

9
Cristureanu Cristiana (2006) Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
pag.2.
10
Jocurile Olimpice s-au desfăşurat fără întrerupere între anii 776 î.Hr. şi 393 d. Hr. când apar şi primele forme
de organizare a călătoriilor. Prin regulamentul Jocurilor Olimpice toţi participanţii beneficiau de inviolabilitate la
trecerea prin diferite teritorii.

2
 În prezent, în întreaga Grecie întâlnim vestigii ale civilizaţiei din perioada antică, alături
de acropola Atenei, mari situri arheologice fiind deschise publicului spre vizitare la: Delfi,
Epidaur, Micene, Tirint, Olympia, Samos, Vassai etc. De exemplu, din vechea Olympia se
păstrează Templul lui Zeus, care a adăpostit statuia din aur şi fildeş a lui Zeus (considerată
una dintre cele şapte minuni ale lumii antice), palestre (sala de sport), stadionul (cu o
capacitate de 20000 de spectatori, din care astăzi se pot vedea liniile de plecare şi, respectiv,
de sosire, aflate la 192 m depărtare una de alta). Pe acest stadion s-au desfăşurat în antichitate
Jocurile Olimpice, începând cu secolul 8 î.Hr., sărbătoare ce se celebra la fiecare 4 ani, timp
de o săptămână.
Situl arheologic de la Delfi este foarte căutat şi în prezent de turişti, printre numeroasele
vestigii evidenţiindu-se Templul lui Apollo care adăpostea celebrul Oracol, în care a oficiat
Pythia (funcţional până în anul 381 [Link]., când a fost închis de împăratul bizantin Theodosie
cel Mare). Dintre celelalte vestigii amintim: Sanctuarul Atenei Pronoia, Marele Altar, Porticul
lui Lysander ş.a. Situl arheologic Epidaur este renumit datorită celui mai bine păstrat teatru al
Antichităţii greceşti, ce putea găzdui 14000 de spectatori, construit în secolul 4 î.Hr., de
arhitectul Policlet cel Tânăr, pe versantul unei coline, cu forme perfect armonioase şi o
acustică excelentă. De asemenea, tot aici se găsesc vestigiile Templului lui Esculap
(Asklepios), zeul grec al medicinii şi luminii, realizat de arhitectul Theodotos, care adăpostea
o statuie a zeului omonim din aur şi fildeş. În Pelopones se află ruinele a două oraşe din
perioada antică, Micene (capitala legendarului rege Agamemnon) şi Tirint, cu masive ziduri
de apărare, palate şi alte edificii, a căror construcţie a început cu cca 2000 de ani î. Hr.
În Roma antică, interesul deosebit pentru activităţi de recreere a fost favorizat de
prosperitatea economică şi un anume echilibru în viaţa politică şi socială (renumita pax
romana), chiar dacă războaiele erau încă frecvente, dar cu tendinţa de localizare la periferia
imperiului. De asemenea, civilizaţia romană s-a remarcat şi printr-o efervescenţă deosebită a
vieţii urbane şi intensificarea schimburilor comerciale. Dezvoltarea fără precedent a
construcţiei de drumuri, creşterea gradului de siguranţă a călătorilor, apariţia a numeroase
hanuri şi locuri de popas au făcut posibilă deplasarea până în cele mai îndepărtate zone ale
imperiului.
Interesul romanilor pentru băile curative şi prezenţa lor în cele mai diferite regiuni au
dus la apariţia unor adevărate staţiuni termale, unele dintre ele renumite până în zilele noastre:
Vicky, Royat, Néris – les – Bains în Franţa; Aachen în Germania, Bath (Acque Sulis) în
Anglia; Herculane (Ad aquas Herculis Sacris) sau Băile Geoagiu (Germisara, apoi Thermae
Dodone) în România. În jurul Romei, patricienii bogaţi vizitau frecvent Ostia şi Insula Capri,
iar în Campania a funcţionat o adevărată reţea de băi termale.
Urbanismul roman s-a bazat pe reguli şi principii foarte evoluate, dată fiind prezenţa
unor regulamente de construcţii, servicii edilitare, cât şi evidente zonificări urbane pe criteriul
funcţional. Îmbogăţirea şi creşterea nivelului de trai a dus la sporirea numărului de locuitori,
motiv pentru care romanii au început o puternică activitate de urbanizare. Clădirile lor aveau
funcţii administrative sau serveau ca loc de distracţie, de petrecere a timpului liber. Romanii
aveau o mare consideraţie pentru forum (considerat urmaşul „agorei” greceşti) care era piaţa
centrală a oraşului. În for se aflau prăvăli, clădiri publice, temple şi bazilici. În sălile cu
coloane impunătoare, circulabile de jur împrejur, se derula viaţa publică a oraşului. La Roma
au fost construite numeroase forumuri, de către împăraţii romani care le-au dat numele: Cezar,
Augustus, Traian, Vespasian etc., între care, cel mai important dintre acestea este Forumul lui
Traian, construit la începutul sec. II., compus din două pieţe cu arc de triumf, cu statuia lui
Traian, cu templul de cult al împăratului, cu bazilica Ulpia şi Columna lui Traian.

3
 Casele romanilor se deosebeau de cele ale grecilor, în primul rând prin acel element
tipic roman care este atriumul, curtea interioară, de formă rectangulară sau pătrată, cu un
bazin sau un puţ în centru, iar de jur-împrejur cu camerele de locuit. Luxul patricienilor
romani era etalat în numeroase palate şi vile. Cele mai relevante exemple ale luxului roman
sunt păstrate de vilele şi palatele din oraşul Pompei, distrus de erupţia vulcanului Vezuviu
(oraşul păstrându-se relativ intact sub stratul gros de cenuşă). Vilele erau situate în afara
zonelor de locuit, garnisite cu stâlpi albi de marmură, fântâni arteziene, sanctuare, umbrare şi
lacuri artificiale.
Inventarea încălzirii cu aer cald la Roma (anul 80 î.Hr.) dă impuls construcţiei termelor
de mari dimensiuni. Faimoasele terme romane nu erau doar nişte enorme şi luxoase băi
publice, ci şi locuri de recreaţie şi centre de activităţi sportive şi culturale. Dintre cele
existente la Roma cele mai renumite erau cele din Agripa, Termele lui Diocletian (construite
între 298-305) şi Termele lui Caracalla a căror construcţie datează de la începutul sec III. Se
consideră că aceste băi aveau capacitatea de servire simultană a 60000 de cetăţeni. De altfel,
numai în termele lui Caracalla curgeau zilnic aproximativ 70 000 m3, adică tot cam cât se
consuma în anul 1920 pentru toate trebuinţele oraşului Bucureşti.
În cinstea zeilor romanii au construit numeroase temple şi bazilici. Panteonul, cel mai
impozant edificiu de acest gen, a fost un templu ridicat de Agripa în cinstea tuturor zeilor
(anul 27 e.n.). El avea zidul de formă rotundă, cilindrică, acoperit de o cupola foarte bogat
decorată în interiorul său şi nu avea ferestre. În Panteon lumina intra printr-o deschidere
rotundă - de nouă metri diametru - din centrul cupolei. La intrare Panteonul avea un portic (un
sir de coloane) care-i dădea un aspect triumfal. Bazilicile din timpul Imperiului Roman erau
edificii dreptunghiulare, împărţite deseori, la interior, prin două rânduri de coloane, în trei
părţi, numite nave. Cele două părţi laterale (navele laterale) erau de multe ori etajate pe o
înălţime egală cu cea a navei centrale sau erau mai scunde decât etajul unic al acesteia.
Bazilica era precedată mai totdeauna de o curte înconjurată de ziduri şi cu coloane spre
interior. În mijlocul curţii se găsea un bazin cu apă sau o fântână. După planul bazilicii
romane, mai târziu s-au construit bisericile creştine de tip apusean (numele de biserică vine de
la denumirea romană – basilica).

Ştiaţi că ?

În epoca romană statul s-a implicat în asigurarea confortului pe

timpul călătoriilor ?
- călătorii erau transportaţi, la cerere, spre destinaţia aleasă de poştalioane
imperiale care circulau după un orar regulat;
- în oraşe stăteau la dispoziţia călătorilor hanuri şi prăvălii cu alimente
care ofereau găzduire;
- în anul 61 [Link]., împăratul Nero a dat dispoziţii procuratorului Traciei
pentru construirea de hanuri, iar în 136 [Link]., împăratul Adrian a dispus
ca, de-a lungul drumurilor de pe coasta Mării Roşii, să se construiască
hanuri;
- oraşele încheiau contracte de prietenie ospitalieră cu alte oraşe, de
avantajele oferite de aceste contracte profitând toţi cetăţenii oraşelor
respective.

4
 În antichitatea romană, renumite sunt şi amfiteatrele din Roma (Coloseumul), Verona,
Arles, Nîmes, Pola ş.a. unde jocurile sportive şi spectacolele grandioase atrăgeau zeci de mii
de participanţi. Totodată, nu poate fi omisă prezenţa unor astfel de manifestări în marile cetăţi
ale civilizaţiei din Asia Mică – Efes, Pergam, Smirna sau Milet.
În prezent, mari situri arheologice sunt deschise publicului larg din toate colţurile
fostului Imperiu Roman, atât în Europa (Italia – Agrigento, Casale, Siracuza, Pompei; Spania
– Las Médulas, Lugo, Mérida, Salamanca; Franţa – Orange, Pont du Gard; Marea Britanie –
Hadrian’s Wall etc.) cât şi în Asia Mică (Iordania – Petra, Um al Raas; Siria – Alep, Palmyra;
Turcia – Hierapolis / Pamukkale etc.) sau Africa de Nord (Algeria – Djemilla, Timgad,
Tipasa; Libia – Cyrene, Leptis Magna; Tunisia – El Djem, Dougga etc.).
Asemănător civilizaţiilor elene şi romane, civilizaţiile asiatice au dezvoltat călătoriile de
plăcere cu motivaţii diverse. Astfel, clasa nobilă din Japonia şi China călătorea în timpul verii,
împreună cu oaspeţii lor, în numeroase regiuni pitoreşti (Suzhou, Hanzhou etc.), având la
dispoziţie vile şi pavilioane de odihnă. Nu lipseau nici mijloacele de recreere, agrement sau
chiar tratament, prin masaje terapeutice de mare rafinament.

3.1.2. Perioada evului mediu până în secolul al XVII-lea

După căderea imperiului roman, călătoriile de plăcere aproape că au dispărut, iar ceea ce
ulterior numeam ca formă de turism incipient a renăscut cu dificultate pe parcursul evului
mediu. O serie de condiţii contradictorii au determinat evoluţia lentă a fenomenului turistic.
Pe de-o parte obscurantismul religios, ruralizarea accentuată a societăţii specifică
feudalismului, războaiele numeroase şi epidemiile frecvente au frânat procesul de dezvoltare
generală şi implicit desfăşurarea călătoriilor de plăcere.
În acelaşi timp, interesele politice şi economice se îndreaptă spre regiuni tot mai diverse
şi mai îndepărtate. O contribuţie importantă la cunoaşterea a noi teritorii au avut-o marii
călători renumiţi în epocă, începând cu cei arabi şi continuând cu cei ale căror nume au rămas
înscrise în epopeea Marilor Descoperiri Geografice. Este o perioadă în care se acumulează
informaţii şi creşte interesul pentru lărgirea orizontului de cunoaştere. Jurnalele de călătorie
ale lui Marco Polo, Pigafetta ş.a. vorbesc despre o lume fascinantă şi cu totul nouă.
Dezvoltarea unor puternice centre meşteşugăreşti şi a comerţului au favorizat extinderea
drumurilor şi creşterea numărului de călători11. Aceştia din urmă erau cu precădere negustori,
mesageri, curieri regali, misionari sau ambasadori. Deplasările cu caracter turistic erau
nesemnificative şi antrenau persoane din păturile avute ale societăţii, învăţaţi renumiţi,
scriitori, artişti. Personalităţi marcante precum Montaigne, Ronsard, Erasmus, Thomas More
sau Francis Bacon au descris în operele lor plăcerea de a călători, de a vedea şi de a câştiga
noi experienţe.
Din cauza decăderii civilizaţiei antice şi a nesiguranţei drumurilor, călătoriile celor
bolnavi spre zonele cu izvoare curative au scăzut şi chiar dispărut, pe alocuri. Acestora li s-au
substituit pelerinajele spre locurile pe care credinţa oamenilor le-a investit cu puteri
vindecătoare, chiar miraculoase. Dealtfel, este de subliniat că singura manifestare care se
înscrie în ceea ce înţelegem azi prin turism este legată de deplasările în scop religios către
marile centre de pelerinaj din lumea creştină (Ierusalim, Santiago de Compostela, Roma),

11
ca urmare a dezvoltării economice a societăţii feudale din secolele IX şi X, circulaţia mărfurilor şi a
comercianţilor se desfăşura de-a lungul drumurilor comerciale care legau Estul cu Vestul; printre cele mai
importante centre ale comerţului evului mediu amintim: centrele mediteraneene Veneţia, Genova, Pisa, oraşele
comerciale franceze, oraşe puternice de pe coasta Mării Nordului din Flandra, oraşele comerciale germane etc.

5
musulmană (Mecca) sau a altor culte din spaţiul asiatic – Lhasa sau sanctuarele din India şi
Indochina pentru budişti, muntele Fuji pentru japonezi etc.
Santiago de Compostela (numele spaniol al Sfântului Apostol Iacob) este capitala
istorică a provinciei spaniole Galicia. Tradiţia populară privind numele de „Compostela”
afirmă provenienţa acestuia din cuvintele latine „campus stelae” însemnând „câmpuri de
stele”. Acest nume se trage din credinţa conform căreia moaştele Sfântului Iacob au fost aduse
în Spania din Orientul Mijlociu. Aceste moaşte ar fi fost îngropate în locul în care un păstor ar
fi zărit o stea, iar mai apoi a ridicat o biserică deasupra lor. Mai târziu, mica bisericuţă a ajuns
să fie înlocuită cu actuala Catedrală din Santiago de Compostela. Conform unei alte tradiţii,
moaştele ar fi fost găsite în anul 835 de către Theodomir, episcop din Iria Flavia. Theodomir
ar fi fost ghidat la locul unde erau moaştele de către o stea. Astfel se întăreşte traducerea
numelui de Compostela cu expresia „câmp de stele”.
Pelerinajul ce se face la mormântul Sfântului Iacob din Catedrala din Santiago de
Compostela (cunoscut în limba spaniolă ca „Camino de Santiago”) este vechi de 1000 de ani.
Pelerinajul spre Santiago de Compostela a fost şi rămâne unul dintre cele mai importante din
lume ca trăiri spirituale, probe particulare fizice şi sufleteşti. A fost declarat Drum Cultural
European, iar din 1993 este acreditat pe lista moştenirilor culturale U.N.E.S.C.O. În Spania,
drumul străbătut de pelerini urmează traseul localităţilor: Pampeluna – Puente de la Reina –
Logrono – Burgos – San Juan de Ortega – Castrojeriz – Astorga – Sarria – Santiago de
Compostela. El Camino de Santiago include cca 1800 clădiri civile şi religioase de mare
interes istoric.
Centrul sacru al Islamului - Kaaba se află în centrul moscheii construite de califul Omar
la Mecca. Tradiţia spune că sanctuarul ar fi construit de Avraam şi fiul său nelegitim Ismael,
după un plan divin. În cadrul ei se află şi piatra neagră, un meteorit, care ar fi fost adus de
arhanghelul Gavril, de un alb strălucitor la început, dar devenită neagră în urma unei atingeri
impure. Kaaba este punctul de orientare a rugăciunii încă de pe vremea profetului, loc de
pelerinaj cel puţin odată în viaţă, şi reprezentare artistică nelipsită de obicei în casa
credinciosului musulman.
Kaaba se află şi în prezent în incinta Marii Moschei a oraşului Mecca, cunoscut
musulmanilor drept Umm al Qura (mama oraşelor) şi, totodată, cel mai venerat loc din lumea
islamică. Aici s-a născut profetul Mahomed (570-632), trimisul Domnului şi fondatorul
credinţei musulmane. Oraşul este locul obligatoriu de pelerinaj al musulmanilor care sosesc
aici anual, într-un număr de milioane. Kaaba, este o construcţie de formă cubică, fără ferestre,
îmbrăcată în pânză neagră, cu o fâşie brodată în fir de aur şi argint cu versete sacre. Ea era
sacră pentru locuitorii din Mecca încă înainte de epoca Profetului, iar de la naşterea credinţei
islamice, în secolul al VII-lea, a devenit centrul aşa-numitului Hadji, în prezent cel mai
important pelerinaj anual din lume. Unul din cei „cinci stâlpi ai credinţei” – hagialâc-ul
durează mai multe zile, în care pelerinii trebuie să îndeplinească mai multe ritualuri în Mecca
şi în locuri sacre din împrejurimi.
Cu toate că, aşa cum am mai arătat, călătoriile în evul mediu nu se desfăşurau cu
uşurinţă, mai găsim încă urme ale dreptului cutumier din antichitate de primire a oaspeţilor.
Astfel, marea majoritate a călătorilor se adăposteau la mănăstiri, iar în locurile mai frecventate
şi la intersecţia principalelor drumuri s-au înfiinţat hanuri. Totodată, în această perioadă,
remarcăm apariţia unor lucrări ce evidenţiază faptul că începe să se cristalizeze o concepţie
nouă legată de scopul şi motivaţia de a călători. Astfel, în 1130 apare o lucrare scrisă de
călugărul Aimeri Picaud considerată şi primul ghid turistic şi care indică pelerinajele pe cele
mai sigure drumuri spre Santiago de Compostela. La Roma, lucrarea „Mirabilia Urbis
Romae” care prezenta vestigiile antichităţii a apărut în 70 de ediţii în perioada dintre anii 1475
– 1600. De asemenea, se poate menţiona şi ghidul „Le guide des chemins de France” publicat
în 1552.

6
 Un alt gen de manifestare al călătoriilor de plăcere este legată de prezenţa micilor
feudali, nobili de curte pe lângă reşedinţele regale, care se deplasau spre latifundiile
personale, primăvara şi toamna, pentru a-şi încasa veniturile. Aceste călătorii spre zonele de
provincie rurale au dat naştere la voiajurile „vilegiaturiste” (la ţară) care s-au generalizat şi la
care participa alături de nobili şi burghezia timpului. Spre sfârşitul perioadei, lumea
aristocrată devine tot mai interesată de vilegiatură şi de petrecerea timpului liber în alte locuri
decât reşedinţa permanentă. În acelaşi timp, reînvie gustul pentru staţiunile termale al căror
număr începe să crească şi devin tot mai frecventate.

3.1.3. Perioada engleză – secolele XVII – XVIII

În urma victoriei maritime a Angliei asupra „invincibilei” armada spaniole, aceasta şi-a
consolidat poziţia de putere maritimă de prim rang, dezvoltându-se astfel posibilitatea
contactului nelimitat cu coloniile sale transoceanice şi, totodată, dezvoltarea circulaţiei de
călători. Ţintind către o expansiune economică continuă, Anglia formează treptat o generaţie
nouă, cu vederi largi şi experienţă de viaţă, educaţia prin călătorie fiind considerată cea mai
bună metodă în acest sens. Cronicile istorice menţionează faptul că, Regina Elisabeta a
Angliei a aprobat organizarea unor călătorii destinate educării viitorilor diplomaţi. În paralel,
universităţi de prestigiu ca Oxford sau Cambridge au pus la dispoziţia tinerilor studioşi burse
de călătorie.
Această perioadă poate fi considerată perioada de naştere a turismului modern. Ea este
legată de creşterea deosebită a călătoriilor efectuate pe continent de către tinerii aristocraţi
englezi pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi a-şi desăvârşi educaţia. „Faire le tour” devine o
expresie consacrată, fie că este vorba de un „petit tour” care cuprindea regiunea pariziană, fie
un „grand tour”12 care se putea extinde pe valea Loirei, zona Alpilor, Italia sau sudul Franţei.
De altfel, aşa cum am subliniat anterior, cuvântul francez „tour” a dat naştere verbului englez
„to tour” cu sensul de a călători de plăcere, iar mai târziu termenilor de „turism” şi „turist”.
Aceşti termeni se vor impune în limbajul curent abia la jumătatea secolului următor, o
influenţă deosebită în acest sens având-o romanul lui Stendhal „Les memoires d’un touriste”
publicat în 1841.

Ştiaţi că ?

Viteza de deplasare a mijloacelor de transport existente în perioada

respectivă era cuprinsă între 50 – 80 km zilnic ?
Ca atare, distanţele se parcurgeau într-un interval foarte mare de timp, ca
de exemplu:
- Paris – Marsilia în 13zile;
- Paris – Bordeaux în 6 zile;
- Londra – Manchester în 4,5 zile;
- Calais – Paris în 34 ore. (Păcurar Al. 1999)

12
primul itinerar turistic educativ major care s-a format în jurul anului 1700 şi era parcurs atât de tinerii englezi
cât şi de alţi călători din diferite state europene dezvoltate; itinerariul cuprindea oraşele: Paris, Torino; Florenţa,
Roma, Neapole, Veneţia, Viena, precum şi regiunea Rhinului în Germania; durata călătoriei era de trei ani.

7
 Englezii s-au distins printr-o dorinţă remarcabilă de a călători şi de a descoperi noi
locuri, noi peisaje şi privelişti13. Ei pot fi consideraţi adevăraţi exploratori ai Alpilor a căror
imagine turistică au promovat-o cu entuziasm. De exemplu, în anul 1783, din cei 1500 de
vizitatori înregistraţi în staţiunea Chamonix, trei sferturi erau englezi. O atracţie deosebită au
exercitat-o Alpii elveţieni unde prezenţa turiştilor englezi este consemnată tot mai frecvent în
localităţi ce aveau să devină importante staţiuni turistice (Grindelwald, Lautterbrunn, Loèche)
ş.a. Totodată, ei au fost pionierii turismului pe Coasta de Azur.
În sprijinul călătorilor englezi, în Franţa a apărut încă din anul 1672 o lucrare în care se
prezintă cele mai atractive trasee şi include un prim ghid de conversaţie francez – englez.
Asemenea preocupări se întâlnesc şi în Elveţia reprezentativă fiind lucrarea „instrucţiuni
pentru călătorii care vizitează gheţarii şi Alpii din cantonul Berna” de Wyttenbach.
Cu toate că iniţiativele de călătorie erau multiple, în perioada respectivă s-au manifestat
o serie de factori restrictivi care au reuşit să stopeze, într-o oarecare măsură explozia
fenomenului turistic. Un factor major restrictiv era legat de slaba infrastructură de comunicaţii
şi mijloace de transport. În Anglia, construcţia drumurilor a început de-abia în 1663, iar în
Franţa şi Germania după anul 1700. Construcţia de drumuri în cele mai importante state
europene a durat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când cele mai importante puncte ale
Europei au fost legate între ele prin şosele construite. Şi în Principatele Române s-au luat
măsuri pentru executarea sau ridicarea calităţii drumurilor, cele mai importante fiind
considerate: drumul Lemburgului, pe vale Siretului (între Lvov şi Bucureşti), drumul Lipscăi
între Leipzig şi Bucureşti, prin Sibiu şi Braşov, prin pasul Bran, drumul comercial dintre
Bistriţa şi Suceava, peste pasul Tihuţa etc.
O dată cu dezvoltarea traficului de călători a primit un impuls şi „industria ospitalităţii”.
Deşi multe dintre hanuri se aflau în aceeaşi stare ca în evul mediu, cu camere murdare şi
mobilier rudimentar, călătorii timpului au găsit şi forme alternative de cazare. Astfel, deşi
pare curios pentru timpurile noastre, cei care călătoreau pe distanţe mari îşi luau patul cu ei şi
alte „bunuri de echipament” pentru călătorii14. O altă alternativă era cazarea la particulari care
închiriau camere pentru străini în condiţii mult mai bune decât hanurile. De exemplu, pentru
străinii care vizitau Viena, acesta era modul de găzduire recomandat de „Mersul
Poştalioanelor” din 1775.
Un alt episod important îl constituie construirea în Anglia a primelor staţiuni moderne
ce aveau să devină modele de referinţă pentru cele ce se vor dezvolta pe continent.
Reprezentative în acest sunt staţiunile Brighton şi Bath, aceasta din urmă transformându-se
dintr-o aşezare medievală insalubră într-o staţiune termală de lux. Situat într-o zonă
depresionară, oraşul s-a dezvoltat iniţial în jurul băilor termale extinzându-se rapid şi pe
versanţi. Conceput şi realizat într-un stil arhitectural specific epocii (stilul georgian), cu
construcţii de anvergură dispuse în amfiteatru, Bath este considerat şi în prezent ca unul dintre
cele mai importante monumente de arhitectură urbană din Marea Britanie.

13
în Anglia au fost emise autorizaţi de călătorie cu valabilitate pentru doi sau trei ani, însoţite de instrucţiuni
referitoare la suma de bani necesară pentru o călătorie, diferitele restricţii şi reglementări de călătorie, diverse
sfaturi practice etc; călătorii aveau asupra lor sume mici de bani, dar puteau folosi o linie de credit asemănătoare
cecurilor de călătorie de mai târziu; călătorilor li se eliberau paşapoarte care trebuiau predate la punctele de ieşire
unde primeau paşapoarte noi pentru fiecare dintre ţările dezvoltate.
14
astfel a călătorit , în secolul al XVII-lea, scriitoarea franceză Mme de Sevigné (1626 - 1669) sau marele poet
german Goethe, în călătoria pe care a întreprins-o în Italia (patul său de călătorie se poate vedea şi astăzi în fosta
sa casă din Weimar).

8
 3.1.4. Perioada modernă (secolul XIX – începutul secolului al XX)
Secolul al XIX-lea s-a derulat sub impactul revoluţiei industriale care a generat mutaţii
deosebite în cele mai diverse compartimente ale vieţii social – economice. Evoluţia
transporturilor15, creşterea gradului de urbanizare şi emergenţa unei noi clase înstărite au
constituit doar câteva din condiţiile favorabile dezvoltării turismului.
Transportul pe rutele comerciale tradiţionale evoluează prin refacerea drumurilor şi
îmbunătăţirea mijloacelor de transport. Creşte viteza de deplasare şi se reduce durata
călătoriilor. Se construiesc noi drumuri, unele dintre ele foarte importante pentru deschiderea
pe care o oferă către regiuni cu potenţial turistic deosebit. Astfel, în Elveţia şi Austria numărul
turiştilor a crescut spectaculos după construirea drumurilor peste trecătoarea Simplon (1801 -
1805), peste Saint Bernard cel Mic (1824) sau drumul Gotthard şi Alpenzellerstrasse (1830).
Este perioada dezvoltării explozive a transporturilor feroviare care cunosc o dinamică
deosebită în special către anii 1840 – 1860. Transportul este de zeci de ori mai rapid decât pe
căile rutiere şi apar primele trenuri de lux, de exemplu Köln – Salzburg şi mai târziu Orient
Expresul. De asemenea, perfecţionarea navigaţiei şi constituirea marilor transatlantice au
oferit, la începutul secolului XX, noi posibilităţi de recreere.
În secolul al XIX-lea funcţionau în Europa 160 de staţiuni turistice axate pe turismul
litoral şi balnear. De turismul litoral este legat numele unor staţiuni ca: Brighton (Anglia),
Ostende (Belgia), Trawemünde şi Warnemünde (Germania), Dieppe, Deauville, Biarritz,
staţiunile de pe coasta de Azur (Franţa), cele de pe riviera italiană (San Remo, Portofino) sau
cele situate pe litoralul rusesc al Mării Negre (Ialta, Soci). De asemenea, se dezvoltă
numeroase staţiuni balneare: Baden – Baden şi Wiesbaden (Germania), Vichy şi Luchon
(Franţa), Karlsbad şi Marienbad (Cehia), Bad Ischl şi Badgastein (Austria), Spa (Belgia),
Ramlösa şi San Sebastian (Spania) ş.a. În Elveţia, în staţiunile climaterice deja renumite,
încep să se practice şi sporturile de iarnă (Davos, Saint – Moritz, Montana).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se dezvoltă turismul sportiv
care se impune ca o formă ce atrage un număr tot mai mare de peroane interesate. În 1896 se
desfăşoară la Atena prima ediţie, din epoca modernă, a Jocurilor Olimpice, iar în 1924 are loc
la Chamonix prima Olimpiadă a Sporturilor de Iarnă. Este şi epoca raliurilor automobilistice
(1920 este anul primului raliu de la Monte Carlo) şi a concursurilor aviatice.
Creşterea numărului de turişti determină dezvoltarea fără precedent a reţelei hoteliere.
Se poate vorbi astfel despre dezvoltarea unei noi ramuri industriale – industria hotelieră,
precum şi noi activităţi cum ar fi profesia de ghid, cea de restaurator, de crupier pentru
cazinouri etc. În majoritate apar hoteluri de lux pregătite să satisfacă la cele mai înalte
standarde gusturile protipendadei. Hotelul Ritz deschis la Paris în 1898 devine prototipul
hotelului de lux. Acest tip se extinde în primul rând în marile capitale: Ritz din Londra şi
Madrid, Grand Hotel şi Hotel de Louvre la Paris, Charing Cross Hotel la Londra, Hotel
Gellert la Budapesta, Waldorf Astoria la New York, Athenée Palace la Bucureşti ş.a.
Hotelurile de lux devin o adevărată emblemă şi carte de vizită pentru numeroase staţiuni:
Villa Eugenie şi Palais la Biarritz, Palatele Dandolo şi Danieli la Veneţia, Negresco la Nisa
etc.

15
prima locomotivă cu aburi construită de tehnicianul englez Stephenson şi denumită „Rocket” (Racheta) şi-a
demonstrat performanţele în cadrul concursului de la Rainhill, unde, pe terasamentul de 3 200 de metri, a dus o
încărcătură de cca. 20 de tone, cu o viteză de 22 de km pe oră; prima linie ferată a fost inaugurată în Anglia în
anul 1830, între Liverpool şi Manchester. Distanţa dintre cele două oraşe (51 km) era parcursă de tren în cca. 2
ore; în ceea ce priveşte transportul pe apă, motoarele cu aburi şi capacitatea din ce în ce mai mare de transport a
favorizat dezvoltarea circulaţiei turistice pe această cale. Astfel, vaporul „Clermont” al inventatorului american
Fulton Robert a făcut în 1807 drumul de probă cu pasageri pe râul Hudson, iar vaporul „Savanah” a traversat în
1818 Oceanul Atlantic.

9
 Semnificativ pentru evoluţia fenomenului turistic este şi faptul că în această perioadă se
constituie şi se dezvoltă primele forme de organizare a activităţii turistice. Iniţiatorul primei
agenţii de voiaj a fost englezul Thomas Cook a cărui activitate începe prin organizarea unor
călătorii scurte pe calea ferată pentru participarea la unele manifestări cu caracter religios. În
1845 organizează primele călătorii de agrement spre Scoţia după care activitatea se extinde
continuu prin asigurarea transportului pentru vizitatorii Expoziţiei Universale de la Londra
(1851) şi a celei de la Paris (1855) care este şi prima călătorie pe continent. Organizează
primele croaziere în Egipt şi India şi primul voiaj în jurul lumii (1871 - 1872). La moartea sa,
în 1892, societatea care începuse cu 5 angajaţi, dispunea de 1700 de persoane care lucrau în
cele 160 de birouri şi agenţii răspândite în întreaga lume.
Modelul lui Thomas Cook a fost preluat în numeroase ţări unde se vor dezvolta agenţii
ce vor deveni nucleele unor prestigioase firme de turism. Este cazul Franţei, Germaniei,
Elveţiei, Suediei dar şi al SUA unde în 1872 se înfiinţează American Express, birou de voiaj
ce introduce cecurile de călătorie şi organizează deplasarea primului grup de turişti americani
în Europa.
O caracteristică a acestei perioade este legată de înmulţirea mijloacelor de informare
turistică. O lucrare de referinţă este ghidul germanului Baedecker „Călătorie de-a lungul
Rhinului, de la Strasbourg la Rotterdam” (1836). Apariţia acestuia poate fi considerată actul
de naştere a prestigioasei edituri „Baedecker” ale cărei lucrări se înscriu şi în prezent în rândul
celor mai apreciate şi căutate ghiduri turistice. De asemenea, s-au impus prin calitatea lor
ghidul englez „Murray” (1836) şi cel francez „Joanne” (1865) care avea să fie difuzat mai
târziu de editura Hachette, devenind renumitul „Guide Bleu”.
La formele de organizare menţionate se adaugă înfiinţarea a numeroase asociaţii şi
societăţi ce au contribuit la promovarea turismului. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
în prima jumătate a secolului al XX-lea se constituie asociaţii de alpinism în numeroase ţări
europene, creşte numărul şi activitatea firmelor de turism care încep să-şi coordoneze
activitatea dând naştere oficiilor naţionale de turism, primul organism de acest fel fiind creat
în Franţa în 1914.
În concluzie, cu toate progresele înregistrate în domeniul infrastructurii şi al organizării,
numărul participanţilor la mişcarea turistică se menţine redus. Aria de manifestare este relativ
restrânsă predominând deplasările pe distanţă scurte şi medii fiind utilizate mijloacele de
transport colective. Clientela turistică este alcătuită preponderent din persoane aparţinând
claselor sociale cu venituri mari ceea ce conferă turismului din această perioadă un pregnant
caracter elitist. Motivaţia principală este de recreere, chiar şi în cazul staţiunilor specializate
(litorale, termale), un rol important în atragerea turiştilor avându-l prezenţa cazinourilor, a
organizării de manifestări sportive sau culturale.

10
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.2.
DIMENSIUNEA FENOMENULUI TURISTIC ÎN
PERIOADA CONTEMPORANĂ

3.2.1. Consolidarea turismului ca fenomen de masă

După încheierea celui de-al doilea război mondial au avut loc o serie de modificări
fundamentale care a antrenat activitatea turistică spre o dimensiune superioară. Componentele
pieţei turistice mondiale au înregistrat modificări substanţiale faţă de perioadele anterioare,
astfel că, oferta turistică a intrat într-o fază de restructurare16, în timp ce, cererea turistică s-a
amplificat, atât prin includerea unor noi motivaţii de călătorie, cât şi a unor noi mase de
călători. Ca urmare a modificărilor tehnice ale structurilor materiale, mai ales a mijloacelor de
transport, au apărut noi destinaţii turistice şi au fost adoptate noi obiceiuri de călătorie, ceea ce
a creionat un nou tablou al circulaţiei turistice internaţionale.
În ceea ce priveşte evoluţia fără precedent a mijloacelor de transport, o dată cu
dezvoltarea transportului automobilistic şi aerian, şoselele şi aeroporturile au preluat cea mai
mare parte a fluxurilor de turişti. Astfel, s-au înregistrat schimbări şi în ceea ce priveşte
obiceiurile de călătorie, manifestându-se noi preferinţe privind consumul turistic (destinaţii,
forme de transport, cazare sau agrement). Totodată, motivaţiile de călătorie s-au multiplicat şi
diversificat continuu, iar efectul acestui fenomen s-a materializat în lărgirea considerabilă a
paletei destinaţiilor turistice.
Organizarea din ce în ce mai complexă a turismului pe plan internaţional a determinat
un avânt continuu al acestuia şi a făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare atinse, să devină unul
dintre cele mai spectaculoase fenomene ale perioadei contemporane, cu consecinţe
economice, sociale şi umane deosebit de importante, respectiv, o activitate economico –
socială distinctă. La nivel mondial, perioada postbelică se remarcă în primul rând prin
creşterea explozivă a volumului deplasărilor turistice. În numai 30 de ani volumul circulaţiei
turistice internaţionale a crescut de cca. 11 ori (numărul sosirilor turistice internaţionale în
1950 se cifrau la cca. 25 milioane, iar în 1980 au ajuns la 285 milioane). Creşterea numărului
de turişti s-a realizat prin lărgirea considerabilă a sferei de atracţie. Turismul a devenit
accesibil tuturor categoriilor socio-profesionale indiferent de nivelul veniturilor şi s-a
diversificat participarea diferitelor categorii de vârstă, prin implicarea tot mai largă a
persoanelor tinere şi de vârsta a treia. Această creştere fără precedent ne arată clar că turismul
contemporan a devenit un fenomen de masă şi a cunoscut un proces de democratizare în toate
structurile sale.
În perioada 1960 – 1980 se dezvoltă şi se consolidează şi alte elemente. Astfel, se
elaborează şi se pun în practică programele naţionale de susţinere şi stimulare a turismului, se
dezvoltă şi se diversifică formele de turism, ia o mare amploare turismul organizat. În acelaşi
timp, se intensifică procesul investiţional atât la nivel guvernamental cât şi din partea firmelor
de profil iar, în paralel, cresc cheltuielile individuale pentru turism. În special în ţările cu o
economie dezvoltată, turismul a căpătat un loc tot mai important în sistemul de valori socio-
culturale ale comunităţilor devenind o adevărată nevoie socială.
În perioada contemporană, turismul are un impact considerabil asupra economiilor,
societăţilor, culturilor şi mediului ambiant al destinaţiilor turistice. El reprezintă, în primul
rând, o cale de diversificare a structurii economiei. Existenţa industriei turistice într-o anumită

16
oferta turistică internaţională a devenit mai largă şi mai diferenţiată – pe lângă ţările clasice, tradiţional
turistice, au fost incluse noi ţări de destinaţie a căror propagandă penetrantă le-a propulsat în conştiinţa noilor
consumatori de turism. Astfel, în Europa, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au intrat pe piaţa mondială a
turismului, iar exemplul lor a fost urmat de Polonia, Ungaria şi Bulgaria. (Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii
şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pag. 16.)

11
zonă, ţară, regiune determină apariţia unor noi ramuri precum industria agrementului, a
artizanatului, a transportului pe cablu, a agenţiilor de voiaj etc. Totodată, poate determina şi
dezvoltarea economiilor la scară mică (producţie şi consum mic) prin antrenarea şi
valorificarea prin turism a unor resurse de interes local precum gastronomia unei zone,
meşteşugurile locale.
Turismul în perioada contemporană a devenit un factor de echilibru şi un instrument tot
mai eficace în realizarea programelor de dezvoltare regională. Astfel, prin dezvoltarea
activităţilor turistice se creează noi locuri de muncă atât directe cât şi în alte activităţi, astfel
că la un nou loc de muncă în turism apar încă 2 – 3 locuri în ramuri auxiliare, crearea de noi
locuri de muncă determinând reducerea şomajului17, mai ales la nivel local. Totodată, se
apreciază că, la nivel internaţional, turismul este prima industrie creatoare de locuri de muncă
- turismul creează la nivel internaţional 234 milioane de locuri de muncă ceea ce reprezintă
8,7% din totalul acestora.
Deloc de neglijat este şi creşterea rolului turismului în economiile naţionale. Ponderea
sa în valoarea exporturilor mondiale a crescut de la cca. 5 % în 1988 la cca. 9 % în 1998. Este
un important creator de venituri – din turismul intern şi de aport valutar din turismul
internaţional – având o contribuţie importantă la formarea produsului intern brut. Aportul
turismului la realizarea PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul de
dezvoltare şi structura economiei respective, de exemplu: Insulele Virgine Britanice: 95,2%,
Insulele Maldive 74,1%, Bahamas 56%. În ţările cu tradiţie în turism procentele variază între
4 - 20 %, de exemplu: Spania 19,9 %, Italia: 14,7, Franţa 12,6%. Turismul este una dintre
principalele cinci activităţi de export pentru 83% dintre ţările lumii şi o sursă principală de
încasări valutare pentru cel puţin 38% dintre statele lumii. Astfel, turismul reprezintă 11,8%
din exporturile mondiale (1,754 mld. US$), 9,3% din investiţiile de capital (1,010 mld. US$)
şi 3,8% din cheltuielile guvernamentale (300,2 mld. US$).
Ca urmare, majoritatea statelor lumii fac eforturi pentru a dezvolta activitatea turistică
şi, totodată, pentru a atinge un stadiu de eficienţă economică maximă a acestei activităţi. Se
acordă o largă atenţie pentru asigurarea unui management competent, capabil să
îmbunătăţească activitatea operatorilor de turism pentru creşterea profitabilităţii în condiţii de
concurenţă din ce în ce mai acerbă. Totodată, eficienţa economică presupune gospodărirea
raţională a materiilor prime, combustibilului şi energiei, forţei de muncă şi atracţiilor naturale,
ca şi folosirea integrală a capacităţilor de cazare, transport, alimentaţie etc. sau a fondurilor
financiare. Modalităţile de creştere a eficienţei din turism presupun, în primul rând, valori
superioare în ceea ce priveşte: rata profitului, productivitatea muncii, încasările turistice
totale, încasarea pe turist etc.
Sporirea valorii acestor indicatori se poate realiza prin luarea unor măsuri precum:
crearea unor produse turistice competitive atât la nivel naţional cât şi internaţional;
diversificarea ofertei turistice, respectiv a componentelor acesteia precum bază tehnico-
materială, servicii etc.; creşterea calităţii serviciilor; diversificarea serviciilor şi mijloacelor de
agrement; dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale deoarece niciodată nu se
construieşte la capacitate maximă sau se intensifică sau reduce cererea pentru o anumită
destinaţie turistică; atenuarea sezonalităţii prin organizarea diverselor evenimente sportive,
culturale sau prin promovarea unor pachete turistice destinate persoanelor cu venituri medii în
extrasezon; diversificarea sejururilor; pregătirea superioară a personalului din turism; crearea

17
se apreciază că, în România, ocuparea în industria turismului şi călătoriilor va creşte în 2016 ajungând în jur de
315 000 locuri de muncă faţă de cele 265 000 de locuri de muncă în 2006. Ca procent din totalul locurilor de
muncă din economie acestea vor reprezenta 3,83% în 2016 faţă de 3,15% în 2006. Ocuparea în economia
turismului şi călătoriilor va atinge în 2016 aproape 570 000 de locuri muncă faţă de 485 000 din 2006 rezultând
un surplus de 85 000 de locuri de muncă. Ponderea acestora în totalul locurilor de muncă din economie va fi de
6,92% în 2016 faţă de 5,75% în 2006. (Strategia Autorităţii Naţionale pentru Turism, 1.08.2006, pag. 31.).

12
unor programe turistice atractive; intensificarea eforturilor de promovare; îmbunătăţirea
raportului calitate-preţ etc.
În analiza fenomenului turistic din perioada contemporană, un aspect important este
legat de calitatea activităţii turistice (laturile calitative ale ofertei, efectele sociale, cultural-
educative şi politice ale industriei turistice). Indicatorii calităţii ofertei pot fi evaluaţi prin
creşterea sau scăderea cererii ca urmare a îmbunătăţirii sau înrăutăţirii şi diversificării,
respectiv, nediversificării serviciilor turistice. Pentru aceasta, se iau în calcul: nivelul calităţii
prestaţiilor şi diversificării serviciilor, gradul de confort şi de dotare al unităţilor turistice,
indicatorii de competitivitate şi indicatorii păstrării echilibrului ecologic al mediului
înconjurător.
După anul 1980 s-a manifestat tot mai profund tendinţa de internaţionalizare şi
globalizare a activităţii turistice. Acest proces a fost determinat în principal de două aspecte:
pe de-o parte, s-a produs consolidarea şi maturizarea pieţei turistice, cererea şi consumul
turistic au cunoscut o dinamică continuă, oferta turistică, exprimată prin produsul turistic, a
căpătat tot mai mult caracterele unui bun de larg consum inclus în circuitul schimburilor
economice, iar pe de altă parte, a crescut rolul marilor companii de turism cu mare capacitate
financiară şi putere de decizie.
De altfel, primele forme de globalizare a sectorului terţiar18, şi implicit al turismului,
au apărut ca urmare a extinderii procesului de privatizare, proces care a cuprins treptat toate
sectoarele economiilor ţărilor industrializate.
Globalizarea serviciilor turistice a determinat atât o creştere cantitativă dar şi un salt
calitativ, în evoluţia turismului. Procesul globalizării în cadrul turismului a debutat cu
dereglementarea sectorului serviciilor şi liberalizarea preţurilor serviciilor turistice. Totodată,
prin utilizarea tehnologiilor moderne, s-au încheiat acorduri de cooperare între marile lanţuri
hoteliere şi companiile aeriene internaţionale în domeniul rezervării locurilor în mijloacele de
transport şi de cazare. În acest sens, semnalăm apariţia sistemului de rezervări prin computer
C.R.S. (Computer rezervation systems), dezvoltat, ulterior, prin apariţia sistemului G.D.S.
(Global distribution system). Noua configuraţie a distribuţiei transporturilor aeriene, cuprind
mai multe sisteme complexe, între care, cele mai cunoscute sunt: Amadeus, Sabre, Galileo
International, Worldspan, Abacus, Help Fox System etc.
Progrese similare s-au făcut şi în domeniul promovării turistice şi a comercializării
produselor turistice. Marile grupuri touroperatoare, companiile aeriene şi lanţurile hoteliere şi-
au creat treptat filiale în întreaga lume acoperind aspectele majore ale cererii turistice
internaţionale prin sisteme proprii de distribuţie. Practic, mondializarea sistemelor
informatizate de rezervare au antrenat o importantă şi bruscă lărgire a pieţei turistice
internaţionale.

3.2.2. Dimensiunea actuală a circulaţiei turistice internaţionale

Deşi la începutul noului mileniu acţiunile teroriste, dezastrele naturale, creşterea preţului
petrolului, fluctuaţiile ratei de schimb valutar sau incertitudinile economice şi politice au
ameninţat serios industria turistică mondială, circulaţia turistică internaţională a continuat
ritmul pozitiv de creştere, depăşind estimările chiar şi celor mai optimişti specialişti. În anul

18
Liberalizarea comerţului internaţional cu servicii a culminat cu încheierea, în anul 1986, a Acordului General
asupra Taxelor Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) cu consecinţe majore asupra reducerii obstacolelor în comerţul
internaţional. Ulterior, semnarea Acordului de Liber Schimb Nord – American (A.L.S.N.A.) a contribuit la
stimularea schimburilor internaţionale, cu influenţe benefice asupra activităţii turistice. Aceste condiţii externe
au pus bazele mondializării economiei şi, nu întâmplător, Marashal McLuhan sugera, încă din anul 1965, că
progresele în transporturi şi comunicaţii vor transforma lumea într-un „sat global”. (Snak O., Baron P., Neacşu
N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 554.).

13
2004, după o perioadă de relativă stagnare, curba evoluţiei circulaţiei turistice internaţionale
s-a aflat constant în creştere astfel că, în anul 2007 s-a atins cifra de 897,7 milioane sosiri la
nivel mondial (peste previziunile specialiştilor). Această creştere este rezultatul direct al
intensificării concurenţei şi a accentuării politicii de diversificare a ofertei turistice care au
contrabalansat efectele dezastrelor şi a evenimentelor politice de la începutul noului mileniu.
Criza economică declanşată la nivel mondial a afectat serios industria turistică,
circulaţia turistică înregistrând la niveul anului 2009 o scădere de -3,8% (aprox. 35 milioane
de turişti) comparat cu anul 2008. Cele mai afectate regiuni au fost Europa şi America (-4,9%
în ambele cazuri, însemnând o scădere 23,7 milioane turişti în cazul Europei şi respectiv 7,2
milioane în cazul Americilor), urmate de Orientul Mijlociu (-4,3%; 2,3 milioane turişti) şi
Asia şi Pacific (-1,7%; 3,2 milioane turişti). Singura regiune care şi-a menţinu trendul
ascendent a fost Africa, cu o creştere de 3,7% (1,6 milioane turişti).
Totuşi, în anul 2010, turismul mondial şi-a revenit peste aşteptări în urma şocului produs
de criza economică şi recesiunea mondială, atingându-se cifra record de 940 milioane de
sosiri la nivel internaţional ceea ce reprezintă un plus de 58 de milioane (+6,6%) faţă de anul
precedent. Acestea sunt repartizate pe zone după cum urmează: Europa (+15,1 milioane de
sosiri, reprezentând o creştere de 3,3%), Asia şi Pacific (+22,9 milioane de sosiri; +12,7%),
America (+9,2 milioane de sosiri; +6,4%), Orientul Mijlociu (+7,4 milioane de sosiri;
+14,1%), Africa (+3,4 milioane de sosiri; +7,3%).
Potrivit UNWTO (Tourism Highlights, 2011 edition) la nivelul întregii lumi, repartiţia
procentuală a sosirilor turistice internaţionale pe mari regiuni geografice s-a făcut în anul
2010, după cum urmează: Europa 50,7 %, Asia şi Pacific 21,7 %, America 15,9 %, Orientul
Mijlociu 6,4 %, Africa 5,2 %.
Aşadar în 2010, Europa păstrează supremaţia mondială (depăşind 50 % din totalul
mondial) în ceea ce priveşte volumul sosirilor turistice, cu 476,6 milioane sosiri. Cele mai
multe dintre acestea s-au înregistrat în Europa Mediteraneană, respectiv 169,7 milioane sosiri
şi Europa Occidentală, respectiv 153,7 milioane sosiri. Interesantă este dinamica înregistrată
de Europa Centrală şi de Est care a înregistrat o creştere semnificativă de la începutul noului
mileniu şi până în prezent, de la 69,4 milioane în anul 2000, la 100 de milioane în anul 2008
şi 95,1 milioane în anul 2010. Această creştere a fost puternic influenţată de Uniunea
Europeană care şi-a deschis porţile pentru zece noi membri, şapte dintre aceştia aparţinând
acestei sub-regiuni. Totodată, pătrunderea pe piaţă a companiilor low-cost şi multiplicarea
zborurilor economice a reprezentat un alt factor în dinamica turismului din Europa Centrală şi
de Est. Partea de nord a continentului se păstrează în aceleaşi limite înregistrate şi la începutul
noului mileniu, în anul 2010, sosirile turistice în Europa Nordică cifrându-se la 58 milioane.
Asia şi zona Pacificului este a doua mare regiune turistică a Terrei, în anul 2010
volumul sosirilor turistice cifrându-se la 203,8 milioane, respectiv 21,7 % din totalul mondial.
La nivel de sub-regiuni se detaşează Asia de Nord-Est cu 111,6 milioane turişti. Această sub-
regiune a cunoscut şi cea mai mare dinamică, faţă de anul 2000, când numărul sosirilor a fost
de 58,3 milioane, adăugându-se, în numai 10 ani, alte 53,3 milioane. O altă sub-regiune care a
cunoscut o dinamică deosebită este Asia de Sud-Est, a doua ca importanţă la nivelul întregului
continent, care a înregistrat 69,6 milioane sosiri, în 2010. Această cifră este impresionantă
dacă avem în vedere că această sub-regiune a suferit impactul devastator al tsunami-ului şi
cutremurului de pământ din decembrie 2004 din Oceanul Indian, care a condus la o cădere
dramatică a turismului în Maldive şi, de asemenea, a afectat şi alte destinaţii implicate – Sri
Lanka, Tailanda sau Indonezia. Cu contribuţii mai mici la volumul sosirilor turistice
internaţionale în anul 2007, se înscriu sub-regiunile: Oceania, cu 11,6 milioane şi Asia de
Sud, cu 11,1 milioane.
A treia mare destinaţie turistică internaţională este America, aceasta totalizând în anul
2010, la nivelul sosirilor turistice, 149,8 milioane, respectiv 15,9 % din totalul mondial.

14
 La nivel de sub-regiuni, se detaşează clar America de Nord, cu 98,2 milioane sosiri,
urmată la mare distanţă de America de Sud, cu 23,5 milioane sosiri şi bazinul Caraibelor, cu
20,1 milioane sosiri. Ţările din America Centrală au însumat doar 7,9 milioane sosiri. Deşi
tulburate de acţiunea fără precedent a uraganelor, sosirile în Caraibe au depăşit estimările de
creştere ale specialiştilor, printre cei mai buni performeri numărându-se Insulele Virgine
Britanice şi Santa Lucia. De asemenea, sosirile în Republica Dominicană au crescut cu un
semnificativ 7%, datorat în foarte mare măsură boom-ului din piaţa SUA, care a depăşit un
milion de sosiri. Cuba a reuşit de asemenea creşteri semnificative prin deschiderea pieţei
turistice, atrăgând turişti atât din ţările vecine, cât şi din Europa, Rusia sau China.
Datorită frământărilor politice şi militare, Orientul Mijlociu rămâne o regiune oarecum
periferică în peisajul turistic mondial, cu mult sub valoarea resurselor sale turistice, la nivelul
anului 2010 înregistrându-se 60,3 milioane sosiri, ceea ce reprezintă doar 6,4 % din totalul
mondial. Se detaşează totuşi unele state: Egipt şi Israel – cu o bogată tradiţie turistică, precum
şi Arabia Saudită, Siria şi Iordania, ferite de conflictele armate din regiune, state care au
înregistrat creşteri la nivelul volumului circulaţiei turistice internaţionale cu valori cuprinse
între 5 şi 15 %.
Africa, deşi pe ultimul loc în ceea ce priveşte repartiţia sosirilor turistice internaţionale
(5,2 % în totalul mondial) a înregistrat creşteri importante de la începutul noului mileniu.
Astfel, dacă în anul 2000 volumul sosirilor turistice a fost de 26,5 milioane, în decurs de zece
ani s-au mai adăugat cca. 22,9 milioane, în anul 2010 numărul de sosiri cifrându-se la 49,4
milioane. Îmbunătăţirea produsului şi diversificarea au fost doi dintre factorii principali care
au ridicat cererea turistică pentru destinaţiile africane. În unele cazuri, investiţiile în
infrastructură au fost de asemenea hotărâtoare.
Pentru măsurarea fenomenului turistic la nivel mondial trebuie să avem în vedere şi
indicatorii încasărilor din turism, respectiv volumul încasărilor şi mărimea medie a încasării /
turist. Aceste valori se raportează la nivel internaţional atât în dolari americani, cât şi în euro.
Pentru multe destinaţii, cheltuielile vizitatorilor cu cazarea, masa, transportul local,
divertismentul, cumpărăturile etc. reprezintă un pilon important al economiei acestora,
implicând oportunităţi pentru dezvoltare. Pentru multe ţări de destinaţie, în special ţări în curs
de dezvoltare şi insule, turismul contează drept cea mai importantă categorie a câştigurilor din
export. Astfel, mai mult de 70 de ţări ale lumii au câştigat peste 1 miliard USD din turismul
internaţional in 2005.
Având ca an de referinţă 2010, specialiştii UNWTO au estimat că, în lumea întreagă
încasările din turismul internaţional s-au ridicat la 693 miliarde euro, iar valoarea medie a
încasării / turist a fost de 740 euro. La nivel mondial, creşterea în venituri a lăsat in urmă
creşterea din sosirile turismului internaţional. Aceasta poate fi pusă pe seama mai multor
factori, cum ar fi încă oarecum fragila acoperire a turismului de afaceri foarte flexibil, o
puternică creştere comparativă în excursiile scurte, foarte mult stimulate de atractivele costuri
de călătorie ale liniilor aeriene cu costuri scăzute (low-cost) şi deplasarea către destinaţii care
oferă o valoare bună a banilor.

15
Sosiri turistice internaţionale la nivel de state (mii turişti - 2010)

16
 350 900
încasări
800
300 încasare / turist
700
250
600
miliarde euro

euro / turist
200 500

150 400
300
100
200
50
100
0 0
Europa Asia şi America Africa Orientul
Pacific Mijlociu

Volumul încasărilor turistice şi încasarea medie pe turist

pe mari regiuni geografice
În Europa volumul încasărilor s-a ridicat la 306,4 miliarde euro (raportat în dolari
americani 406,2 USD). În directă proporţionalitate cu sosirile turistice, cele mai mari încasări
s-au înregistrat în Europa Mediteraneană (118,7 miliarde euro) şi Europa Occidentală (107,1
miliarde euro). Cel mai puţin au încasat din turism ţările din Europa Centrală şi de Est (36
miliarde euro) acest fapt datorându-se în parte şi preţului mai scăzut al serviciilor turistice. La
polul opus se află Europa Nordică unde preţurile relativ ridicate pentru achiziţionarea de
pachete turistice au susţinut un volum ridicat al încasărilor turistice, respectiv 44,6 miliarde
euro. În ceea ce priveşte încasarea pe turist, media europeană s-a poziţionat la 650 euro /
turist, însă la nivel de sub-regiuni înregistrăm oscilaţii mari la nivelul acestui indicator. Astfel,
pentru Europa Occidentală şi Mediteraneană, valoarea încasării / turist oscilează în jurul a 700
euro / turist, în Europa Nordică această valoare se apropie de 760 euro / turist, iar în Europa
Centrală şi de Est se înregistrează cea mai mică valoare, 380 euro / turist.
Regiunea Asia şi Pacific a realizat în anul 2006 încasări din turism în valoare totală de
187,6 miliarde euro (respectiv 157,4 miliarde USD). Ca şi la numărul de sosiri, în frunte se
detaşează Asia de Nord-Est, puternic susţinută de China, cu încasări de 92,3 miliarde euro
(aproape dublu, comparat cu anul 2005).
Încasări semnificative au totalizat şi ţările care compun Asia de Sud-Est, acestea
depăşind 51,3 miliarde euro. Cele mai puţine încasări din turism s-au înregistrat în Asia de
Sud (14,2 miliarde euro), această sub-regiune fiind net depăşită la nivelul acestui indicator şi
de Oceania (29,7 miliarde euro). În ceea ce priveşte încasarea / turist, în Asia şi zona
Pacificului se înregistrează diferenţe foarte mari de la o sub-regiune la alta. Astfel, Oceania
înregistrează cea mai mare valoare (2570 euro / turist), urmată de Asia de Sud (1290 euro /
turist). Pentru Asia de Sud-Est şi, respectiv, Nord-Est, încasarea medie / turist coboară la cote
mai rezonabile, oscilând în jurul valorii de 700-800 euro / turist.
Pe continentul american se detaşează clar America de Nord, motorul principal fiind
SUA, încasarea medie / turist cifrându-se în medie la 1010 euro / turist. Aceasta a făcut ca
volumul total al încasărilor în America de Nord la nivelul anului 2010 să se apropie de
valoare de 100 miliarde euro (cca. 131 miliarde USD). În zona Caraibelor de asemenea,
încasarea / turist s-a ridicat la cote înalte (890 euro / turist) însă volumul total al încasărilor a
fost unul relativ modest (17,8 miliarde euro) datorită numărului sensibil mai mic de sosiri

17
turistice. America de Sud prezintă de asemenea un volum modest al încasărilor din turism de
15,5 miliarde euro, iar America Centrală doar 5,1 miliarde euro.

Volumul încasărilor din turism la nivel de state (mii euro - 2010)

18
 Orientul Mijlociu cu 37,9 miliarde euro (respectiv 50,3 miliarde USD) şi Africa cu 23,9
miliarde euro (respectiv 31,6 miliarde USD) înregistrează cel mai mic număr în ceea ce
priveşte încasările din turismul mondial. De asemenea, mărimea încasării medii / turist
oscilează în jurul valorii de 4-500 euro / turist pentru Africa şi de 620 euro / turist pentru
Orientul Mijlociu.
Clasamentul pe ţări după cei doi indicatori-cheie de analiză a circulaţiei turistice
internaţionale (sosirile şi veniturile din turismul internaţional) relevă faptul că, opt dintre
destinaţiile din top ten apar în ambele liste, deşi în ordine diferită. Primele patru locuri sunt
ocupate de SUA, Spania şi Franţa şi China SUA ocupă primul loc în ceea ce priveşte
veniturile, dar al doilea loc în privinţa sosirilor, în timp ce Franţa ocupă primul loc în sosiri,
dar al treilea în venituri, în timp ce Spania este a patra în topul sosirilor şi a doua în cel al
încasărilor. China a cunoscut o creştere remarcabilă, ajungând să deţină poziţia a treia în ceea
ce priveşte sosirile turistice şi a patra în clasamentul încasărilor din turism.

„Top 10” după volumul sosirilor şi încasărilor din turism (2010)

Italia ocupă locul cinci în ambele topuri, in timp ce Marea Britanie ocupă locul şase la
sosiri şi şapte în clasamentul încasărilor. Turcia se regăseşte pe locul al şaptelea în ceea ce
priveşte sosirile, întrând şi în clasamentul încasărilor pe locul al zecelea. Clasamentul sosirilor
turistice este completat de Germania, Malaezia şi Mexic, Germania regăsindu-se şi în
clasamentul încasărilor pe locul al şaselea. În clasamentul încasărilor mai apar Australia şi
Hong Kong pe locurile opt şi respectiv nouă.
Diferenţele dintre cele două clasificări sunt explicate prin aceea că fiecare destinaţie îşi
are propriile caracteristici privind durata de şedere, profilul vizitatorului, nivelul cheltuielilor,
costul vieţii, împărţirea veniturilor provenite de la vizitatori etc. Franţa, de exemplu, o
destinaţie înconjurată de un număr de mari pieţe sursă europene, atrage o mare parte a
turiştilor cu o durată de şedere scurtă, în timp ce şederea medie a vizitatorilor internaţionali în
Statele Unite ale Americii, un teritoriu mult mai extins, tinde să fie comparativ mult mai
mare. Pe de altă parte, atât China, cât şi Turcia sunt exemple de destinaţii care au prezentat o
creştere foarte dinamică în ultima decadă. China conduce în Asia şi Pacific printr-o largă

19
acoperire. Turcia şi-a consolidat poziţia în ultimii ani ca fiind a patra importantă destinaţie în
regiunea Mării Mediterane şi a şasea din Europa, după giganţii turismului Franţa, Spania,
Italia, Anglia şi Germania.
Deşi evoluţia turismului din ultimii ani a fost neregulată, experţii UNWTO îşi menţin
previziunea pe termen lung pentru moment, subliniind că nu se vor produce schimbări
semnificative în tendinţele structurale subliniate. Viziunea 2020 a experţilor UNWTO asupra
turismului prevede ca sosirile internaţionale să atingă 1,6 miliarde în anul 2020. Dintre aceste
sosiri din lumea întreagă în 2020, se apreciază că 1,2 miliarde vor fi intra-regionale şi 378
milioane vor fi călătorii cu destinaţie îndepărtată. Totalul sosirilor turiştilor pe regiune arată
că în 2020, cele trei regiuni de top în domeniul primirilor vor fi Europa (717 milioane turişti),
Asia de Est şi Pacificul (397 milioane) şi Americile (282 milioane), urmate de Africa, Estul
Mijlociu şi Asia de Sud. Totodată se întrevede că, Asia de Est şi Pacificul, Asia de Sud, Estul
Mijlociu şi Africa ar putea înregistra creşteri de peste 5 % pe an, comparabile cu media
mondială de 4,1 %. Regiunile mai mature, Europa şi America, se anticipează să prezinte
viteze de creştere mai mici decât media. Europa îşi va menţine cea mai înaltă cotă a sosirilor
mondiale, deşi va exista un declin până la 46 % în 2020. Turismul pe lungă distanţă din lumea
întreagă va creşte mai rapid, cu 5,4 % pe fiecare an peste perioada 1995-2000, decât
călătoriile intra-regionale, cu 3,8 %. În consecinţă, raportul dintre călătoriile intra-regionale şi
cele cu destinaţie îndepărtată se va schimba de la 82:18 în 1995, la aproape 76:24 în 2020.

3.2.3. Turismul şi dezvoltarea durabilă

Turismul, prin structura sa extrem de complexă, are implicaţii în numeroase domenii şi

activităţi cum sunt cele economice, sociale, culturale, sportive, de mediu etc., încât –
exceptând dimensiunea economică – semnificaţia sa reală, pe ansamblu, rămâne aproape
imposibil de cuantificat şi deci greu de apreciat prin termeni comparabili. Dezvoltarea şi,
totodată, eficienţa turismului în teritoriu sunt dependente de calitatea mediului şi implicit a
resurselor sale, degradările de orice natură produse acestora putând diminua sau chiar anula
valenţele turistice.
Valorificarea resurselor turistice şi dezvoltarea turismului trebuie să fie organic corelate
cu prevederile generale ale sistematizării complexe a teritoriului care să asigure o dezvoltare
armonioasă a tuturor sectoarelor economice şi o îmbinare a criteriilor de eficienţă economică
cu cele de ordin social. În acest context, asigurarea cadrului optim de desfăşurare a activităţii
turistice este condiţionată de ocrotirea tuturor componentelor peisajului geografic,
conservarea monumentelor istorice, de artă şi arhitectură, păstrarea şi revitalizarea unor vechi
tradiţii etnofolclorice etc.
În general, calitatea mediului este afectată de două grupe de factori esenţiali – factori cu
caracter obiectiv, rezultaţi prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile şi factori
subiectivi, cauzaţi de activităţi umane19. Din păcate, activităţile turistice se înscriu pe lista
multiplelor activităţi umane care contribuie la degradarea mediului înconjurător. Acţiunile
distructive ale unor activităţi turistice se manifestă, în principal, prin intervenţii necugetate ale
oamenilor asupra resurselor naturale şi peisajului. Totodată, circulaţia turistică necontrolată
poate provoca distrugerea iremediabilă a unora dintre elementele care au consacrat unele
locuri ca atracţii turistice. Degradarea locurilor şi monumentelor istorice, prin acţiuni de
vandalizare (însuşirea ca „suveniruri” a unor fragmente, inscripţionare etc), suprasolicitarea
infrastructurii, distrugerea spaţiilor de cazare, alimentaţie publică sau de agrement, reprezintă
numai câteva elemente cu efecte negative în valorificarea turistică a spaţiului. De asemenea,
în multe locuri se manifestă o subminare a valorilor culturale, care poate da naştere unor

19
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 468.

20
efecte reprobabile: deprecierea valorilor colective, religioase şi morale, dezvoltarea conduitei
servile şi venale - parazitismul, cerşetoria, prostituţia ambelor sexe, ca şi diverse forme
derivate ale delicvenţei.
Însă, prin adoptarea unor reglementări specifice20 şi eficiente, turismul poate deveni un
factor de stabilitate în ceea ce priveşte protejarea şi conservarea mediului înconjurător. De
altfel, relaţia turism – mediu ambiant are o importanţă deosebită, ocrotirea şi conservarea
mediului ambiant reprezentând condiţia primordială de desfăşurare şi dezvoltare a turismului.
În absenţa unor reglementări specifice, însoţite de o monitorizare permanentă a zonelor
expuse degradării prin utilizare turistică necontrolată, pot fi puse în pericol obiectivele
turistice atât în ceea ce priveşte integritatea, cât şi conservarea lor.
Practicarea turismului în toate formele sale aduce în prim plan probleme de impact,
respectiv capacitatea de suport pentru turism care, reprezintă gradul de rezistenţă al unei
destinaţii turistice faţă de tipul de turism în funcţie de calităţile mediului fizic, social şi
cultural ca şi de beneficiile dezvoltării infrastructurii şi economiei. La baza capacităţii de
suport a mediului stau o serie de obiective, între care: păstrarea diversităţii naturale şi
culturale; exploatarea durabilă a patrimoniului turistic; planificarea activităţilor turistice;
consultarea specialiştilor în domeniu şi utilizarea numai a personalului pregătit; implicarea
comunităţilor la propria lor dezvoltare etc. Cu prilejul Conferinţei Mondiale a Turismului din
Indonezia (Bali, 1992) a fost pusă în discuţie (pentru prima oară) capacitatea de suport a
mediului, având la bază recomandările OMT potrivit cărora cerinţele privind satisfacţia
turistului nu trebuie să aducă prejudicii intereselor sociale şi economice ale populaţiei din
arealele turistice sau mediului, respectiv, resurselor naturale.
Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism au fost încadraţi de către unii
specialişti21 în cinci categorii: capacitatea ecologică, capacitatea fizică, capacitatea social-
receptivă, capacitatea economică, capacitatea psihologică.
În ultimii ani turismul se asociază tot mai frecvent cu conceptul de „dezvoltare
durabilă”, utilizat deja în multe sectoare de activitate. Conceptul de dezvoltare durabilă în
turism a fost consolidat în cadrul Conferinţei Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii
(U.I.C.N.), în accepţiunea specialiştilor afiliaţi la acest for mondial, dezvoltarea durabilă
reprezentând „un proces care se desfăşoară fără a distruge sau a epuiza resursele, asigurând
dezvoltarea; resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de reînnoire a lor,
renunţându-se la exploatare atunci când resursa se regenerează foarte lent, pentru a o înlocui
cu alta, cu mai mare putere de regenerare”. De asemenea, dezvoltarea turistică durabilă este
definită de Theobald F. William22 ca acţiunea care reprezintă „dirijarea managementului
tuturor resurselor în aşa fel încât să satisfacă nevoile economice, sociale şi estetice menţinând
în acelaşi timp integritatea culturală, procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi
sistemele de susţinere a vieţii”.

20
numeroase reglementări privind relaţia turism – mediu au fost trasate în cadrul unor reuniuni internaţionale
consacrate ocrotirii şi conservării mediului ca, de exemplu: Conferinţa Uniunii Internaţionale de Conservare a
Naturii (U.I.C.N.) din 1967 de la Spindlesy Mlyn – Cehoslovacia; Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul
înconjurător de la Stockholm (1972); simpozioanele internaţionale având ca temă ocrotirea naturii, organizate la
Cluj Napoca (1968), Arles (1971) şi Copenhaga (1973); Conferinţa Mondială a turismului de la Manila (1986);
activitatea Comisiei Mondiale pentru Mediu înconjurător şi Dezvoltare, înfiinţată în 1987, etc.
21
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 475.
22
Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain, pag. 179.

21
 Tabel nr. 1. Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism

1. Capacitatea - presupune stabilirea unui nivel de dezvoltare a structurilor de

ecologică primire şi activităţilor turistice fără a afecta puternic mediul
înconjurător;
- o parte din banii cheltuiţi de turişti pentru vizitarea unei regiuni
turistice pot fi folosiţi pentru conservarea şi protejarea mediului
natural.
2. Capacitatea - presupune stabilirea unui nivel de saturaţie pe care îl pot atinge
fizică activităţile turistice, dincolo de care încep să apară probleme;
- protejarea componentelor fizice ale teritoriului se poate face prin
investiţii în tehnologie performantă şi printr-o prestare la un nivel
calitativ superior al serviciilor turistice.
3. Capacitatea - dezvoltarea unei zone turistice trebuie să ţină cont de modul
social – receptivă tradiţional de viaţă al locuitorilor săi;
- creşterea numărului de turişti într-o zonă poate determina
creşterea nemulţumirilor populaţiei locale;
- nu puţine sunt situaţiile în care apar reacţii de inacceptare şi chiar
animozităţi între turişti şi localnici.
4. Capacitatea - reprezintă capacitatea de menţinere a funcţiei turistice pentru o
economică zonă turistică prin evidenţierea resurselor şi valorificarea
acestora;
- eficienţa exploatării se poate măsura raportând nivelul costurilor
la cel al beneficiilor, ponderea acestora din urmă putând fi mărită
prin utilizarea unor tehnologii performante.

5. Capacitatea - în urma unor experienţe negative, legate de degradarea mediului

psihologică sau conflictele apărute cu populaţia locală, se accentuează o
percepţie negativă a turiştilor faţă de o anume destinaţie turistică.

În accepţiunea OMT, scopurile majore ale turismului durabil sunt următoarele23:

îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţilor gazdă; protejarea calităţii mediului prin menţinerea
diversităţii biologice şi a sistemelor ecologice; asigurarea integrităţii culturale şi a coeziunii
sociale a comunităţii. Aceste scopuri pot fi atinse prin respectarea a trei principii de dezvoltare
durabilă: 1) durabilitatea ecologică – care să asigure o dezvoltare suportabilă la nivelul
proceselor ecologice esenţiale şi mai ales a diversităţii resurselor biologice; 2) durabilitatea
economică – care presupune o optimă gestionare a resurselor astfel încât acestea să existe şi în
viitor; 3) durabilitatea socială şi culturală – care garantează păstrarea identităţilor comunitare
şi o dezvoltare economică favorabilă membrilor societăţii, compatibilă cu valorile culturale şi
de civilizaţie existente. Aşadar, dezvoltarea durabilă vizează atingerea unui înalt nivel de
calitate a vieţii, respectiv o funcţionare optimă a sistemelor economice, sociale şi de mediu
care alcătuiesc societatea şi care asigură sănătatea, productivitatea şi un mediu curat pentru
toţi rezidenţii comunităţii, în prezent şi în perspectivă.
Protecţia şi conservarea potenţialului turistic şi a mediului se conturează ca o activitate
distinctă, cu probleme specifice care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate.
Această acţiune poate avea o eficienţă satisfăcătoare, numai în condiţiile asigurării unui cadru
de desfăşurare juridico-administrativ adecvat care impune un suport legislativ eficient şi o

23
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 255.

22
susţinută activitate de educaţie cetăţenească24. „Programul de acţiune 21 pentru sectorul
voiajelor şi turismului spre o dezvoltare durabilă” elaborat de OMT, defineşte acţiunile şi
domeniile prioritare în vederea creării unui turism durabil25. În ceea ce priveşte planificarea, o
largă responsabilitate revine autorităţilor locale în materie de planificare şi dezvoltare a
atracţiilor, instalaţiilor şi infrastructurii turistice în regiunile ce intră în competenţa lor. O
planificare optimă trebuie să favorizeze beneficiile pe care călătoriile şi turismul le pot aduce
mediului ambiant şi economiei, reducând în acelaşi timp pagubele care pot fi aduse mediului
sau culturii. Toate aceste acţiuni au ca scop final transformarea turismului într-un instrument
de dezvoltare economico-socială şi de protejare a mediului în multe dintre zonele sensibile,
cum ar fi cele de litoral, regiunile montane sau cele care cuprind o mare diversitate biologică.
Şi în România au fost creionate diferite scenarii de revitalizare şi dezvoltare durabilă a
unor zone defavorizate prin intensificarea activităţilor turistice. Perspectiva dezvoltării unor
aşezări rurale din ţara noastră prin turism este fără doar şi poate o alternativă, dat fiind faptul
că, turismul rural nu necesită investiţii mari pentru amenajările de infrastructură şi
suprastructură sau pentru alte dotări şi nu produce aglomerări cu caracter urban, ca în cazul
staţiunilor turistice. Pornind de la aceste considerente, evidenţiem faptul că, turismul rural
poate deveni un factor esenţial şi determinant în amenajarea şi reamenajarea spaţiului rural.
Această formă de turism trebuie să se dezvolte în aşa fel încât agricultura să nu fie neglijată,
turismul intrând în sfera activităţilor complementare aducătoare de venit. Turismul rural
reprezintă terenul propice pentru încurajarea activităţilor tradiţionale (cu precădere
artizanatul), dar şi acelora care pot determina dezvoltarea unui comerţ specific. Ca factor
dinamizator al procesului de creştere a calităţii vieţii în mediul rural, turismul rural asigură
posibilitatea unor noi afaceri şi locuri de muncă şi, totodată, creşterea veniturilor locuitorilor
din aşezările rurale prin valorificarea resurselor locale (produse agroalimentare ecologice
pentru consumul turiştilor sau vânzare).
Aceasta presupune realizarea unor strategii de dezvoltare şi promovare a turismului rural
pe termen mediu şi lung, care să cuprindă următoarele: asigurarea unei exploatări durabile a
tuturor resurselor existente şi a protecţiei acestora şi a mediului înconjurător; stimularea
activităţilor non-agricole complementare prin crearea de noi unităţi economice şi valorificarea
potenţialului turistic şi agricol; ameliorarea infrastructurii generale de care depinde
revitalizarea economiei rurale, inclusiv turismul (drumuri, reţea de apă, canalizare,
telecomunicaţii, energie); finanţarea unor programe de formare şi educaţie a viitorilor
lucrători din turismul rural, specialişti în meşteşuguri şi activităţi artizanale sau în alte
activităţi conexe ş.a.. În ceea ce priveşte dezvoltarea în ansamblu a turismului românesc,
prioritare sunt: orientarea investitorilor români sau străini pentru realizarea de noi obiective
turistice, avându-se în vedere întreaga gamă de unităţi şi dotări specifice; modernizarea
întregii infrastructuri, acţionând pentru ridicarea gradului de confort, corelarea şi completarea
capacităţilor şi funcţiunilor; alinierea la nivelul standardelor internaţionale, având drept scop
intensificarea circulaţiei turistice, atragerea în zonă a turiştilor străini şi creşterea încasărilor.

24
Glăvan V., Turismul şi calitatea mediului înconjurător, Revista Română de Turism, nr. 2 / 1995, pag. 20.
25
Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte teoretice şi practice, Editura
PRO Universitaria, Bucureşti, pag. 67.

23
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.3.
TIPURI ŞI FORME DE TURISM

3.3.1. Criterii de clasificare şi particularităţi

O dată cu înţelegerea importanţei turismului pentru societatea contemporană, tot mai

mulţi cercetători, din variate domenii (economişti, geografi, sociologi etc.) au căutat să
analizeze acest fenomen, diferenţiind tipurile caracteristice şi formele sale de manifestare.
Astfel, literatura de specialitate consemnează numeroase încercări de tipizare a turismului şi a
desfăşurării activităţii turistice. Amintim, în acest sens, cercetătorii: Poser (1939), Hunziker şi
Krapf (1941), Julg (1965), C. Swijewski şi D. Oancea (1977), A. Susan (1980), I. Velcea şi
Al. Ungureanu (1993), Pompei Cocean (1996), I. Muntele şi C. Iaţu (2003) etc.
Poser a încercat o diferenţiere a tipurilor de turism în 5 categorii: de tratament, recreere
de vară, sporturi de iarnă, recreere la distanţă scurtă şi turism de tranzit. Hunziker şi Krapf
adaugă în procesul de diferenţiere a tipurilor de turism o serie de forme specifice. C.
Swijewski şi D. Oancea diferenţiază alte criterii – structurale, dinamice şi staţionare, aratând
practic multitudinea modalităţilor de desfăşurare a activităţilor recreativ - curative. I. Velcea
şi Al. Ungureanu (1993) propun o clasificare mai simplă, care ţine cont mai ales de motivaţia
deplasărilor turistice: turism balnear maritim, turism montan şi pentru practicarea sporturilor
de iarnă, turism de cură balneară, turism de vânătoare sau safari, turism cultural, turism
festivalier, turism sportiv, turism de reuniuni şi congrese, turism de afaceri.
Mult mai complexă este clasificarea propusă de geograful clujean Pompei Cocean
(1996) care reuşeşte o diferenţiere clară între tipurile majore de turism şi formele de turism -
tipul apare descris ca un cumul de însuşiri şi inter-relaţii, desfăşurate spaţial într-o perioadă de
timp determinată, iar formele de practicare se metamorfozează, schimbându-se şi adaptându-
se unor cerinţe şi posibilităţi noi. Astfel, autorul distinge patru tipuri majore de turism – de
recreere şi agrement; de îngrijire a sănătăţii (curativ); cultural; polivalent, evidenţiind
caracteristicile fiecărui tip în parte26. Interesantă este introducerea turismului polivalent ca tip
aparte, autorul demonstrând prin acest fapt că între tipurile majore de turism nu există limite
rigide şi nici unul dintre tipurile clasificate anterior nu este pur, în fiecare dintre ele existând
posibilitatea pătrunderii unor valenţe ale celorlalte tipuri. De altfel, ele îmbracă forme diferite
de manifestare, diferenţierea acestora făcându-se după următoarele criterii: A) după criteriul
distanţei: turism de distanţă mică; turism de distanţă mare; turism de distanţă foarte mare; B)
după criteriul duratei călătoriei: turism de scurtă durată (1-3 zile); turism de durată medie
(suprapuse concediilor); turism de lungă durată (peste 30 zile); C) după criteriul provenienţei:
turism intern; turism internaţional; D) după criteriul numărului de participanţi: turism
individual; turism de grup; E) după criteriul organizării: turism organizat; turism
semiorganizat; turism neorganizat; F) după criteriul modului de desfăşurare în timp (definit
prin luarea în considerare a particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a opţiunii
participanţilor): turism continuu; turism sezonier; turism de circumstanţă; G) după criteriul
mijloacelor de transport utilizate: turism pedestru; turism rutier; turism feroviar; turism
aerian; turism naval; H) după criteriul vârstei participanţilor: turismul grupei tinere; turismul
grupei mature; turismul grupei vârstnice; I) după criteriul economico-social: turism social, de
masă; turism particular; J) după criteriul particularităţilor regiunii de destinaţie: turismul la
obiective turistice; turismul în localităţi turistice; turismul în staţiuni turistice.

26
pentru o documentare mai completă se recomandă lucrarea: Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B., 2002,
Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, Bucureşti

24
 Una dintre clasificările recent apărută în literatura geografică românească aparţine
geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) care propun următoarele tipuri şi criterii de
clasificare a turismului27:
1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;
2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism litoral, turism alpin, turism lacustru, turism
fluvial, turism citadin, turism rural-etnografic, turism cultural, turism frontalier;
3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de masă, turism expediţionar,
turism cinegetic, pelerinajul, turism cultural-sportiv;
4. criteriul geografic: tipuri de turism specifice climatului temperat, polar sau tropical.
În ansamblu, fiecare dintre aceste clasificări încearcă parcurgerea unui fir logic în
evoluţia şi desfăşurarea activităţilor turistice. O relaţie simplă ne arată că, cu cât numărul
locuitorilor creşte la nivel internaţional cu atât numărul celor care participă la activităţi
turistice sporeşte, de unde şi o diversificare a preferinţelor, respectiv o înmulţire a formelor de
turism.

ANALIZĂ
SPAŢIALĂ

N1
Turism de recreere Turism tehnic şi
şi agrement ştiinţific

ANALIZĂ
MOTIVAŢIONALĂ
Turism de sănătate Turism de afaceri

N2
Turism cultural şi Vizite la rude şi
religios prieteni

ANALIZĂ
DINAMICĂ

N3
Fig. 7. Dimensiunile analizei tipurilor majore de turism (schema concept)

Astfel, delimitarea unor criterii care urmăresc o grupare omogenă a tipurilor de turism,
în condiţiile manifestării unor forme28 din ce în ce mai diverse, devine o sarcină dificilă.
Analiza trebuie să se desfăşoare la un nivel multidimensional, care să cuprindă atât sistemul
complex al motivaţiei turistice, cât şi nuanţarea formelor în funcţie de spaţiu şi timp.

27
pentru o documentare mai completă se recomandă lucrarea: Muntele I., Iaţu C., Geografia turismului -
concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
28
forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea / combinarea serviciilor
(transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modalitatea de comercializare
a acestora (Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, pag. 71.).

25
 N 1. Nivelul de analiză spaţial. Spaţiul turistic poate fi divizat în funcţie de anumite
caracteristici. În alcătuirea ofertei turistice a spaţiului geografic diferenţiem o ofertă turistică
potenţială, alcătuită din totalitatea resurselor turistice (valori istorice, arhitecturale, culturale
etc), care poate deveni ofertă turistică efectivă, în condiţiile în care se vor face eforturi pentru
stimularea consumului turistic prin dezvoltarea condiţiilor de primire a turiştilor, şi de
petrecere a sejurului lor în ambianţa caracteristică regiunii respective.
Astfel, în limitele unei regiuni geografice, pot fi identificate o serie de favorabilităţi
pentru desfăşurarea actului turistic. Regiunile reprezintă subdiviziuni geografice ale unui areal
de mari dimensiuni caracterizat prin elemente distincte. În turism, sunt utilizate trei tipuri de
regiuni clasificate în funcţie de următoarele criterii29:
- din punctul de vedere al localizării geografice (regiune nordică, sudică, estică, vestică etc.);
- din punct de vedere administrativ (provincia x, judeţul y, cantonul z etc.);
- din punctul de vedere al localizării şi resurselor naturale (Bazinul Pacificului, Coasta
Mediteranei, zona munţilor Bucegi etc.).
În funcţie de distribuţia spaţială a fenomenului turistic, la nivel internaţional, putem
vorbi de următoarele forme de turism: a. forme principale clasificate din punct de vedere
geografic: turism intern (domestic) care cuprinde rezidenţii în interiorul ţării de referinţă
(circulaţia turistică internă); turism receptor (inbound) care cuprinde străinii care călătoresc
în ţara de referinţă; turism emiţător (outbound) care cuprinde rezidenţii ţării de referinţă în
afara graniţelor; sau b. formele secundare clasificate din punct de vedere regional: turism
interregional care cuprinde călătoriile în mai multe regiuni aflate în aceeaşi provincie sau stat,
sau în ţări diferite; turism intraregional care cuprinde călătoriile desfăşurate în interiorul unei
regiuni. Termenii prezentaţi se aplică în egală măsură şi unor entităţi teritoriale mai mici
(zone, teritorii insulare etc.).
Desfăşurarea activităţii turistice la nivel de regiuni turistice poate fi nuanţată în funcţie
de sezonalitate, fenomen cu impact major în ceea ce priveşte periodicitatea sau frecvenţa de
manifestare a cererii turistice. Clima este unul din principalii factori ce imprimă mişcării
turistice caracterul de sezonalitate şi o diferenţiere pe regiuni şi tipuri de turism. Astfel, se
disting ţări cu sezonalitate accentuată, cu o mare concentrare a fluxurilor turistice în sezonul
de vară (este specific ţărilor mediteraneene cu turism predominant litoral din Europa Sudică).
În ţările cu turism montan (Elveţia, Austria) este caracteristică prezenţa a două sezoane
turistice, de vară şi de iarnă, cel de vară atrăgând şi cel mai mare număr de turişti. De
asemenea, se distinge şi o categorie de ţări ce înregistrează o tendinţă de echilibru în evoluţia
anuală a mişcării turistice, diferenţierea pe sezoane fiind mai puţin accentuată (Egipt, Tunisia,
Germania, SUA).
În funcţie de sezonalitate putem diferenţia: a) zone unde se poate desfăşura un turism
continuu (permanent) - pe întreaga durată a anului calendaristic (precum turismul cultural, de
afaceri, de tratament); b) zone unde activitatea turistică se desfăşoară în regim sezonier -
turismul sezonier fiind influenţat de anumite evenimente precum festivaluri, competiţii
sportive sau de condiţiile naturale. Astfel, putem vorbi de existenţa unui turism de iarnă, a
unuia de vară şi a celui ocazional.

N 2. Nivelul de analiză motivaţional. Unul dintre cele mai importante criterii de

departajare a formelor de turism are la bază motivaţia ce stă la baza deplasării în scop turistic.
Modul actual viaţă în care stresul cotidian se manifestă din ce în ce mai activ, induce
indivizilor dorinţa de a-şi satisface diferite nevoi (recreere, odihnă, distracţie, cunoaştere etc)
care stau la baza formării diferitelor categorii de motivaţii turistice. Urbanizarea actuală, care
se sprijină pe o anumită structură a dezvoltării economice şi generează disponibilităţi

29
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 7

26
materiale şi impulsuri motivaţionale, induce o cerere turistică sporită. Marile concentrări de
populaţie, prezente în multe colţuri ale lumii se confruntă cu efecte negative, generate de
creşterea solicitării nervoase a oamenilor prin deteriorarea mediului natural şi social. Se
creionează astfel nevoia de „evadare” din marile aglomeraţii urbane spre zone liniştite,
nepoluate, pentru odihnă, recreere, distracţie etc. Pe de altă parte, creşterea nivelului de
instruire a populaţiei, impune o altă categorie de necesităţi, de ordin spiritual - setea de
cultură, dorinţa de cunoaştere sau lărgirea orizontului cultural devin astfel motive bine
întemeiate ce stau la baza desăvârşirii actului turistic.
În funcţie de motivul principal al călătoriei putem diferenţia mai multe tipuri de turism,
şi anume: turismul de recreere şi agrement, turismul de sănătate, turismul cultural şi religios,
turismul tehnic şi ştiinţific, turismul de afaceri, vizitele la rude şi prieteni.

1. Turismul de recreere şi agrement. În cadrul acestui tip major se diferenţiază mai

multe subtipuri şi anume: turismul de agrement, turismul de odihnă şi recreere şi turismul
sportiv. Dacă turismul de odihnă şi recreere presupune petrecerea timpului liber în condiţii cât
mai agreabile, turismul de agrement cuprinde valenţe legate de deplasările în mijlocul naturii,
vizitarea ariilor naturale protejate sau contactul cu populaţia şi cultura destinaţiei gazdă.
Ca formă particulară, aceste variabile care satisfac atât nevoia de odihnă şi recreere, cât
şi cea de agrement, se por regăsi în cuprinsul unui tip complex de turism – turismul rural.
Conceptul de turism rural cuprinde un număr de elemente constitutive, în centrul cărora se
află comunitatea turistică rurală. Producţia turistică rurală30 rezultă dintr-un ansamblu de
prestaţii de natură să răspundă nevoilor şi aşteptărilor vizitatorilor şi turiştilor în ceea ce
priveşte: cazarea (în locuinţele sătenilor, la fermă sau în unităţi ale hotelăriei rurale, terenuri şi
campinguri, sate de vacanţă etc. şi alimentaţia (masa la săteni, hanuri rurale etc.); activităţi de
relaxare în natură (plimbări, vânătoare, pescuit, echitaţie, tenis, golf, nataţie, delta-planorism,
schi fond etc.); animaţie locală cu caracter cultural (ecomuzee, tradiţii populare, itinerarii
culturale, situri şi monumente, vizite la ferme şi la întreprinderi artizanale, spirituale sau
ludice (sărbători şi pelerinaje, spectacole folclorice); comoditatea sejurului la ţară (servicii în
apropiere); informaţii turistice (oficii de turism, asociaţii şi agenţii locale).
De asemenea, spaţiul urban oferă alternative în ceea ce priveşte odihna, recreerea sau
agrementul. În limitele spaţiului urban, turismul de recreere se caracterizează prin sejururi
medii relativ reduse, limitându-se adesea la turismul de sfârşit de săptămână, turismul
preorăşenesc, turismul orăşenesc din zonele special amenajate. Aşa cum am mai arătat, în
condiţiile unui stres cotidian din ce în ce mai accentuat locuitorii oraşelor resimt nevoia de
recreere şi refacere fizico-psihică. În întâmpinarea acestei doleanţe a locuitorilor săi oraşul
„îşi dezvoltă” o infrastructură de profil care se vrea cât mai atractivă şi care să răspundă
cerinţelor cele mai diverse. Aproape că nu există oraş care să nu dispună de spaţii de recreere
şi distracţie iar numărul şi profilul acestora este direct proporţională cu cererea.
Punerea la punct a zonelor de agrement în interiorul oraşului a fost favorizată, alături de
nevoia umană, de bugetul de timp liber şi nivelul veniturilor. În afara concediilor de odihnă,
în care pot fi efectuate deplasări pe distanţe mai lungi, singura alternativă pentru satisfacerea
nevoii de recreere şi refacere fizico-psihică rămâne zona de agrement din interiorul spaţiului
urban sau din zona periurbană (utilizată de obicei la sfârşitul săptămânii – turism de week-
end). Nivelul veniturilor este şi el un factor important în desfăşurarea agrementului turistic.
Nu puţine sunt situaţiile în care nevoia pentru recreere şi agrement, chiar în timpul
concediilor, nu este satisfăcută în una din zonele turistice tradiţionale (de exemplu - litoral), ci
în zonele de agrement urbane (de exemplu - ştandul oraşului). Prezenţa zonelor de agrement
în interiorul spaţiului urban sau în zona periurbană a acestuia este o variantă a spaţiilor
30
Le tourisme rural: Une solution pour l'emploi, le développement local et l'environment, OMT, Madrid, 1997,
pag. 26

27
turistice din ariile receptoare, manifestându-şi atracţia atât pentru rezidenţii spaţiului urban
respectiv cât şi pentru cei din afara localităţii.
Turismul sportiv este, de asemenea, o formă particulară care poate satisface nevoia de
turism. Acest tip particular de turism decurge din dorinţa de a practica diverse sporturi sau de
învăţa acest lucru. Este o formă activă de turism care se află în opoziţie cu sedentarismul care
domină viaţa cotidiană. Printre principalele activităţi menţionăm: vânătoare şi pescuit sportiv,
sporturi nautice de vară, tenis, golf, schi, patinaj etc.

2. Turismul de sănătate. În ansamblu, turismul de sănătate reprezintă o formă dinamică

de turism care se referă la acele facilităţi oferite turiştilor în scopul îmbunătăţirii stării lor de
sănătate sau obţinerii de beneficii vizând de starea fizică şi psihică generală. Se referă şi la o
serie de servicii sau elemente naturale care să ofere turistului o stare de bine, de reconfortare
generală sau revitalizare. Turismul de sănătate cuprinde la rândul său mai multe forme de
manifestare, şi anume: turismul de tratament medical, care presupune călătoria spre o altă
localitate sau centru medical în care turistul poate obţine acea îngrijire medicală pe care nu o
poate primi la locul de reşedinţă; turismul de întreţinere şi revitalizare - cuprinde toate acele
facilităţi, servicii şi produse destinate întreţinerii şi menţinerii unui echilibru fizic al celor care
călătoresc spre destinaţiile respective; turismul de reabilitare şi recuperare - se referă la acele
tratamente şi facilităţi destinate estompării sau dispariţiei consecinţelor unor traume fizice sau
psihice suferite de oameni. Aşadar, turismul de sănătate este un segment strict specializat şi
presupune tehnici medicale de o înaltă complexitate. El se bazează, în majoritatea cazurilor,
pe calitatea şcolii medicale dintr-o ţară, pe calitatea serviciilor pe care le oferă o instituţie
medicală sau chiar pe calitatea prestaţiilor unei personalităţi din lumea medicală.

3. Turismul cultural şi religios. Definit în anul 1993 de către Organizaţia Mondială a

Turismului ca forma de turism „al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoştinţe
prin descoperirea patrimoniului cultural - artistic sau arhitectural şi al teritoriilor în care
acesta se înserează”, turismul cultural se evidenţiază ca tip aparte de turism. El reprezintă o
formă de valorificare a resurselor antropice şi tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere se
poate include şi turismul citadin şi turismul rural-etnografic.

Ştiaţi că ?

În anul 1983, s-a lansat ideea de a desemna în fiecare an un oraş diferit în

calitate de „Capitală culturală” a Europei?

- originile acestui eveniment au fost pur culturale. Evenimentul urmărea

aducerea laolaltă a cetăţenilor statelor membre prin intermediul culturii,
urmărind astfel să creeze imaginea unei culturi europene ca întreg.
- din anul 2007, programul a cuplat câte două oraşe din regiuni diferite ale
continentului; în anul 2007, oraşul Sibiu a fost timp de un an, "Capitala
Europeană a Culturii", împreună cu oraşul Luxemburg.

Descoperirea prin cultură a unor ţări, regiuni sau oraşe poate îmbrăca forme diferite,
materializate în mai multe teme specifice – temă istorică, religioasă, artistică, etnică,
gastronomică, lingvistică etc. Astfel, fluxurile turistice specifice turismului cultural se
caracterizează prin alcătuirea dintr-o clientelă proprie care este specializată într-o anumită
tematică, capabilă să parcurgă distanţe impresionante pentru a surprinde încă o faţetă a

28
pasiunii lor. Cei care participă la acţiuni turistice de factură culturală aparţin, de obicei,
categoriilor socio-profesionale superioare31 sau cu un nivel de educate mediu şi ridicat (elevi,
studenţi, intelectuali) fapt pentru care, caracterul sau de masă este incert.
Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori: cererea
publicului, tot mai curios şi exigent şi atitudinea comunităţilor locale care doresc să obţină
beneficii de pe urma activităţilor culturale pe care le finanţează. Motivele „culturale” ale
turismului includ de asemenea căutarea „noutăţii” şi a „educaţiei”. În ultimii ani formele de
practicare a turismului cultural s-au diversificat foarte mult, îmbrăcând forme noi - sejururile
lingvistice, turismul gastronomic etc.
În ceea ce priveşte raportul între turismul urban şi turismul cultural sesizăm o strânsă
legătură între cele două tipuri de turism. Oraşele deţin cele mai numeroase şi interesante
obiective turistice de factură culturală – edificii istorice, mari muzee, edificii religioase etc.
Metropolele lumii (aşa zisele „oraşe mondiale”) precum şi centrele urbane vechi atrag un
număr impresionant de turişti cum este cazul oraşelor: Londra, Roma, Paris, Veneţia,
Moscova, Beijing, Tokyo, New York etc.
În majoritatea cazurilor obiectivele turistice de factură culturală sunt grupate în partea
centrală a oraşelor. Des întâlnit este termenul de centru istoric care în ansamblu reprezintă
partea cu cea mai mare vechime dintr-un oraş, locul iniţial din care a început să se dezvolte
oraşul (exemplu, Bucureştiul ar cărui centru istoric are ca punct central Curtea Veche, în jurul
căreia s-au dezvoltat străzile meseriaşilor din perioada medievală: Lipscani, Şelari, Blănari
etc). Indiferent de mărimea demografică a oraşului centru istoric reprezintă principala atracţie
pentru turiştii care au ca motivaţie turistică vizita sau instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii.
Evident că există situaţii (vezi cazul oraşului Braşov) în care obiectivele turistice de factură
culturală nu sunt grupate doar în partea centrală a oraşului. Alături de centru istoric există
importante obiective şi în alte cartiere (cum ar fi de exemplu la Braşov - Biserica Sf. Nicolae
din Cartierul Schei) însă în cele mai multe din cazuri partea cea mai vizitată va fi cea centrală
(exemplu: în Braşov: Piaţa Sfatului şi Biserica Neagră).
Dat fiind caracterul de tranzit al turismului cultural, problema accesului spre centrul
istoric şi a locurilor de parcare este deosebit de importantă. În cele mai multe cazuri edilii
oraşului se străduiesc să asigure fluiditatea traficului spre centru, precum şi „punerea în
lumină” a principalelor obiective turistice, prin asigurarea întreţinerii, conservării, a locurilor
de parcare din vecinătate care să sporească în final gradul de atractivitate. Deşi aparent banală
problema locurilor de parcare din vecinătatea obiectivelor turistice se dovedeşte a fii una de
maximă importanţă. Exemplificăm cazul Muzeului Naţional Cotroceni din Bucureşti, unde
lipsa locurilor de parcare în imediata vecinătate a intrării face ca numărul de turişti să fie
simţitor mai redus comparativ cu alte muzee considerate ca valoare expoziţională mai redusă,
dar care au beneficiat de organizare superioară a accesibilităţii şi staţionării autocarelor pe
durata vizitei. Aşadar, prezenţa obiectivelor turistice de factură culturală, grupate de cele mai
multe ori în nucleul central al oraşelor devine astfel sursă de atracţie pentru numeroşi turişti.
Trebuie menţionat că aria de provenienţă a turiştilor este deosebit de variată, obiectivele fiind
vizitate atât de rezidenţi cât şi de cei din afara localităţii, iar volumul fluxului turistic este
direct proporţional cu valoarea obiectivului sau a grupului de obiective solicitate pentru
vizitare.
O formă particulară a turismului cultural este dată de turismul religios şi de pelerinaje.
În general, acesta constă în deplasarea persoanelor către lăcaşurile de cult sau în zonele
specifice, cu prilejul diverselor sărbători de cult, a hramurilor bisericilor şi mânăstirilor etc.

31
Cercetătorul francez Bourdieu P. susţine ca pentru a înţelege şi a aprecia produsele culturale, oamenii trebuie
sa deţină o competentă / un capital cultural, care să le permită să recunoască şi să interpreteze aceste produse.
Aceasta competenţă este dobândită prin intermediul creşterii, educaţiei şi a altor forme de socializare. (Bourdieu,
P., 1984, Distinction: a Social Critique of the Judgment of Taste, Routledge & Kegan Paul, London, pag.33)

29
Ca tipuri specializate se detaşează centrele de pelerinaj care atrag în fiecare an milioane de
pelerini din lumea întreagă - Lourdes, Fatima, Ierusalim, Mecca etc.
Oraşele cunoscute ca centre de pelerinaj sunt situate în diverse zone ale lumii şi atrag
fluxuri mari de persoane, anual sau periodic, cu prilejul unor sărbători religioase, dintre
acestea putând da spre exemplificare: Mecca, Medina sau Fatima pentru lumea islamică,
Vaticanul, Santiago de Compostella sau celebra Grotă a Miracolelor de la Lourdes pentru
lumea creştină, Templul Meenakshi de la Madurai (India) pentru credincioşii hindu, etc.
Pentru România cele mai importante fluxuri de pelerini se orientează către Bucureşti de Sf.
Dumitru, spre Iaşi de Sf. Paraschiva şi spre Mânăstirea Curtea de Argeş de Sf. Filofteia.
La Bazilica San Pietro din Roma, pelerinii sunt fascinaţi de Pietà, celebra statuie a
Fecioarei Maria cu trupul fără de viaţă a lui Iisus în braţe, excepţională operă de artă,
sculptată în anul 1499, dintr-un bloc mare de marmură albă de Toscana, de către
Michelangelo, la doar 25 de ani.
Cel mai sfânt oraş al întregii lumi islamice este Mecca (Arabia Saudită) – locul în care
aproximativ în anul 570 [Link]. s-a născut profetul Mahomed. În credinţa islamică, datoria
fiecărui musulman este să meargă în pelerinaj (Hagialâc) la Mecca cel puţin o dată în viaţă. În
mijlocul Marii Moschei se află o criptă în formă de cub, numită „Kaaba” ce adăposteşte piatra
neagră care, conform scripturilor Coranului, a fost dată de către Dumnezeu lui Adam.
Cel mai important loc sfânt al budismului se află la Rangoon, capitala Birmaniei
(Myanmar). Este vorba despre Pagoda Shwe Dagon care, potrivit legendei, a fost construită
de către regele Oklalapak, pe locul unde doi fraţi au adus opt fire de păr din capul lui Buddha.
Cel mai important loc de pelerinaj pentru credincioşii sikh este Templul de Aur de la Amritsar
(India), construit din marmură şi aramă, precum şi 400 de kg de folie de aur în partea
superioară a templului (de unde şi numele clădirii). Oraşul este locul în care a trăit guru
Nanak, întemeietorul religiei sikh.

4. Turismul tehnic şi ştiinţific. Acest tip se referă la vizitarea cu caracter documentar

sau în schimb de experienţă a unor arii naturale protejate, a unor obiective de factură
economică - pentru domeniul tehnic, sau institute de cercetare, observatoare astronomice etc -
pentru domeniul ştiinţific. În ceea ce priveşte valorificarea potenţialului natural prin turism
ştiinţific, se detaşează o formă particulară – turismul speologic - explorarea şi studiul complex
al peşterilor. Această acţiune asupra peşterilor a început să fie desfăşurată în mod serios în
secolul al XIX-lea, în timp ce primele cluburi de speologie au luat fiinţă în Marea Britanie în
jurul anului 1900. Vechiul echipament de explorare, extrem de greu şi de incomod din anii
’50 a început să fie înlocuit în prezent de o îmbrăcăminte impermeabilă.
Pe de altă parte, la nivelul potenţialului de provenienţă antropică, multe dintre
elementele infrastructurii de transport reprezintă adevărate atracţii turistice care şi-au câştigat
admiraţia a mii de vizitatori datorită atributelor lor atractive (vechimea, dimensiunea, detaliul
constructiv etc). De asemenea, barajele şi lacurile de acumulare32 au o largă răspândire
îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de reţele fluviale cu debite mari, atracţia exercitată
asupra turiştilor datorându-se, pe de o parte, formei, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a
barajului, iar pe de altă parte, configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din amontele

32
de exemplu, în America de Sud, pe fluviul Paraná, la graniţa dintre Brazilia şi Paraguay a fost construită
hidrocentrala Itaipú - cea mai mare hidrocentrală din lume, cu o putere instalată de 12 600 MW. Complexul de
baraje şi diguri are o lungime de 8 km, barajul principal având 1,4 km şi 196 m înălţime. Amenajarea
complexului a necesitat dislocarea a 50 mil. m3 de rocă, precum şi folosirea a 12 mil. t beton şi 230 mii t oţel.
Centrala este compusă din 18 agregate fiecare cu o putere instalată de 700 MW, ce produc anual 75 miliarde
KWh energie electrică. Degradarea puternică a mediului din timpul construirii barajului a fost contracarată prin
elaborarea unei strategii de mediu pe termen lung care a inclus un impresionant program de reîmpădurire. De
asemenea, au fost create şase refugii biologice cu plante şi animale specifice zonei salvate în timpul construirii
obiectivului.

30
acestuia. Turismul găseşte în zona lacurilor de acumulare un loc ideal pentru practicarea
pescuitului sportiv, a sporturilor nautice sau a altor activităţi de agrement.

5. Turismul de afaceri. Această formă de turism s-a dezvoltat considerabil în ultimele

decenii, specialiştii apreciind că numărul participanţilor va continua să crească în ritmuri
susţinute şi în perioadele viitoare. Turismul de afaceri necesită facilităţi adecvate specificului
activităţilor de acest gen, combinate cu cerinţe pentru serviciile turistice. Legătura dintre
afaceri şi turism se realizează în momentul în care participanţii uzează de o gamă largă de
servicii turistice, oferite de unităţile hoteliere şi de alimentaţie publică şi folosesc mijloace de
distracţie şi agrement, de care profită, direct sau indirect, industria turistică.
Din punctul de vedere al conţinutului, formele turismului de afaceri se structurează în33:
turismul general de afaceri - reprezintă deplasarea persoanelor în scopul executării unei
activităţi lucrative, în afara locului de muncă obişnuit, pentru o perioadă de timp relativ
scurtă; turismul de reuniuni (întruniri) - este determinat de participarea la un eveniment de
tipul întâlnirilor, conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor; târgurile şi
expoziţiile - se definesc prin „prezentări de produse şi servicii, destinate unui public invitat, cu
scopul de a determina o vânzare sau a informa vizitatorul”. Cu această ocazie se deplasează
două categorii de persoane: 1. expozanţii reprezentaţi de persoanele fizice sau juridice care
expun la manifestările de acest gen (agenţi economici, lucrători ai diverselor instituţii de stat,
particulare etc., în funcţie de profilul târgului sau expoziţiei); 2. publicul vizitator reprezentat,
pe de o parte, de persoanele interesate direct de aceste manifestări datorită muncii pe care o
desfăşoară, fiind vorba de interese profesionale (aşa numiţii „specialişti”), iar pe de altă parte,
de persoanele ce vizitează asemenea locuri pentru informare sau din simplă curiozitate.

6. Vizita la rude şi prieteni - constituie o formă aparte de turism, în care nu are loc o
aranjare prealabilă a serviciilor de cazare sau masă, acestea fiind asigurate de către gazde.
Cererile suplimentare pentru servicii turistice se formează printr-un apel direct al turismului la
unităţile prestatoare de servicii din zona vizitată. Această formă de turism se manifestă ca
efect al preferinţelor multor turişti pentru a călătorii individual, cu mijloace proprii.
De menţionat este faptul că, în anul 2006, motivaţiile de călătorie ale turiştilor sosiţi la
nivel internaţional au fost dominate de cele pentru relaxare şi vacanţe cu peste jumătate dintre
opţiuni (51%) ceea ce a reprezentat un total de 430 de milioane de turişti care au avut la baza
deplasării un asemenea resort. Călătoriile de afaceri au reprezentat 16% (131 de milioane de
turişti) iar 27% a revenit altor motivaţii precum vizite la rude şi prieteni, pelerinaje,
tratamente medicale etc. (225 de milioane).

N 3. Nivelul de analiză dinamic. Acest nivel vizează analiza fluxurilor turistice în

funcţie de două criterii generale:

1. Criteriul orientării şi desfăşurării în timp. În funcţie de orientarea fluxurilor turistice

putem diferenţia mai multe forme:
turism interior - care cuprinde turismul intern (domestic) şi pe cel receptor; turism naţional -
format din turismul intern (domestic) şi cel emiţător; turismul internaţional - care cuprinde
turismul emiţător şi pe cel receptor. O altă structurare a fluxurilor turistice se face după gradul
de mobilitate a turistului şi perioada de timp în care se desfăşoară actul turistic. După aceste
coordonate, putem diferenţia:
a) turismul de sejur – în care, turistul îşi petrece vacanţa în acelaşi loc, gradul său de
mobilitate fiind redus. El îmbracă următoarele forme: turismul de sejur lung (practicat în

33
Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, pag. 79.

31
general de cei cu venituri ridicate şi disponibilităţi mari de timp liber; foarte des în scop
balneoclimateric) - cuprinde acei turişti a căror durată de şedere la locul de destinaţie turistică
depăşeşte 30 de zile; turismul de sejur mediu - presupune o deplasare ce nu depăşeşte 30 de
zile; turismul de sejur scurt - cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată de timp de
maxim o săptămână cu ocazia unor evenimente speciale de genul celor culturale, sportive etc.;
b) turismul itinerant (de circulaţie) – presupune un grad de mobilitate ridicat din partea
turistului, acesta deplasându-se dintr-un loc în altul pe durata vacanţei, şederile fiind de scurtă
durată în aceeaşi zonă, staţiune sau localitate. Ca formă de turism, este des asociată turismului
cultural, aceasta presupunând o largă mobilitate în vederea vizitării mai multor obiective
turistice de pe traseu;
c) turismul de tranzit – este practicat de către cei care traversează mai multe staţiuni, zone,
localităţi, ţări până ajung la locul de destinaţie turistică.

2. Criteriul organizatoric. Nivelul organizatoric, în vederea diferenţierii formelor de

turism, presupune o analiză de detaliu care vizează atât modalitatea de aranjare a vacanţei
(sejurului), cât şi variantele de punere în practică, respectiv mijloacele de transport utilizate.

Astfel, în funcţie de gradul de organizare, putem diferenţia:

a) turismul organizat – presupune contractarea anticipată a principalelor servicii turistice
(cazare, alimentaţie, transport) prin contactul cu diverse agenţii de voiaj sau alţi organizatori
de vacanţe (unităţi de cazare, companii de transport, unităţi de alimentaţie etc.). În acest scop
este utilizat ca instrument de acţiune voucher-ul pe care trebuie să fie specificate: destinaţia
turistică, categoriile de servicii contractate, perioada de sejur, categoria de confort etc.;
b) turismul pe cont propriu – este opusul primei categorii, acesta nu presupune contractarea
anticipată a serviciilor turistice, satisfacerea necesităţilor turistice realizându-se pe măsura
deplasării şi apelării directe la unităţile prestatoare de diverse servicii turistice. Se apreciază
că turismul pe cont propriu va înregistra o evoluţie ascendentă datorită faptului că este forma
de turism care conferă turistului independenţă în alegerea destinaţiilor turistice, a perioadei de
deplasare, a modalităţilor de cazare, a mijloacelor de transport utilizate etc.. Dezavantajele
sunt legate însă de costul mai mare deoarece turistul care alege deplasarea pe cont propriu nu
beneficiază de anumite reduceri specifice grupurilor organizate prin relaţiile contractuale
dintre agenţia de voiaj şi diversele structuri de primire turistică, firme de transport etc.;
c) turismul semiorganizat – reprezintă forma care îmbină caracteristicile celor două prezentate
anterior. În acest caz, turistul contractează în prealabil un număr limitat de servicii precum
cele de cazare, multe dintre ele fiind însă apelate pe măsura derulării călătoriei (în special,
serviciile de alimentaţie, agrement, tratament).

În funcţie mijlocul de transport utilizat putem diferenţia mai multe forme de organizare
a prestaţiilor turistice, şi anume:
a) drumeţia – cuprinde deplasările pedestre în scop recreativ sau de îngrijire a sănătăţii. În
funcţie de scop, drumeţiile se pot desfăşura ca deplasări în zone montane, vizitarea unor
parcuri naţionale, birdwatching etc. Uneori drumeţia reprezintă o parte a tratamentului
prescris însănătoşirii unor persoane;
b) turismul rutier – este forma de turism care se poate face cu bicicleta (cicloturism),
motocicleta, autoturismul, autocarul, microbuzul etc.. Această formă de deplasare a înregistrat
o creştere spectaculoasă în ultima perioadă de timp datorită sporirii gradului de dotare cu
automobile a populaţiei dar şi modernizării şi multiplicării căilor de deplasare şi acces către
diverse destinaţii;
c) turismul feroviar – este una dintre cele mai vechi forme de călătorie însă, în prezent,
această modalitate de transport este mai puţin solicitată datorită concurenţei automobilului şi

32
avionului. Turiştii care preferă ca mijloc de locomoţie trenul sunt în general tinerii care
beneficiază de anumite facilităţi. Alţi turişti preferă călătoria cu trenul datorită: regularităţii
călătoriei (trenul nedepinzând de starea vremii decât în condiţii extreme), avantajelor oferite
(vagoane de dormit, restaurant, business etc.) şi a gradului scăzut de risc privind accidentele;
d) turismul aerian – este cea mai dinamică formă, călătoriile cu avionul crescând constant în
volum în special în a doua jumătate a secolului XX, prin dezvoltarea acestor mijloace rapide
de transport. În ceea ce priveşte costurile, deplasarea cu avionul este foarte selectivă
adresându-se în special persoanelor cu venituri mari. Datorită faptului că acest mijloc este
foarte util în parcurgerea unor distanţe foarte mari într-un timp relativ scurt, alături de
companiile consacrate funcţionează aşa zisele companii low cost care încearcă să spargă
barierele impuse de preţ prin limitarea serviciilor oferite pasagerilor la bord.
e) turismul naval – este o modalitate de transport cu vechi tradiţii fiind, însă, mai puţin
utilizată datorită caracteristicilor sale (mijloc de deplasare lent ceea ce implică o durată foarte
lungă a călătoriei). De asemenea, călătoria pe apă este una costisitoare (datorită consumului
mare de combustibil), fapt pentru care se impune o diversificare majoră a serviciilor oferite la
bord şi a unor condiţii pentru relaxare şi distracţie, aşa cum se întâmplă în cazul croazierelor.

3.3.2. Noi tipuri şi forme de turism

Diversificarea fără precedent a formelor de agrement şi a serviciilor din ce în ce mai

complexe a condus inevitabil la delimitarea unor noi tipuri de turism care se manifestă cu o
intensitate mai mare sau mai mică în funcţie de preferinţele de moment ale practicanţilor. În
multe dintre cazuri, snobismul joacă rolul cel mai important, turiştii, mai ales cei tineri şi cu
posibilităţi materiale, preferând a fi „la modă” sau a consuma „de fiţe”. De asemenea,
prestatorii de servicii au avut un rol important prin lansarea pe piaţă a unor oferte care să
satisfacă gusturile din ce în ce mai sofisticate ale acestei cereri selective. Astfel noi nume se
afişează pe paleta largă a posibilităţilor de a practica turismul îmbrăcând forme de o
complexitate oarecum aparte.
Între tipurile de turism „la modă” se detaşează turismul de cumpărături (shopping
tourism-ul) care constă în deplasări ocazionale în alte localităţi sau ţări în vederea
achiziţionării unor produse „de firmă” în condiţii mai avantajoase. Dată fiind amploarea pe
care această formă de turism a luat-o în ultimele decenii, considerăm ca oarecum firească
introducerea arterelor comerciale tradiţionale în rândul punctelor de real interes în procesul de
valorificare turistică a spaţiului. De exemplu, principala stradă comercială (Stroget) a capitalei
Danemarcei, Copenhaga, traversează vechiul oraş pe o lungime de cca. 1 km, de-a lungul ei
înşiruindu-se numeroase magazine de lux dar şi magazine de suveniruri, terase, cafenele etc.;
la Berna, foarte cunoscută pentru magazinele sale de lux şi splendidele pieţe de flori, este
artera comercială Marktgasse, iar la Zürich, Spiegelgasse; la Budapesta, principala stradă
comercială este Váci utca, de-a lungul căreia se înşiruie magazine de bijuterii şi de modă,
numeroase cafenele şi terase, anticariate şi vânzători ambulanţi; cea mai animată arteră
stradală a Barcelonei este La Rambla, ce se întinde între Piaţa Portal de la Pau şi Piaţa
Catalunia; la Sankt Petersburg, artera comercială Nevskij Prospeckt, ce se întinde între
Amiralitate şi Mânăstirea Alexandr Nevski, pe o lungime de cca. 4,5 km.
În multe dintre capitalele lumii există zone sau chiar cartiere întregi cunoscute pentru
profilul lor strict comercial. Astfel, putem exemplifica: Baixa, cartierul comercial al
Lisabonei, cu numeroase străzi pietonale ce poartă numele corporaţiilor ce desfăşoară
activităţi în zonă, sau Padol, cartierul comercial al oraşului Kiev, capitala Ucrainei.
Asemănător, Marele Bazar din Istanbul (Kapali Carşi) creat în 1898 pe locul altuia mai vechi
(1461) se prezintă sub forma unui adevărat labirint de străduţe acoperite, pline până la refuz
de mici magazine (peste 4 000) ce comercializează haine, bijuterii, ceramică etc.

33
 Dincolo de plăcerea de a cumpăra, manifestare oarecum comună multor oameni,
turismul poate îmbrăca diferite teme cu o semnificaţie aparte. De exemplu, un număr tot mai
mare de touroperatori oferă programe care sunt specializate în valorificarea unor elemente de
metafizică sau a unui anumit tip de spiritualitate cu semnificaţie filosofică sau idealistă
turismul de tip new-age, care cuprinde elemente de turism cultural, ecoturism, turism de
sănătate etc. Acest curent filosofic numit “new-age” dispune de adevărate lăcaşuri de cult în
întreaga lume, respectiv locuri în care se practică anumite ritualuri de tip metafizic sau care
aparţin unor culturi extraeuropene (vracii care operează cu mâinile goale în Filipine, de
exemplu). Turiştii adepţi ai acestui curent preferă spaţiile ocupate cu construcţii a căror
origine nu este explicată prin argumente şi dovezi ştiinţifice certe, cum ar fi: piramidele din
Egipt, monumentele din Insula Paştelui etc.
În alte cazuri, noile tipuri de turism se manifestă ca forme particulare ale tipurilor deja
consacrate. Putem exemplifica în acest sens, călătoriile stimulent şi călătoriile de tip
teambuilding ca forme particulare ale turismului de afaceri, combinat cu turismul de recreere
şi agrement, sau turismul extrem care nu este altceva decât forma „îmbunătăţită” a turismului
sportiv.
Călătoriile stimulent, de exemplu, reprezintă o tehnică de management utilizată de către
patronii unor firme pentru a stimula şi recompensa obţinerea unor rezultate bune în activitatea
angajaţilor. În ţările dezvoltate, firmele care practică acest sistem sunt stimulate de către stat
prin faptul că aceste cheltuieli sunt deduse din impozitul pe profit. La această metodă s-a
ajuns la recomandarea unor specialişti în management care consideră că, recompensa
materială acordată angajaţilor nu reprezintă un stimulent suficient de activ, astfel încât ea a
fost însoţită, pentru cei cu rezultate deosebite, de recompensa oferirii unei călătorii.
Mult mai complexă este însă călătoria de tip teambuilding, care reprezintă un program
de dezvoltare şi învăţare în management şi lucrul în echipă care reuşesc să combine învăţarea
cu relaxarea şi distracţia participanţilor. Un program „teambuilding” poate cuprinde şi jocuri
sau sporturi extreme, considerate ca deconectante: alpinism, orientare, echitaţie, speologie,
supravieţuire, paintball, parapantă etc. Această formă de turism, apărută la iniţiativa
managerilor firmelor de top, conduce la eficientizarea procesului de comunicare între membrii
unei echipe, motivarea echipelor, creşterea nivelului de încredere, construirea unei identităţi
puternice a echipelor, identificarea şi consolidarea punctelor forte precum şi depistarea şi
eliminarea punctelor slabe ale echipei.
Sporturile extreme reprezintă forme care se practică cu intensitate în ultima perioadă de
timp atât în lume cât şi în România. Acestea pot fi clasificate, în funcţie de suprafaţa pe care
desfăşoară, după cum urmează - sporturi extreme nautice (surfing, windsurfing,
wakeboarding, scubadiving, canioning, rafting, kayaking, cave diving); sporturi extreme
aeriene (bungee – jumping, base jumping, planorismul, paraşutismul, parapantismul, kiting-
ul); sporturi extreme terestre (mountain-biking, skateboarding, schiul extrem, alpinismul
paintball-ul)34.

34
pentru o documentare mai completă se recomandă vizitarea site-ului [Link]

34
 Tabel nr. 2. Clasificarea sporturilor extreme pe tipuri şi activităţi
TIPUL Sporturi Nautice
ACTIVITĂŢI, MIJLOACE şi ZONE CONSACRATE

1. SURFING se practică cu ajutorul unei plăci de surf pe valurile de înălţime medie spre mare
aflate în formare, în timp ce acestea se deplasează spre ţărm. Acest sport se
practică masiv la ţărmurile mărilor tropicale (SUA, Australia, Africa de Sud etc.).

2. WIND- constă într-o plimbare relaxată ce include executarea unor salturi pe o mare fără
SURFING valuri cu ajutorul unei plăci de surf. Echipamentul necesar este format dintr-o
placă, o velă si un harness (un soi de ham). Windsurf-ul este de fapt un termen
general care cuprinde ca forme particulare: freeride, slalom, super X, speed
racing, freestyle şi wave . În România, practicanţii windsurf-ului sunt axati mai
mult pe freeride si freestyle, stiluri care nu se desfăşoară pe un traseu prestabilit.
[Link]- este o disciplină nouă, creată din combinarea waterski-ului, snowboarding-ului şi
BOARDING surf-ului. Rider-ul este tractat de o barcă la viteze de 30-40 km/h. Pentru
realizarea săriturilor, rider-ul se foloseşte de valul provocat de ambarcaţiunea care
îl tractează. Este o disciplină care implică preţuri ridicate, fapt pentru care în
România este mai puţin dezvoltat.

4. SCUBA- disciplină care presupune scufundări la mare adâncime cu un echipament special -

DIVING mască, tub de respirat, labele care pot fi de tip papuc sau cu cataramă, costumul de
neopren. O formă particulară a scubadiving-ului se numeşte snorkeling şi
presupune scufundări cu tub de respirat la adâncimi mici. În România se fac
scufundări în Marea Neagră la Mamaia, în lacul Snagov, în lacul Sfânta Ana, la
Beliş la biserica scufundată, în peştera Isverna etc.

[Link] acest sport grupează mai multe activităţi sportive precum speologia, escalada,
nataţia, plimbarea acvatică. Obiectul de acţiune îl reprezintă traversarea
canioanelor utilizând o gamă variată de tehnici de căţărare, rapel, înot, mers şi
sărituri. Constă în parcurgerea cursurilor superioare ale râurilor de munte în
zonele în care acestea prezintă o pantă deosebit de accidentată, cu porţiuni de chei,
înguste, presărate cu numeroase cascade. Echipamentul necesar cuprinde
combinezonul de neopren, bocanci, cască de protecţie, hamul, dispozitivul de
coborâre (blocatorul). În România, acest sport se poate practica în Cheile
Olteţului, Cheile Corcoaiei şi Cheile Nerei din Parcul Naţional Domogled -Valea
Cernei, în judeţul Gorj, Cheile Râmeţului şi peştera Huda lui Papară din munţii
Trascău, Cheile Sighiştelului din munţii Bihor, Cheile Dâmboviţei şi
Dâmovicioarei, Defileul Jiului, Cheile Buţii din munţii Retezat, Cheile Topolniţei
din Mehedinţi, Padiş din munţii Apuseni etc.

6. RAFTING se referă la coborârea într-o barcă a unor râuri cu grade diferite de dificultate şi
presupune, în primul rând, condiţii naturale propice de desfăşurare - râuri de
munte repezi, cu cascade, praguri, denivelări ale albiei. Echipamentul de rafting
trebuie să fie compus din costum de neopren impermeabil, vestă de salvare şi
cască. Raftingul în Romania se practică de aproximativ 20 de ani, însa la scară
destul de redusă. Cele mai potrivite şi cunoscute râuri pentru un traseu de rafting
sunt Bistriţa şi Mureşul, mai ales pentru începători, Defileul Jiului pentru nivel
mediu şi avansat, iar Crişul Pietros, Nera sau Cerna, având ape repezi şi albii
accidentate, sunt recomandat, de regulă, pentru cei foarte antrenaţi.

7. KAYAKING se practică pe ape repezi, de regulă râuri dar se poate face şi pe mare, folosindu-se
o ambarcaţiune specială, numită kayak. Whitewater kayaking se împarte în creek

35
 kayaking şi rodeo kayaking. Creek kayaking se referă la parcurgerea unor râuri de
munte cu debite mari, pe distanţe relative mari (50 km până la câteva sute). Rodeo
kayaking se face aproape static, adică pe porţiuni mici de râu, cu vârtejuri, valuri
mari pe care se fac figuri acrobatice.
În România, Kayak whitewater se poate practica pe Crişul Repede, Crişul Pietros,
se practică pe ape repezi, de regulă râuri dar se poate face şi pe mare, folosindu-se
o ambarcaţiune specială, numită kayak. Whitewater kayaking se împarte în creek
kayaking şi rodeo kayaking. Creek kayaking se referă la parcurgerea unor râuri de
munte cu debite mari, pe distanţe relative mari (50 km până la câteva sute). Rodeo
kayaking se face aproape static, adică pe porţiuni mici de râu, cu vârtejuri, valuri
mari pe care se fac figuri acrobatice. Kayak whitewater se poate face pe Crişul
Repede, Crişul Pietros, Arieş în partea superioară, Repedea (Maramureş), Cerna,
Mureş (Topliţa-Deda), Cheile Nerei, Arieş în partea superioară, Repedea
(Maramureş), Cerna, Mureş (Topliţa-Deda), Cheile Nerei.

8. CAVE presupune scufundarea şi explorarea apelor din peşteri şi avene. În România,

DIVING peştera Isverna din munţii Mehedinţi este una dintre destinaţiile predilecte pentru
practicarea acestui sport.

TIPUL Sporturi Aeriene

ACTIVITĂŢI, MIJLOACE şi ZONE CONSACRATE

1. BUNGEE - Acest sport extrem constă în săritura cu frânghia elastică de la zeci de metri
JUMPING înălţime. A apărut pentru prima dată în Noua Zeelandă când a fost brevetat de
neozeelandezul Alan John Hackett Bungy. Prima ţară din Europa în care s-a
practicat acest sport a fost Franţa unde prestigioasa firmă Vertige Adventures din
Grenoble a amplasat instalaţii bungee pe două poduri: Ponsonnas şi Sautet. Din
punct de vedere medical, bungee - jumpingul este interzis persoanelor care suferă
de cardiopatii de orice natură, hipertensiune arterială, afecţiuni ale oaselor,
întinderi musculare şi ale articulaţiilor, boli ale sistemului nervos, paralizii,
pareze, epilepsii, psihoze etc. În ţara noastră acest sport se poate practica la barajul
Vidraru care reprezintă cel mai înalt punct de lansare cu coarda elastică din
Europa - 166 metri.

2. BASE - această formă de sport extrem constă în aruncarea din vârful unor clădiri foarte
JUMPING înalte – megastructuri. Practicantul savurează o bună bucată de aruncare liberă
după care se paraşutează şi ating pământul sau apa. În cazul bungee SCAD,
participanţii urcă până la nivelul de 50 de metri deasupra solului, nivel de unde
începe coborârea. Aici folosesc o plasă în care vor sta pe durata căderii libere. Un
membru antrenat al echipajului activează un sistem descendent şi eliberează plasa
cu pasagerul după o scurtă numărătoare. Lunga cădere se face fără nici un fel de
dispozitiv de care să fie prins sportivul. După aterizare, întreg dispozitivul va fi
pus pe sol pentru ca participantul sa poată ieşi. Sportivul va cădea în gol, el fiind
în interiorul acelui dispozitiv, numit SCAD. Tuburile cu aer şi suspensiile de
frânare ce se află în jurul aparatului, îl opresc foarte uşor în momentul în care se
apropie de sol. Ca formă specială, Bungee Racheta este una dintre cele mai
încântătoare călătorii, pentru cei ce iubesc viteza. Cu centuri de siguranţă şi în
interiorul unei capsule de metal, doritorii sunt aruncaţi 50 de metri în aer,
accelerând de la 0 la 100 km/oră în doar o secundă. O capsulă de metal este legată,
prin intermediul unor corzi, de două turnuri identice. Sportivul intră în capsula
staţionară după care se întind corzile în timp ce capsula este ancorată la sol.
Următoarea fază este aceea în care se roteşte un dispozitiv, eliberând capsula în
aer. Capsula nu se va opri decât în momentul în care energia celor două corzi
legate de turnuri se va termina.

36
3. PLANO- acest sport se practică prin intermediul deltaplanului - un aparat de zbor foarte
RISMUL uşor (de forma literei greceşti delta) care poate plana în curentul dinamic de pantă
sau pluti în curentul termic ascensional. Pilotul atârnă suspendat sub voalura
aparatului, legat de un ham şi controlează direcţia prin schimbarea poziţiei
corpului (modificarea centrului de greutate). În România există numeroase zone
care se pretează la efectuarea zborurilor cu deltaplanul.

4. PARAŞU- este un gen de sport constând din probe de salt cu paraşuta. În ţara noastră există
TISMUL câteva aerodromuri de pe care se poate face paraşutism precum cele de la Craiova,
Oradea, Ploieşti, Târgu Mureş, Braşov, Sibiu, Arad, Galaţi.

[Link]- acest sport se practică prin intermediul parapantei - o paraşută aripă care se
TISMUL compune din două suprafeţe construite dintr-un material special (cu porozitate
redusă). Primul campionat de parapantă a avut loc la Verbier în Elveţia, în anul
1987. Această reuniune a avut mai mult un caracter demonstrativ, dorind să facă
cunoscută disciplina. Acest sport a fost dezvoltat de alpinişti şi oamenii iubitori de
munte, atraşi de “avioanele” împachetate în rucsaci. Ei au răspândit acest sport
care a câştigat tot mai mulţi adepţi. În România există numeroase zone care se
pretează la efectuarea zborurilor cu parapanta.

6. KITING este sportul care foloseşte un zmeu ca mijloc de propulsie. Se poate practica pe
iarbă, pe zăpadă, pe plajă sau pe apă. Astfel putem vorbi de snowkiting adică
turistul aflat pe o placă de snowboard este tras de un zmeu, sau surfer-ul aflat pe
placă de surf este tras de un zmeu care trage placa după el, având între ele omul
care cu mâinile conduce zmeul de la capătul frânghiilor iar cu picioarele conduce
placa. Kite buggy-ul este un sport prin intermediul căruia un vehicul cu un singur
loc, cu o roată mobilă în faţă şi două fixe în spate este acţionat de un zmeu
puternic.

TIPUL Sporturi Terestre

ACTIVITĂŢI, MIJLOACE şi ZONE CONSACRATE

1. SPORTURI 1.1. MOUNTAIN – BIKING sau ciclismul montan - este o formă consacrată a
EXTREME PE curselor cicliste utilizând o bicicletă special construită (anvelope şi suspensii
ROŢI speciale ce rezistă la impactul cu terenul accidentat, un număr superior de viteze).
Ele sunt folosite pentru circuite ce străbat orice tip de teren, expediţii în zone
sălbatice, curse de coborâre a unor pante dificile, a unor pante muntoase (când
bicicleta poate atinge viteze de peste 100 km/oră) ca şi pentru curse cu obstacole
(de curând inventate). Rapiditatea cu care mountain - bikingul a fost adoptat ca
un sport olimpic demonstrativ (în 1996, la Olimpiada de la Atlanta) arată creşterea
rapidă a popularităţii acestui sport în întreaga lume.
1.2. SKATEBOARDING - a devenit un sport din ce în ce mai popular în SUA, spre
sfârşitul anilor ´50. Primul concurs de skateboarding a avut loc în 1963 la "Pier
Avenue Junior School" din Hermosa, California. Skateboardingul de slalom,
downhill şi freestyle este practicat acum de milioane de entuziaşti. Primul
skatepark în aer liber este construit în 1976 în Florida. În curând, se deschid sute
de skateparkuri în toată America de Nord. Skateboardingul se dezvoltă foarte
mult şi astfel skateboardingul de slalom şi freestyle devine din ce în ce mai puţin
popular. În anul 1984, şi-a făcut apariţia skateboardingul în rampă (half-pipe)
urmat îndeaproape de stilul “street” (pe stradă). În prezent acest sport este
practicat de mulţi adepţi de pe toate continentele lumii.

37
2. SPORTURI 2.1. SKIUL EXTREM În funcţie de tipul de schiat practicat putem vorbi de
EXTREME PE următoarele forme particulare ale schiului:
ZĂPADĂ - Alpin freestyle este cel mai acrobatic dintre stiluri, dezvoltat la începutul anilor
'60. În prezent, el se desfăşoară pe un tunel cu aruncătoare şi bare drepte sau curbe
pe care se fac figuri asemănătoare skateboarding-ului;
- Cross-country racing. În acest caz, o treime din traseu constă în coborâre, o altă
treime se desfăşoară pe teren plat, o treime în urcare. Schiurile folosite sunt
adaptate pentru acest tip de întreceri;
- Kite skiing şi para-skiing este schiatul tras/împins de o parapantă, de pânză de
parasailing sau de un zmeu;
- Nordic jumping este reprezentat de zborul sau săritura cu schiurile, folosindu-se
schiuri de tip nordic, cu vârful şi călcâiul dezlegate de punte. Schiurile sunt mai
lungi şi mai late decât cele utilizate în mod obişnuit;
- Randonnée skiing sau off-piste (schi mountainneering, alpine touring) este
schiatul în zone nemarcate, nepatrulate, în afara terenurilor întreţinute de hoteluri,
cabane, deseori prin pădure (glade skiing), în căutarea de zăpadă proaspăt cazută
apreciată de cei împătimiţi. Datorită virajelor bruşte şi, deseori, strânse, este
nevoie de schiuri ultraperformante. Off-piste este interzis în multe zone turistice
din Statele Unite ale Americii;
- Skijøring (euro-style mushing) este schiatul tractat de animale (câini sau cai, de
obicei) sau de snowmobil. Necesită clăpari flexibili sau chiar bocanci de piele,
fără călcâi ancorat.
2.2. ALTE FORME
- Snowboarding adică o coborâre cu placa de snowboard pe zăpadă;
- Snowkayaking-ul se referă la coborârea pe zăpadă cu kayakul;
- Snowkiting-ul adică turistul aflat pe o placă de snowboard este tras de un zmeu;
- Skiboarding-ul - combină patinajul, schiatul şi snowboardul.

3. ALPINISM presupune drumeţii montane (în zone alpine) în care pot fi combinate plimbările
cu formele de căţărare în funcţie de obstacolele întâlnite. Este o ramură sportivă
care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile
ale acestora. Căţărarea ca şi sport a început să se evidenţieze în secolul al XVIII-
lea în Europa, atenţia fiind îndreptată, cum era şi firesc, spre Mont Blanc (4807
m). Astfel, alpinismul s-a născut oficial în anul 1786 când, doi oameni modeşti, un
medic şi un căutător de cristale, şi-au unit forţele pentru a cuceri acest pisc,
câştigând, astfel, o faimă nepieritoare şi au deschis drumul noului sport numit
„alpinism”. În secolul al XX-lea, alpiniştii de pretutindeni şi-au îndreptat atenţia
spre cele mai mari înălţimi ale lumii aflate în Himalaya şi Karakorum. Ca urmare,
Everestul, cel mai înalt vârf din lume, a fost cucerit pentru prima dată în anul 1953
de către neozeelandezul Edmund Hillary şi de şerpaşul Tenzing Norkay din Nepal.
Primul român care a cucerit vârful Everest a fost Constantin Lăcătuşu, la data de
17 mai 1995. În anul 2003, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la prima cucerire,
a avut loc prima expediţie integral românească pe Everest, condusă de David
Neacşu, când patru români au ajuns pe vârf: Marius Gane, Florin Tulpan, Lucian
Bogdan şi Gheorghe Dijmărescu.

4. PAINTBALL este un sport în care participanţii folosesc pistoale cu aer comprimat pentru a trage
cu bile cu vopsea în ceilalţi jucători. În comparaţie cu alte jocuri, paintball-ul a
devenit popular in ultimii 20 de ani. Poate fi jucat atât înăuntru cât şi afară, în mai
multe stiluri. Nu există un set de reguli specifice pentru paintball. Obiectivele,
strategia şi scenariile sunt limitate doar de imaginaţia jucătorilor.

38
 În categoria formelor de turism extrem putem introduce şi călătoria spaţială.
Extinderea dincolo de limitele planei noastre a spaţiului turistic a fost posibilă datorită unei
cereri excentrice venită la 28 aprilie 2001 din partea miliardarului american Dennis Tito care
a plătit o taxă de 20 milioane dolari în acest scop, în momentul în care a vizitat Staţia Spaţială
Internaţională timp de şapte zile. Exemplul său a fost urmat şi de alţi temerari astfel că,
următorul turist în spaţiu a fost sud-africanul Mark Shuttleworth, iar în anul 2006, o femeie de
afaceri iraniană, Anousheh Ansari, a fost primul pasager femeie care a călătorit în afara
planetei cu Space Adventurers.
Turismul spaţial a început astfel să prindă contur iar ofertele au început să se diversifice,
ruşii lansând o ofertă de zbor cosmic în valoare de 15 milioane euro, iar pe viitor se aşteaptă
ca cererea să fie în continuă creştere iar preţurile pentru o astfel de călătorie să scadă simţitor
prin dezvoltarea unei tehnologii de profil. Se apreciază că, vehiculul Space Ship Two,
construit în întregime din materiale compozite pe bază de fibră de carbon, lung de 18 metri,
va fi capabil să zboare la o altitudine de 100 de kilometri şi să revină în siguranţă pe pământ.
El va putea transporta opt persoane, dintre care şase vor fi pasageri. Zborul suborbital va dura
aproximativ două ore şi jumătate, iar timp de cinci minute, călătorii aflaţi la bord vor
experimenta imponderabilitatea.
Turismul spaţial reprezintă un fenomen recent, unic prin unicitatea experienţei (senzaţia
impresionantă şi emoţionantă de a privi Pământul din spaţiu), prin intermediul căreia unele
persoane călătoresc în spaţiu în scopul plăcerii personale. Este de subliniat faptul că, el se
păstrează în limite reduse deoarece doar persoanele cu venituri extrem de ridicate îşi pot
permite să călătorească în spaţiu. Pentru aceştia, opţiunea pentru o astfel de călătorie ar putea
reprezenta un simbol al statutului social superior.

RECAPITULARE

EXERCIŢII DE VERIFICARE:

I. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Lucrarea scrisă de călugărul Aimeri Picaud considerată şi primul ghid turistic care indică
pelerinajele pe cele mai sigure drumuri spre Santiago de Compostela a apărut în anul:
a. 80 î.Hr.; b. 80 [Link].; c. 1130; d. 1600.
2. Lucrarea „Mirabilia Urbis Romae” care prezenta vestigiile antichităţii a apărut în 70 de
ediţii în perioada dintre anii:
a. 1475 – 1600; b. 1130 – 1310;
c. 1875 – 1900; d. 570 – 632.
3. Impozanta clădire a Romei Antice - Colosseumul (astăzi ruine) a fost edificată între anii 75
– 80 [Link]., în timpul împăraţilor:
a. Titus şi Nero; b. Nero şi Vespasian; c. Vespasian şi Titus; d. Titus şi Caracalla.
4. Panteonul reprezintă un templu ridicat în Roma Antică (anul 27 e.n.) în cinstea tuturor
zeilor, de către împăratul:
a. Agripa; b. Caracalla; c. Traian; d. Nero.
5. În perioada romană funcţionau numeroase staţiuni termale, dintre care, pe teritoriul actual
al României:
a. Slănic Moldova şi Olăneşti; b. Băile Herculane şi Băile Geoagiu; c. Slănic Moldova şi
Băile Geoagiu; d. Băile Herculane şi Olăneşti.
6. Printre numeroasele vestigii ale sitului arheologic de la Delfi se evidenţiază:

39
a. Stadionul Olimpic; b. Amfiteatrul; c. Statuia lui Zeus; d. Templul lui Apollo care adăpostea
celebrul Oracol.
7. Încheierea contractelor de vizite prieteneşti era un obicei încetăţenit la vechii:
a. egipteni; b. greci; c. romani; d. arabi.
8. În Grecia antică, semnul vizibil al vizitei prieteneşti era reprezentat de:
a. un obiect simbolic (sumbolon); b. un contract scris; c. un gest simbolic;
d. un dar pentru casa gazdei.
9. „Faire le tour” devine o expresie consacrată în:
a. perioada modernă; b. evul mediu; c. perioada engleză; d. antichitate.
10. Englezii sunt consideraţi pionierii turismului:
a. în Munţii Alpi şi pe Coasta de Azur; b. în Munţii Pirinei şi Costa Brava;
c. în Munţii Alpi şi Costa Brava; d. în Munţii Pirinei şi Coasta de Azur.
11. Prima ediţie din epoca modernă a Jocurilor Olimpice (1896) s-a desfăşurat în oraşul:
a. Paris; b. Chamonix; c. Monte Carlo; d. Atena.
12. În secolul XIX, au apărut pe riviera italiană, staţiunile:
a. San Remo şi San Sebastian; b. Vichy şi San Sebastian; c. Vichy şi Portofino; d. San Remo
şi Portofino.
13. Printre staţiunile montane din Elveţia în care s-au practicat pentru prima oară sporturi de
iarnă se numără:
a. Karlsbad şi Saint-Moritz; b. Davos şi Badgastein; c. Davos şi Saint-Moritz; d. Karlsbad şi
Badgastein.
14. Iniţiatorul primei agenţii de voiaj a fost:
a. Thomas Cook; b. Francis Bacon; c. Thomas More; d. Aimeri Picaud.
15. Primul hotel Ritz – prototipul hotelului de lux – a fost deschis în anul 1898 la:
a. Bruxelles; b. Paris; c. Madrid; d. Monte Carlo.
16. Gradul de rezistenţă al unei destinaţii turistice faţă de tipul de turism reprezintă:
a. capacitatea ecologică; b. capacitatea fizică; c. capacitatea social – receptivă; d. capacitatea
de suport pentru turism.
17. Între principiile dezvoltării durabile a turismului se regăseşte şi:
a. principiul durabilităţii ecologice; b. principiul compensaţiei; c. principiul câştigului
imediat; d. principiul exploatării maxime.
18. Oferta turistică potenţială cuprinde:
a. toate structurile de cazare existente pe un teritoriu; b. totalitatea resurselor turistice; c.
întregul efectiv al forţei de muncă din turism; d. totalitatea investiţiilor din turism.
19. Termenul de INBOUND cuprinde:
a. localnicii care călătoresc în ţara de referinţă; b. rezidenţii ţării de referinţă în afara
graniţelor; c. străinii care călătoresc în ţara de referinţă; d. rezidenţii ţării de referinţă în
interiorul şi în afara graniţelor.
20. Termenul de OUTBOUND cuprinde:
a. localnicii care călătoresc în ţara de referinţă; b. rezidenţii ţării de referinţă în afara
graniţelor; c. străinii care călătoresc în ţara de referinţă; d. rezidenţii ţării de referinţă în
interiorul şi în afara graniţelor.

40
21. Turism intraregional cuprinde:
a. călătoriile desfăşurate în interiorul unei regiuni; b. călătoriile desfăşurate în mai multe
regiuni; c. călătoriile desfăşurate în minim două regiuni; d. călătoriile desfăşurate în interiorul
unei regiuni din străinătate.
22. Tipuri de turism care se pot desfăşura pe întreaga durată a anului calendaristic fără
restricţii sunt:
a. turismul litoral, de afaceri, montan; b. turismul cultural, de afaceri, de tratament; c. turismul
litoral, de afaceri, de tratament; d. turismul montan, de afaceri, cultural.
23. Ca subtipuri ale turismului de recreere şi agrement diferenţiem:
a. turismul cultural, de odihnă şi recreere, sportiv; b. turismul cultural, de odihnă şi recreere,
balnear; c. turismul de agrement, de odihnă şi recreere, balnear; d. turismul de agrement, de
odihnă şi recreere, sportiv.
24. În sfera sa de cuprindere a turismului cultural menţionăm:
a. turismul de afaceri şi turismul rural etnografic; b. turismul citadin şi turismul balnear; c.
turismul citadin şi turismul rural-etnografic; d. turismul de afaceri şi turismul balnear.
25. Oraşul Sibiu a deţinut funcţia de „Capitală Europeană a Culturii” în:
a. 1997; b. 2007; c. 2001; d. 2010.
26. Turismul speologic reprezintă:
a. explorarea şi studiul complex al peşterilor; b. o formă a turismului rural; c. o formă a
turismului cultural; d. explorarea şi studiul complex al zonelor deltaice.
27. Turismul de sejur lung cuprinde acei turişti a căror durată de şedere la locul de destinaţie
turistică:
a. depăşeşte 30 de zile; b. se încadrează între 1 – 7 zile; c. se încadrează între 7 – 15 zile; d. nu
depăşeşte 30 de zile.
28. Voucher-ul reprezintă instrumentul utilizat în cadrul turismului:
a. neorganizat; b. de tranzit; c. de circulaţie; d. organizat.
29. Turismul de tip new-age cuprinde elemente de:
a. turism cultural, ecoturism, turism de sănătate; b. turism cultural, turism de afaceri, turism
de sănătate; c. turism litoral, turism de afaceri, turism de cumpărături; d. turism litoral,
ecoturism, turism de cumpărături.
30. Prima călătorie turistică în spaţiul cosmic a fost efectuată la 28.04. 2001 de către:
a. Mark Shuttleworth; b. Iuri Alexeevici Gagarin; c. Neil Armstrong; d. Dennis Tito.

II. Explicaţi, pe scurt:

1. importanţa turismului în ansamblul economic al perioadei contemporane
2. importanţa globalizării serviciilor turistice în evoluţia fenomenului turistic
3. structurarea fluxurilor turistice după criteriul orientării şi desfăşurării în timp
4. structurarea fluxurilor turistice după criteriul organizatoric

41
SURSE DE DOCUMENTARE:

▪ Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte

teoretice şi practice, Editura PRO Universitaria, Bucureşti
▪ Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B., 2002, Geografia generală a turismului,
Editura Meteor Press, Bucureşti
▪ Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura
C.H. Beck, Bucureşti
▪ Gheorghilaş A., 2014, Geografia Turismului. Metode de analiză în turism, Edit. Universitară,
Bucureşti
▪ Glăvan V., Turismul şi calitatea mediului înconjurător, Revista Română de Turism,
nr. 2/ 1995
▪ International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997
▪ Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti
▪ Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti
▪ Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain

42