1.
Definirea şi tipologia proceselor sociale
1.1. Conceptul de proces social
Întreaga viaţă socială se derulează într-un cadru de asociere umană,
denumit generic societate. Societatea reprezintă centrul exi-stenţei umane,
căreia îi sunt specifice diverse forme de organizare, elemente structurale,
precum şi maniere de funcţionare. Fiinţele umane se nasc şi se dezvoltă
într-o societate care funcţionează deja, în care regulile de comportament şi
interacţiunea socială nu sunt deloc întâmplătoare.
În cadrul fiecărui tip de societate au loc numeroase fapte şi fenomene
sociale, cu durată şi intensitate diferite. Atunci când acestea se derulează
într-o anumită succesiune, au un caracter relativ stabil şi au o finalitate, le
atribuim denumirea generică de procese sociale. Termenul îşi are originea
în verbul ,,to process“ din limba engleză, care înseamnă a trata ceva prin
transformare. Acest termen a fost utilizat, cu precădere, în limbajul
tehnologic, dar a fost preluat de sociologi şi psihologi în anii ’60 ai
secolului trecut pentru a denumi diverse schimbări, transformări, evoluţii
sau înlănţuiri de fapte şi fenomene ce au loc la nivel individual sau în grup.
Ceea ce nu trebuie să se piardă din vedere nici un moment este faptul
că societatea nu este o stare, ci un proces, adică o realitate în continuă
mişcare şi prefacere. Prin urmare, este necesar să ne referim mai mult la
natura istorică a proceselor sociale, decât la un cadru istoric de dezvoltare
a societăţii. Chiar dacă avem impresia că istoria umanităţii şi societatea
umană sunt noţiuni care se pot confunda cu uşurinţă, din această
perspectivă, deosebirile dintre ele sunt de ordin epistemologic, funcţie de
interesul cunoaşterii ştiinţi-fice şi de metodologia de cercetare
întrebuinţată. Fireşte, fiind vorba de un sistem evolutiv, fazele de
dezvoltare a societăţii decurg una din cealaltă şi fiecare fază recapitulează,
într-un fel sau altul, fazele anterioare, ca mai apoi să pregătească sau să
anticipeze, prin tendinţele lor de evoluţie, fazele următoare. De fapt
procesele sociale reprezintă un întreg evolutiv, adică o realitate unică,
derulată în timp şi care le conferă o anumită individualitate.
Pentru ca faptele şi fenomenele sociale să formeze un proces social,
este necesar ca ele să se caracterizeze printr-o relativă omogenitate şi să se
găsească în relaţii de dependenţă, unele faţă de celelalte. Numărul mare de
fapte şi fenomene sociale de acelaşi fel nu este suficient pentru a declanşa
un proces social. Un exemplu concludent, în acest sens, îl reprezintă
nupţialitatea şi divorţialitatea. Acestea sunt două fenomene sociale care
desemnează frecvenţa de producere a căsătoriilor, respectiv a divorţurilor,
într-o populaţie dată. Ele există în număr mare în fiecare societate, sunt
caracterizate de o oarecare omogenitate şi pot fi constante lungi perioade
de timp. Cu toate acestea, deşi se petrec în societate şi au o puternică
determinare socială, aceste fenomene nu constituie un proces social
deoarece între ele nu există legături de dependenţă cauzală sau structural-
funcţională. Dacă le privim ca fenomene sociale, putem stabili că ele sunt
influenţate sau determinate de o serie de factori sociali, pe care îi putem
evidenţia, iar acţiunea corelată a acestor factori pot genera o anumită
evoluţie a fenomenelor nupţialitate şi divorţialitate. Mai exact, cele două
fenomene luate ca exemplu pot fi analizate ca fenomene asemănătoare, dar
nu pot fi circumscrise noţiunii de proces social, decât dacă analiza se
produce prin corelarea acestor fenomene cu alte fapte sau fenomene (avem
în vedere factori economici, culturali etc.), între care există relaţii de
dependenţă.
După cum se poate observa, procesele sociale au anumite caracteristici
definitorii. O primă caracteristică este dată de faptul că procesele sociale
sunt înlănţuiri de evenimente şi fenomene organizate, ce apar cu o anumită
regularitate şi au un nivel de complexitate diferit. Unele procese sociale au
o complexitate mai mică, fiind formate din fenomene şi fapte sociale
relativ omogene, altele au o complexitate mai mare, dată de eterogenitatea
evenimentelor, precum şi de aria lor de cuprindere (micro sau
macrosocială).
Cea de-a doua caracteristică a proceselor sociale vizează existenţa
unui sens de producere, a unei direcţii de desfăşurare şi a unei durate de
derulare. Procesele sociale au un început şi un sfârşit care sunt
comparabile şi care exprimă, în fapt, devenirea socială sau dinamismul
societăţii.
O altă caracteristică este dată de faptul că procesele sociale se
întrepătrund şi se influenţează reciproc, astfel încât este foarte dificil să
,,decupăm“ din realitate un proces social, pentru a-l analiza. Asta nu
înseamnă că procesele sociale nu sunt observabile ca atare, dar ele trebuie
privite contextual şi ţinându-se seama de dinamica derulării lor. Acesta
este, de fapt, sensul termenului imaginaţie sociologică al sociologului
american C.W. Mills, ce atrage atenţia asupra nevoii de a ne lărgi aria de
cuprindere, atunci când abordăm procesele sociale.
Plecând de la caracteristicile enumerate mai sus putem defini
procesele sociale ca fiind ,,ansambluri durabile de fapte şi fenomene
sociale, relativ omogene, unite prin dependenţe cauzale sau structural-
funcţionale, cu o anumită direcţie de desfăşurare“
(I. Mihăilescu, 2003, p.213).
1.2. Tipologia proceselor sociale
Procesele sociale pot fi clasificate după mai multe criterii, de aceea am
considerat că este potrivit să ne oprim doar la trei dintre acestea: structura,
funcţionalitatea şi finalitatea. Mai pot fi avute în vedere şi alte criterii
precum durata, gradul de complexitate, ten-dinţa de derulare ş.a. În cele ce
urmează, vom face o prezentare sintetică a tipologiei proceselor sociale.
Criteriul de clasificare Tipul de procese sociale Exemple
• intrapersonale procese sociocognitive
procese de relaţionare între
• interpersonale indivizi (dragoste, ură etc.)
a) după structură • intragrupale integrarea socială
procese de relaţionare între
• intergrupale grupuri/organizaţii (de cola-
borare, conflict etc.)
• integrative socializarea
• de organizare/reorganizare managementul social
b) după funcţionalitate socială
dezorganizarea sau destruc-
• anomice turarea socială
• de dinamică socială schimbarea socială
c) după finalitate • de menţinere/conservare a
organizării şi funcţionării reproducerea socială
societăţii
Procesele intrapersonale sunt preponderent de natură psihică şi
vizează, în principal, formarea personalităţii indivizilor, în context social.
Altfel spus, aceste procese exprimă maniera în care socialul intervine în
cogniţie, prin stabilirea unor valori, semnificaţii sau raporturi dintre
individ şi mediul social, în ansamblul său.
Procesele interpersonale apar datorită interacţiunii dintre indivizi şi
pot fi de comunicare sau de relaţionare, cu un puternic suport afectiv.
Aceste procese se manifestă, cu precădere, în grupurile mici (familie, grup
de lucru) şi au drept produs ajustarea personalităţii indivizilor, coeziunea
grupală, eficienţa acţională ş.a.
Procesele intragrupale se prezintă ca un şir de conduite, atitudini şi
acţiuni la nivelul grupurilor/organizaţiilor, menite să asigure
funcţionalitatea acestora sau să îi evidenţieze elementele de particularitate.
Astfel putem vorbi despre influenţă, putere, control social, despre adaptare
socială, identificare, adică procese care au loc între indivizi, ca întreg.
Aceste procese prezintă un interes teoretic şi practic deosebit pentru
sociologie. Studiul acestora a generat mai multe teorii şi a permis o
intervenţie eficientă la nivelul grupurilor sau organizaţiilor.
Procesele intergrupale sunt formate dintr-o serie de fapte şi
fenomene care apar în relaţiile dintre două sau mai multe grupuri, instituţii,
categorii sociale etc. Natura lor determină gradul de coeziune al
colectivităţilor sau a societăţii, în ansamblul ei.
Procesele integrative se manifestă atunci când indivizii sunt puşi în
situaţii noi şi sunt nevoiţi să-şi modifice comportamentele, astfel încât să
poată participa la viaţa socială într-o manieră dezirabilă şi eficientă. Nu
numai indivizii, ci şi grupurile pot fi implicate în astfel de procese
integrative, care au drept finalitate asigurarea omogenităţii, a coeziunii şi
stabilităţii grupale.
Procesele de organizare/reorganizare socială asigură eficien-tizarea
structurilor şi funcţiilor unui sistem prin integrarea optimă a statusurilor şi
rolurilor sociale, a modelelor comportamentale, a controlului social.
Procesele anomice sunt procese de dezorganizare şi dezinte-grare
socială, care se manifestă prin disoluţia instituţiilor sociale, slăbirea
mecanismelor formale şi informale de control social, absenţa unor criterii
riguroase de apreciere a valorilor, fluctuaţia normelor morale, accentuarea
tensiunilor sociale, pe fondul unei creşteri a insatisfacţiei indivizilor sau
grupurilor, în raport cu viaţa socială.
Procesele de dinamică socială conduc la modificarea structurii sau a
funcţionalităţii sistemului social. Asupra acestora ne vom opri, pe larg,
într-un alt subcapitol.
Procesele de menţinere/conservare a organizării sociale se
întâlnesc mai ales în comunităţile cu un pronunţat caracter autarhic sau în
grupurile relativ închise. În unele regiuni ale lumii, colectivităţi întregi au
rămas aproape neschimbate timp de sute de ani. Facem precizarea că, între
anumite limite de timp şi de variaţie, toate societăţile pot fi caracterizate de
astfel de procese.