Prof. Dr. Emilia IANCU Prof. dr.

Constantin PÂRVU

PLANTE SĂLBATICE ŞI CULTIVATE

FOLOSITE ÎN TRATAMENTUL
UMAN ŞI VETERINAR
REŢETE DE PREPARARE ŞI ÎNTREBUINŢARE
 EDITURA
Bucureşti,

Copyright © 2006, S. C. Editura TEHNICĂ S. A.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

Adresa: S. C. Editura TEHNICĂ S. A,

Oiaţa Presei Libere nr. 1
33 Bucureşti, România
cod71341

Coperta:
Supracoperta:
Forzaţ:

Redactor:
Tehnoredactor:
Tehnoredactare computerizată:
Culegere computerizată:

2
Bun de tipar:
ISBN 973-

CUVÂNT ÎNAINTE

În antichitate se punea un accent deosebit pe folosirea plantelor în

tratamentul uman şi veterinar. Ele reprezentau cea mai însemnată şi unica
sursă de medicamente pentru multe boli. Din această cauză toţi medicii din
acele vremuri şi chiar cei ce au urmat timp de mai multe secole, erau
totodată şi botanişti. Ei stăpâneau secretul utilizării plantelor pentru
păstrarea sănătăţii dar şi pentru tratarea şi vindecarea bolilor întâlnite la om
şi animale. Pentru depistarea plantelor folosite în tratamentul uman, medicii
făceau investigaţii de teren pe suprafeţe mari ale Terrei. De exemplu,
Dioscoride (Dioskurides Pedanius, sec. I e.n.), medic militar în timpul
împăraţilor Claudius şi Nero, cel mai cunoscut farmacolog antic, a călătorit
mult. În peregrinările făcute, el a ajuns şi pe teritoriul Daciei, respectiv al
României de azi, unde a cunoscut peste 600 de specii de plante şi a luat de la
localnici metodele de utilizare a lor în practica medicală. Plantele puse în
evidenţă pe teritoriul de aici precum şi cele de pe alte teritorii ale lumii sunt
prezentate din punct de vedere medical în lucrarea Materia medica, alături
de care se găsesc evidenţiate şi produse animale şi minerale. Influenţa
acestei lucrări a supravieţuit în tot Evul Mediu şi a ajuns prin intermediul
şcolii medicale de la Salerno până în medicina europeană modernă.
În scrierile lui, Dioscoride prezintă metodele de extragere a
substanţelor medicamentoase din plante. El le diferenţiază în plante
aromate, alimentare, medicinale şi veninoase. La unele plante menţionate
sunt date şi numele lor în alte limbi, acestea fiind luate azi în considerare
pentru studierea limbii traco-dacice. Acest lucru este foarte important
deoarece pe de o parte se poate stabili ce plante erau cunoscute în acea
perioadă, iar pe de altă parte la ce erau folosite.
Multe dintre speciile de plante medicinale prezente azi în flora
României poartă denumiri populare dacice sau nume derivate din acestea.
Numele lor au fost transmise pe cale orală, din generaţie în generaţie, sau

3
atunci când a apărut scrierea ele au fost consemnate în publicaţii ce au
rămas peste timp.
În zilele noastre se observă o revenire la tratamentul uman cu plante.
Acestea se vând în magazine specializate sau în piaţă de către culegătorii de
plante care au aprobare specială pentru comercializare.
Cei interesaţi pot culege plante din flora spontană sau din cea
cultivată. În acest sens lucrarea de faţă este o bună călăuză. Pentru
înţelegerea şi cunoaşterea plantei sunt prezentate caracterele ei morfologice,
cerinţele ei ecologice pentru a vieţui, numele popular cules din diferite
locuri ale ţării şi locurile unde poate fi întâlnită. Fiecărei specii de plantă i se
prezintă imaginea color, ceea ce înseamnă un mare ajutor pentru
recunoaşterea ei în natură.
Utilizarea plantelor sub formă de infuzie, decoct, tinctură, macerat la
rece, macerat hidro-alcoolic şi ulei la cald, macerat glicero-hidro-accoolic,
vinurile medicinale, unguentele, băile generale, băile locale, clismele etc.
sunt mijloace eficace de tratament împotriva bolilor.
Reţetele prezentate pentru tratarea diferitelor categorii de boli au
origini diferite. O mare parte dintre ele sunt culese de C. Pârvu din mediul
sătesc de pe întreg teritoriul României, pe parcursul a 40 de ani de cercetare
etnoterapeutică. Ele au fost comparate cu cele existente în literatura de
specialitate şi au fost sau nu modificate. În acest sens au fost consultate
cărţile: Enciclopedie de etnobotanică românească de Valer Butură (1979);
Plante medicinale-izvor de sănătate de Ovidiu Bojor, Mircea Alexan;
Fitoterapie tradiţională şi modernă de O. Bojor, O. Popescu (2001);
Bioterapie de Virgil G. Iaculescu (1986); Vademecum fitoterapeutic de A.
Radu, Ecaterina Andronescu (1983); Plante medicinale în terapia modernă
de Maria-Alexandrina Peiulescu, Horia Popescu (1978); Fructele şi
legumele-factori de terapie naturală de Mircea Alexan, Ovidiu Bojor
(1983); Plante medicinale miraculoase din flora României de Ilie Tudor,
Mihai Minoiu (2004); Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale de
Jean Valent (1986); Să ne cunoaştem plantele medicinale, proprietăţile
terapeutice şi modul de folosire de Gr. Constantinescu, Elena Haţegan-
Buruiană (1986); Index farmaceutic de Em. Grigorescu, I. Ciulei, Ursula
Stănescu; Bazele fitoterapiei de Scarlat –Mihai Alin, Tohăneanu Monica
(2009); Plante medicinale din flora spontană şi substituirile lor (1975);
Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate de E. Păun, A. Mihaela,
A. Dumitrescu, M. Verzea, O. Coşocariu (vol.1 1986, vol. 2 1998); Ghid de
terapie naturistă de M. Tohăneanu, M. A. Scarlat (1999); Index
fitoterapeutic de E. Grigorescu, M. I. Lazăr, U. Stănescu, I Ciulei (2001);
Gemoterapie şi fitohomeopatie. Reţete pentru tratament de Emilia Elena
Iancu, Constantin Pârvu (2007); Reţete naturiste pentru boli

4
cardiovasculare de Constantin Pârvu, Emilia Elena Iancu, Rodica
Constantin (2010); Plante medicinale de Gh. Mohan (2010).
De un real folos ne-a fost lucrarea Compediu de gemoterapie clinică
de Fernando Pitèra (2000) de unde au fost preluate reţete de tratament,
având ca material biologic muguri de arbori şi arbuşti, mlădiţe tinere de
arbuşti, rădăcini tinere de arbori şi arbuşti, scoarţă internă de arbuşti etc.
Reţetele pentru tratarea animalelor au fost luate din Practicum de
fitoterapie şi fitotoxicologie în medicina veterinară de Eugen Neagu,
Constantin Stănescu (1985); Remedii populare folosite în bolile animalelor
de Ingeborg Bogdan (1989); Toxicologie veterinară de Gheorghe Pârvu,
Daniela Nica, Mihaela Costea (2003).
Terminologia şi abrevierile nomenclaturale utilizate au fost luate din
Flora RSR, Flora Europaea, Codul internaţional de nomenclatură botanică
şi Codul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate.
Denumirile populare ale plantelor diferă de la o zonă geografică la
alta şi sunt regionalisme. O parte dintre ele a fost preluată din Dicţionar
etnobotanic de Alexandru Borza (1968) şi inserată ca atare, iar altele au fost
culese de noi din etnobotanica satelor româneşti.
Fiecare specie de plantă este prezentată cu denumirea populară cea
mai răspândită în România, la care se adaugă alte denumiri populare mai
puţin comune, denumirea populară în alte limbi, pentru a putea fi
recunoscute de naţionalităţile conlocuitoare. Urmează istoricul şi ecologia
plantei, descrierea speciei cu elementele morfologice necesare pentru
identificarea precisă a ei, imaginea color, modalităţile de recoltare a plantei,
uscarea şi păstrarea ei până la folosire, compoziţia chimică, utilizarea ei în
medicina umană cu prezentarea de reţete în fitoterapie, gemoterapie şi
fitohomeopatie, utilizarea plantei în medicina veterinară, cu indicarea
reţetelor de utilizare.
Prin conţinutul ei cartea vine în sprijinul tuturor celor care aleg
posibilitatea tratării omului sau animalelor cu ajutorul plantelor. Într-un
asemenea tratament este nevoie de răbdare şi speranţă, pentru că vindecarea
vine sigur, dar într-un timp mai îndelungat.
Plecând de la această idee, fiecare trebuie să aibă grijă de sănătatea
lui. Plantele ne împlinesc această doleanţă, numai că trebuie să dispunem de
voinţă şi dorinţa de a alege calea cea mai bună în această privinţă. În
evoluţia noastră longevivă se dovedeşte că ce am fost ieri şi ce suntem azi,
mâine nu vom mai fi.

5
 RECOLTAREA, PRELUCRAREA, USCAREA ŞI
PĂSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE

Calitatea plantelor medicinale depinde de timpul când se recoltează,

modul de recoltare şi transport, corectitudinea uscării şi a păstrării până la
folosire. Recoltarea plantelor trebuie să se facă din zone nepoluate, de pe
şesuri, dealuri şi munţi, departe de sursele de poluare, de la oraşe şi sate.
Acestor condiţii li se alătură şi nivelul de cunoştinţe a celui care realizează
recoltarea. El trebuie să ştie cu maximă precizie ce organ al plantei
medicinale conţine cele mai multe principii active. Într-o plantă, în funcţie
de specie, un organ poate avea o acumulare mare de principii active, alt
organ să aibă un conţinut mai mic, iar altul poate chiar să lipsească.
Cantitatea de principii active dintr-un organ nu este aceeaşi în tot timpul
vegetaţiei. Acestea se găsesc într-o concentraţie maximă numai într-o
anumită perioadă a anului şi care trebuie să fie şi momentul recoltării.
Organul de plantă sau planta în sine recoltate la timpul potrivit asigură un
produs vegetal cu proprietăţi farmacodinamice de calitate superioară.

RECOLTAREA MUGURILOR FOLIARI

Mugurii, ca organe vegetative, se formează toamna. Recoltarea lor se
face primăvara timpuriu, înainte de germinare, când planta îşi intensifică
activitatea fiziologică de uscare a sevei brute în coroană. Aceştia sunt
folosiţi proaspeţi sau se usucă. Se recoltează pe timp însorit.

RECOLTAREA MUGURILOR FLORALI

Mugurii florali se recoltează în stadiul de boboci, înainte de
deschiderea lor, pe timp însorit, după ora 10. Un exemplu îl reprezintă
cenuşerul (Ailanthus altissima). Aceştia sunt folosiţi proaspeţi pentru
tincturi, macerate glicero-hidro-alcoolice sau se usucă dându-li-se diferite
destinaţii de folosire. Transportul lor se face în coşuri fără a fi presaţi.

RECOLTAREA FLORILOR
Florile se recoltează la deschiderea lor, pe timp însorit, cu excepţia
celor cu uleiuri volatile, care se recoltează pe timp noros. Produsul floricol
cel mai reuşit este cel în care florile se recoltează imediat după deschiderea
bobocului. Nu se recoltează florile aflate în declin, la sfârşitul existenţei lor,

6
adică atunci când ele s-au trecut. Florile recoltate se transportă în coşuri,
fără a fi presate.

RECOLTAREA AMENŢILOR
Amentul este o inflorescenţă formată din numeroase flori mici care nu
posedă caliciu şi corolă. Ele sunt dispuse sub formă de spic. Florile care
compun inflorescenţele sunt unisexuate, fie numai cu stamine (flori
staminifere, de sex bărbătesc), fie formate numai din pistil (flori pistilifere,
de sex feminin). Florile bărbăteşti posedă o cantitate semnificativă de
polen. Polenizarea este anemofilă (făcută de vânt). Se recoltează pe timp
frumos. Se folosesc proaspeţi sau uscaţi.

RECOLTAREA FRUNZELOR
Frunzele se recoltează când au ajuns la maturitate. Momentul
recoltărilor diferă. Plantele erbacee trebuie lăsate să înflorească şi apoi li se
recoltează o parte din frunze. De la arbori şi arbuşti frunzele se recoltează
imediat după completa lor dezvoltare, în lunile iunie, iulie, rar la începutul
lunii august. Frunzele care nu conţin uleiuri volatile se recoltează pe vreme
însorită, după ora 10. Frunzele care conţin uleiuri volatile, se recoltează pe
timp noros. Transportul lor se face în coşuri fără a fi presate.

RECOLTARE PLANTELOR FĂRĂ RĂDĂCINĂ (HERBA)

Plantele medicinale erbacee, spontane şi cultivate, se recoltează cel
mai frecvent când acestea sunt înflorite. Se urmăreşte ca ele să conţină cât
mai multe flori. Pentru a nu fi smulsă din pământ, planta se taie cu un cuţit.
Transportul se face în coşuri sau cutii de carton fără a fi presate.

RECOLTAREA ORGANELOR SUBTERANE ALE PLANTEI

Rădăcinile, rizomii, bulbii, tuberculii se recoltează primăvara de
timpuriu sau toamna târziu. În cursul verii lângă fiecare plantă căreia
urmează să i se recolteze părţile subterane se va înfige alături un mic jalon
care va indica locul unde se află. Această operaţiune impune siguranţa că se
va recolta specia dorită. Fără această măsură pot apărea confuzii, din cauza
absenţei părţilor aeriene a frunzelor sau mai ales a florilor, care sunt
elemente esenţiale în recunoaşterea speciei de plantă care prezintă interes
fitoterapeutic. Trebuie avut în vedere că rădăcinile plantelor anuale şi
bienale să se recolteze la sfârşitul perioadei de vegetaţie, iar cele ale
plantelor multianuale, perene, înainte de lignificare. Rădăcinile tinere
proaspete sunt folosite în gemoterapie. În acest sens se recoltează rădăcini
tinere de sorbestrea (Sanguisorba officinalis), mesteacăn pufos (Betula

7
pubescens); stejar (Quercus robur), porumb (Zea mays), secară (Secale
cereale), viţă de vie (Vitis vinifera)

RECOLTAREA FRUCTELOR
Timpul când trebuie recoltate fructele diferă în funcţie de specie.
Fructele cărnoase se recoltează la maturitatea fiziologică. Cele uscate se
recoltează înainte de deschiderea lor, urmărindu-se ca seminţele să fie pe
deplin dezvoltate,
RECOLTAREA SEMINŢELOR
Se face la completa lor maturitate. Fructele care le conţin, dacă sunt
dehiscente, recoltarea lor se face înainte de deschiderea lor spontană. Un
aspect în acest sens îl prezintă seminţele de mac, de muştar, de in etc.
Seminţele altor specii de plante cu fructe uscate indehiscente, se recoltează
la termen, când au ajuns la completa dezvoltare şi maturizare. Obţinerea
seminţelor de la ele se realizează prin diferite procedee corespunzătoare.

RECOLTAREA SCOARŢEI
Scoarţa de la arbori sau de la arbuşti se recoltează primăvara, în
momentul urcării sevei. În scopuri terapeutice se foloseşte scoarţa tulpinilor
şi ramurilor tinere de arbori, dar şi scoarţa rădăcinilor. Epoca de recoltare
este primăvara, până la apariţia frunzelor. Motivul de recoltare ales îl
reprezintă desprinderea uşoară a scoarţei de partea lemnoasă, dar şi prezenţa
în ea a unei cantităţi suficiente de principii active.

RECOLTAREA PĂRŢILOR LEMNOASE

Ramurile şi tulpinile se recoltează după apariţia primelor flori.
Lemnul, la plantele tinere se recoltează imediat după ascensiunea sevei.

RECOLTAREA MUGURILOR
Mugurii, ca organe vegetative se formează toamna. Ei reprezintă
principalul rezervor de meristem primar, format din celule cu o rapidă
capacitate de multiplicare. Toate genele plantei se regăsesc în celulele
meristematice, astfel o singură celulă de aici poate recrea planta în întregime
cu mare fidelitate. Mugurii se recoltează primăvara timpuriu, înainte de
germinare, când planta îşi intensifică activitatea fiziologică de circulaţie a
sevelor, brută şi elaborată, în corpul ei. Aceştia sunt folosiţi proaspeţi sau
uscaţi. În gemoterapie sunt folosiţi muguri proaspeţi, imediat după ce au fost
recoltaţi. Din mediul natural se recoltează mugurii de la următoarele specii
de plante: alun (Corylus avellana), anin alb (Alnus incana), anin negru
(Alnus glutinosa), arborele Iudei (Cercis siliquastrum), brad (Abies alba),
carpen (Carpinus betulus), coacăz negru (Ribes nigrum), castan

8
comestibil (Castanea vesca), castan sălbatic (Aesculus hippocastanum),
dârmoz (Viburnum lanata), dud negru (Morus nigra), fag (Fagus
sylvatica), frasin (Fraxinus excelsior), gorun (Quercus petrea) jneapăn
(Pinus mugo), jugastru (Acer campestre), lămâi (Citrus limon), liliac
(Syringa vulgaris), mesteacăn (Betula verrucosa), mesteacăn pufos
(Betula pubescens), migdal (Prunus amygdalus), nuc (Juglans regia),
platan (Platanus orientalis), plop negru (Populus nigra), porumbar
(Prunus spinosa), sânger (Cornus sanguinea), scoruş (Sorbus domestica),
smochin (Ficus carica), stejar (Quercus robur), tei argintiu (Tilica
tomentosa), ulm (Ulmus campestris), viţa de vie (Vitis vinifera).

RECOLTAREA MLĂDIŢELOR
Mlădiţele sunt ramuri tinere sau foarte tinere. Acestea se
recoltează de la plantele unde nu este posibilă recoltarea mugurilor. Se
folosesc în gemoterapie imediat după recoltarea lor, adică proaspete.
Plantele de la care se fac astfel de recoltări sunt: afinul (Vaccinum
myrtillus), arborele mamut (Sequoia gigantea), cătina roşie (Tamarix
ramosissima), caprifoiul (Lonicera nigra), cenuşarul (Ailanthus altissima),
cimişirul (Buxus sempervirens), iarba neagră (Caluna vulgaris),
ienupărul (Juniperus communis), laurul (Ilex aquifolium), lemnul câinesc
(Ligustrum vulgare), măceşul (Rosa canina), măslinul (Olea europaea),
merişorul de munte (Vaccinum vitis-idaea), murul de pădure (Rubus
fruticasus), păducelul alburiu (Crataegus oxyacantha), rozmarinul
(Rosmarinus officinalis), vâscul (Viscum album) şi zmeurul (Rubus idaens).

RECOLTAREA SEVEI
Seva unor arbori reprezintă un remediu important pentru
sănătatea oamenilor. La mesteacăn (Betula pendula), seva se recoltează la
începutul lunii martie, în perioada de lună în creştere, iar la salcie (Salix
alba), în momentul înfloririi sau când planta are flori. Pentru recoltarea
sevei se fac orificii în tulpină, adânci de 2-5cm la cca 1m înălţime de la
pământ. Orificiile se înclină uşor în sus şi se fac pe partea de sud a
copacului. În ele se introduce un tubuleţ care trebuie să iasă în exterior cca
8cm. Sub tub se ancorează un recipient de sticlă. În cursul unei zile se poate
recolta 1 litru. După obţinerea sevei, orificiile din trunchiul copacului se
astupă cu dopuri de lemn. Lăsarea deschisă a orificiilor determină epuizarea
copacului. S-a constatat că producţia de sevă este cu atât mai mare cu cât
iarna a fost mai geroasă. Arborii de vârstă medie crescuţi la altitudine dau o
cantitate mai mare de sevă. Seva se conservă timp îndelungat în flacoane
sigilate. Înainte de sigilare, i se adaugă puţin ulei de măsline sau de floarea-
soarelui pentru a o proteja de contactul cu aerul. Un procedeu modern

9
constă în conservarea sevei prin sterilizare la temperaturi joase. Diluţia
(1:10) în soluţie glicero-hidro-alcoolică permite o bună conservare până la
folosire.

PRELUCRAREA
După recoltare, organele plantelor sau plantele erbacee sunt
selecţionate, se înlătură impurităţile şi părţile brunificate. Unele organe cum
sunt rădăcinile, bulbii, tuberculii se spală într-un curent de apă, fără a fi
lăsate să stea în ea. După spălare se pun la zvântat.

USCAREA
Uscarea este o operaţiune importantă. De ea depinde calitatea
materialului vegetal ce va fi utilizat în tratarea oamenilor şi animalelor.
Conţinutul de apă existent în organele plantei diferă: organele
subterane(rădăcini, bulbi, rizomi etc.) au 75-85% apă; frunzele au 60-90%
apă; florile au 90% apă; seminţele au 5-10% apă etc. Uscarea plantelor se
face pe cale naturală şi pe cale artificială.
Uscarea pe cale naturală, se face la umbră sau la soare. La soare
se usucă rădăcinile, fructele, seminţele, scoarţa. La umbră se usucă părţile
aeriene ale plantei, frunzele, florile, inflorescenţele. Cele mai bune locuri de
uscare sunt podurile caselor acoperite cu tablă, magaziile şi şoproanele
acoperite cu tablă sau ţiglă, toate cu o bună aerisire. Frunzele şi florile puse
la uscat nu se întorc, planta întreagă sau alte organe ale ei se întorc zilnic sau
la două zile. Stratul de uscare trebuie să fie subţire. Florile şi frunzele se
consideră uscate când foşnesc la atingere. Părţile subterane puse la uscat, se
consideră uscate când se rup cu zgomot. Uscarea plantelor sau a organelor
de plante mirositoare se usucă separat în alte încăperi, faţă de plantele
nemirositoare. Plantele toxice să nu se usuce alături de plantele netoxice.
Uscarea pe cale artificială, se face în încăperi speciale unde
temperatura este dirijată şi supravegheată.
Produsul vegetal uscat, indiferent care este el, se consideră de calitate
când îşi păstrează culoarea şi mirosul natural, fără a fi amestecat cu corpuri
străine.

CONSERVAREA
Plantele şi organele de plante uscate se păstrează în pungi de hârtie
duble, pergaminate, în cutii de carton sau de lemn. Acestea se etichetează cu
numele speciei, locul şi data recoltării. Se depozitează în încăperi curate şi
uscate. Păstrarea frunzelor, florilor, inflorescenţelor se face 1-3 ani.
Rădăcinile, tulpinile, scoarţele se pot păstra 4-5 ani. Expirarea termenelor
presupune reînnoirea lor .

10
 Gemoderivatele şi tincturile-mamă sunt păstrate în recipiente de
sticlă de culoare brună. Acestea se depozitează în camere ferite de lumină.
Ele pot fi utilizate timp de 5 ani de la data preparării.

11
 ASPECTE PRACTICE DE PREPARARE A
FORMELOR FITOTERAPEUTICE

Tehnica de preparare a formelor fitoterapeutice este variată. Ea

corespunde unui anumit fel de utilizare a principiilor active din plantă
pentru tratarea unei anumite boli.

I. FORME FITOTERAPEUTICE PENTRU UZ INTERN

1. Masticarea plantelor, este cea mai simplă formă de

tratament. Administrarea constă în introducerea în gură a
unei părţi de plantă (frunze, rădăcină, tulpină, flori) şi
masticarea lor. De exemplu, pentru răceli şi răguşeli se
procedează la introducerea în gură a unor fragmente de
rădăcină de nalbă mare (Althea officinalis), masticarea şi
apoi înghiţirea lor. Procedeul se face 2-3 zile, iar pe zi se
fac 3-4 masticaţii.
2. Pulbere plantă, se administrează oral. Pulberea se obţine
din flori, frunze, tulpină, rădăcină, toate la un loc sau
separat. Utilizarea lor se face separat pentru fiecare organ
de plantă, sau pulberile rezultate se combină în proporţii
egale sau diferite din care se foloseşte o anumită doză.
Planta uscată, sau părţi din plantă bine uscate se macină
într-o maşină de râşnit cafea. Pulberea obţinută se ia într-
o anumită doză, se introduce în gură, se ţine sau nu sub
limbă şi se înghite cu apă. Se mai poate administra în
gem, dulceaţă, miere de albine. Principiile active din
partea de plantă administrată sub această formă trec în
sânge la nivelul stomacului şi intestinului subţire fără a fi
modificate chimic sau de un anumit solvent.
3. Soluţii extractive apoase, se realizează din diferite părţi
de plantă sau amestecuri de plante medicinale, folosind
ca solvent apa. Este indicat a se folosi apa distilată sau
apa dedurizată. În unele cazuri se recomandă
alcalinizarea uşoară a apei cu bicarbonat de sodiu sau
acidifierea uşoară a ei cu acid citric. Soluţiile extractive
apoase sunt infuzia, decoctul, maceratul la rece,
siropurile.

12
a) Infuzia, este o extracţie apoasă. Cantitatea de
plantă uscată prevăzută de reţetă se introduce într-
un vas, de exemplu într-o cană de ceramică cu o
capacitate de 200-250 ml, peste care se toarnă apă
în clocot. Se lasă acoperită 15-20 min. Se strecoară.
Se consumă conform prevederilor reţetei. În cazul
când se foloseşte planta crudă, cantitatea utilizată
trebuie să fie dublă sau triplă. În acest procedeu de
extracţie apoasă se folosesc florile, frunzele,
tulpinile plantelor erbacee şi unele fructe.
b) Decoctul, este o extracţie apoasă. Planta uscată şi
mărunţită se introduce într-o anumită cantitate de
apă rece (de exemplu 250ml) apoi se pune la fiert.
Fierberea se face la foc domol un anumit timp
prevăzut de reţetă(5-30min).
c) Maceratul la rece, este o extracţie apoasă obţinută
din rădăcinile, tulpinile, frunzele, scoarţa sau
seminţele unei plante. Acestea se spală şi apoi se
mărunţesc. Apa mai întâi se fierbe şi se răceşte.
Produsul vegetal proaspăt sau uscat se introduce
într-o cantitate de apă, vasul se acoperă şi se lasă la
temperatura camerei (18-21°C) timp de 4-6-8-12
ore apoi se filtrează. Durata stabilită nu trebuie să
fie depăşită deoarece se pot dezvolta
microorganisme. Soluţia obţinută se foloseşte
imediat, iar ce rămâne se păstrează la frigider, în
sticle închise la culoare şi astupată cu dop. Păstrarea
se face nu mai mult de 48 ore.
d) Siropurile. Ele se prepară din soluţii extractive
apoase reprezentate de infuzie, decoct şi maceratul
la rece. La o cantitate de 360g lichid se adaugă
640g zahăr. Cantitatea mare de zahăr are rol de
conservant al produsului de extracţie, dar şi un
corector al unor gusturi neplăcute cum sunt cele
astringente, amare etc. Dizolvarea zahărului se face
la rece sau la cald. La rece se face atunci când
acţiunea căldurii influenţează nefavorabil
substanţele (principiile active) existente în soluţiile
extractive. Dizolvarea la cald a zahărului se face pe
baia de apă (40-60°C) sau direct pe foc, printr-o
scurtă fierbere de 1-2 minute. În tot timpul operaţiei

13
 este necesară o amestecare continuă spre a evita
caramelizarea zaharozei.
Siropurile oficinale au o concentraţie de zahăr
variind între 38-64% ceea ce corespunde la
densităţile cuprinse între 1,170-1,320. Concentraţia
optimă a siropului este de 64%, având o densitate
de 1,30-1,32. Dacă siropul este prea dens, zahărul
cristalizează la rece, iar dacă nu este destul de dens,
se alterează prin fermentare.
Cele mai bune siropuri sunt cele care se fac în casă.
Sucul natural de căpşuni, fragi, zmeură, cireşe,
vişine, cătină, caise, piersici, lămâi, portocale, mere,
pere, prune se obţine prin presarea fructelor. Este
foarte bine dacă zahărul se înlocuieşte cu miere. În
acest caz se foloseşte combinaţia o parte suc fructe
şi trei părţi miere.
Clarificarea siropului se face prin metode fizice şi
biochimice sau combinate. Această lucrare se face
imediat după preparare sau după o pauză de câteva
zile mai ales în cazul siropurilor care conţin sucuri
sau alte extractive vegetale. Metoda fizică de
clarificare este filtrarea prin hârtia de filtru, iar
grăbirea filtrării se face prin folosirea filtrării la
cald. Clarificarea pe cale biochimică se aplică
secundar la fructe folosite la prepararea siropurilor
aromatice, operaţie prealabilă dizolvării zaharozei
în aceste sucuri. Se păstrează la rece.

[Link]ţii extractive hidro-alcoolice, glicero-hidro-alcoolice şi uleice.

Aceste soluţii extractive sunt preparate fitofarmaceutice de uz intern,
pregătite în alcool, apă şi planta din care trebuie să se extragă principiile
active sau sunt pregătite din alcool, apă, glicerină şi planta din care trebuie
să se extragă principiile active, din alcool, apă, ulei, şi planta din care se
extrag principiile active.

a) Maceratul hidro-alcoolic şi uleic la cald, este o extracţie a

principiilor active din plantă cu solvenţi încălziţi la 40-60° C. Temperatura
de extracţie este inferioară aceleia la care solventul fierbe. Apa, alcoolul şi
uleiul sunt solvenţi, iar planta este cea care deţine principiile active cu
acţiune farmacodinamică. Materialele folosite sunt apa, alcoolul, uleiul şi
planta. Dacă alcoolul alimentar de 90-96° trebuie diluat, acestuia i se adaugă

14
o anumită cantitate de apă distilată până este adus la concentraţia cerută de
reţetă. Aceste forme medicamentoase sunt practicate de medicina populară.
Produsul vegetal mărunţit (20-30g) se amestecă cu aceeaşi cantitate de
alcool concentrat (70-90°), se lasă 12 ore după care se adaugă 200g ulei de
floarea soarelui. Amestecul rezultat se ţine 3-4 ore pe baia de apă în fierbere.
Din când în când se agită. După această operaţie, amestecul obţinut se lasă
în repaus 2-3 zile. Se strecoară printr-o pânză. Reziduul obţinut se stoarce
peste lichidul obţinut prin strecurare. Acesta se lasă în repaus 24 de ore, apoi
se strecoară din nou printr-un tifon întrâmbit de mai multe ori sau printr-o
pânză. Maceratul obţinut poate fi folosit în scopul pentru care a fost
preparat. Se păstrează la rece în sticle de capacitate mică şi închise la
culoare.
b) Maceratul glicero-hidro-alcoolic, este un preparat galenic lichid.
Materialele extractive sunt alcoolul, apa şi glicerina, iar materialul vegetal
de extracţie este reprezentat de muguri, boboci, ramuri tinere (mlădiţe),
rădăcini tinere, scoarţa internă a rădăcinilor, seminţe etc. Toate aceste părţi
din plantă se folosesc proaspete imediat după recoltare. Vasul în care se face
maceratul trebuie să fie de sticlă brună cu capac de inox.
Maceratul vegetal recoltat se curăţă cu atenţie, se selecţionează şi se
triturează pentru înlesnirea extracţiei principiilor active de către solvent.
Astfel pregătit este pus la macerat în alcool alimentar de 90°, timp de 5 zile.
După această fază scurtă, maceratului alcoolic i se adaugă un amestec de
apă şi glicerină în proporţie de 1:1. Trebuie totul calculat în aşa fel încât
produsul final să aibă o greutate de 20 de ori mai mare decât materia primă
raportată la cea a eşantionului uscat (muguri sau alte părţi din plantă).
Raportul constant medicament-solvent trebuie să fie de 1:20. Glicerina are
putere mare de dizolvare a principiilor active farmacodinamice pe care le
conţine materialul vegetal. Soluţia alcool-apă-glicerină este capabilă să
extragă din mugurii proaspeţi, din mlădiţele proaspete, din rădăcinile tinere
proaspete, scoarţa internă proaspătă a rădăcinilor, toate principiile active pe
care le conţin. Macerarea în soluţia alcool-apă-glicerină se continuă încă 21
de zile (3 săptămâni). După macerare are loc strecurarea lichidului şi
stoarcerea reziduului. Lichidul rezultat din stoarcere se adaugă lichidului
strecurat după care se filtrează. Se lasă la decantare 48 de ore şi apoi se
filtrează din nou. Maceratul glicero-hidro-alcoolic, printr-o diluare
corespunzătoare duce la obţinerea produsului care poate fi utilizat în
tratament. Diluţia maceratului obţinut se face în proporţie de 1:10 cu un
amestec pregătit separat de apă-alcool-glicerină. Acest amestec va fi format
din 50 părţi glicerină, 30 părţi alcool şi 20 părţi apă. În final se obţine un
macerat fitoterapeutic de prima diluţie decimală hahnemaniană homeopată

15
(1 DH). Excepţie face numai maceratul glicero-hidro-alcoolic de vâsc
(Viscum album), care este diluat în prima centezimală (1 CH).
Gemoderivatele obţinute se conservă în recipiente de sticlă brună şi
nu în bidoane de plastic. Se depozitează în locuri răcoroase şi ferite de
lumină. În general, aceste preparate, dacă sunt bine făcute şi păstrate, expiră
după 5 ani. Se administrează sub formă de picături.
c) Tincturile, constau în macerarea plantei întregi sau a anumitor
părţi din plantă (frunze, rădăcini, inflorescenţe, flori) în alcool alimentar de
diverse concentraţii (45°, 50°, 60°, 70°, 90°) pe o durată de timp cuprinsă
între 8-10-14 zile. Trebuie să se ştie timpul de extracţie şi cantitatea de
plantă necesară pentru o anumită cantitate de alcool. În fitohomeopatie se
utilizează tinctura-mamă care are concentraţie ridicată, dar în tratament se
aplică diluţii decimale sau centezimale.
d) Vinurile medicinale, sunt forme fitomedicamentoase utilizate în
trecut, dar şi în prezent, de către medicina populară românească pentru
vindecarea unor boli. În condiţiile casnice, ele se prepară din vin de bună
calitate şi cu o anumită plantă medicinală sau mai multe plante medicinale.
Macerarea se face la rece. Într-o sticlă colorată de un litru se introduce
produsul vegetal dorit (flori, frunze, planta întreagă) bine mărunţit. Se
adaugă vin până se umple recipientul. Se astupă cu dop şi se lasă la macerat
timp de 7-8 zile. În perioada de maceraţie şi de extracţie a principiilor
active, sticla se agită în fiecare zi pentru uniformizarea concentraţia. După 8
zile se filtrează şi se stoarce reziduul. Lichidul obţinut se lasă 24 de ore să se
sedimenteze, după care se filtrează din nou şi se completează cu acelaşi vin
până la 1 litru. De obicei, asemenea preparate se pregătesc din plante
medicinale cu principii active amare. Pentru corectarea gustului se adaugă
50g de zahăr, miere sau glicerină de uz intern luată de la farmacie. Vinul
astfel pregătit se administrează ca tonic-aperitiv în cantitate de 30-50-100ml,
cu 15 minute înainte de mesele principale. Acest vin nu îl pot folosi
hipertensivii, bolnavii de ficat, cei cu gastrite acide, cu ulcer gastric sau
ulcer duodenal.
e) Cidrurile, sunt obţinute din afine, măceşe, coacăze negre,
coacăze roşii, fructe de cătină, porumbe ( fructe de porumbar), flori de soc
etc.
Cidrul din fructe de cătină, se prepară uşor. Sunt necesare 400 g
fructe uscate, sau 1,500 kg fructe proaspete la 10 litri de apă şi 3 kg zahăr.
Apa se fierbe şi se răceşte. Acesteia i se adaugă fructele, zahărul, 30-50 g
drojdie de bere şi sucul obţinut de la 2 lămâi. Totul se pune într-o damigeană
care este prevăzută cu dop etanş şi tub de fermentaţie care stă cu capătul
inferior într-un borcan cu apă. Prin tub se elimină din damigeană dioxidul de
carbon. Fermentaţia durează 15-20 de zile. La sfârşitul fermentaţiei se

16
formează o peliculă de ulei la suprafaţa lichidului. Uleiul se separă de lichid
şi se păstrează la rece în sticle de 50-100 ml, închise la culoare. Uleiul se
poate folosi pentru tratamentul arsurilor şi al rănilor greu vindecabile. El se
aplică direct pe plagă.
Cidrul din fructe de măceş. În funcţie de timpul când se pregăteşte
cidrul se pot folosi: 500 g măceşe proaspete, 1 kg de măceşe uscate sau 500
g pulpă uscată (fără seminţe) de măceşe la 10 litri de apă. Apa se fierbe şi se
răceşte. Aceasta se introduce într-o damigeană şi i se adaugă 2,8 kg zahăr,
30-50 g drojdie de bere şi sucul obţinut de la 2 lămâi. Damigenei se ataşează
dopul etanş prevăzut cu tubul de fermentaţie şi un borcan cu apă. În
borcanul cu apă se deschide partea inferioară a tubului de fermentaţie.
Fermentaţia durează 4-6 săptămâni. În primele săptămâni damigeana se
agită uşor. Fermentaţia a luat sfârşit când prin tub nu se mai elimină
dioxidul de carbon. La final cidrul este limpede. Acesta se trage în sticle
închise la culoare şi bine astupate cu dop. Se păstrează la rece. Cidrul este
bogat în vitamina C.
Cidrul din fructe de porumbar. În mediul sătesc fructele de porumbar
se numesc porumbe. Din ele se pregăteşte un cidru cu gust astringent.
Astringenţa este dată de conţinutul ridicat de tanin, pe care îl au fructele. Se
folosesc 3 kg de porumbe, 3 kg de zahăr, 10 litri de apă, 30-50 g drojdie de
bere, suc obţinut de la 2 lămâi. Sistemul de pregătire este la fel ca la cidrul
de măceşe sau de cătină. Cidrul obţinut se foloseşte de oricare doritor de a-l
consuma, el fiind foarte util celor care suferă de colită cronică.
Cidrul de flori de soc. Pentru obţinerea lui se folosesc 3-4 umbele
mari (80 g flori proaspete) sau 15-20 g flori uscate, 10 litri de apă, 1 kg
zahăr şi sucul a 2 lămâi, puţină coajă rasă de lămâie şi 10-15 g drojdie de
lămâie. Dacă florile sunt proaspete se curăţă de peduncul pentru că acesta îi
conferă un gust amar. Apei i se adaugă florile şi zahărul după care se fierbe
până la primul clocot. Se lasă la răcit. Se toarnă într-un borcan, i se adaugă
sucul de lămâie, coaja de lămâie şi drojdia de bere. Se lasă la fermentat 5-6
zile. Se obţine o băutură plăcută la gust şi uşor şampanizată. Se păstrează la
rece, în sticle cu dop presat. Cidrul manifestă efecte diuretice, sudorifice şi
depurative. Măreşte cantitatea de urină eliminată activând secreţia şi
excreţia ei. Provoacă sudoraţie cu eliminarea toxinelor din organism;
contribuie pe cale renală şi chiar intestinală la expulzarea din organism a
toxinelor şi a produşilor realizaţi din dezasimilaţie.

II. FORME FITOTERAPEUTICE DE UZ EXTERN

1. Unguente sunt preparate fitofarmaceutice semisolide care

conţin substanţe active încorporate într-un excipient ce se înmoaie la

17
temperatura corpului. Ele sunt formate din baza de unguent de consistenţă
semisolidă şi principiile active provenite de la plante.
Baza de unguent, este reprezentată de vaselină, lanolină,
grăsimi hidrogenate, ceară (albă sau galbenă), grăsimi de natură vegetală,
untură nesărată extrasă prin topire din ţesutul adipos proaspăt luat de la un
porc după sacrificare.
Untura este formată din gliceridele acizilor miristic, stearic,
palmitic, oleic, linoleic. Este insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool şi
solubilă în eter, cloroform, eter de petrol, sulfură de carbon. Ceara albă şi
ceara galbenă se obţine prin topire în apă caldă a fagurilor de albine, după
ce au fost golite de miere. După răcire, ceara se solidifică. Ceara albă se
obţine din ceara galbenă prin decolorare şi înălbire. Ea este insolubilă în
alcool şi apă, dar solubilă în eter, cloroform, benzen, uleiuri grase şi uleiuri
volatile.
Vaselina este un amestec de hidrocarburi saturate obţinute prin
purificarea şi înălbirea reziduurilor de la rectificarea petrolului. Vaselina
brută printr-un sistem de procedee tehnice formează cel mai bun sort de
vaselină farmaceutică. Ea este albă sau verzuie, omogenă, translucidă în
strat subţire, grasă la pipăit, fără miros şi fără gust. Are mare stabilitate.
Lanolina , se obţine prin extracţia şi purificarea lipidelor de pe
lâna de oaie. Ea conţine un amestec de alcooli superiori liberi şi sub formă
de esteri cu acizii graşi superiori. Are consistenţa unui unguent vâscos de
culoare galben deschis până la galben închis-bruniu. Se dizolvă în eter,
cloroform, eter de petrol benzină şi are o mare capacitate de emulsionare a
apei. Lanolina poate încorpora 150% apă. Lanolina nu se foloseşte ca atare,
ci hidratată.
Uleiuri medicinale în care s-au macerat plante medicinale sunt
grăsimi fluide de natură vegetală. Se pot folosi: uleiul de floarea-soarelui,
uleiul de măsline, uleiul de sesam, uleiul de seminţe de dovleac, uleiul de
arahide, uleiul de migdale, uleiul de ricin, uleiul de alune, uleiul de sâmburi
de piersici, uleiul de seminţe de struguri etc. Pentru o mai bună stabilitate a
lor uleiurile se hidrogenează prin anumite procedee tehnice. Această măsură
se ia în cazul industriei farmaceutice. În casele oamenilor se foloseşte uleiul
ca atare. Planta din care se doreşte obţinerea principiilor active se
fragmentează foarte bine, cele uscate se aduc la stadiul de pulbere. Astfel
pregătită se introduce într-o sticlă şi apoi se toarnă ulei. Se lasă la macerat 4-
6 săptămâni, după care se strecoară şi se foloseşte în scopul terapeutic
corespunzător bolii.
2. Cataplasmele, sunt aplicaţii de substanţe variate la anumite
temperaturi, pe diverse regiuni ale corpului, în scop terapeutic. Ele sunt
numite popular prişniţe sau oblojeli şi sunt preparate de consistenţă moale

18
care se obţin din plante şi organe ale plantei medicinale pulverizate şi
amestecate cu apă caldă până se formează o pastă. Tratamentul constă în
punerea acestei paste între două bucăţi de pânză şi aplicarea ei pe locul
afectat (partea bolnavă). Cataplasma nu trebuie să depăşească prin suprafaţa
ei locul bolnav. Dacă cataplasma trebuie înlocuită, aceasta nu se ridică de pe
locul bolnav până nu se prepară o nouă cataplasmă. Când totul este pregătit
se ridică vechea cataplasmă şi imediat se aşează cea nouă pregătită anterior.
Nu trebuie să se răcească locul unde ea a fost aplicată. Cele mai des folosite
sunt: cataplasma de făină de in (cataplasmă emolientă) şi cataplasma de
faină de muştar, dar şi de alte plante în funcţie de afecţiunea pe care o are
omul.
3. Băile de plante, sunt proceduri fito-hidro-terapeutice, unde în
apa de baie se introduc infuzii sau decocturi de plante medicinale. Ele se
obţin din plante bine mărunţite (cca 500 g) puse într-un săculeţ de pânză şi
introducerea lor în apa fierbinte din cadă. Cel mai adesea se foloseşte direct
infuzia sau decoctul de mentă, muşeţel, flori de fân etc care se toarnă în apa
de baie adusă la temperatura corpului omenesc (37°C). Dintre băile
medicinale mai des folosite sunt baia de făină de muştar în care se introduc
picioarele sau întregul corp, dar şi alte plante medicinale (muşeţel, izmă,
sovârf, foi de nuc etc). O baie generală reconfortantă şi terapeutică pentru
mai multe boli, este cea în care se foloseşte floarea de fân formată din mii de
plante. Floarea de fân (500g) se adaugă la 10 litrii de apă şi se fierbe 20-30
minute la un foc domol. Se strecoară şi se adaugă apei de baie din cadă.
Baia durează 15-20 de minute. Băile se fac sub formă de cură într-un număr
stabilit care se repetă la anumite intervale şi se reiau la nevoie. De regulă se
fac cure de cel puţin 5-7 băi. Se practică mai intens în comuna Bertea
judeţul Prahova.
Băile generale se fac pentru întregul corp, în cadă şi el trebuie în
întregime ţinut în apă cu excepţia capului care poate fi ţinut acoperit parţial.
Înainte de baia medicinală se spală corpul în apa caldă prin introducerea lui
în cadă sau sub duş. Se asigură astfel îndepărtarea de pe piele a substanţelor
grase şi a transpiraţiei. La ieşirea din baia medicinală, corpul nu se şterge
timp de 10 minute. Ştergerea se face cu un prosop moale, prin tamponare
uşoară. După baie se stă cel puţin o oră întins pe pat. În situaţia când după
baie apar mâncărimi pe piele (stare alergică), ea nu se mai repetă, deoarece
organismul manifestă intoleranţă la unul din principiile active extrase din
plantă.
Băile de plante se bazează pe acţiunea directă la nivelul pielii a
diverselor principii active cu acţiune antiseptică, antiinflamatoare,
cicatrizantă. Unele substanţe active pătrund prin piele şi ajung în zone
subiacente în cazul gutei şi reomatismului. Ele sunt chiar transportate de

19
către sânge în întreg organismul, fapt ce le recomandă pentru unele boli
interne.
Camera unde se face baia generală trebuie să fie încălzită la 21-
23°C şi ferită de curenţi. De preferat, băile se fac vara, la începutul toamnei
şi sfârşitul primăverii.
Băile locale interesează numai anumite părţi ale corpului. Ele se
recomandă în cazul unor plăgi purulente, a unor afecţiuni articulare,
hemoroizi, băi de ochi. În acest scop se folosesc 20-50g plantă medicinală la
1 litru de apă. Băile care se fac pentru descongestionarea hemoroizilor se
numesc şi băi de şezut. Făcute în mod corespunzător şi repetat acestea duc
până la dispariţia hemoroizilor şi vindecarea fisurilor anale. Apa folosită la
baia de şezut trebuie să aibă 37°C. Se face o toaletă a regiuni anale şi apoi se
introduce şezutul în apă pentru10-15 minute. Se fac două băi pe zi, din care
una seara, înainte de culcare. Acest tratament continuă până la vindecare.
Clisma este o formă fitomedicamentoasă, lichidă (soluţie)
destinată introducerii rectale. Ea poate acţiona local asupra mucoasei
rectocolice sau poate avea acţiune generală resorbtivă. În acest scop se
pregăteşte o extracţie apoasă, infuzia sau decoctul, din planta care serveşte
ca bază de tratament. Temperatura preparatului trebuie să fie apropiată de
cea a corpului şi nu mai mare. Se face toaleta regiunii anale cu apă caldă şi
săpun. Introducerea extracţiei apoase în anus se face cu ajutorul unei pompe
de cauciuc (pară) luată de la farmacie. Aceasta se strânge în mână puternic
ca să iasă aerul afară, apoi se introduce cu vârful în extracţia apoasă
pregătită. După ce se umple se unge canula cu puţin săpun şi se introduce în
interiorul anusului. Se strânge puternic ca lichidul să pătrundă în rect. Se
poate introduce o a doua cantitate. Se aşteaptă câteva minute şi când apar
convulsiile defecaţiei se elimină din corp. Se mai introduce conţinutul a încă
unei pompe şi se elimină imediat ca rectul şi canalul anal să rămână curate.
Clisma se face înainte de defecaţie la cei care se constipă şi după defecaţie
la cei cu un tranzit intestinal normal.
Inhalaţia constă în inspirarea unor vapori de apă care antrenează
uleiuri volatile extrase din planta medicinală aflată în fierbere. Acţiunea lor
este descongestinantă, calmantă, vindecătoare. În acest scop se pot folosi
flori de tei, flori de muşeţel, mentă, etc. Planta medicinală se pune la fiert şi
când a început să clocotească, se ţine capul deasupra vasului acoperit cu un
cearceaf. Se inhalează prin inspiraţie vaporii degajaţi, care acţionează asupra
căilor respiratorii calmând mucoasele şi uşurând expectoraţia.
Gargarismele reprezintă modalitatea de dezinfectare a gurii şi
faringelui folosind infuzia sau decoctul unor specii de plante medicinale
(muşeţel, rostopască, tătăneasă, etc.). Infuzia sau decoctul se strecoară, se
aduce la temperatura apropiată de temperatura corpului (36-37°C) sau chiar

20
sub această temperatură (25-30°C), se ia o gură bună din el, se dă capul pe
spate şi se expiră continuu aerul din plămâni, rezultând o barbotare în gât a
extracţiei apoase. Se repetă de două trei ori, apoi se clăteşte gura tot cu
acelaşi lichid cu care s-a făcut gargara. Se fac două trei gargare pe zi, din
care una seara înainte de culcare. Gargarele sunt utile în amigdalite,
stomatite, abcese şi dureri dentare.
Badijonările, constau în aplicarea externă, direct pe leziune a
pielii sau a mucoaselor, a substanţelor obţinute din plante. De exemplu,
aftolizolul preparat din petale de trandafir, se aplică pe răni externe, afte
bucale amigdalite purulente, cu un tampon de vată înfăşurată pe un beţişor
sau creion înmuiat în această soluţie. Se fac două trei badijonări pe zi, din
care ultima seara înainte de culcare.

UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU DOZARE

În fitoterapie, preparatele obţinute din plante se administrează

prin unităţi de măsură volumetrice şi unităţi de măsură gravimetrice. După
A. Radu şi Ecaterina Andronescu (1984) acestea sunt:
Unităţi de măsură volumetrice:
 Picătura este a 20-a parte dintr-un milimetru (cm³ sau un gram de
apă). Adică 20 de picături fac 1 ml de apă;
 O linguriţă de infuzie sau decoct conţine 5 ml, adică 100 de picături;
 O linguriţă de decoct conţine 8 ml apă;
 O lingură de supă conţine 15 ml;
 Un pahar pentru vin conţine cca. 100 ml;
 Un pahar pentru apă sau o cană pentru ceai conţine 200-250ml.
Toate aceste volume se referă la apă. Siropurile sunt mai grele
decât apa, iar uleiurile sunt mai uşoare. Aşa dar, volumul nu mai corespunde
cu greutatea.
Unităţi de măsură gravimetrice.
Unitate convenţională este gramul. Numărul de picături pe gram
diferă, în funcţie de substanţă.
În cazul lichidelor, apa conţine 20 picături/gram; alcoolul conţine
60 picături/gram; soluţiile uleioase conţin 45-50 picături/gram; siropul
conţine 60 picături/gram.
Pentru că în fitoterapie unitatea de măsură este linguriţa, lingura
de desert, sau lingura de supă se fac următoarele precizări cantitative: în
funcţie de substanţa măsurată:

21
  O linguriţă pentru ceai conţine 5 g apă, 6,5 g sirop, 4,5
g ulei;
 O linguriţă pentru desert conţine cca. 10 g apă, 13 g
sirop, 9 g ulei;
 O lingură pentru supă conţine 15g apă, 20g sirop, 13,5g
ulei.
În cazul pulberilor cantităţile variază în funcţie de densitatea şi
de gradul lor de mărunţire.
 O linguriţă plină de pulbere frunze cântăreşte cca. 2-3 g;
 O linguriţă plină de pulbere flori cântăreşte cca. 3-4 g;
 O linguriţă plină de pulbere rădăcini şi rizomi,
cântăreşte cca. 5-7 g;
 O linguriţă plină de pulbere scoarţă cântăreşte cca. 6-7
g;
 O linguriţă plină de pulbere fructe cântăreşte cca. 5-6 g;
 O linguriţă plină de pulbere părţi aeriene de plantă
(herba) cântăreşte cca. 4-5 g;
 O linguriţă plină cu seminţe conţine cca. 8-10 g;
 O lingură plina de pulbere frunze, conţine cca. 4-6 g;
 O lingură plină de pulbere flori conţine cca. 6-8 g,
 O lingură plină pulbere rădăcini şi rizomi, conţine cca.
10-14 g;
 O lingură plină pulbere scoarţă, conţine cca. 12-14 g;
 O lingură plină pulbere fructe, conţine cca. 10-12 g;
 O lingură plină părţi aeriene ale plantei, conţine cca. 8-
10 g;
 O lingură plină de seminţe, conţine cca. 16-20 g;
Un vârf de cuţit de pulbere cântăreşte cca. 0,5-1 g, iar o linguriţă
rasă 1,5-2,5 g.
Alte măsuri folosite sunt:
Cât se ia cu trei degete, cântăreşte cca. 1,5-2,5 g;
Cât se ia cu patru degete, cântăreşte cca. 3 g;
O mână de flori cântăreşte în jur de 20-30 g;
O mână pulbere cântăreşte cca. 80 g;
O mână de seminţe cântăreşte cca. 50 g;

22