2.

9 Balistica judiciara
Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată
examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice
specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la
comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale1.

BALISTICA JUDICIARĂ
 balistica interioară studiază transformarea energiei chimice a pulberii în energia
mecanică (cinetică) servind la propulsarea proiectilului, precum şi urmele create
pe proiectil şi tubul de cartuş de către diversele piese ale armei;

 balistica exterioară studiază comportamentul şi traiectoria proiectilului. Ea

vizează măsurarea vitezei proiectilului de la ieşirea din ţeavă până la lovirea
ţintei, precum şi studiul traiectoriei descrisă de proiectil, în practică (omor, suicid)
distanţele sunt scurte, de la câţiva centimetri la câţiva zeci de metri, astfel că de
fapt traiectoria se reduce la o linie dreaptă;

 balistica terminală studiază comportamentul proiectilului care a atins ţinta,

precum şi reacţiile fiziologice şi biologice pe care le provoacă în corpul victimei
(probleme de medicină legală şi criminalistică)

Noţiuni tehnice despre armele de foc,muniţii şi materii explozive

Regimul armelor de foc şi al muniţiei este reglementat în România prin Legea nr.
17/1996 care în art. 3 alin. 1 prevede că: "prin arme de foc se înţeleg acele arme a
căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe
aprinse sau luminoase, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Ţeava este confecţionată din tub de oţel şi serveşte pentru a dirija deplasarea
glonţului şi a imprima acestuia o mişcare de rotaţie în jurul axului.

La armele cu ţeavă lisă se disting următoarele tipuri

o foraj cilindric pur - diametrul interior al ţevii este de la un capăt la altul de
aceeaşi mărime;
o forare slabă (1/4 - 1/2 chake);
o forare mijlocie (1/2 - 3/4 chake);
1
Emilian Stancu – Trata de criminalistică, ed Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 228
 o forare tare (chake plin).
După modelul de montare - demontare ţevile pot fi:
o ţevi fixe caracterizate prin aceea că fac corp comun cu corpul armei;
o ţevi parţial fixe, sunt fixate pe cutia mecanismelor, după care sunt prinse
în şuruburi de patul armei şi uluc;
o ţevi mobile, specifice armamentului modern şi pot fi demontate uşor ca şi
celelalte piese componente ale armei.

Mecanismul de darea focului

Este compus din mai multe piese interdependente (trăgaci, pârghia de legătură a
trăgaciului cu cocoşul, cocoş, cui percutor, arcul percutorului, sistemul de asigurare)
care contribuie la aprinderea explozivului de iniţiere şi implicit a pulberii de azvârlire.
Acesta diferă de la o armă la alta şi se caracterizează prin:
o locul de amplasare;
o sistemul de construcţie şi forma arcului declanşator;
o componentele transmisiei dintre trăgaci şi percutor;
o sistemul de montare şi lăcaşul percutorului;
o forma şi dimensiunile percutorului;
o ştiftul arcului.

Închizătorul
Are rolul de a închide cutia mecanismelor în partea superioară şi de a asigura
introducerea cartuşului pe ţeavă. Sistemul de montare a închizătorului poate fi împărţit
în două grupuri de mecanisme:

o mecanismul de blocare - deblocare a întregului ansamblu, montat pe

corpul armei;
o sistemul de ghidare şi fixare a închizătorului în timpul folosirii şi demontării
armei.

Aceste sisteme permit identificarea generală sau individuală a armei.

Mecanismul de alimentare - Are rolul de a asigura alimentarea armei cu

muniţie şi se compune din: - împingătorul cartuşului; ridicător de cartuşe; baza
încărcătorului; plăcuţa de fixare. Mecanismele de alimentare sunt foarte variate în
funcţie de formă, capacitate şi modul de fixare pe armă. Piesele mecanismului de
alimentare, datorită particularităţilor tehnice constructive permit identificarea generică
şi individuală a armei, pe baza urmelor create pe tubul cartuşului.

Patul armei - Este confecţionat din lemn şi are menirea de a ajuta la susţinerea
ţevilor, la asamblarea mecanismului de darea focului, şi de a fixa arma în umăr
pentru ochire şi tragere. Patul armei este format din: gâtul patului (cu sau fără
obrăzar şi pistolet) şi talpa patului la care distingem: un călcâi şi un vârf al acestuia.
Principalele caracteristici ale unui pat de armă sunt: panta sau înclinarea,
deviaţia sau abaterea laterală, denumită şi avantaj şi lungimea acestuia. Dacă patul
nu este potrivit ochirea este extrem de dificilă şi tirul îngreunat, chiar şi în cazul unui
trăgător experimentat. Lungimea patului trebuie să fie egală cu lungimea
antebraţului până la jumătatea degetului arătător

Accesoriile - Sunt piese, ustensile care se utilizează la montarea, demontarea,

curăţirea şi întreţinerea armei în perfectă stare de funcţionare. Acestea sunt: vergeaua,
cap câlţi, peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.

Muniţia - Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 17/1996 art. 4 privind regimul armelor şi
muniţiilor prin muniţie se înţelege cartuşele, proiectilele şi încărcăturile de orice fel care
pot fi întrebuinţate la armele de foc. În procesul tragerii cu armele de foc se utilizează
cartuşe corespunzătoare calibrului şi tipului armei Elementele componente ale
cartuşului sunt: tubul, proiectilul, încărcătura de azvârlire, capsa.

Tubul - serveşte pentru asamblarea tuturor părţilor cartuşului, fereşte încărcătura

de acţiunile agenţilor exteriori, iar pe timpul tragerii opreşte dirijarea gazelor spre
închizător. Tubul de cartuş se compune din: corp, gât şi rozetă. Gâtul foloseşte la
sertizarea glonţului, corpul pentru înmagazinarea încărcăturii, iar rozeta serveşte la
fixarea capsei printr-o adâncitură specială.

Proiectilele pot fi: gloanţe, alice,mitralii sau poşe. - Gloanţele sunt folosite la
armele cu ţeava ghintuită, iar alicele, mitraliile, poşele la armele cu ţeava lisă.În funcţie
de destinaţia pe care o au gloanţele pot fi obişnuite sau speciale. Glonţul obişnuit se
compune dintr-o cămaşă de oţel placată cu tambac şi din miezul de oţel. Între cămaşa
de oţel şi miez se găseşte o cămaşă de plumb.
Glonţul trasor se compune dintr-o cămaşă, miezul de plumb şi paharul în care
este presată substanţa trasoare.
Glonţul perforant - incendiar se compune din: cămaşă cu coafă de tambac, miez
de oţel cu cămaşă de plumb, subfund de plumb şi substanţă incendiară. Este destinat
pentru aprinderea carburanţilor lichizi şi nimicirea forţei vii.
Glonţul exploziv conţine o încărcătură ce explodează la impact. Acesta poate
exploda la impact cu ţinta sau după ce glonţul a pătruns în interiorul ţintei.
Glonţul exploziv intern este special proiectat astfel încât la impactul cu ţinta se
multiplică şi se împrăştie explodând în interior. Vârful glonţului exploziv este în general
concav.
Alicele sunt sfere metalice (plumb) de diametre diferite şi se folosesc la cartuşele
pentru armele de vânătoare.
Mitraliile sunt alice mai mari care depăşesc 5,5 mm în diametru.
Poşele sunt alice confecţionate propriu din diferite materiale.
Încărcătura de azvârlire serveşte pentru a imprima glonţului mişcarea propulsivă.
Ea se compune din pulbere de piroxilină.
Capsa are scopul de a aprinde încărcătura de azvârlire.

CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC

 Prin arme de foc în sensul Legii se înţeleg acele arme a căror funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase
ori împrăştierea de gaze nocive iritante sau de neutralizare, pe baza forţei de
expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei
încărcături.
 arme de tir, cu glonţ sau cu alice, special fabricate sau confecţionate pentru
practicarea tirului sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de către
Federaţia Româna de Tir
 arme de vânătoare, cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării vânătorii
 arme confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de
neutralizare
 arme ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie
vizibilă ori bănuită
 arme de panoplie, făcute inofensive, dacă, prin valoarea lor istorică, ştiinţifică
sau care constituie daruri, recompense ori amintiri sunt destinate a fi păstrate în
instituţii de cultură şi artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panoplii
personale.
 arme de recuzită, făcute inofensive, destinate a fi folosite în activitatea –
artistică sau de producţie cinematografică – a teatrelor, circurilor, studiourilor de
filme ori a altor asemenea instituţii cultural – artistice;
 ansamblurile, subansamblurile şi dispoziţivele care se pot constitui şi
funcţiona ca arme de foc.

Alte criterii de clasificare

După destinaţie armele pot fi:
o militare (pistoale, revolvere, pistoale mitralieră, mitraliere, etc.);
o de vânătoare (cu o ţeavă, cu două ţevi, mixte);- sportive (de tir, de agrement);
o speciale (arme de semnalizare, de start, de alarmă, de împrăştiere a unor gaze,
de fabricaţie proprie)
o deghizate sau ascunse (pistol stilou, baston, etc.)

După construcţia canalului ţevii armele se împart în:

o arme cu ţeava lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi (armele de vânătoare cu
alice, pistoalele de semnalizare, etc.);
o arme cu ţeava ghintuită care au pe canalul ţevii goluri şi plinuri dispuse
longitudinal. Ghinturile au rolul de a imprima glonţului o mişcare helicoidală,
asigurând totodată stabilitatea glonţului pe traiectorie în scopul atingerii cu
precizie a ţintei;
o arme cu ţevi combinate, având una sau doua ţevi lise şi una ghintuită.

După lungimea ţevii există următoarele tipuri:

o arme cu ţeava lungă, 50 – 80 cm (puştile, puştile mitralieră, puştile de
vânătoare etc);
o arme cu ţeava mijlocie, 20 – 50 cm (pistoale mitralieră);
o arme cu ţeavă scurtă, 3 – 20 cm (pistoale, revolvere).
După modul de funcţionare armele pot fi:
o arme simple;
o arme cu repetiţie, la care operaţiunile iniţiale de încărcare se repetă cu mâna
la fiecare foc (armele militare cu mai multe cartuşe);
o arme semiautomate a căror încărcare şi descărcare - după primul foc – se
face cu ajutorul presiunii gazelor;
o arme automate, funcţionează pe acelaşi principiu ca şi cele semiautomate,
fiind propice însă pentru trageri în serii scurte sau lungi.

După calibru armele pot fi clasificate:

o arme cu calibru mic – până la 6.35 mm;
o arme cu calibru mijlociu – 6.35 – 9 mm;
o arme cu calibru mare – peste 9 mm.
La armele de vânătoare calibrele sunt şi ele diferite (12, 16, 18, 20, 24 etc).
Acestea sunt egale cu numărul sferelor de oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii
armei ce intră într-o unitate de măsură a greutăţii egală cu un pfund (0.5 kg).

După muniţia folosită armele sunt:

o arme cu glonţ – militare;
o arme cu alice – de vânătoare;
o arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).

După numărul cartuşelor ce se pot înmagazina se disting:

o arme cu un cartuş;
o arme cu mai multe cartuşe.

CLASIFICAREA MUNITIILOR

Cartuşe pentru arme militare care la rândul lor pot fi:(cartuşe cu glonţ greu; cartuşe
cu glonţ uşor; cartuşe cu gloanţe trasoare; cartuşe perforant - incendiare;cartuşe
explozive;cartuşe teleghidate).

Cartuşe pentru pistoale:

cartuşe cu glonţ;( cartuşe cu glonţ de diferite calibre.), cartuşe speciale cu efect sonor,
cu gaze iritant lacrimogene. cartuşe pentru armele speciale (racheta);cartuşe pentru
armele de panoplie;cartuşe pentru arme ascunse, deghizate
Cartuşe pentru armele de vânătoare care pot fi:cartuşe cu alice; (cartuşe cu alice de
diferite calibre)cartuşe cu mitralii (alice ce depăşesc 5.5 mm în diametru);cartuşe cu
poşe (alice confecţionate propriu din diferite materiale);cartuşe tip breneke.
  2.9.1 Consideraţii privind armele de foc si urmele lăsate de acestea

Definiţie
Arma de foc este arma al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de
expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori din arderea unei
încărcături.

Căutarea / ridicarea urmelor

În cazul comiterii unei infracţiuni care implică utilizarea unei arme de foc se pot
trage concluzii privind succesiunea evenimentelor chiar şi numai pe baza locului unde a
fost descoperită arma de foc implicate în comiterea faptei şi pe baza faptului dacă
aceasta era sau nu încărcată.
În momentul în care se ridică arme de foc trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte:
 siguranţa celui care manipulează arma şi a persoanelor prezente;
 fotografierea (fixarea detaliată a locului faptei şi a poziţiei în care a fost
descoperită arma de foc - se efectuează fotografii de orientare, schiţa, ale
obiectelor principale şi de detaliu);
 pentru manipularea armelor de foc şi a muniţiilor utilizaţi echipamente de
protecţie (mănuşi de unică folosinţa, măşti etc.) pentru a evita crearea unor
urme suplimentare sau deteriorarea urmelor existente;
 protejarea probelor ADN şi a urmelor papilare - se evită atingerea zonelor unde
pot fi descoperite alte genuri de probe (de ex. patul/crosa armei de foc,
marginile încărcătorului etc.);
 protejarea oricăror alte genuri de probe, în special a particulelor din zona gurii
ţevii (ţesut biologic, sânge, fire de păr, fibre etc.), împotriva ştergerii/pierderii. Se
aplică un capac din hârtie fixat pe exterior cu bandă adezivă; pentru ambalare/
ridicare/ manipulare nu se va introduce nici un obiect pe canalul ţevii.

Înainte de a o descărca se examinează preliminar şi se descrie arma (în special

dacă este sau nu încărcată şi tipul de muniţie), astfel:
• tipul armei de foc (pistol, revolver, puşcă etc.);
• poziţia pârghiei de siguranţa (înainte/înapoi, sus/jos, asigurat/
dezasigurat, marcajul alb sau cel roşu vizibile);
• în cazul armelor automate, poziţia selectorului de foc (foc cu foc ori foc
automat);
• cocoşul (armat/ nearmat);
• indicatorul de încărcare (vizibil/ nevizibil);
• încărcătorul montat (da/nu);
• închizătorul (deschis/ închis/ asigurat);
• defecţiuni vizibile (tubul este blocat în fereastra de ejectare etc.);
• magazia cilindrică a revolverului (butoiaşul) este rabatată (da/nu);
 • alte categorii de probe vizibile pe armă (sânge, fire de păr, ţesut, fibre etc.).
După ce a fost documentată starea armei de foc, aceasta poate fi descărcată astfel
încât să nu se afecteze celelalte categorii de probe care urmează a fi ridicate şi
ambalate conform regulilor specifice. Doar specialiştii pot descărca arma de foc.
Înainte de ajungerea echipei de CFL, poziţia armei poate fi modificată de
personalul prezent la faţa locului doar în cazuri excepţional (pentru a proteja probele
etc.), însă numai după fixarea fotografică şi după notarea poziţiei acesteia, astfel încât
să se poată reconstitui starea/poziţia originala a armei de foc.
Arma de foc trebuie să fie descrisă în detaliu (marcă, model, număr de serie,
calibru, descrierea stării generale, de ex. rugină, deteriorări, gradul de uzură, modificări
etc.) doar după ce a fost descărcată şi după ce au fost ridicate toate celelalte categorii
de probe.

Procedura de descărcare (exclusiv specialiştii):

În cazul în care nu se cunoaşte modelul armei respective sau modul de
funcţionare, este necesară o atenţie deosebită, în special la efectuarea procedurii de
descărcare. Dacă sunt îndoieli, se va apela la un expert. Întotdeauna arma de foc
trebuie să fie mai întâi asigurată (acest fapt nu este întotdeauna posibil, cum este cazul
armelor care nu pot fi deschise decât dacă sunt desasigurate în prealabil, în special
puştile de vânătoare cu repetiţie moderne).

Pistoale:
o se scoate încărcătorul, lăsându-se cartuşele aşa cum sunt.
o se scot cartuşele/tuburile din camera cartuşului, se descriu şi se ambalează
separat.
o unde este cazul, se descriu cartuşele din încărcător, în ordinea în care sunt
încărcate, şi apoi se ambalează.

Revolvere:
o se marchează poziţia magaziei cilindrice (cu marker permanent, pe partea
stângă şi dreaptă a acestuia, precum şi pe corpul revolverului).
o se rabatează magazia şi se scot cartuşele din fiecare cameră.
o se examinează şi se notează succesiv starea fiecărei camere (de ex. încărcată,
goală, încărcată).
o se scoate cartuşul sau tubul din dreptul ţevii, se descrie (tipul glonţului, calibru,
inscripţionări) şi se ambalează separat.
o apoi, se descriu celelalte cartuşe, în sensul acelor de ceasornic şi se
ambalează.

Carabine (cu repetiţie sau semiautomate) sau arme automate:

 se demontează încărcătorul (dacă este cazul).
 se deschide încet închizătorul pentru a preveni căderea pe sol a
cartuşului/tubului.
 se descriu şi se ambalează tuburile/cartuşele separat (tipul glonţului,
calibrul, inscripţionări).
 se scot cartuşele din încărcător unul după altul, se descriu şi se ambalează
 individual (în hârtie) şi se pun într-un ambalaj comun (plic din hârtie, cutii din
plastic).

Arme cu basculă:
o în cazul acestor arme (arme cu ţeava lisă, ghintuită sau mixte), închizătorul
trebuie să fie deschis prin acţionarea zăvorului ţevilor şi bascularea acestora
(coborârea ţevilor).
o pentru că unele arme de acest tip au ejectoare (ejectare automată a tuburilor în
momentul basculării), este important ca, atunci când se efectuează operaţiunea
de basculare, să se ţină o mână peste deschidere, pentru a preveni aruncarea
tuburilor.
o cartuşele/tuburile provenind de la ţeava de sus/jos sau stânga/dreapta, trebuie
să fie descrise (tipul cartuşului, calibru, inscripţionări) şi ambalate individual.

Arme cu sistem pompă:

 în cazul acestor arme, închizătorul se deschide prin împingerea spre înapoi a
ulucului, acest lucru fiind posibil doar dacă arma nu este armată (de ex. după ce
s-a efectuat tragerea).
 dacă s-a încărcat un cartuş. în camera cartuşului şi nu a fost tras, închizătorul
nu poate fi deschis decât dacă mai înainte este acţionată pârghia de
descărcare. La majoritatea armelor de foc, pârghia de descărcare este
poziţionată pe partea stângă sau dreaptă, deasupra trăgaciului.
 se descrie (tipul cartuşului, calibrul, inscripţionările) şi se ambalează separat
cartuşul/tubul din camera de ardere.
 pentru a descărca magazia de cartuşe, se apasă pe pârghia de blocare a
cartuşelor care se află în lateralul camerei cartuşului; presiunea exercitată asupra
arcului magaziei va determina împingerea către exterior a cartuşelor. Pentru a
efectua această procedură se recomandă prinderea bazei cartuşelor cu degetul,
pentru a preveni producerea unor răni cauzate de arcul magaziei. Se scot
cartuşele din magazie unul după altul şi se descriu. Se ambalează individual (în
hârtie) şi se pun într-un ambalaj comun (plic din hârtie, cutii din plastic).

Arme cu un singur foc (cu capse de iniţiere şi încărcare pe la gura ţevii):

Armele cu un singur foc (cu şi fără pat) sunt arme de foc cu încărcare pe la gura
ţevii, care utilizează capse de iniţiere individuale. Pentru a descărca aceste arme, se
îndepărtează capsa de iniţiere (poate fi scoasă manual cu uşurinţă) din locaşul acesteia.
Glonţul, bura şi pulberea pot fi descărcate numai de un expert sau armurier.

Protejarea/ ambalarea/ depozitarea/ transportul

Nu se testează starea de funcţionare a armelor de foc utilizate la comiterea
infracţiunii şi nu se reîncarcă.
Ambalarea se efectuează cu atenţie în colete corespunzătoare (cutii), prevăzute
cu dispozitive care să împiedice balansarea în diferite direcţii; în acest mod se evită
pierderea probelor (această situaţie se aplică nu numai în cazul armelor de foc, dar şi în
cazul altor categorii de arme, de ex. în cazul cuţitelor etc.).
 Menţiuni
Celulele epiteliale pot adera la părţile expuse ale armei (cum ar fi crosa, manşonul
şi cocoşul), acestea putând fi exploatate pentru stabilirea profilului genetic (ADN),
oferind astfel indicii despre trăgător sau despre deţinătorul/proprietarul armei. Se
prelevează probe de pe armă, de pe încărcător şi de pe cartuşe folosind pentru fiecare în
parte un tampon steril umezit cu apă distilată sterilă.
Când se percheziţionează locuinţe, se caută încărcătoarele şi ţevile de rezervă,
arme modificate şi arme de panoplie cu care se poate trage, ca şi arme de foc ascunse
sau artizanale.

Cercetarea urmelor tragerii cu arme de foc

Descriere/ definiţie/ informaţii generale

Urmele de acest tip apar în cazul în care este efectuată o tragere cu o armă de foc
(directă sau indirectă) şi pot fi descoperite la locul faptei sau recuperate de la persoane
(trăgător, victimă) sau de pe obiecte (arme, muniţie, mobilier, pereţi etc.). Iniţial, urmele
trebuie să fie evaluate (examinate vizual) de către experţi/ specialişti (criminalişti din
cadrul echipei de cercetare la faţa locului).
Din categoria urmelor armelor de foc fac parte: muniţia şi elementele de muniţie,
orificiile de intrare şi de ieşire, urmele secundare ale împuşcăturii.

a. Muniţie şi elemente de muniţie

În această grupă, respectiv a muniţiei, pot fi incluse atât cartuşele, tuburile,
gloanţele, cât şi fragmentele de muniţie (fragmente de gloanţe, alice, proiectile tip
brenneke, saboţi şi/sau bure aparţinând cartuşelor de vânătoare). Anumite părţi
componente ale muniţiei pot prezenta caracteristici generale şi individuale de
identificare a armelor de foc cu care au fost trase.

b. Orificiile de intrare şi de ieşire

Caracteristicile generale ale orificiilor create de proiectile:
• lipsa de substanţa (orificiu rotund de dimensiuni mici);
• inelul de ştergere are culoare gri-negru şi conţine reziduuri de pe proiectil -
particule de pulbere nearsă, urme de funingine şi particule de unsoare care
aderă pe proiectil şi se găsesc în jurul orificiului de intrare din prima ţintă;
• inelul de contuzie creat de gura ţevii (leziune a pielii, de culoare roşu-maro, cu
formă încreţită, dispusă concentric în jurul orificiului de intrare şi a inelului de
ştergere); se formează în cazul tragerilor cu ţeava lipită de ţintă;
• orificiile de intrare şi de ieşire pot indica direcţia şi, în anumite cazuri, distanţa de
la care s-a tras;
• orificiul de ieşire are în general formă de fantă, de cruce sau de stea şi are
dimensiuni mai mari decât orificiul de intrare. Pot exista situaţii când orificiul de
intrare are dimensiunea mai mare decât orificiul de ieşire (de ex. în cazul
tragerilor de la distanţe mici).
 c. Urmele secundare ale împuşcăturii - prezenţa lor este influenţată de
distanţa de la care s-a efectuat tragerea.

Distanta nulă de tragere (cu ţeava lipită de ţintă):

o în jurul orificiilor de intrare sunt prezente urmele secundare ale împuşcăturii
cauzate de acţiunea gazelor (rupturi care determină modificarea formei orificiilor
de intrare, de exemplu sub formă de stea, de cruce) şi a flăcării (arsuri);
o reziduurile de tragere se depun în interiorul canalului, având culoare negru-gri;
o gura ţevii creează o urmă (inelul de contuzie pe corpul uman) în jurul orificiului
de intrare.
Distanta mică de tragere:
o urmele secundare ale împuşcăturii (funingine şi/sau particule de pulbere
arse şi nearse) sunt descoperite în jurul orificiului de intrare;
dimensiunea zonei de împrăştiere a acestora create direct proporţional
cu distanţa de la care s-a tras;
o distanţa maximă până la care se pot descoperi urme secundare ale
împuşcăturii depinde atât în funcţie de tipul, marca şi calibrul armei cu
care s-a tras, cât şi de tipul şi marca muniţiei folosite. Urmele
secundare se formează până la distanţa de tragere de aproximativ 1,5
metri.

Distanta mare de tragere:

o se consideră că tragerea a fost efectuată de la distanta mare atunci
când lipsesc urmele secundare ale împuşcăturii, între ţeava armei şi
ţintă existând o distanta mai mare de 1,5 metri.

Căutarea urmelor
 se cercetează amănunţit locul faptei sau locul unde au fost
descoperite muniţia şi arma de foc şi se extind cercetările pe o suprafaţa mai
mare pentru căutarea tuburilor trase, a proiectilelor, a taloanelor (partea
metalică inferioară a tuburilor cartuşelor cu alice sau a celor de semnalizare),
a burelor căzute şi a rondelelor de sertizare de la cartuşele cu alice.
 în vederea descoperirii armelor de foc şi a muniţiei ori a părţilor
componente ale acestora se utilizează detectoare de metal, surse de lumină,
lupe de mărit.
 atunci când sunt ridicate cadavrele, gloanţele care s-au oprit în
obiectele de îmbrăcăminte pot cădea şi pot fi pierdute (se utilizează un sac
pentru cadavre).
 în cazul armelor semiautomate sau automate, tuburile sunt
descoperite în apropierea locului unde s-a aflat trăgătorul (în general 1-5
metri). În acest perimetru se pot descoperi şi probe de altă natură (urme de
încălţăminte, resturi de ţigară etc.).
 nu se modifică poziţia niciunui element de muniţie descoperit înainte
 de fixarea acestuia (fotografiere, marcarea pe schiţa, poziţionare).

Urmele împuşcăturii descoperite pe victimă

În timpul cercetării iniţiale de la faţa locului este important să se identifice plăgile
împuşcate şi să se facă o diferenţiere clară între acestea şi alte leziuni. Este posibil ca
plăgile împuşcate să nu fie observate când se examinează cadavrul pentru prima dată,
mai ales în cazul orificiilor de intrare realizate cu proiectile de calibru mic când orificiile
de intrare sunt practic insesizabile (orificiul format în epidermă dispărând prin
apropierea marginilor), sau nu pot fi descoperite din cauza lipsei orificiului de ieşire.
Dacă nu se poate stabili iniţial sau dacă există dubii cu privire la natura plăgilor, se
va proceda la protejarea acestora prin aplicarea unor coli sau a unor pungi din hârtie în
scopul conservării urmelor împuşcăturii până la examinarea în laborator. Trăgătorul se
poate accidenta în timpul executării focului de armă (de ex. leziuni între degetul mare şi
index). De asemenea, urme secundare ale împuşcăturii se pot descoperi atât pe
mâinile, cât şi pe hainele trăgătorului (a se consulta secţiunea „Reziduurile de tragere”).
După căutarea şi fixarea tuturor urmelor tragerii se va proceda la stabilirea direcţiei
de tragere, pe baza urmelor principale (orificii de intrare/ieşire, canale, urme de ricoşeu)
şi a distanţei aproximative de tragere. Direcţia de tragere se stabileşte prin unirea
orificiului de intrare şi a celui de ieşire cu ajutorul unei sfori, al unei vergele, al unei raze
laser etc., prin măsurarea unghiurilor de impact şi prin stabilirea locului/poziţiei
probabile unde s-a aflat trăgătorul.

Ridicarea urmelor
 fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtător al urmelor
împuşcăturii) se ridică şi se ambalează individual în ambalaje din hârtie.
Obiectele de îmbrăcăminte ude/umede pot fi ambalate temporar în saci
din material plastic, însă numai pe durata transportului de la faţa locului
până la sediul echipei de cercetare, unde se vor usca imediat şi se vor
ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 pentru a preveni intercontaminarea, se vor intercala file de hârtie între
suprafeţele obiectelor de îmbrăcăminte (în momentul plierii pentru
ambalare).
 în cazul în care glonţul a penetrat un obiect, deformarea obiectului
poate furniza indicii despre direcţia din care s-a tras (de ex. în cazul
geamurilor, orificiul din sticlă prezintă o formă de pâlnie, înconjurat de
crăpături radiale şi concentrice). O urmă de acest gen trebuie să fie
fotografiată metric şi, dacă este posibil, ridicată şi conservată în forma
iniţială.
 înainte de ridicarea urmelor, acestea se marchează şi se descrie în
detaliu poziţia în care au fost descoperite (fotografii, proces-verbal, schiţe
la scară).

Muniţia şi elementele de muniţie trebuie să fie conservate cu atenţie

deosebită, în forma iniţială, astfel:
o se utilizează pensete din lemn sau din material plastic pentru ridicarea
 tuburilor şi a proiectilelor (ori a fragmentelor), se ambalează individual în
containere/ recipiente etichetate, căptuşite la interior cu hârtie (preferabil
şerveţele). Nu se utilizează vată din bumbac pentru căptuşire;
o se notează inscripţionările aflate pe rozetele sau pe corpurile tuburilor,
pentru a permite identificarea mărcii şi a tipului cartuşelor utilizate;
o gloanţele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie să fie ridicate cu
atenţie prin decuparea materialului în care se găsesc, utilizând un
fierăstrău sau o daltă;
o orice muniţie netrasă (inclusiv orice ambalaj) trebuie să fie recuperată în
vederea efectuării comparaţiilor (examinări comparative, pentru a se
determina caracteristicile balistice);
o ridicaţi muniţia model de comparaţie în cutiile originale ale acesteia (dacă
este posibil).

Protejarea/ ambalarea/ depozitarea/ transportarea

Se protejează muniţia şi elementele de muniţie de acţiunea oricăror factori
mecanici, corozivi sau de mediu. Urmele striaţii create de piesele armei, respectiv
camera cartuşului, marginile încărcătorului/magaziei, extractor, ejector etc. nu trebuie să
fie deteriorate, de aceea fiecare element de muniţie trebuie să fie ambalat separat, în
pungi din material plastic sau din hârtie etichetate corespunzător în unele cazuri
întocmindu-se şi o schiţa.
De asemenea, trebuie reţinut faptul că uneori pe tuburi sau pe gloanţe se pot
descoperi urme papilare şi/sau probe biologice (care pot fi exploatate pentru stabilirea
profilului genetic), situaţie în care ridicarea şi ambalarea se efectuează conform
regulilor speciale privind probele biologice.

Menţiuni
 proiectilele pot furniza şi alte probe suplimentare (fibre textile, material
biologic, particule din obiectele care au fost lovite/zgâriate).
 proiectilele care au penetrat sau au atins ţinta (ricoşeuri) produc la
rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături, aşchii
etc. şi pot transfera urme materie pe obiectele cu care au venit în contact,
de exemplu particule de plumb, alamă, cupru.
 orice probă (urmă materie) depusă pe glonţ (ipsos, sticlă, lemn, sânge)
poate fi utilizată în vederea stabilirii unor legături între glonţ şi victimă sau
obiectul prin care s-a tras.
 lipsa tuburilor nu trebuie să fie interpretată în sensul utilizării unui
revolver (tuburile au fost ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas
blocate în armă).
 se are în vedere direcţia în care au fost aruncate (ejectate) tuburile
(stânga, dreapta, în sus/ în fata, înapoi).

 2.9.2 Expertiza criminalistica a armelor de foc si a urmelor acestora

URMELE IMPUSCATURII

Urmele principale si secundare

o Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc si al
acţiunii fenomenelor dinamice : arma, cartuşul, glonţul, tubul, orificiul de intrare,
orificiul de ieşire, canalul orb si urmele de ricoşeu.
o Urmele secundare ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii fenomenelor
termice si chimice care au loc in canalul ţevii armei si la o oarecare distanta de
aceasta. Din categoria urmelor secundare cele mai importante sunt : urme
rezultate din acţiunea flăcării, a gazelor, urme de funingine, particule de pulbere
arsa si nearsa, inelul de metalizare si particule de unsoare.
o Urmele rezultate din actiunea flacarii se manifesta sub forma unei arsuri
limitrofe orificiului de intrare, indeosebi in cazul in care teava este suficient de
aproape de tinta.
o Urmele rezultate din actiunea gazelor se datoreaza presiunii gazelor provenite
din arderea pulberii in interiorul tevii si pot fi descoperite atunci cand tragerea s-a
efectuat de la o distanta nula sau foarte mica. In acest caz canalul format de
glont se prezinta ca o prelungire a canalului ţevii si primeşte pe pereti presiunea
unei cantitati mari de gaze care il dilata, iar orificiul de intrare capata o forma
neregulata.
o Urmele de funingine apar ca urmare a arderii incarcaturii de pulbere din cartus
care formeaza microparticule de funingine ce se găsesc in stare de suspensie in
gaze. Purtata de gaze, funinginea se depune pe ţinta formând un strat fin, iar in
functie de intensitatea acesteia se pot face aprecieri cu privire la distanta de la
care s-a tras.
o Particulele de pulbere arse si nearse constituie o alta urma suplimentara a
împuşcăturii deoarece in afara gazelor si funinginii de pe ţeava armei, mai ies in
urma glonţului si particule de pulbere nearsa ce acţionează ca nişte proiectile,
având o viteza iniţiala mare.
o Inelul de metalizare mai este cunoscut si sub denumirea de “ guleraş “ sau “
inelul de ştergere “ si se regăseşte in jurul orificiului de intrare. In cazul in care
glonţul a pătruns prin mai multe medii diferite ca densitate, urmele de metalizare
si de ştergere se găsesc separat. Inelul de metalizare poate fi evidenţiat cu
ajutorul radiaţiilor x.
o Particulele de unsoare se datorează faptului ca glonţul preia din canalul ţevii o
parte din unsoarea si vaselina folosita la întreţinerea acesteia si o depune pe
ţinta, in jurul orificiului de intrare. La tragerile de la distante foarte mici aceste
urme apar sub forma de picături, iar pentru evidenţierea lor pot fi folosite radiaţii
ultraviolete care dau o fluorescenta bleu-albăstruie, sau o coala de hârtie alba ce
se aplica pe orificiul de intrare, absorbind astfel urmele de unsoare.

Urme create pe elementele cartuşului (tub, glonţ) - In cursul "trecerii" prin armă
proiectilele şi tuburile vin în contact cu diverse piese din metal, a căror structură
exterioară se imprimă pe corpul muniţiei. Aspectul general al acestor urme variază în
funcţie de marca şi modelul armei , iar neregularităţile provenind din prelucrarea armei
în fabrică sau survenite ulterior datorită folosirii sunt specifice pentru o armă dată şi
permit diferenţierea ei de toate celelalte arme de aceiaşi tip de fabricaţie .

Urme create pe glonţ - Ghinturile (golurile), ca şi spaţiile dintre acestea (plinurile)

denumite "câmpuri", lasă urme caracteristice pe proiectilul care se freacă forţat de
pereţii interiori ai ţevii datorită presiunii gazelor.

Urme create pe tuburile de cartuş - Cum armele sunt confecţionate dintr-un metal
cu o înaltă rezistenţă la presiunea gazelor şi la vibraţii, în consecinţă , toate cartuşele
trase cu aceeaşi armă vor avea imprimate aceleaşi caracteristici de unde posibilitatea
identificării armei după tub.

Probleme ce pot fi lămurite prin expertiza balistica judiciara

o dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă de foc,
în sensul legii;
o modelul, seria şi calibrul armei;
o starea de funcţionare a armei;
o posibilităţile de tragere cu o armă defectă;
o posibilitatea de autodeclanşare a armei, fără a se acţiona asupra trăgaciului;
o starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de construcţie
artizanală, ascunse;
o existenţa pe ţeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;
o datele care atestă o tragere recentă;
o distanţa şi direcţia din care s-a tras, eventual poziţia victimei şi a trăgătorului;
o dacă ţinta a fost lovită printr-un foc tras direct sau prin ricoşeu;
o relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată;
o tipul, modelul şi marca armei cu care s-a tras, după urmele de pe gloanţele şi
tuburile supuse examinării;
o dacă tuburile şi gloanţele ridicate de la faţa locului au fost trase sau nu cu
arma în litigiu pusă la dispoziţie, ş.a.

Examinarea tehnică propriu-zisă a armei

Cu acest prilej specialistul sau expertul, împreună cu tehnicianul armurier vor
proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta
prezintă componentele principale (pat-mâner, mecanism de darea focului, ţeavă) care
este gradul de uzură şi dacă arma a fost bine întreţinută sau nu. Tot cu această ocazie
specialistul sau expertul va urmări să stabilească particularităţile de construcţie ale
armei (construcţia ţevii, sistemul de funcţionare, modul de montare-demontare a ţevii,
modul de montare-demontare a închizătorului, felul şi modul de funcţionare a piedicii de
siguranţă, direcţia de aruncare a tuburilor) şi în final, dacă arma este sau nu încărcată,
dacă are muniţie în canalul ţevii ori în încărcător.

Determinarea tipului, modelului şi calibrului

 Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei este posibilă în multe dintre
situaţiile întâlnite în practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele
armei.

Stabilirea stării de funcţionare a armei

Stabilirea stării de funcţionare a unei arme este necesară de multe ori în practică,
mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:
o dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
o dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere.

Verificarea armei montată se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a

pieselor şi modul lor de funcţionare.
La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a stabili dacă toate
piesele poartă aceeaşi serie ori dacă prezintă defecte.
După verificarea armei, montată şi demontată, pentru stabilirea cu certitudine a
stării de funcţionare, se vor efectua trageri experimentale, în poligoane special
amenajate şi folosind muniţie adecvată calibrului armei examinate. Arma va fi
fotografiată atât montată cât şi demontată.

Cu ocazia constatării tehnico - ştiinţifice sau expertizării muniţiei, specialistul

sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme:( starea muniţiei; anul de
fabricaţie; dacă muniţia poate fi utilizată pentru tragere;modelul, tipul şi calibrul muniţiei;
dacă cartuşele prezentate fac parte din acelaşi lot sau serie de fabricaţie; dacă muniţia
este fabricată sau artizanală; dacă anumite cartuşe sau alice se aseamănă cu cartuşele
sau alicele prezentate pentru comparaţie;modul de sertizare a cartuşelor;
la ce tip de armă se poate folosi muniţia supusă examinării, )etc.
În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de calibrul
muniţiei, acesta va proceda pentru stabilirea stării de funcţionare, astfel: (va desertiza
muniţia şi va scoate din tuburi pulberea;va percuta cu un dorn ascuţit capsa;va incendia
pulberea.)
Atunci când capsa, în urma percuţiei, a provocat zgomot sub formă de pocnitură,
iar pulberea a ars degajând flacără şi fum, înseamnă că muniţia a fost în stare de
funcţionare.
Examinarea este obligatorie atunci când autorul faptei a înlăturat prin diverse
metode seria şi numărul armei.

În această situaţie se folosesc următoarele metode:

o chimică (bazată pe reacţia părţilor metalice cu densitate mare, sub acţiunea
unui reactiv - acid azotic sau clorhidric).Se impune o fotografiere imediată a
efervescenţei pronunţate în zonele ştanţate, deoarece dispar rapid şi nu se
poate repeta;
o feromagnetică ( aderarea selectivă a particulelor metalice la suprafaţa armei,
magnetizate anterior)
Constatările făcute de specialist sau expert, în urma examinării materialelor puse la
dispoziţie (armă, muniţie, materii explozive, persoane, etc.) vor fi materializate într-un
raport care trebuie să cuprindă:
o Partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată care a dispus constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza, data când s-
a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele specialistului sau expertului,
data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul acesteia şi
întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia
constatarea tehnico-ştiinţifică ori expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au
participat la aceasta au dat explicaţii;
o Descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice
sau expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor
obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
o Concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului constatării ori expertizei.

IDENTIFICAREA ARMEI

Se realizează prin compararea traseologică a urmelor de pe proiectilul sau tubul

încriminat cu cele trase experimental cu arma suspectă, în primul rând se va stabili
dacă există corespondenţe ale conturului, în prezenţa unor asemănări (cu toleranţe
admisibile, mai ales la proiectilele ricoşate) se va trece la examinarea microreliefului.
Similitudinea configuraţiei urmelor de pe proiectile, respectiv de pe tuburile comparate,
evidenţiate de continuitatea liniară a striaţiunilor, va face dovada categorică a identităţii.
Avantajele microscopului comparator ne apar şi mai evidente dacă amintim
câteva dintre metodele folosite anterior, şi anume:
Metoda Balthazar (1922) constă în rularea rectilinie a proiectilului pe o lamelă
de plumb, cositor sau staniol. Imaginile ghinturilor şi ale striaţiilor astfel imprimate se
fotografiază şi se compară. O variantă este rularea pe un suport acoperit cu tuş subţire
(cu ajutorul ruloului de cauciuc, ca la luarea amprentelor digitale).
Metoda Beroud-Giraud (1928) constă în secţionarea proiectilului şi
desfăşurarea cămăşii sale pe o suprafaţă plană. Metoda este distructivă şi se aplică
numai proiectilelor din plumb. Pentru evitarea acestor inconveniente s-a conceput o
variantă: acoperirea proiectilului cu un depozit electrolitic de cupru, care apoi se
desprinde prin secţionare.
Până la generalizarea utilizării microscopului comparator s-a recurs la
fotografierea succesivă, pe secţiuni, a cilindrului proiectilului (1951). Proiectilul se
învârteşte lent în jurul axei sale în faţa unui obiectiv fix al aparatului de fotografiat, în
timp ce filmul se derulează cu o viteză adaptată celei de rotire a proiectilului.