CUPRINS

Introducere. Importanţa şi necesitatea cooperării judiciare internaţionale în materie

penală ................................................................................................................................................................... 2
Noțiunea de extrădare ......................................................................................................................................... 4
A. TRĂSĂTURILE EXTRĂDĂRII ............................................................................................................. 13
B. TIPURI DE TRATATE DE EXTRĂDARE........................................................................................... 14
Sistemul politic sau guvernamental ............................................................................................................. 14
Sistemul jurisdicțional .................................................................................................................................... 14
C. PRINCIPII CLASICE ALE EXTRĂDĂRII ........................................................................................... 16
D. Extradarea pasiva ................................................................................................................................. 16
V. Condiţiile privind extrădarea .................................................................................................................... 18
Condiţii referitoare la infracţiune .............................................................................................................. 18
Condiţii referitoare la pedeapsă ............................................................................................................... 18
Condiţii ce privesc infractorul .................................................................................................................... 19
Procedura extrădării ....................................................................................................................................... 19
Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant) .................................................................... 20
Extrădarea pasivă ......................................................................................................................................... 21
Considerații finale ............................................................................................................................................... 22
Bibliografie ........................................................................................................................................................... 24

1
Introducere. Importanţa şi necesitatea cooperării judiciare
internaţionale în materie penală

Secolul XX a fost secolul unei dezvoltări nemaiîntâlnite a civilizaţiei, a

progresului ştiinţei, tehnicii, a biomedicinei. . Drepturile omului au căpătat nu numai
dimensiuni de ordin constituţional, dar au intrat în catalogul valorilor ocrotite pe plan
internaţional. Totuşi, paradoxal, cu toate că drepturile omului niciodată nu au fost aşa
de puternic glorificate ca în secolul ce tocmai s-a încheiat, ele au fost mai mult ca
oricând încălcate în mod drastic.
În secolul al XX-lea au avut loc cele mai oribile războaie, s-au înregistrat
genociduri la o scară inimaginabilă. În istoria secolului care tocmai s-a sfârşit, s-au
înscris războaie totale, masacre şi măceluri, deportări, au avut loc discriminări ale
minorităţilor etc.
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea
contemporană a fost însoţită de o creştere, de asemenea fără precedent, a
criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe
teritoriul mai multor state1.
Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi extinderea procesului de
democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă a
persoanelor şi mărfurilor, conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în
ansamblul său. Efectul indiscutabil benefic, pentru întreaga umanitate, a creat însă
şi posibilitatea unei largi proliferări a fenomenului criminalităţii la nivel mondial.
Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii
transnaţionale, necesitatea prevenirii şi combaterii acesteia cu mai multă eficienţă
într-un cadru organizat la nivel mondial, a determinat adoptarea unor instrumente
regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în stoparea proliferării
criminalităţii transnaţionale2.
Crima organizată, din ce în ce mai activă, cu multiplele ei forme de
manifestare, a inclus treptat în grupurile sale societăţi cu capital privat sau de stat,
multinaţionale, oameni politici sau chiar persoane din structurile statale.
Deschiderea graniţelor, în special la nivelul Uniunii Europene, prin crearea spaţiului
Schengen, oferă o nouă dimensiune criminalităţii transnaţionale, care nu mai este
ţinută astfel de graniţe sau bariere. În acest context, aceleaşi graniţe sau bariere
trebuie îndepărtate de o manieră sau alta din calea organelor judiciare chemate să
ancheteze, judece, condamne sau să pună în executare hotărâri în cauze cu
caracter transnaţional.
A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea
persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în
alt stat în vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei.
De asemenea, condamnarea unei persoane într-un stat, urmată de
executarea pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate
cooperarea între cele două state pentru recunoaşterea hotărârii străine şi
punerea în executare a acesteia.
În vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de extraneitate, sunt
necesare alte metode de cooperare, cum ar fi: indisponibilizarea ori confiscarea
bunurilor care au servit la săvârşirea infracţiunii ori a produsului acesteia, bunuri
care se află pe teritoriul altui stat; transmiterea unor obiecte ce constituie mijloace
1
[Link], Manual de drept [Link] general, [Link] Educațional, 2007, p.120.
2
[Link], Tratat de Cooperare judiciară în materie penală, [Link], București, 2016, p.2.

2
 de probă; ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în
cel în care se desfăşoară procesul penal; constituirea unor echipe comune de
anchetă în vederea soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, reglementată prin
Legea nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul
dreptului, atât datorită importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu
consecinţe pe plan naţional şi internaţional.
Cooperarea judiciară în materie penală reprezintă un sistem deschis de
principii şi reguli a cărui funcţionalitate este puternic influenţată de conduita a doi
actori naţionali importanţi chemaţi să pună în executare ordinea juridică
internaţională astfel creată: legiuitorul naţional şi magistratul.
Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii
fundamentali ai Uniunii Europene, ci creează astăzi, chiar şi în afara spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie, contextul unei cunoaşteri aprofundate a sistemelor de
drept ale statelor implicate. Totodată, ea subliniază faptul că încrederea şi
deschiderea pe care, în baza principiului cooperării loiale şi a obligaţiilor asumate
la nivelul Uniunii Europene şi în plan internaţional, statele trebuie să o acorde
unele altora, nu sunt întotdeauna manifestate pe deplin.
Cooperarea internaţională în materie penală, care iniţial avea un caracter
exclusiv interguvernamental, asistenţa judiciară internaţională, în sens larg, fiind
solicitată sau acordată de sau prin intermediul autorităţilor executive, a căpătat în
zilele noastre noi dimensiuni şi valenţe.
Dacă la nivel global, cooperarea în domeniul penal rămâne, în general,
cantonată în formalism, în Europa, şi mai cu seamă la nivelul Uniunii Europene, deşi
încă guvernată preponderent de instrumente interguvernamentale, vorbim, după
1999, de cooperare judiciară, iar noile instrumente juridice, bazate pe principiile
recunoaşterii şi încrederii reciproce, reglementează forme de cooperare directă între
autorităţi judiciare, într-un spaţiu judiciar comun3.
Aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007 a implicat o serie de noi obligaţii,
impuse de altfel de statutul Uniunii, obligaţii ce au ca scop principal necesitatea
contribuirii la asigurarea unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie la
standarde înalte.
Din acest punct de vedere, România a devenit ţară graniţă a UE, având
misiunea de a asigura graniţa externă a statelor comunitare împotriva imigraţiei
ilegale,a traficului de arme,droguri ori a celui de carne vie.

3
F.R. Radu, Legea nr. 302 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - un
pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii
Europene, Dreptul nr. 11/2004, p. 59-60.

3
 Noțiunea de extrădare

Extradarea este definită ca un act juridic bilateral, care constă în acceptarea

remiterii unui infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia acesta se află,
statului solicitant, în vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă4.
Conceptul de extradare s-a bucurat de o atenție deosebită în literatura de
specialitate, fiind emise o multitudine de definiții cu nuanțări de la un autor la altul, de
la un sistem la altul.
Noțiunea de extradare s-a dezvoltat treptat pe fondul implicării tot mai
accentuate a statului. În conformitate cu punctul de vedere al profesorului Rodica
Mihaela Stanoiu, extradarea apare ca un act bilateral ce intervine între doua state:
unul pe teritoriul căruia se află infractorul refugiat și căruia i se adresează cererea de
extrădare și altul care este interesat în pedepsirea infractorului și care adresează in
acest scop cerea de extradare5.
Opiniile formulate de Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, I.
Molnar, V. Lazar, trebuie amintite și anume că extradarea este un act bilateral, politic
și juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe
acesta statului unde s-a săvârșit infracțiunea ori statului ale cărui interese au fost
afectate prin comiterea faptei sau ale cărui cetațean este, în vederea tragerii la
răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o
hotarâre definitive6.

Reglementarea extrădării

În România, extrădarea este reglementată în Constituţie – art. 19, Codul penal

– art. 9 şi Titlul II – „Extrădarea" din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006.
„Extrădarea si Expulzarea:(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzat din România.(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte,
în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.(3)Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate.(4)Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie7.”
Articolul 9 Cod Penal: „Extrădarea: Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată
pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în
temeiul legii.”
În sistemul românesc, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 19 alin. 4
din Constituţie, potrivit cărora extrădarea se hotărăşte de justiţie, rolul Ministerului
Justiţiei este circumstanţiat cadrului constituţional şi constă, în esenţă, în: examenul
de regularitate internaţională (verificarea conformităţii cererii cu tratatul aplicabil)
efectuat anterior sesizării autorităţilor judiciare, în cazul extrădării pasive, şi,
respectiv, posterior încheierii instanţei prin care se stabileşte că sunt întrunite
condiţiile legale pentru a se solicita extrădarea, în cazul extrădării active; întocmirea
şi transmiterea cererii de extrădare; punerea în executare, împreună cu Ministerul
Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive de extrădare, aprobarea tranzitului. în
4
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 100.
5
Stanoiu Rodica Mihaela- Asistenta juridical internationala in materie penala, Bucuresti Ed.
Academiei R.S.R, 1977, pag. 99 .
6
Alexandru Boroi- Drept penal , Partea generala, Editia a II – a, Ed. All Beck 2000, pag. 58.
7
Articolul 19 din Constituţia României.

4
toate cazurile însă, mecanismul prevăzut de Legea nr. 302/2004, pentru a respecta
dispoziţiile Constituţiei, este de aşa natură construit încât hotărârea finală o are
instanţa judecătorească, nu numai în cazul extrădării pasive (din România), dar şi în
cazul cererilor de extrădare formulate de România.
În domeniul extrădării, arătam ca în cadrul legislaţiei din Uniunea Europeana,
au fost încheiate anumite acorduri in vederea facilitării aplicării Convenţiei europene
privind extrădarea încheiate la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale
adiţionale, din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978.
Treptat, dispoziţiile referitoare la extrădare au fost înlocuite, în relaţia cu
statele membre UE, cu cele ale Deciziei-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale
Uniunii Europene. Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare
între statele membre ale Uniunii Europene este prima măsură concretă în domeniul
dreptului penal care implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care
Consiliul European îl apreciază ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare.
În spaţiul Schengen sunt aplicabile dispoziţiile privind cooperarea judiciară ale
Convenţiei de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind
eliminarea graduala a controalelor la frontierele comune, Schengen, 19 iunie 1990.
Dispoziţiile Convenţiei Schengen au fost introduse în Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prin Legea nr. 224/2006 şi vor fi
aplicabile de la data la care România va face parte din spaţiul Schengen.
Între statele membre ale Uniunii Europene s-a semnat la 26 iulie 1995
Convenţia Europol, ce a intrat in vigoare in 1997, structura definita ca „Biroul
European de Poliție”, „precursor al unei viitoare poliții europene comune”. Scopul său
consta în asigurarea cooperării judiciare între țările Uniunii Europene, armonizarea
dispoziţiilor dreptului procesual penal și a normelor de asistenţă administrativă în
materie.
Europol reprezintă, totodată, organismul comunitar ce asigura schimbul de
informaţii nu numai între polițiile statelor membre ale Uniunii, dar și între celelalte
state implicate în combaterea fenomenului infracţional.
Ulterior, componentele Europol s-au extins și în alte zone infracţionale: traficul
de vehicule furate, comerţul cu fiinţe umane, inclusiv pornografia infantilă, falsul de
moneda, pirateria, traficul ilicit de bunuri culturale.
Atât în cadrul Comitetului Director al Consiliului Europei pentru probleme
penale (CD-PC), cât şi în cadrul Comitetului de Experţi al Consiliului Europei asupra
funcţionării Convenţiilor Consiliului Europei în materie penală se atrage periodic
atenţia statelor membre asupra necesităţii reanalizării oportunităţii menţinerii
rezervelor şi declaraţiilor formulate la diferitele convenţii în domeniu, având în
vedere că acestea constituie, în sine, obstacole în aplicarea convenţiilor în litera şi
spiritul lor. Retragerea unor declaraţii sau a unor rezerve la convenţiile europene în
materie penală reprezintă un semnal politic deosebit de important pentru voinţa
statelor membre ale Consiliului Europei de a coopera cât mai strâns în lupta
împotriva criminalităţii.
În acest context, extrădarea propriilor cetăţeni către țări care împărtăşesc
valori democratice si respecta drepturi fundamentale, apărută ca o necesitate în
cadrul procesului de integrare in Uniunea Europeana, poate fi acordată dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii: extrădarea propriilor cetăţeni sa fie permisă
în convenţia aplicată în relaţia cu statul solicitant; statul solicitant să acorde, la rândul
lui, extrădarea propriilor cetăţeni; să fie întrunita cel puţin una din condiţiile

5
menţionate de art. 24. Astfel potrivit art. 24 din Legea 302/2004, cetăţenii români pot
fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte
şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele
condiţii:
a) în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă
asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă
de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi
transferată în vederea executării pedepsei în România;
b) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare;
c) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
d) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean
al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al
Uniunii Europene.
Înainte de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, convenţia
multilaterală cel mai frecvent utilizată de România era Convenţia europeană de
extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiţionale,
din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978. Convenţia europeană de extrădare se
aplica în relaţia cu celelalte 45 de state membre ale Consiliului Europei, care sunt
parte la acest instrument juridic multilateral, şi prevala asupra dispoziţiilor privitoare la
extrădare din tratatele bilaterale de extrădare, încheiate cu oricare din aceste state.
De asemenea, există numeroase convenţii multilaterale, adoptate fie sub egida
Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, care conţin dispoziţii
privind extrădarea, între care se menţionează8:
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,
Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în
special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate, şi Protocolul împotriva traficului ilegal de
migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, New York, 15.11.2000, Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, New York, 31.10.2003, Convenţia europeană
privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 27.01.1997, Convenţia penală privind
corupţia, Strasbourg, 27.01.1999, Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, Budapesta, 23.11.2001, Convenţia europeană privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, Strasbourg,
8.11.1990, convenţiile ONU împotriva terorismului.
După data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile referitoare la
extrădare au fost înlocuite, în relaţia cu statele membre UE, cu cele ale deciziei-
cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia
infracţiunilor săvârşite înainte de august 2002, în cazul în care Franţa este stat
membru de executare şi noiembrie 2004, în cazul în care Republica Cehă este stat
membru de executare.
În ceea ce priveşte extrădarea activă (atunci când România este stat
solicitant), competenţa de a formula cererile de extrădare în numele statului român
revine preşedintelui secţiei penale a Curţii de Apel în circumscripţia căreia se află
instanţa care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii sau mandatul de
arestare preventivă ori a aplicat măsura de siguranţă.

8
Florin Răzvan RADU, Comentariu al instituţiei extrădării, publicat pe website-ul Ministerrului Justiţiei,
[Link], la adresa COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ - EXTRĂDARE

6
 Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa
Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare, însă numai pe baza unei
încheierii motivate a instanţei judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur
judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se
pronunţă în şedinţă publică, ci se consemnează într-un registru special, pentru a se
respecta confidenţialitatea procedurii.
Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 ore de la
pronunţare. În acest caz, dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de
24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa
superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de
24 de ore de la soluţionarea recursului. (art. 67 alin. 4). În termen de 48 de ore de la
primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea
extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate,
efectuează un examen de regularitate internaţională, în condiţiile prevăzute la art. 40,
care se aplică în mod corespunzător.
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a
Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate
internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de extrădare, Ministrul justiţiei
îl sesizează pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care
s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor9.
De aceea, prin modificarea adusă Legii nr. 302/2004 în această privinţă, s-a
optat pentru procedura extraordinară a revizuirii. De subliniat că, potrivit art. 67 alin.
(8), Ministrul Justiţiei nu poate solicita iniţierea procedurii revizuirii pentru alte motive
decât cele legate de concluziile examenului de regularitate internaţională10.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează
încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este
neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de
revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare
ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine
instanţei, astfel încât se elimină orice eventuală critică de neconstituţionalitate care
putea fi adusă vechii proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul
în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea
de extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei
competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare
potrivit tratatului internaţional aplicabil.
Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita
extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei .
Legea reglementează procedura de extrădare din România (extrădarea
pasivă), precum si garanţiile procedurale care trebuie respectate ( art. 38 din acesta

9
Florin Răzvan RADU, Comentariu al instituţiei extrădării, publicat pe website-ul Ministerrului Justiţiei,
[Link], la adresa COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ - EXTRĂDARE
10
Florin Răzvan RADU, Comentariu al instituţiei extrădării, publicat pe website-ul Ministerrului Justiţiei,
[Link], la adresa COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ - EXTRĂDARE

7
lege): în acest sens, este prevăzută si durata arestării provizorii luate in vederea
extrădării11.
Extrădarea pasivă nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare a persoanei extrădabile pronunţată în statul solicitant, ci, în funcţie de
faza procesului penal, este suficientă existenţa unui mandat de arestare preventivă,
emis de autorităţile competente ale statului solicitant şi anexat cererii de extrădare,
conform art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/200412.
Instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot examina
temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului
solicitant, competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare,
care nu privesc temeinicia măsurilor dispuse de autorităţile competente ale statului
solicitant13.
Alte garanţii privesc luarea declaraţiei persoanei extrădabile de către instanţa
competenta14 in prezenta unui interpret si apărător din oficiu, daca nu are apărător
ales15 precum si obligativitatea participării procurorului; condiţiile in care poate fi luat
consimţământul persoanei pentru a fi extrădata si predata autorităţilor competente
ale statului solicitant si renunţarea, de către acesta la aplicarea regulii specialitatii113

11
Potrivit art.45 din Legea 302/2006, Fiecare prelungire acordată potrivit alin. (5) nu va putea depăşi
30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile. ) În caz de
admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungeşte, la fiecare 30
de zile, până la predarea extrădatului, sub rezerva respectării termenelor prevăzute la alin. (5).
Arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile
competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, potrivit
dispoziţiilor art. 59 alin. (6). Cu excepţia cazului prevăzut la art. 59 alin. (6), instanţa, din oficiu, la
sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea stării
de arest în vederea extrădării dacă persoana extrădată nu va fi preluată de autorităţile competente ale
statului solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită pentru predare.
12
Gheorghe V. Ivan.– „Extrădarea pasivă. Reflecţii”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2007;
13
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 274 din 18 ianuarie 2007, publicată pe website-ul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, la adresa Jurisprudenţă
14
Curtea de Apel in circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificata persoana a cărei extrădare
se cere ( art. 44 din lege)
15
art. 48 alin. 1 din lege, „ Procedura la Curtea de Apel: (1) la primul termen instanţa procedează la
luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi asistata gratuit de un interpret si de un apărător
din oficiu, daca nu exista un apărător ales. Prezenta procurorului este obligatorie. Procedura este
publica, daca persoana extrădabila sau procurorul nu se opune, orala si contradictorie. (2) Persoana
extrădabila sau procurorul de şedinţa poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru
motive suficient justificate. Parchetul este obligat sa contribuie la procurarea datelor si actelor
necesare pentru a stabili daca sunt îndeplinite condiţiile extrădării si sa dispună ridicarea si depunerea
la instanţa a obiectelor la care se refera art. 21.
113
potrivit art. 49 „Extrădarea voluntara ; (1) Persoana extrădabila are dreptul sa declare in fata
instanţei ca renunţa la beneficiile pe care i le poate conferi Legea de a se apară împotriva cererii de
extrădare si ca îsi da consimţământul sa fie extrădata si predata autorităţilor competente ale statului
solicitant. Declaraţia sa este consemnata intr-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de
judecata, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei si de interpret. După ce instanţa constata ca
persoana extrădabilă este pe deplin conştienta de consecinţele opţiunii sale, instanţa, luând si
concluziile procurorului, examinează daca nu exista vreun impediment care exclude extrădarea. Daca
constata ca extrădarea voluntara este admisibila, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţa si
dispune totodată asupra măsurii preventive necesare sa fie luata pana la predarea persoanei
extrădabile. Sentinţa este definitiva, se redactează in 24 de ore si se transmite de îndată, in copie
legalizata, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii. (2) In condiţiile prevăzute la alin. (1),
persoana extrădabilă poate declara ca renunţa la aplicarea regulii specialităţii, prevăzuta la art. 11,
articol ce a fost ulterior abrogat de art. 1 din Legea 224/2006. Regula specialităţii a fost „mutată” de la
1
Titlul I – „Dispoziţii generale” (art. 11, abrogat), la Titlul II – „Extrădarea”, art. 73 , acolo unde îi era de

8
 Spre deosebire de Legea 296/2001, Legea 302/2004 prevede si posibilitatea
acordării extrădării simplificate. Astfel, când persoana extrădata consimte la
extrădare, prezentarea unei cereri formale de extrădare si actelor anexa nu mai este
necesara daca se prevede astfel prin convenţia internaţionala aplicabila în relaţia cu
statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o procedura
simplificata de extrădare și aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate
de România ( art. 50 din lege ).
În cazul în care se admite cererea de extrădare a unei persoane
condamnate în România, emiterea mandatului de arestare provizorie a acesteia este
obligatorie, indiferent de pedeapsa în executarea căreia se află cel a cărui extrădare
se cere; măsura arestării intră în vigoare după executarea pedepsei sau când
aceasta este considerată ca executată.
Ca atare, mandatul de arestare provizorie trebuie emis şi în cazul când cel
extrădat se află în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; în acest sens trebuie
observat că legea penală prevede situaţii când condamnarea la această pedeapsă
se înlocuieşte în timpul executării cu închisoarea pe timp mărginit, sau când, în urma
liberării condiţionate, după o anumită perioadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
consideră executată, ori când cel condamnat este graţiat.
Potrivit art. 60 alin. (4) din legea menţionată, în cazul amânării predării
persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare
provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, în
momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare
române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la
data încetării motivelor care au justificat amânarea.
În raport cu aceste dispoziţii, emiterea de către instanţă a mandatului de
arestare provizorie este obligatorie, măsura dând eficienţă juridică extrădării aprobate
în cazul în care persoana extrădată nu poate fi predată de îndată; arestarea nu se
raportează nici la pedeapsa pe care inculpatul o are de executat în statul solicitat,
nici la faptul că luarea acestei măsuri nu a fost cerută de către statul solicitant16.
În cazul în care s-a cerut extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în
17
lipsă , competenţa de rejudecare a cauzei, la cererea condamnatului, aparţine
instanţei care a judecat în primă instanţă, potrivit art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen., iar
nu instanţei de control judiciar, chiar dacă aceasta a pronunţat hotărârea definitivă de
condamnare18. Persoana condamnată, care a fost prezentă la judecarea cauzei în
primă instanţă şi în apel, lipsind numai la judecarea cauzei în recurs întrucât a plecat
în străinătate, nu constituie persoană judecată şi condamnată în lipsă, în sensul
prevederilor art. 5221 C. proc. pen. şi, prin urmare, nu poate beneficia de aceste
prevederi, referitoare la rejudecarea cauzei în caz de extrădare19.

fapt locul, întrucât această regulă este în primul rând specifică materiei extrădării, nu se aplică tuturor
cererilor de asistenţă judiciară şi nu se aplică în materia transferării persoanelor condamnate.
16
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 320 din 17/01/2005
17
Paşca Viorel – „Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului”, în „Revista Dreptul”, nr.
2/2007;
18
I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 317 din 19 ianuarie 2007, publicată pe website-ul, Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie la adresa Jurisprudenţă
19
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2684 din 18 mai 2007 publicată pe website-ul, Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie la adresa Jurisprudenţă

9
 România are până în prezent stabilite relaţii convenţionale privind extrădarea
cu 61 de state, dintre care 46 sunt state părţi la Convenţia europeană de extrădare,
iar cu celelalte 15 state, România are încheiate convenţii bilaterale de extrădare.20.
Dispoziţii care privesc extrădarea au fost cuprinse şi în alte convenţii
internaţionale multilaterale, ratificate de România, convenţii care privesc alte domenii
de cooperare internaţională.
De asemenea, se cuvine să arătăm că şi declaraţia de reciprocitate reprezintă
o modalitate simplificată de reglementare a extrădării, în general cu o sferă de
aplicare mai mică în ceea ce priveşte faptele şi persoanele extrădabile, uneori fiind
ocazionată de apariţia unui caz concret, ce presupune pretenţia statului solicitant, ca
înainte de a se pronunţa asupra cererii de extrădare, să primească o declaraţie din
partea statului solicitant prin care acesta se obligă, la rândul său, să soluţioneze
favorabil o cerere de extrădare de acelaşi fel a statului solicitat21.
Sistemul declaraţiilor de reciprocitate reprezintă acea cale utilizată în general
de statele vecine, atunci când între ele nu există convenţii sau tratate privind
extrădarea, iar această formă de cooperare se impune datorită frecvenţei de trecere
a frontierei comune de către infractori şi datorită faptelor care, prin continuitatea sau
complexitatea lor, privesc ambele teritorii.22 Declaraţiile de reciprocitate cu privire la
extrădare pot exista însă şi între state care nu sunt vecine sau între state care au
încheiat deja convenţii sau tratate de extrădare, fiindcă nimic nu le împiedică să
consolideze prin instituţii de drept penal internaţional raporturile dintre ele într-un
anumit domeniu. Declaraţia de reciprocitate poate de asemenea, să fie prevăzută ca
o clauză separată într-un tratat sau convenţie de cooperare judiciară internaţională în
materie penală23.
Conform art. 6 din Legea 302/2004, asigurarea de reciprocitate este dată de
către Ministrul Justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea
motivată a autorităţii judiciare române competente.
Decizia - cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre ale Uniunii Europene a ridicat statelor membre probleme de
constituţionalitate în procesul de transpunere a acesteia în dreptul lor intern şi ulterior
transpunerii, sub cel puţin trei aspecte: predarea propriilor cetăţeni, drepturile şi
garanţiile procesuale şi dubla incriminare24.
Cu toate acestea, având în vedere că decizia-cadru privind mandatul
european dearestare nu reglementează, printre motivele obligatorii sau cele
facultative de neexecutare a unui mandat european de arestare cetăţenia persoanei
urmărite, majoritatea statelor membre au fost nevoite ca anterior transpunerii în
dreptul intern a acestei decizii-cadru să îşi revizuiască acele dispoziţii din legea
fundamentală care interziceau extrădarea propriilor cetăţ[Link] state, precum

20
Ilie Pascu – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pg. 77; * Algeria -
Convenţie de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală între Republica Socialistă România
şi Republica Algeriană Democratică şi Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în [Link].
nr. 97/8.12.1979.
21
Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, pag. 97;
22
Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie penală”, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1975, pag. 81
23
Ilie Pascu – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 79;
24
Florin Răzvan Radu, ,, Extrădarea sau predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi
necesitatea înfăptuirii actului de justiţie, prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut
[Link] de proceduri în materie penală.", Sovata, 21-23 martie 2007

10
Polonia25 şi Cipru26, au menţinut interdicţia extrădării propriilor cetăţeni, mizând pe
argumentul că procedura de predare în baza unui mandat european de arestare ar
avea o natură juridică diferită de cea a procedurii extrădării, chiar dacă extrădarea
clasică şi predarea în baza unui mandat european de arestare au acelaşi efect final
cu privire la persoană.
În România, prin derogare de la prevederile alineatului 19 alin.1 din
Constituţie, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
În acest context, s-a observat, în doctrină27, că legiuitorul constituant nu
observat că mandatul european de arestare nu este instituit printr-o convenţie
internaţională, ci printr-o decizie – cadru a Consiliului, existând riscul invocării unei
excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi
completările ulterioare.
S-a sugerat28,de asemenea, că pentru a combate o eventuală excepţie de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care permit predarea cetăţenilor români în
baza unui mandat european de arestare, sunt fie de a susţine că art. 19 din
Constituţie nu se aplică în cazul mandatului european de arestare, deoarece acesta
instituie o altă procedură decât extrădarea29, fie de a considera că, în cazul
mandatului european de arestare, convenţia despre care se face vorbire în art. 19
alin. (2) din Constituţie este însuşi Tratatul de aderare a României la Uniunea
Europeană, prin care ţara noastră s-a angajat inclusiv să aplice mandatul european
de arestare.
În Germania, prin decizia nr. 2 BvR 2236/04 din 18 iulie 2005, al doilea Senat
al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei a decis că Legea privind mandatul
european de arestare (Europăisches Haftbefehlsgesetz) este neconstituţională.
Curtea a reţinut că această lege este neconstituţională deoarece legiuitorul german a
transpus decizia-cadru privind mandatul european de arestare de o manieră
disproporţionată şi nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor
fundamentale, inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de [Link]

25
Decizia Curţii Constituţionale polone, din 27 aprilie 2005, PI/2005, a statuat însă că "art. 6071
paragraful l din Codul de procedură penală, care permite predarea unui cetăţean polonez către un alt
stat membru al UE în baza unui mandat european de arestare încalcă art. 55 alin. l din Constituţie. "
26
Decizia 294 din 7 noiembrie 2005 pronunţată deCurtea Supremă a Republicii Cipru, citată de Florin
Răzvan Radu, ,, Extrădarea sau predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi necesitatea
înfăptuirii actului de justiţie, prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut [Link] de
proceduri în materie penală.", Sovata, 21-23 martie 2007
27
Florin Răzvan Radu, „Extrădarea sau predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi
necesitatea înfăptuirii actului de justiţie, prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut
[Link] de proceduri în materie penală.", Sovata, 21-23 martie 2007
28
Florin Răzvan Radu, ,, Extrădarea sau predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi
necesitatea înfăptuirii actului de justiţie, prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut
[Link] de proceduri în materie penală.", Sovata, 21-23 martie 2007
29
O asemenea interpretare a fost utilizată şi de Polonia, pentru evita revizuirea Constituţiei, În
realitate, procedura mandatului european de arestare nu înlocuieşte decât formalităţile de extrădare,
reglementând o procedură de predare distinctă, însă raţiune şi finalitatea rămân aceleaşi - predarea
către un alt stat a persoanei urmărite, predarea persoanei fiind de altfel efectul principal al extrădării.
Or, ubi eadem est ratio, idem solutio est. Sunt de altfe state, precum Marea Britanie şi Germania care
continuă să utilizeze în legea internă de transpunere a deciziei-cadru privind mandatul european de
arestare termenul „extrădare". A se vedea, în acest sens şi Florin Răzvan Radu, ,, Extrădarea sau
predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi necesitatea înfăptuirii actului de justiţie,
prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut [Link] de proceduri în materie
penală.", Sovata, 21-23 martie 2007

11
Constituţională Federală Germană nu a identificat în concret vreo obligaţie
decurgând din decizia-cadru privind mandatul european de arestare ca fiind contrară
Constituţiei germane, dar a pus la îndoială baza instrumentelor UE privind
cooperarea juriciară: recunoaşterea reciprocă şi încrederea reciprocă între statele
membre. Curtea Constituţională Federală germană a considerat, de asemenea, că în
legea germană nu s-a ţinut seama de faptul că, deşi nu include cetăţenia printre
motivele obligatorii sau facultative de neexecutare, decizia-cadru permite totuşi
impunerea anumitor condiţii pentru predarea propriilor cetăţeni30.
În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, faptul că
un stat membru în care o persoană a făcut obiectul unei hotărâri definitive de
condamnare în dreptul intern poate emite un mandat european de arestare pentru
arestarea acestei persoane în scopul executării acestei hotărâri în temeiul
Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare i procedurile de predare între statele membre nu poate avea
vreo consecinţă asupra interpretării noţiunii de „executare” în sensul articolului 54 din
Convenţia de punere în aplicare a acordului Schengen 31.
În cauza C-303/05, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare, în temeiul articolului 35 din Tratatul UE, introdusă de Arbitragehof
(Belgia), prin decizia din 13 iulie 2005, primită la Curte în data de 29 iulie 2005, în
procedura Advocaten voor de Wereld VZW împotriva Leden van de Ministerraad ,
Curtea a verificat validitatea deciziei - cadru prin prisma respectării principiilor
legalităţii incriminării şi a pedepsei şi cel al egalităţii şi al nediscriminării.
Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, Curtea a subliniat că
Decizia-cadru nu urmăreşte armonizarea infracţiunilor respective în ceea ce priveşte
elementele lor constitutive sau pedepsele prevăzute pentru acestea. Prin urmare,
dacă articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru elimină verificarea dublei incriminări
pentru categoriile de infracţiuni prevăzute în această dispoziţie, definirea acestora şi
a pedepselor aplicabile continuă să fie reglementate de dreptul statului membru
emitent, care, cum este, de altfel, prevăzut la articolul 1 alineatul (3) din aceeaşi
decizie-cadru, trebuie să respecte drepturile fundamentale şi principiile juridice
fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 UE şi, în consecinţă,
principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. Rezultă din aceasta că articolul 2
alineatul (2) din decizia-cadru, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări
pentru infracţiunile menţionate în această dispoziţie, nu este lipsit de validitate ca
urmare a unei încălcări a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.
Cu privire la principiul egalităţii şi al nediscriminării, Curtea a învederat că, la
alegerea celor 32 de categorii de infracţiuni enumerate la articolul 2 alineatul (2) din
decizia-cadru, Consiliul Uniunii Europene a putut aprecia, conform principiului
recunoaşterii reciproce şi având în vedere nivelul ridicat de încredere şi de
solidaritate între statele membre, că, fie datorită naturii lor, fie datorită pedepsei
maxime de cel puţin trei ani prevăzute, categoriile de infracţiuni respective fac parte
dintre cele pentru care gravitatea atingerii aduse ordinii şi siguranţei publice justifică
eliminarea verificării dublei incriminări. Prin urmare, chiar presupunând că situaţia
persoanelor bănuite de comiterea unor infracţiuni cuprinse în lista prevăzută la
articolul 2 alineatul (2) din decizia-cadru sau condamnate pentru săvârşirea unor

30
Florin Răzvan Radu, ,, Extrădarea sau predarea propriilor cetăţeni. Între suveranitatea statului şi
necesitatea înfăptuirii actului de justiţie, prezentat la Seminarul „Jurisdicţia. Aut dedere aut
[Link] de proceduri în materie penală.", Sovata, 21-23 martie 2007
31
Hotărârea Curţii (camera a doua) din data de 18 iulie 2007 pronunţată în Cauza C-288/05, publicată
în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2007 pagină I-06441

12
astfel de infracţiuni este comparabilă cu aceea a persoanelor bănuite că au comis
sau condamnate pentru comiterea altor infracţiuni decât cele enumerate în această
dispoziţie, distincţia este, în orice caz, justificată în mod obiectiv.
În ceea ce priveşte, pe de altă parte, faptul că lipsa de precizie în definirea
categoriilor de infracţiuni în discuţie ar risca să aibă ca rezultat o aplicare
contradictorie a deciziei-cadru în diferitele sisteme juridice naţionale, este suficient să
se arate că obiectul acesteia nu este să armonizeze dreptul penal material al statelor
membre şi că nicio dispoziţie a titlului VI din Tratatul UE, ale cărui articole 34 şi 31 au
fost desemnate ca fiind temeiul juridic al acestei decizii-cadru, nu condiţionează
aplicarea mandatului european de arestare de armonizarea legislaţiilor penale ale
statelor membre în materia respectivelor infracţiuni.
Rezultă din considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse că articolul 2
alineatul (2) din decizia-cadru, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări
pentru infracţiunile menţionate în această dispoziţie, nu este lipsit de validitate ca
urmare a unei încălcări a articolului 6 alineatul (2) UE şi, mai exact, a principiilor
legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi al egalităţii şi al nediscriminării32.

A. TRĂSĂTURILE EXTRĂDĂRII

Extrădarea, avându-se în vedere aspectul finalităţii sale, este un act de

reciprocăasistenţă judiciară internaţională. Această reciprocitate poate fi asigurată:

 Contractual (prin convenţii, tratate)

 Legislativ (prin legi)
 Printr-o atitudine curtenitoare (reciprocitate extra-contractuală)

Există câteva trăsături definitorii care scot în evidenţă aspecte specifice ale
instituţiei extrădării:
1. act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre doua state;
2. act jurisdicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul realizarii
represiunii, persoana extradata fiind un inculpat sau un condamnat penal;
3. act de asistenta juridică intenaţională33.
Principiul director al dreptului tradiţional privitor la extrădare este: „Nu există
obligaţie de extrădare fără existenţa unui tratat”. Acesta este un principiu de bază în
dreptul internaţional şi rezultă din suveranitatea unui stat, în sensul că acesta deţine
„dreptul de suveranitate” asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său. Nici
dreptul internaţional comun nu prevede o obligaţie de extrădare. Acestea prevede
numai modul în care statul căruia i se solicită extrădarea trebuie să reacţioneze la
această solicitare. După exerciţiul interstatal, statul căruia i se adresează solicitarea
încearcă să explice refuzul sau respingerea solicitării chiar şi în lipsa unui tratat, din
motive diplomatice. Acest lucru se întâmplă mai ales când se stabileşte un raport de
reciprocitate pe care statele implicate înţeleg să-l respecte.

32
Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 3 mai 2007 pronunţată în cauza Advocaten voor de
Wereld VZW împotriva Leden van de Ministerraad Cauza C-303/05), publicată în culegerea de
jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2007 pagină I-03633
33
R.M. Stănoiu op. Cit., pag. 112

13
 B. TIPURI DE TRATATE DE EXTRĂDARE
În materie de extrădare sunt cunoscute trei sisteme:
- sistemul politic sau guvernamental
- sistemul jurisdicțional
- sistemul mixt34
Sistemul politic sau guvernamental
Sistemul politic sau guvernamental prevede că extrădarea este considerată ca
un act cu caracter politic, pentru că admiterea sau respingerea cererii se face de
către guvern, pe baza datelor culese de la organele administrative sau judiciare.
Decizia guvernului nu este supusă controlului justiției. Caracterul politic rezultă
din faptul că, extradarea se realizează pe baza voinței liber exprimate a statelor,
respectâdu-se suveranitatea și independența lor.
În evoluția sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până
în secolul al XVIII-lea, sițuatie ce se poate explica prin faptul că facea obiectul unor
relații interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent. În sistemul
politic al extradării, cererea se adreseaza pe cale diplomatica statului solicitant, care
dispune efectuarea unor verificari cu privire la persoana reclamantă și la temeinicia
cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare.
Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea
cererii de extrădare în funcție de interesele sale politice interne sau externe,
hotărârea sa fiind fundamentată mai puțin pe îndeplinirea unor condiții de formă și de
fond și mai mult pe oportunitatea extrădării.
Sistemul jurisdicțional
În sistemul jurisdicțional, Codul penal, în art. 16 alin.1 prevede că extradarea
poate fi acordată sau solicitată pe bază de convenție internațională ori pe bază de
reciprocitate. In alin. (2) condițiile în care se acordă sau se solicită extrădarea
prevăzute în convenții internaționale sau declarații de reciprocitate se completează
cu cele prevazute în legea spicială35.
Sistemul jurisdicțional al extrădării s-a generalizat în a doua jumatate a secolului
XX, fiind în prezent operațional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod
corect că este singurul în măsură să asigure protecția drepturilor și libertăților
fundamentale ale persoanelor extrădabile și în același timp ca fiind cel mai
corespunzător cooperării internaționale în lupta cu criminalitatea în etapa actuală de
evoluție a civilizației umane.
Extrădarea este o formă de cooperare judiciară în materie penală, care facilitează
realizarea justiției naționale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale
diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea
statului caruia i se solicită, întrucat, de cele mai multe ori, presupune și arestarea
unui infractor a carui judecare sau sua condamnarea nu intră în competența sa.
Numai privită ca act jurisdicțional extrădarea poate să garanteze apararea
drepturilor fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor și a arbitrariului, realizarea
scopului instituției de drept și producerea consecințelor urmărite.
În ceea ce privește competența autoritătii publice chemată să se pronunțe cu
privire la admisibilitatea cererii de extrădare, în sistemul jurisdicțional aceasta este
atribuită în exclusivitate organelor judiciare, autoritatile administrative asigurând doar

34
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 100
35
Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicat in Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004

14
logistica activităților corelative actelor dispuse de instanță și transmiterea pe căi
diplomatice a acestora.
Constitutia Romaniei din 1991 a modificat în mod semnificativ regimul juridic al
extradării, marcând trecerea de la sistemul mixt de acordare a acesteia, în care
hotararea instanțelor judecatorești avea doar rol de aviz prealabil pentru puterea
executivă, decizia asupra extrădării fiind luată de guvern, la un regim jurisdicțional de
acordare a extrădării, instanțele judecătorești fiind singurele abilitate să decidă
asupra acordării sau respingerii extrădării.
Atât verificarea condițiilor de formă și de fond ale extrădării, cât și decizia finală
de respingere sau acordare a extrădării aparține organelor judiciare, fiecare stat
stabilind, potrivit dreptului sau intern, la ce nivel jurisdicțional se judecă cererile de
extradăre, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdicționale pe care
le traversează un proces de extrădare.

Sistemul mixt

În cazul sistemului mixt, instanțele judecătorești sunt cele care se pronunță

asupra admisibilității și temeiniciei cererii de extrădare, hotărârea nu este obligatorie,
guvernul putând să se conformeze sau nu, decizia lui, neputând fi atacată în justiție.
Dacă isntanța hotărăște să respingă cererea de extrădare, soluția este obligatorie
pentru guvern.36
În evoluția sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacție
împotriva caracterului absolut al extrădarii văzută exclusiv ca act guvernamental, într-
o epoca în care autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimității în dreptul
public, fiind mai puțin interesați de modul de reglementare al procedurii extrădarii.
Prima țară care a atribuit și autorității judiciare competența în materia extrădării a fost
Belgia, in 1736, cu ocazia încheierii unei convenții între Franța și Țările de Jos. Tot
Belgia, prin Legea din 1.10.1833, atribuia puterii jurisdicționale un rol consultativ în
fundamentarea deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza cărora se
poate dispune extrădarea, precum și condițiile și durata arestării preventive.
În opinia profesorului Vintila Dongoroz „acest sistem are îndoitul merit ca, pe de o
parte, asigură persoanei a cărei extradare se cere posibilitatea de a se apăra și de a
se evita extrădarea în condiții neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o
margine de apreciere, chiar în cazul când extradarea este admisibilă, fiindcă pot
exista consideratiuni de ordin moral, politic, echitate etc., pe care justiția nu poate sa
le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor, atunci când a hotărât ca cererea de
extrădare trebuie sa fie admisă, considerațiuni însă de care guvernul poate, oricând,
să țină seama și să refuze, pe teritoriul sau, o cerere de extrădare”.
Sustinatorii sistemului mixt al extradarii considera ca atat autoritatea
guvernamentala, cat si organele judiciare ale unui stat trebuie chemate sa se
pronunte asupra cererii de extradare. In opinia lor, autoritatea guvernamentala,
purtatoare directa a suveranitatii de stat, trebuie in mod firesc sa decida asupra
cererii de extradare.
Decizia luata este necesar sa fie intemeiata insa pe o cunoastere a situatiei de
fapt, pe constatarea daca toate conditiile de fond si de forma ale extradarii sunt sau
nu indeplinite. Aceasta activitate de cercetare a situatiei de fapt si de verificare a

36
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 101

15
conditiilor extradarii, este o activitate judiciara si deci de competenta organelor
judiciare.37
In dreptul nostru penal, pana la intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei
(8.12.1991) a functionat sistemul mixt, prevazut in cuprinsul legii 4/1971, conform
caruia, in cazul extradarii pasive, hotararea judecatoreasca de extradare are rolul
unui simplu aviz pentru Guvern, care va decide intr-un mod suveran. Constitutia
Romaniei in vigoare astazi, stipuleaza in art. 19 alin. 3 ca extradarea se hotaraste de
justitie, ceea ce subliniaza ca aplicabil este sistemul jurisdictional.38

C. PRINCIPII CLASICE ALE EXTRĂDĂRII

- principiul reciprocităţii;
- principiul specialităţii;
- principiul dublei incriminări;
- principiul ne-extrădării pentru o infracţiune politică;
- principiul ne-extrădării pentru o infracţiune de ordin fiscal şi militar;
- pedepse nepermise: pedeapsa cu moartea;
- pericolul de persecuţie politică (Art 3 paragraful 2 Conv. Ex);

D. Extradarea pasiva
I. Conditii pentru extradare:
a.) Persoane supuse extradarii

Pot fi extradate din Romania, in conditiile prezentei legi, la cererea unui stat
strain, persoanele aflate pe teritoriul sau care sunt urmarite penal sau sunt trimise in
judecata pentru savarsirea unei infractiuni ori sunt cautate in vederea executarii unei
pedepse sau a unei masuri de siguranta in statul solicitant.

b.) Persoane exceptate de la extradare

Nu pot fi extradati din Romania:

a) cetatenii romani, daca nu sunt intrunite conditiile prevazute la art. 24;
b) persoanele carora li s-a acordat dreptul de azil in Romania;
c) persoanele straine care se bucura in Romania de imunitate de jurisdictie, in
conditiile si in limitele stabilite prin conventii sau prin alte intelegeri internationale;
d) persoanele straine citate din strainatate in vederea audierii ca parti, martori sau
experti in fata unei autoritati judiciare romane solicitante, in limitele imunitatilor
conferite prin conventie internationala.
Calitatea de cetatean roman sau de refugiat politic in Romania se apreciaza la
data ramanerii definitive a hotararii asupra extradarii. Daca aceasta calitate este
recunoscuta intre data ramanerii definitive a hotararii de extradare si data convenita
pentru predare, se va pronunta o noua hotarare in cauza.

II. Extradarea cetatenilor romani

37
Rodica Mihaela Stanoiu – „Asistenta juridica internationala in materie penala”, Editura Academiei
R.S.R., Bucuresti, 1975, pg. 107;
38
Costica Bulai – „Manual de drept penal. Partea generala.”, Editura ALL, Bucuresti, 1997, pg. 116;

16
 Cetatenii romani pot fi extradati din Romania in baza conventiilor
internationale multilaterale la care aceasta este parte si pe baza de reciprocitate,
daca este indeplinita cel putin una dintre urmatoarele conditii:
a) persoana extradabila domiciliaza pe teritoriul statului solicitant la data formularii
cererii de extradare;
b) persoana extradabila are si cetatenia statului solicitant;
c) persoana extradabila a comis fapta pe teritoriul sau impotriva unui cetatean al unui
stat membru al Uniunii Europene, daca statul solicitant este membru al Uniunii
Europene.
În cazul prevazut la alin. (1) lit. a) si c), atunci cand extradarea se solicita în
vederea efectuarii urmaririi penale sau a judecății, o condiție suplimentară este ca
statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente ca, în cazul condamnarii la
o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecatorească definitivă,
persoana extradata va fi transferata in vederea executarii pedepsei in România.
Cetățenii români pot fi extradați în baza dispozițiilor tratatelor bilaterale și pe
baza de reciprocitate.
În scopul constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1)-(3), Ministerul
Justiției poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului
solicitant.

III. Motive obligatorii de refuz al extradarii

Extradarea va fi refuzata dacă:

a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil in sensul Convenției
europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
încheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricarui alt instrument
internațional pertinent în domeniu, ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extradarea este solicitata în scopul
urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasa, religie, sex,
naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un
anumit grup social;
c) situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunțate la
lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale
extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale
pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexa unei
infracțiuni politice;
f) se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept
comun.

IV. Motive opționale de refuz al extrădarii

Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face
obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul
unui proces penal în România.
Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amanată, dacă predarea
acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în
special din cauza vârstei sau a stării sale de sanatate. În caz de refuz al extrădarii,
prevederile art. 25 alin. (1) se aplică in mod corespunzator.

17
V. Condiţiile privind extrădarea

Potrivit dispozițiilor art. 24 din lege, cetățenii romani pot fi extrădați din
România în baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și
pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel putin una din următoarele condiții
România poate să predea, la solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele
aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o
infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autorităţile
judiciare ale statului solicitant.
Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la
infracţiune, la infractor, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă,
competenţă şi de ordin procedural.

Condiţii referitoare la infracţiune

Pentru a se îndeplinii această condiţie trebuie să se fi săvârşit o infracţiune pe

teritoriul statului solicitant sau de către un cetăţean al acestui stat, ori prin fapta
săvârşită să fie lezate interesele acelui stat.
- Persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare,
- Persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant,
- Persoana extrătabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al
unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al
uniunii Europene,
O altă condiție cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea că fapta
pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se
cere este prevăzută ca infracțiune atât de legea statului soclicitant cât si de legea
română.

Fapta săvârşită trebuie să fie considerată infracţiune atât în legislaţia statului

solicitant, cât şi în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Astfel trebuie
îndeplinită condiţia dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l
ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar considera infractor.
Însă extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de
legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări print-o
convenţie internaţională la care România este parte.
Deci, se are în vedere tendinţa de diminuare, pe plan european, a rolului acestei
condiţii, în contextul evoluţiei rapide a criminalităţii, care cunoaşte noi forme.39

Condiţii referitoare la pedeapsă

„Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a

judecăţii, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului

39
[Link], [Link] – Drept penal partea generală Ediţia.4, Editura ALL Beck

18
solicitant şi legislaţiei române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani,
iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare
de un an”.
Prin introducerea acestei condiţii s-a urmărit să nu fie folosită acestă instituţie
deosebit de complexă şi cu multe implicaţii, pentru fapte cu o periculozitate redusă.
Condiţii ce privesc infractorul

Persoana a cărei extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin. Potrivit

constituţiei, persoanele de cetățenie romană nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor
săvârşi infracţiuni în străinătate, vor fi pedepsite de legea penală română potrivit
principiului personalităţii. Prin derogare de la prevederile constituţionale, a fost
reglementată ca excepţie în legea de revizuire a constituţiei, faptul că cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale şi pe bază de reciprocitate.
Infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul statului solicitat, adică al ţării căreia
i se cere extrădarea. În convenţiile internaţionale se stipulează că statele se obligă
să-şi extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase
la răspundere.

Procedura extrădării
Pentru a putea opera extrădarea trebuie să existe o cerere de extrădare din
partea unui stat care are interesul să-l pedepsească pe făptuitor sau să-l pună să
execute pedeapsa pe cel condamnat. Statul solicitat care primeşte cererea de
extrădare este obligat să-l aresteze pe făptuitor pentru ca acesta să nu aibă
posibilitatea să dispară. În cazul respingerii cereri de extrădare, această obligaţie nu
mai există. Statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi locul
predării făptuitorului care este extrădat.
Dacă în termen de 15 zile de la data stabilită pentru predare, făptuitorul nu este
luat în primire statul solicitat nu mai este obligat să satisfacă cererea, putând chiar
pune în libertate pe făptuitor. Acest termen nu va putea fi prelungit decât cu cel mult
încă 15 zile. Statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu
privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat. După
pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive se va transmite şi o copie a sentinţei
dată în cauza respectivă.
De asemenea, autorităţile judiciare române trebuie să realizeze examenul de
regularitate internaţională, spre a constata dacă între România şi statul solicitant
există norme convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia de reciprocitate, dacă
există vreun impediment în realizarea extrădării. Cererea şi actele privitoare la
extrădare în vederea judecăţii sau pentru executarea pedepsei sunt însoţite de
traduceri.
Astfel așa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare
prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală este următoarea: extrădarea activă și extrădarea pasivă.
Actuala lege care reglementează instituția extrădării face distincție între extrădarea
activă și extrădarea pasivă, în raport cu poziția României de stat solicitant sau stat
solicitat sau stat solicitat. 40
40
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p.107

19
Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)

Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa
Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că
Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate
a instanţei judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea. Astfel, extrădarea va fi
activă atunci când țara noastră va înainta o cerere de extrădare către un alt stat la
propunerea motivată a procurorului competent în faza de urmarire penală, iar în faza
de judecată sau de punere în executare a hotărârii la propunerea motivată a
președintelui instanței [Link] art. 661 s-a reglementat o procedură clară
de dare în urmărire internaţională.
Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a
pedepsei nu poate fi adus labîndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se
mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest
scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în
vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului.
Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin Mandatul de urmărire
internaţională în vederea extrădării trebuie să conţină toate elementele necesare
identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni digitale etc.), o
expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în
urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea
la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de
arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol,
ci şi de o altă structură în cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională,
dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificatăInstanţa de executare sau instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată,
are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului
de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi
notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea
va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. Instanţa se pronunţă prin
încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea
procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică, şi se
consemnează într-un registru special, pentru a se respecta confidenţialitatea
procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era deseori
încălcată de unele). Conform dispoziţiilor art. 67 alin. 4, încheierea poate fi atacată cu
recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de
cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui
dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. În
termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite
condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin
41
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.107 apud. Al Boroi, op. Cit.p.57

20
direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională. Potrivit
dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională are ca scop
verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile
tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în
baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel
să se constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate
pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional
aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor
art. 17 din lege;
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a
Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate
internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei
îl sesizează pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a
dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea
atacată.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge,
menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se
comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10).
Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice
eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care
constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de
extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei
competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare
potrivit tratatului internaţional aplicabil. Încheierea prin care se constată că sunt
întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei –
Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi cooperare
judiciară internaţională în materie penală.

Extrădarea pasivă

Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa

curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana
extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
În extrădării pasive , statul român primește o cerere de extrădare din partea unui stat
străin prin Ministerul Justitiei.42 În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant
este reprezenta de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România.
La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa,
cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.

42
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.107 apud ,I. Retca, Reglementarea
regimului extrădării în legislația română, Dreptul nr. 2/2005, p.165

21
 În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să
opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de
opunere la extrădare. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. 8, hotărârea asupra extrădării
poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana
extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau
la cererea ministrului justiţiei. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a
respins cererea de extrădare este suspensiv de executare.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este
suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest
provizoriu în vederea extrădării. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza
în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii
Europene, în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării,
aceasta fiind înlocuită cu procedura mandatului european de arestare.

Considerații finale

La nivelul Uniunii Europene, instituţia extrădării a constituit un subiect de

permanentă actualitate, chiar din momentul constituirii construcţiei unionale.
După cum se observă, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului au
prezentat extrădarea activă şi extrădarea pasivă în diferite modalităţi, determinate în
special de evoluţia juridică a instituţiei. Între aceste precizări există o serie de
deosebiri care însă nu sunt prea importante, definitorii fiind abordările realizate în
acord cu prevederile legale care reglementau instituţia extrădării în diferite perioade.
De-a lungul timpului, în viaţa internaţională s-au impus unele realităţi noi, s-a
constatat o intensificare a fenomenului infracţional la nivel european, mai ales o
anumită ofensivă a crimei organizate şi a terorismului care fac tot mai multe victime.
Aceste realităţi presupun colaborarea eficientă între autorităţile judiciare penru
realizarea unui spaţiu european de securitate juridică şi mai ales pentru judecarea în
cadrul unei jurisdicţii unice a infractorilor.
Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea probleme să
procedeze la o interpretare şi aplicare a normelor juridice internaţionale care privesc
direct sau tangenţial domeniul extrădării, şi desigur a legislaţiei naţionale. Câteva
reguli sunt deja de largă aplicaţie, universal recunoscute de sistemele juridice şi
practica aferentă.
Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara
respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de
a fi supusă altor tratamente inumane, degradante; extrădarea se admite şi se
practică în cazurile de piraterie marină şi aeriană, dar şi în cazurile de trafic de arme
sau stupefiante. În prezent, instituţia extrădării este reglementată prin convenţiile de
extrădare sau cele de asistenţă juridică încheiate de state în acest scop, prin
aplicarea principiului reciprocităţii, iar în absenţa acestora, prin convenţiile bilaterale
prin care se incriminează infracţiuni grave, precum şi prin legislaţia internă a fiecărui
stat.

22
 Extrădarea este o instituţie ce este reglementată prin norme de drept cuprinse
în convenţii bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie;
aceste norme apar ca şi consecinţă a teritorialităţii penale şi se bazează pe
colaborarea internaţională în ceea ce priveşte asistenţa juridică între state;
extrădarea fiind un atribut suveran al statului, acesta poate admite sau refuza
predarea persoanei a cărei extrădare se solicită.
Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă
juridică internaţională şi poate fi acordată numai în baza unei convenţii
internaţionale, în condiţiile legii sau pe bază de reciprocitate. Extrădarea este un act
bilateral, deoarece implică, pe de o parte, existenţa unei cereri de extrădare din
partea statului solicitant şi pe de altă parte, predarea extrădatului de către statul
solicitat.
S-au desprins următoarele trăsături, care pun în lumină aspectele specifice ale
instituţiei extrădării: act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state; act
jurisdicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana
extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal; act de asistenţă juridică
internaţională.
Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat caracter politic,
întrucât ea se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se
suveranitatea şi independenţa lor.
Extrădarea, după cum am prezentat pe parcursul lucrării, poate fi activă sau
pasivă, în funcţie de aspectele de fapt şi de drept care o caracterizează. Extrădarea
are aşadar o natură juridică mixtă; ea nu este un simplu act de asistenţă juridică, ci
este în acelaşi timp un act de suveranitate şi un act jurisdicţional definitoriu în cadrul
cooperării judiciare în materie penală.
Dispoziţiile examinate anterior referitoare la extrădarea pasivă şi extrădarea
activă se aplică în mod corespunzător, fără a se aduce însă atingere obligaţiilor
rezultate din aderarea la Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între
statele membre şi la Convenţia privind extrădarea între statele Uniunii Europene.

23
 Bibliografie

 Alexandru Boroi, Tratat de Cooperare judiciară în materie penală,

[Link], București, 2016.
 A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
 Costică Bulai, Manual de drept [Link] general, [Link]
Educațional, 2007
 Gheorghe V. Ivan.– „Extrădarea pasivă. Reflecţii”, în „Revista de Drept
Penal”, nr. 2/2007;
 Nicolae Lupulescu – „Extrădarea”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004
 Ilie Pascu – „Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.
 Paşca Viorel – „Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului”,
în „Revista Dreptul”, nr. 2/2007.
 Florin Răzvan Radu, Comentariu al instituţiei extrădării, publicat pe
website-ul Ministerrului Justiţiei, [Link], la adresa COOPERARE
JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ - EXTRĂDARE
 Rodica Mihaela Stănoiu – „Asistenţa juridică internaţională în materie
penală”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975.
 Florin Răzvan Radu, Legea nr. 302 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală - un pas important spre integrarea
României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii
Europene, Dreptul nr. 11/2004

Acte normative:
 Constituţia României;
 Codul penal al României;
 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006;
 Convenţia europeană de extrădare.

24