TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT CRAUL (LIBER)

Caracteristici principale ale procedeului de înot craul (liber)

Execuţia bătăii de picioare la procedeul craul trebuie să fie foarte eficientă, recomandându-se un
minim de bătăi pe lungime, fără ca viteza să fie influenţată, negativ. Viteza va fi menţinută
constant pe parcursul distanţei de înot. Braţele trebuie să execute mişcări rapide, coordonate cu
mişcarea capului şi a picioarelor. Poziţia corpului în apă.
Corpul înotătorului este întins pe suprafaţa apei, braţele se găsesc în prelungirea trunchiului,
capul va avea privirea înainte, fiind scufundat până la nivelul sprâncenelor, picioarele sunt
menţinute uşor sub apă, cât să asigure o bună plutire, umerii vor fi cât mai aproape de suprafaţa
apei, pentru a micşora rezistenţa la înaintare şi bazinul este uşor ridicat. Corpul cu suprafaţa apei
va forma un unghi de aproximativ 10 (vârful fiind la nivelul umerilor). Poziţia corpului la craul
de viteză diferă faţă de craul de fond.
Mişcarea braţelor. Aceasta prezintă 2 părţi distincte: vâslirea şi drumul aerian. Vâslirea sau faza
activă, propulsivă, cuprinde mai multe componente: intrarea braţului în apă şi prinderea apei,
tracţiunea, împingerea. Intrarea braţului în apă trebuie executată în faţa capului, mai precis între
mijlocul capului şi extremitatea umărului cu palma îndreptată diagonal spre în afară, degetul
mare fiind primul care atinge apa. Braţul alunecă, se întinde din umăr şi din cot, căutând să apuce
apa cât mai departe, pentru a efectua o tracţiune eficace. După ce mâna a pătruns în apă complet,
se presează palma în jos, întorcându-se spre noua direcţie prin rotirea antebraţului, cu o mişcare
de rotunjire, având palma în formă de căuş.
Tracţiunea. Odată apucarea apei executată, mâna se va mişca în jos şi apoi spre înăuntru, înspre
linia mediană a corpului. Tracţiunea durează până când palma şi cotul aflat pe aceeaşi linie au
ajuns în dreptul umărului şi se încheie în dreptul centrului general de greutate, braţul aflându-se
la un unghi de 900 faţă de corp şi un unghi, între braţ şi antebraţ, de cca 100-110 grade.
Tracţiunea se execută diferit în conformitate cu particularităţile anatomice şi funcţionale şi după
cum fiecare înotător şi-a însuşit bazele acestui procedeu tehnic. Unii efectuează mişcarea pe o
linie aproape dreaptă, sau cu cotul îndoit, alţii execută aşa-zisa „şerpuire” sau traiectorie
sinusoidală, descrisă mai sus la alte capitole. Marii înotători ai lumii duc mâna în şerpuire în
formă de „S” pe o traiectorie eliptică, pentru a întâlni mereu apă nemişcată (Figura 1).

Împingerea este a doua şi ultima fază propulsivă a mişcării. Palma braţului care a efectuat
vâslirea împinge apa spre în afară şi în sus, iar înapoi, spre acţiunea finală, până în dreptul
coapsei piciorului din aceeaşi parte. La ieşirea din apă, braţul va fi complet întins, cu palma
orientată în sus faţă de direcţie şi de mişcare, mâna iese din apă pe muchie cu degetul mic în sus.
Este de preferat revenirea mâinii la suprafaţă, cu cotul ridicat. Drumul aerian al braţelor (faza
nepropulsivă). Când umărul s-a ridicat din apă, va începe drumul aerian. Punctul maxim de
flexie va fi atunci când palma şi cotul ajung în dreptul umărului, mişcare uşurată de răsucirea
treptată a axei umerilor. Evitarea pendulărilor laterale se poate face printr-o ridicare accentuată a
cotului în sus cât mai aproape de umăr. După trecerea palmei şi cotului de linia umărului,
urmează răsucirea în sens contrar axei umerilor şi întinderea braţului înainte. Intrarea în apă se
face în următoarea ordine: palmă, antebraţ, braţ pe linia umărului, între mijlocul capului şi
extremitatea umărului. Viteza de aruncare a braţului înainte trebuie să fie continuă şi uniformă,
lucru dovedit de aplicarea legii inerţiei, care demonstrează că o mişcare încetinită necesită o
energie mult mai mare pentru a continua drumul cu viteza iniţială. Dacă mâna se aşază într-o
formă

adecvată, raportat la traiectoria pe apă, ea va putea servi ca propulsor, care împinge pe înotător
înainte. Cei mai mari înotători folosesc o coordonare continuă; un braţ trebuie să intre în apă,
înainte ca celălalt să-şi termine vâslitul sub apă. Mişcarea picioarelor are două faze: Faza activă.
Această mişcare se realizează din articulaţia coxofemurală, cu piciorul uşor îndoit din genunchi,
cu laba piciorului orientată spre interior. În ultima parte, se execută o lovire a apei printr-o
mişcare de biciuire a ei cu laba piciorului. Presiunea exercitată de apă obligă glezna să efectueze
o mişcare de hiperextensie. O mobilitate bună a articulaţiei gleznei ajută la o mişcare eficientă şi
economică. Faza pasivă. Ea reprezintă o mişcare pregătitoare, realizată prin ridicarea unui picior
de jos în sus, iar celălalt ducându-se întins înapoi, spărgând suprafaţa apei, călcâiul ieşind puţin
deasupra. Amplitudinea este relativ mică (Figura 2).

Coordonarea mişcărilor de braţe, picioare şi respiraţie Cea mai frecventă coordonare este aceea
cu 6 bătăi de picioare la un ciclu de braţe. Pe distanţe lungi, înotătorii folosesc 2 şi 4 bătăi de
picioare la un ciclu de braţe, acţiunea braţelor fiind mai puternică. Fiecare înotător îşi va forma
coordonarea în funcţie de calităţile sale individuale. O tehnică respiratorie perfectă nu va
influenţa poziţia corpului la un ciclu de braţe pe o singură parte sau la 3 braţe, pe ambele părţi.
Inspiraţia se efectuează la suprafaţa apei sau chiar sub orizontala ei, în valul, golul, depresiunea,
rezultată în dreptul feţei la înaintarea corpului prin apă. În momentul inspiraţiei, capul trebuie să
fie întors lateral, privirea orientată oblic, înainte şi în sus. Momentul bun pentru inspiraţie este
atunci când braţul se scoate afară din apă, umărul opus este răsucit pe axa sa spre apă, până la
momentul când acelaşi braţ, în drumul său aerian, ajunge în dreptul umerilor. Odată cu ducerea
braţului de la umăr înainte, axa umerilor se răsuceşte spre interior, faţa se scufundă în apă şi
începe faza de apnee şi expiraţie sau direct expiraţie pe nas şi gură. Expiraţia este mai lungă sau
mai scurtă, în funcţie de coordonarea pe care o alege înotătorul, o respiraţie la 2, 3, 4, 5 braţe.
Rotirea capului. În timpul înotului, înotătorii îşi rotesc continuu corpul în jurul axei
longitudinale. Ca timp, ei sunt mai mult pe părţile laterale, decât pe abdomen. Rotirea are
importanţă în menţinerea aliniamentului lateral al corpului şi pentru reducerea rezistenţei.
Înotătorul de craul trebuie să se rotească cu cel puţin 450 pe fiecare parte, pornind de la poziţia
plată, pe abdomen. Greşeli frecvente în execuţia tehnicii procedeului craul Greşeli în mişcarea
braţelor: – drumul aerian cu braţele întinse nu va permite o bună alunecare; – drumul braţului
încrucişat la umărul opus va crea oscilaţii mari ale întregului corp; – vâslirea cu braţul complet
întins sau exagerat îndoit, pe lângă corp, duce la frânare; – vâslirea foarte departe de linia
mediană a corpului va duce la o tracţiune ineficace; – răsucirea accentuată a corpului în timpul
tracţiunii va frâna înaintarea; – poziţia mult prea ridicată pe apă duce la o respiraţie ineficientă şi
lipsa alunecării; – poziţia mult prea scufundată în apă frânează înaintarea.

Greşeli în mişcarea picioarelor: – bătaia executată numai din genunchi va face ca înotătorul să
stea pe loc sau să meargă înapoi; – bătaia cu picioarele întinse şi menţinerea lor încordată (rigidă)
va avea ca efect o înaintare defectuoasă; – pedalajul exagerat, imitând mersul pe bicicletă,
frânează înaintarea; – bătaia picioarelor mult la suprafaţă va obosi sportivul, fără să obţină
înaintarea dorită, iar bătaia scufundată a picioarelor în adâncime modifică poziţia de plutire a
corpului; – împungerea apei cu labele întinse sau în exterior încordate duce la frânarea înaintării;
– bătaia unui picior pe verticală şi a celuilalt în lateral frânează înaintarea şi dereglează întreaga
coordonare; – ruperile de ritm în timpul bătăii picioarelor duc la întreruperea coordonării. Greşeli
în respiraţie: – inspiraţiile prelungite; – expiraţiile incomplete. Startul Starturile se execută în
conformitate cu regulamentul concursurilor de înot. În prezent, se execută un singur start. Până
în anul 1960, startul la craul, bras, fluture se executa cu balansarea braţelor. În anul 1970, startul
prezintă o nouă variantă, cu braţele plasate anterior corpului. Americanii îl perfecţionează
plasând braţele paralel cu membrele inferioare, executând un avânt scurt. Plecarea se execută de
pe blocul de start. La cele 4 procedee de înot, startul are aceleaşi elemente tehnice: – poziţia de
plecare; – împingerea (elanul, săritura); – drumul aerian (zborul); – intrarea în apă. Starturile se
deosebesc de la un procedeu la altul, prin modul de intrare în apă şi după mişcările specifice
efectuate sub apă. Scopul startului este acela de a câştiga teren cât mai mult, printr-o săritură mai
lungă, pentru a se obţine şi un timp mai bun. La craul există 2 modalităţi de efectuare: 1) startul
cu pendularea braţelor, utilizat actualmente mai mult pentru începători; 2) startul „grab” (în
engleză înseamnă „apucat”); i se mai spune şi „furat”, utilizat de avansaţi.
La primul semnal (fluier) al starterului, înotătorul se va urca pe partea dinapoi a blocstartului, în
poziţia stând sau puţin aplecat şi va efectua inspiraţii şi expiraţii profunde. La comanda „luaţi
locurile!”, înotătorul ia poziţia de plecare, la marginea dinspre apă a blocstartului, astfel: stând
aplecat înainte, cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, călcâiele orientate în exterior, prinde
cu toate degetele de la picioare marginea bazinului. În tehnica modernă a înotului de mare
performanţă, în ultimii ani, se utilizează cu succes şi startul cu elan pe un picior. Picioarele sunt
uşor flexate din genunchi şi mâinile apucă marginea blocstartului, iar capul este aplecat având
bîrbia în piept. Când înotătorii vor sta liniştiţi pe blocstarturi, se va da al treilea semnal, cel de
plecare, prin fluier sau pistol, după care sportivul va părăsi blocstartul. Elanul: După semnal,
înotătorul, având picioarele în uşoară flexie, împinge puternic în marginea blocstartului,
avântându-şi braţele înainte şi în sus, deasupra capului. Practic, efectuează o săritură puternică,
cât mai lungă, pe două picioare, un plonjon. Drumul aerian sau zborul În prima jumătate a
zborului, înotătorul priveşte peste mâini, înainte, având corpul întins. Traiectoria în arc de cerc,
pe care o descrie corpul înotătorului prin aer, este dirijată de mişcarea capului, care coboară între
braţe pregătind intrarea în apă. Plonjarea în arc de cerc permite înotătorului să zboare pe
deasupra apei cât mai departe. Intrarea în apă: Corpul înotătorului trebuie să fie perfect întins,
sub un unghi cât mai ascuţit faţă de orizontala apei, pentru a intra în apă fără a produce valuri sau
turbulenţă în jurul său. De obicei, se spune că trebuie să intre întreg corpul prin aceeaşi spărtură
în apă. Regulamentul prevede că, după startul greşit, înotătorul este eliminat din concurs. Greşeli
frecvente la start în procedeul de înot craul: – intrarea în apă în poziţie frântă-echer; – atingerea
suprafeţei apei în poziţie orizontală; – poziţia picioarelor în aer îndoite; – plonjonul prea adânc în
apă; – lipsa de alunecare pe sub apă. Întoarcerile Se vor efectua conform regulamentului de înot
pentru fiecare procedeu.

Scopul acestora este următorul: – să fie executată într-un timp cât mai scurt; – să nu modifice
ritmul de înot al înotătorului; – să nu împiedice o bună respiraţie; – să permită o bună împingere
de la peretele bazinului; – să nu fie executată prea adânc în apă. Întoarcerea în procedeul craul se
execută atingând peretele bazinului cu orice parte a corpului, fie cu o mână sau numai cu
picioarele. Întoarcerea presupune următoarele momente: a) atacul peretelui; b) întoarcerea
propriu-zisă; c) împingerea de la perete; d) lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă: La craul se
utilizează următoarele întoarceri: 1) Întoarcerea laterală, simplă pe o parte Atacul peretelui.
Înotătorul atinge peretele bazinului cu braţul de atac întins aproape de nivelul apei, celălalt braţ
este menţinut în faza de împingere. Braţul de atac, apropiindu-se de perete, se flexează.
Întoarcerea propriu-zisă Corpul se va ghemui uşor spre lateral, răsucind bazinul spre braţul de
atac, fixând tălpile picioarelor de perete. Înotătorul va efectua o inspiraţie profundă. Împingerea
de la perete şi alunecarea Împingerea se va efectua energic. Braţul de atac va reveni lângă cel de
sprijin, corpul alunecă având pieptul paralel cu fundul bazinului. Lucru sub apă şi ieşirea la
suprafaţă În timpul alunecării, braţele sunt întinse sub apă, iar picioarele execută mişcarea
alternativă sub apă. După prima vâslire, corpul iese la suprafaţă. Întoarcerea descrisă mai sus este
utilizată de înotătorii începători, mai ales în probele pe distanţe lungi. 2) Întoarcerea prin
răsturnare înainte (flip) (Figura 3)

Atacul peretelui se va face asemănător, ca la întoarcerea simplă, fără a atinge peretele cu mâna.
Întoarcerea propriu-zisă Înotătorul se apropie de peretele bazinului, fără să reducă viteza. Braţul
de atac va executa o vâslire puternică, o dată cu ducerea capului cu bărbia în piept (după ce, cu
privirea, a apreciat distanţa care îl separă de zid), execută răsturnarea înainte, peste cap. Aceasta
se continuă cu o jumătate de înşurubare (900), după ce picioarele au trecut de poziţia lor
perpendiculară pe apă. Se continuă cu aşezarea tălpilor cu vârfurile apropiate în poziţie laterală,
perpendiculare pe peretele bazinului, cu picioarele îndoite. Împingerea de la perete Împingerea se
va efectua cu întinderea picioarelor, continuând înşurubarea pentru a reveni pe piept, în poziţia
de alunecare. Lucru sub apă şi ieşirea la suprafaţă va fi executată la fel ca la întoarcerea simplă.
Greşeli frecvente la întoarcerile în procedeul de înot craul Întoarcerea laterală simplă: – atacul
peretelui prea aproape, cu braţul îndoit; – atacul peretelui prin ridicarea mult peste apă; –
gruparea picioarelor fără răsucire laterală; – revenirea sub apă în poziţie pe spate; – aşezarea pe
perete a unui singur picior (talpă); – împingerea cu picioarele mult prea depărtate; – efectuarea
întoarcerii cu capul mult sub apă; – lipsa alunecării după împingere. Toate aceste greşeli vor
duce la nerealizarea întoarcerii corecte, ceea ce duce la pierderea unor secunde importante în
timpul competiţiei. Greşeli la întoarcerea prin răsturnare înainte sau flip: – lipsa de apreciere
corectă a distanţei faţă de perete; – efectuarea răsturnării prea adânc în apă; – reducerea vitezei o
dată cu apropierea de perete; – înşurubarea de 900 nu se face înainte ca picioarele să atingă
peretele; – revenirea după întoarcere în poziţia pe spate; – lipsa unei împingeri eficiente cu
picioarele. Precizări din regulament legate de cursa înotătorului în timpul competiţiei Înotătorul
este obligat să parcurgă şi să termine proba în culoarul său, care i-a fost repartizat şi în care a luat
startul
– Dacă se constată că a pătruns neintenţionat pe alt culoar şi nu şi-a stânjenit adversarii, nu va fi
descalificat dacă revine înapoi pe culoarul lui imediat. La procedeul de înot bras i se permite să
facă o scufundare şi să treacă pe culoarul lui. Când mai mulţi înotători pătrund pe culoarul unuia,
arbitrul general permite celui jenat repetarea cursei. – Dacă un înotător se opreşte din cursă, se
sprijină pe fundul bazinului sau pe frânghia culoarului, fără a stânjeni adversarul şi apoi reia
cursa, nu va fi descalificat (dacă merge pe fundul bazinului sau se trage de culoar, va fi
descalificat). – La proba de ştafetă, în cazul în care un concurent a plecat înainte ca cel din apă să
fi atins peretele bazinului, nu va fi descalificat dacă, sesizând greşeala, se întoarce şi pleacă din
nou, numai prin împingerea din apă, de la peretele bazinului (fără să iasă din apă). – Întreaga
echipă de ştafetă este descalificată dacă unul din ei sare mai repede în apă, înainte ca cel ce
termină cursa să atingă peretele bazinului.
B. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT BRAS

Acest procedeu de înot este cunoscut încă din antichitate. Mişcările lui apar pe fresce, obiecte de
artă, iar pe un papirus egiptean s-au găsit urme din anul 3400 î.e.n. Probele de înot bras au fost
introduse în programul J.O. în anul 1904, la Saint-Louis. Sportivii utilizau mişcarea braţelor cu
traiectorii largi, fără momentul de alunecare. J. Olimpice din anul 1924 de la Paris aduc
îmbunătăţiri în tehnica tracţiunii de braţe, care s-a executat mai în adâncime, având braţele
aproape întinse. J. Olimpice din anii 1932, de la Los Angeles, şi din 1936, de la Berlin vor aduce
ca noutate accentuarea vâslirii cu braţele îndoite, mărind frecvenţa lor. În jurul anilor 1935,
brasiştii duc braţele pe deasupra apei, dând naştere ulterior unui nou procedeu de înot, numit
fluture. La J. Olimpice din anul 1952, de la Helsinki, înotătorii japonezi înoată bras pe sub apă.
Acesta a fost preluat de către sovietici, răspândindu-se rapid în toată lumea. Congresul FINA,
ţinut în anul 1957, interzice înotul bras pe sub apă în întrecerile oficiale, considerându-l dăunător
sănătăţii. Acest procedeu este astăzi bine definit de regulament, pe sub apă acceptându-se doar
un ciclu de braţe şi picioare după start şi întoarceri. Dintre procedeele de concurs, înotul bras este
cel mai puţin rapid. El a evoluat ca tehnică pe parcursul anilor, punându-se accentul pe acţiunea
braţelor şi perfecţionarea împingerii cu picioarele, în mod mai evident. Astăzi în tehnica acestui
procedeu există 2 tendinţe: 1. Un procedeu bras cu imitarea poziţiei pe apă de la înotul fluture,
care implică ridicarea umerilor în sus şi înainte, în timpul executării mişcării spre înăuntru a
braţelor, capul fiind mult deasupra apei, inspirându-se în timpul porţiunii finale a mişcării spre
înăuntru a braţelor şi a primei părţi a revenirii. În timp ce braţele sunt extinse înainte, capul
revine în apă. Acest procedeu este superior poziţiei orizontale, mărind mult propulsia, reducând
în acelaşi timp rezistenţa la înaintare. 2. Stilul american tradiţional, care este caracterizat de o
poziţie orizontală a corpului, bazinul menţinându-se la suprafaţa apei sau aproape de aceasta,
umerii fiind în apă pe parcursul întregului ciclu de vâslire. Poziţia corpului prezintă 2 aspecte: a.
În timpul fazei propulsive a mişcării, corpul trebuie să aibă o poziţie hidrodinamică, iar când se
realizează inspiraţia, corpul va forma cu apa un unghi cât mai mic, apa ajungând până sub bărbie.
b. În momentul alunecării, corpul trebuie să plutească perfect întins, fără oscilaţii pe orizontală
sau verticală, capul scufundându-se până la nivelul frunţii. Caracteristici principale pentru
procedeul de înot bras modern - Tracţiunea braţelor prezintă forma unei inimi întoarse. Mişcările
sunt ciclice, simultane şi simetrice, executate numai pe sub apă. Vâslirea prinde apa pentru a o
trimite circular – accelerat în regiunea superioară a trunchiului. Inspiraţia este întârziată şi urmată
de o „plonjare” energică cu capul şi braţele întinse în alunecare. - Mişcările de picioare execută
vâsliri circulare eliptice, simultane şi simetrice. - În momentul respiraţiei, capul se înalţă la
terminarea rotirii spre interior a braţelor şi se scufundă după terminarea revenirii braţelor. În
acţiunea braţelor există 2 faze: activă şi de tracţiune. La acest procedeu nu există un drum aerian
al braţelor, întreaga mişcare desfăşurându-se sub suprafaţa apei (Figura 4).

Faza activă. Mişcarea braţelor începe spre în afară, fiind întinse la o adâncime de 15-20 cm sub
apă. Ele se depărtează lateral până în dreptul umerilor, iar palmele vor fi orientate în afară şi
înapoi în formă de cupă. Apucarea apei este făcută prin înclinarea palmelor uşor în jos şi prin
schimbarea direcţiei mâinilor, dinspre în afară spre în jos. Faza de tracţiune. Braţele încep să se
flexeze, direcţia mâinilor se va schimba dinspre în afară spre interior, coatele se strâng sub piept,
moment în care capul şi umerii se vor ridica în sus şi înainte pentru a respira. Mişcarea mâinilor
în sus coboară bazinul, iar gambele încep să se flexeze. Când mâinile se apropie una cu alta,
înotătorul întrerupe presiunea asupra apei, impulsul acţiunii ducându-le la suprafaţă, capul şi
umerii revenind la poziţia orizontală pe apă. Mişcarea picioarelor cuprinde 2 faze (Figura 5):
Faza pregătitoare, în care picioarele întinse se vor aduce depărtate până la lăţimea umerilor, se
vor flexa gambele pe coapse, călcâiele pe şezută, genunchii fiind uşor apropiaţi, iar labele vor fi
depărtate mai mult decât lăţimea umerilor. Înaintea împingerii puternice înapoi, labele se vor
orienta cu călcâiele perpendiculare pe direcţia de înaintare, cu vârfurile spre exterior. Această
fază se încheie pe punctul maxim de flexie, cu orientarea spre lateral.
Faza activă. Cu picioarele îndoite şi călcâiele apropiate de fese se începe mişcarea circulară,
spre în afară a labelor picioarelor, împingând în jos şi spre înăuntru până când se vor apropia
extinse, în poziţie hidrodinamică. Dacă bătaia picioarelor este executată corect, atunci
împingerea spre în jos şi înăuntru a labelor picioarelor va face ca bazinul să se ridice într-o
acţiune ca la fluture. Coordonarea dintre acţiunea braţelor cu cea a picioarelor şi cu respiraţia
Un ciclu de braţe corespunde unei împingeri cu picioarele. Braţele încep vâslirea când picioarele
sunt încă întinse şi apropiate, iar corpul pluteşte întins pe suprafaţa apei. În timpul fazelor de
tracţiune a braţelor, picioarele se strâng, capul se ridică pentru inspiraţie, bazinul coboară puţin
sub nivelul apei. Expiraţia începe în timpul întinderii braţelor înainte şi al împingerii în picioare.
Greşeli frecvente în execuţia mişcărilor în procedeul de înot bras La poziţia corpului: –
scufundarea accentuată a corpului determină o rezistenţă mai mare la înaintare; – oscilaţiile pe
verticală sau orizontală aduc modificări în tehnica tracţiunii de braţe, deci o propulsie mai slabă
şi o frânare accentuată la înaintare.
În mişcarea braţelor: – vâslirea mult prea laterală, în afară, are ca efect „mângâierea apei”, lipsa
de tracţiune eficientă; – îndoirea cotelor departe de corp frânează înaintarea; – mişcarea braţelor
ca la înotul „câinească”, pe linia mediană are ca efect tracţiunea pe loc, frânarea înaintării şi
producerea de valuri în faţa pieptului; – tracţiunea braţelor prea scufundată jos, în loc de
înăuntru, frânează înaintarea şi dereglează coordonarea cu mişcarea de picioare; – ducerea
braţelor înainte, depărtate între ele şi cu coatele îndoite va scădea eficienţa alunecării şi a
tracţiunii; – lipsa poziţiei aerodinamice frânează mult mişcarea braţelor şi a picioarelor. În
mişcarea picioarelor: – asimetria mişcării de picioare duce la pierderea echilibrului corect pe apă;
– flexia accentuată a coapsei pe abdomen duce la o frânare foarte puternică a înaintării; –
menţinerea labelor picioarelor în interior micşorează execuţia propulsiei cu picioarele; –
depărtarea exagerată a picioarelor în momentul final al împingerii diminuează alunecarea; –
scoaterea tălpilor la suprafaţă frânează înaintarea, picioarelor lovind în gol. Greşeli de
coordonare: – mişcarea braţelor mult prea întârziată faţă de picioare; – menţinerea permanentă a
capului sus, peste nivelul apei; – inspiraţii şi expiraţii prea rapide sau insuficiente. Startul La
acest procedeu, startul se ia de pe blocul de start. Poziţia de plecare, elanul, zborul sunt
asemănătoare cu cele descrise la startul de craul. Intrarea în apă se face la o adâncime mai mare,
pentru a se permite efectuarea mişcărilor pe sub apă. Conform regulamentului, înotătorul are
voie să efectueze pe sub apă un ciclu complet de braţe şi picioare, al doilea ciclu de braţe trebuie
obligatoriu finalizat cu ieşirea pentru inspiraţie. Sub apă mişcările sunt următoarele: După
intrarea în apă, începe momentul de alunecare prin apă cu braţele paralele şi întinse înainte. Spre
finalul alunecării începe vâslirea cu braţele, continuată până la apropierea coatelor de piept; de
aici palmele nu se duc înainte spre suprafaţa apei apropiate, ci vor împinge de-a lungul corpului
pe sub apă, până la întinderea lor completă. După terminarea împingerii, braţele se îndoaie mult
prin faţa corpului spre în sus, depăşind nivelul umerilor, apropiindu-se întinse înainte. Picioarele
executau un ciclu complet. După terminarea mişcării de picioare începe al doilea ciclu de braţe
cu ieşirea la suprafaţă. Greşeli frecvente la start în procedeul bras: – intrarea în apă prea adânc
sau prea la suprafaţă; – mişcările obligatorii sub apă nu sunt efectuate, vâslirea este prea lungă
sau alunecarea nu se mai efectuează. Greşelile pentru faza de zbor sunt asemănătoare ca la startul
de craul. Întoarcerea Înotătorul atacă peretele bazinului cu amândouă braţele întinse, cu palmele
în acelaşi timp, nu şi la acelaşi nivel, dar obligatoriu menţionând umerii paraleli cu suprafaţa
apei. După acest moment, ridică trunchiul, uşurând astfel inspiraţia, se răsuceşte şi se scufundă.
O dată cu răsucirea îşi ghemuieşte picioarele, fixând tălpile pe perete, va împinge puternic
alunecând, după care efectuează un ciclu complet de braţe şi picioare pe sub apă, la fel ca la start.
Greşeli frecvente la întoarcerea procedeului înot bras: – lipsa unei respiraţii corecte înainte de
intrarea în întoarcere; – ieşirea mult din apă în timpul întoarcerii; – propulsarea prea la suprafaţă;
– atingerea marginii bazinului cu o singură mână; – aruncarea pe sus, pe deasupra apei, a
ambelor braţe; – lipsa de coordonare a mişcărilor sub apă. Precizări din regulamentul FINA cu
privire la procedeul de înot bras 1. De la începutul primei mişcări de braţe după start şi
întoarceri, corpul trebuie menţinut continuu cu pieptul pe apă şi cu umerii paraleli cu linia apei.
2. Toate mişcările de braţe vor fi simultane şi vor fi executate în acelaşi plan orizontal, fără
mişcări alternative. 3. Mâinile trebuie întinse înainte împreună, de la piept şi apoi readuse la
piept, peste, la sau sub suprafaţa apei. Cu excepţia startului şi a întoarcerilor, mâinile nu vor
depăşi linia şoldului la mişcarea spre înapoi. 4. Toate mişcările de picioare bras vor fi simultane
şi se vor executa în acelaşi plan orizontal, fără mişcări alternative.
5. Labele picioarelor trebuie să fie întoarse în afară la faza propulsivă. Mişcările forfecate, în
formă de „mişcare fluturată” sau delfin nu sunt permise. Spargerea suprafeţei apei cu laba
piciorului este permisă, în afară de cazul când este urmată de o mişcare în jos de delfin. 6. La
fiecare întoarcere şi la sosire, atingerea peretelui se face cu ambele mâini simultan, la, deasupra
sau sub suprafaţa apei. Umerii trebuie să rămână orizontali cu suprafaţa apei, până în momentul
atingerii. Capul poate fi scufundat după ultima tracţiune de braţe înainte de întoarcere, cu
condiţia ca el să fi spart suprafaţa apei într-un anume punct pe parcursul ultimei tracţiuni
complete sau incomplete care a precedat atingerea peretelui. 7. În tot timpul unui ciclu complet
de braţe şi al unei mişcări de picioare, o parte a capului înotătorului va trebui să spargă suprafaţa
apei, cu excepţia momentului de după start şi după fiecare întoarcere, când înotătorul poate face
o mişcare completă de braţe (depăşind linia şoldurilor) şi o mişcare de picioare, cu scufundare
completă. Capul trebuie să spargă suprafaţa apei înaintea executării celei de a doua mişcări de
braţe.

C. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT SPATE

Procedeul de înot spate a fost introdus la J. Olimpice din anul 1900 de la Paris, pentru prima oară
ca probă de concurs, înotându-se pe spate, cu mişcarea picioarelor ca la procedeul bras. Acest
mod de a înota s-a menţinut şi la J. Olimpice din 1904 de la Saint Louis şi 1908 de la Londra.
Până în anul 1912, s-a înotat bras pe spate şi trudjen pe spate. La J. Olimpice din 1912, de la
Stockholm, americanul W. Hebner a câştigat proba de 100 m spate cu timpul de, 1'24'', folosind
un pedalaj al mişcărilor de picioare, având genunchii mult deasupra apei. La J. Olimpice din anul
1924, de la Paris, înotătorii hawaieni obţin timpi superiori (1'15''2) în aceeaşi probă,
perfecţionând tot mişcarea de picioare. La J. Olimpice din 1932, de la Los Angeles, înotătorii
înlocuiesc vechiul pedalaj cu mişcarea de picioare din zilele noastre. Ei aduc îmbunătăţiri în
mişcarea braţelor, observându-se o alunecare pe ele. J. Olimpice din anul 1936, de la Berlin, au
ca vedetă pe celebrul american Kieffer A., care va executa vâsliri mai adânci cu braţele, iar
poziţia sa pe apă fiind mult aproape de orizontală.

Fostul campion european Georges Vallery, în anul 1948, obţine un timp superior (1'07''6),
introducând vâslirea cu braţele îndoite. La întrecerile olimpice din anul 1956 (Melbourne),
înotătorii îmbunătăţesc tehnica lucrului braţelor în apă, prin efectuarea unei mişcări în val cu
palma, continuând împingerea până dincolo de nivelul şoldurilor. Ca îmbunătăţiri în tehnica
înotului pe spate, menţionăm: rotarea din umăr, care a făcut ca traiectoria de vâslire să capete un
contur sinusoid, un „S” culcat; bătăile de picioare s-au modificat de la un ciclu de braţe cu 6
bătăi de picioare, la un ciclu de braţe cu 4 bătăi, tehnică folosită de către înotătorii americani.
Contribuţia însemnată în perfecţionarea tehnicii înotului pe spate au adus-o înotătorii americani,
olandezi, germani, maghiari şi chinezi, ceea ce a dus şi la creşterea performanţelor lor. La noi în
ţară, rezultate deosebite au avut Maria Both, locul 9 la Jocurilor Olimpice din 1956, de la
Melbourne, Cristina Balaban, locul III la Campionatele europene din 1966 şi învingătoare la
mica Olimpiadă de la Bremen, din 1967. Printre cele mai bune specialiste ale ţării s-au situat
Carmen Bunaciu, locul III la Campionatul Mondial, şi Anca Pătrăşcanu, locul III la Jocurile
Olimpice în anul 1984, la Los Angeles. În prezent, Diana Mocanu este cea mai bună înotătoare,
care la vârsta de 16 ani a devenit dublă campioană Olimpică la Jocurile Olimpice din Australia
(Sydney) 2000, în probele de 100 şi 200 m spate. Caracteristici principale ale procedeului de înot
spate – Mişcarea braţelor este ciclică alternativă, simetrică, vâslirea sinusoidală în „val”
executându-se energic. – Picioarele execută pendulări alternative, active de regulă în ambele
sensuri. Genunchii nu sparg oglinda apei. Şoldurile menţin o poziţie ridicată. Înotul pe spate are
utilitate în înotul aplicativ, pentru transportarea obiectelor uşoare, precum şi pentru transportarea
salvaţilor de la înec. Poziţia corpului Spre deosebire de celelalte procedee de înot, la spate corpul
pluteşte cu faţa în sus, având bazinul, pieptul cât mai aproape de suprafaţa apei. Capul este în apă
până la nivelul urechilor, cu bărbia orientată spre piept. Acţiunea braţelor (Figura 7)

Mişcarea braţelor, ca şi la procedeul de înot craul, este alternativă, având o fază acvatică şi una
aeriană. a. Faza acvatică cuprinde: 1. alunecarea şi prinderea (apucarea apei) 2. tracţiunea 3.
împingerea 1. Alunecarea şi prinderea. Intrarea braţelor în apă se face înaintea capului şi în
continuarea umerilor, fiind complet întinse (ora 11 sau 12). După intrarea în apă, mâna se duce
înainte, în jos şi în afară, în timp ce palma se roteşte în jos, umerii, şoldurile şi picioarele se vor
răsuci spre braţul care se mişcă spre în jos. 2. Tracţiunea. Atunci când mâna trece prin punctul
cel mai adânc, palma execută o rotire spre în sus, înăuntru şi înapoi, pe o traiectorie sinusoidală,
până când braţul este flexat la aproape 900. Tracţiunea durează până când cotul ajunge la linia
umerilor. 3. Împingerea este ultimă fază, când mâna se apropie de suprafaţă, palma continuă
drumul spre înapoi în jos pe lângă coapsă, asigurând astfel o poziţia înaltă a corpului. Braţul se
scoate din apă întins pe muchie. b. Faza aeriană. Braţul va fi scos din apă întins cu degetul mare
înainte, îndreptat în aer prin faţa corpului. Când braţul întins ajunge în dreptul umerilor, se face o
răsucire din umăr, o jumătate de rotaţie, pentru a orienta braţul cu palma rotită spre exterior, spre
apă.
Mişcarea picioarelor 1. faza activă Mişcarea activă se execută de jos în sus din articulaţia
coxofemurală. În ridicare, genunchiul se întinde treptat, zvârlind laba piciorului cu vârful în sus,
orientat spre interior şi spărgând suprafaţa apei. 2. faza pasivă Mişcarea pasivă se execută de sus
în jos. Piciorul coboară întins relaxat, iar spre sfârşitul mişcării genunchiului se îndoaie pentru a
pregăti mişcarea inversă. Coordonarea mişcărilor de braţe cu cea de picioare.
Coordonarea obişnuită este de 6 bătăi de picioare la un ciclu de braţe
Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare cu respiraţia. Inspiraţia se efectuează pe gură, în
timpul drumului aerian al unui braţ, iar expiraţia are loc în timpul vâslirii aceluiaşi braţ. În
general înotătorii folosesc o respiraţie la un ciclu de braţe.

Greşeli în execuţia tehnicii procedeului de înot spate Greşeli în poziţia corpului în apă – Poziţia
prea înaltă sau prea scufundată în apă are ca urmare frânarea înaintării. – Poziţia îndoită a
corpului în apă (echer). – Capul şi umerii foarte ridicaţi sau foarte scufundaţi. Greşeli de braţe –
Intrarea braţului în apă prea îndoit sau prea întins duce la dezechilibru sau la tracţiuni ineficace
ale braţelor. – Plescăirea apei prin orientarea palmei în sus. – Tracţiunea cu braţul întins sau mult
în lateral. – Finalizarea cu braţul întins sau mult în lateral. – Finalizarea împingerii cu mâinile în
sus şi nu în jos. – Lipsa coordonării între braţe. Greşeli în mişcarea picioarelor – Ridicarea
genunchilor deasupra apei prin flexia exagerată a coapsei pe abdomen. – Menţinerea picioarelor
încordate şi întinse. – Orientarea labelor picioarelor în exterior. – - Târârea picioarelor prin apă.
Greşeli de coordonare – Călărirea apei, datorită lipsei de coordonare între mişcarea de braţe şi
cea de picioare. – Mai puţine bătăi de picioare. – Balansarea laterală a întregului corp, având
oscilaţii puternice, picioarele bătând numai lateral. Startul În tehnica de înot spate, startul se ia
din apă. Poziţia de plecare La primul semnal de start, înotătorul intră în apă, aşezându-se ghemuit
cu faţa la blocul de start, ţinându-se cu mâinile de mânerele acestuia. Picioarele îndoite cu
genunchii la piept se aşază cu tălpile asimetric pe perete sub suprafaţa apei.

La comanda „luaţi locurile”, se execută o tragere în braţe, apropiind pieptul de perete. Capul va
fi aplecat, iar şoldurile vor fi afară din apă. Zborul La semnalul de plecare al startului (pocnet de
pistol sau fluier), înotătorul împinge puternic cu picioarele în peretele bazinului, spre înapoi şi se
avântă pe spate, energic, peste apă, cu corpul arcuit în extensie, aruncând braţele prin lateral în
sus. Poziţia capului, tras pe spate, imprimă traiectoria corpului peste apă. Intrarea în apă se
execută cu corpul într-o poziţie hidrodinamică în uşoară extensie. Înotătorul îşi îndreaptă poziţia
capului, continuând alunecarea. Ordinea de intrare în apă este braţe, cap, corp, picioare. Drumul
prin apă Sub apă, înotătorul are voie să efectueze mai multe mişcări ondulatorii şi simultane cu
picioarele. O dată cu oprirea acestor mişcări, se va efectua o vâslire coordonată, cu aducerea
bărbiei în piept, corpul fiind redus la suprafaţă. Greşeli frecvente la start – Poziţie greşită la
plecare prin menţinerea braţelor întinse. – Târârea picioarelor prin apă în timpul plonjării. –
Atingerea apei în poziţie orizontală pe spate. – Aruncarea capului înapoi cu întârziere. – Lipsa
arcuirii corpului prin apă. – Căderea în poziţie frântă în apă. – Lipsa alunecării pe sub apă.
Întoarcerile La probele de înot pe spate, regulamentul întrecerilor, până nu de mult, obliga
înotătorul să atingă peretele bazinului cu mâna, în poziţia culcat pe spate. La sosire, sau în
momentul întoarcerii, concurentul nu avea voie să se întoarcă pe piept, înainte de a atinge
peretele bazinului. În prezent, regulamentul permite înotătorilor să atingă bazinul, la întoarceri,
cu mâinile sau picioarele, exact ca la întoarcerile de craul, cu unele restricţii specifice acestui
procedeu. De-a lungul anilor, s-au executat mai multe tipuri de întoarceri, printre care
menţionăm: 1. Întoarcerea prin pivotare laterală (farfurie), care se menţine şi astăzi pentru
grupele de începători. La aceasta există varianta Naber. 2. Întoarcerea prin semirostogolire,

3. Întoarcerea prin rostogolire înapoi „Kiffer”. 4. Întoarcerea prin răsturnare înainte „flip” ca şi la
procedeul craul. Descrierea întoarcerii simple (farfurie) Atacul peretelui Peretele bazinului se
atinge cu palma mâinii avansate, celălalt braţ fiind lângă coapsă pentru sprijin. Atingerea
peretelui se face, la nivelul apei, cu palma orientată în sus. Întoarcerea propriu-zisă se execută în
plan orizontal. Picioarele se îndoaie şi se flexează pe abdomen, efectuându-se o pivotare laterală
pe partea braţului de atac, aşezându-se tălpile pe perete. Împingerea. În poziţia de împingere,
înotătorul se va găsi cu faţa în sus, cu braţele întinse, având picioarele îndoite. Corpul prin
împingere se va întinde, urmând alunecarea pe sub apă, unde regulamentul îi permite să
efectueze şi mişcări de picioare, ca la procedeul de înot fluture, după care va putea ieşi la
suprafaţă. Întoarcerea prin răsturnare înainte (flip) ca şi la procedeul craul Din poziţia de înot pe
spate la o distanţă de un braţ de marginea bazinului, înotătorul va executa o singură tracţiune de
braţ ca la craul, trăgând puternic în jos, culcând capul după braţ, fără să atingă peretele bazinului
cu el. Înotătorul se va întoarce complet pe piept, începând răsturnarea înainte, pe timpul
răsturnării braţele contribuie la efectuarea rotaţiei printr-o vâslire simultană, executată sub apă la
nivelul umerilor. Răsturnarea se încheie când înotătorul a ajuns sub apă cu faţa în sus, cu
picioarele îndoite, având tălpile sprijinite de perete. Împingerea în peretele bazinului cu
amândouă picioarele se efectuează puternic, după care va urma alunecarea pe sub apă cu braţele
întinse înainte. Se vor executa mişcări ondulatorii de picioare pe sub apă şi prima vâslire cu un
băţ. Greşeli frecvente la întoarceri 1. Întoarcerea simplă – Aprecierea greşită a distanţei de
perete. – Întârzierea în strângerea picioarelor la piept. – Dezechilibrări ale corpului în timpul
pivotării. – Aşezarea tălpilor pe peretele bazinului peste apă, sau mult sub apă. – Lipsa unei
alunecări bune datorate slabei împingeri de la perete sau a menţinerii braţelor îndoite. Greşeli
frecvente la întoarcerea prin răsturnare înainte – flip – Lipsa vitezei de apropiere spre capătul
bazinului. – Aprecierea greşită a distanţei faţă de peretele bazinului.

– Dezechilibrări în timpul întoarcerii. – Executarea mai multor mişcări de braţe craul, în

momentul atacului cu braţul avansat. – Răsturnarea mult prea adâncă în apă. – Revenirea din
răsturnare cu faţa în jos, ca şi la craul. – Lipsa unei împingeri eficiente a picioarelor în marginea
bazinului. Precizări legate de regulamentul de concurs cu privire la procedeul de înot spate 1.
Înotătorii, în momentul startului, stau în apă cu faţa spre perete cu mâinile prinse pe mânerele de
start. Picioarele, inclusiv degetele, trebuie să fie aşezate sub suprafaţa apei. Este interzis să se
sprijine picioarele în sau pe marginea „sparge valului”. 2. La semnalul de start şi în momentul
executării întoarcerii, sportivul trebuie să se împingă de la perete şi să înoate pe spate pe tot
parcursul cursei. El trebuie să fie pe spate tot timpul, cu excepţia momentului de execuţie a
întoarcerii. Poziţia normală pe spate poate include o mişcare de răsucire a corpului în jurul axei
longitudinale, răsucire care să nu depăşească 90 de grade, faţă de orizontala apei. Poziţia capului
nu interesează. Excepţie de la această regulă face întoarcerea în procedeul spate, când este
permisă orice deviere de la poziţia normală pe spate, pentru efectuarea unei acţiuni de întoarcere
cursivă. 3. O parte a corpului înotătorului trebuie să spargă în permanenţă suprafaţa apei, cu
excepţia întoarcerii şi a distanţei de maxim 15 m după start sau întoarceri, când îi este permisă
imersiunea completă, dar după această distanţă, capul trebuie să se afle la suprafaţă. 4. În timpul
întoarcerii, este permis înotătorului să se răstoarne trecând prin plan vertical, dar el trebuie să se
reîntoarcă pe spate înaintea desprinderii de peretele bazinului. În timpul întoarcerii şi până la
desprinderea de perete, o parte a corpului înotătorului trebuie să atingă peretele bazinului. 5. La
sosire, înotătorul trebuie să atingă peretele cât încă se găseşte în poziţie normală pe spate.

D. TEHNICA PROCEDEULUI DE ÎNOT FLUTURE

În competiţiile oficiale, este cel mai nou procedeu. În anul 1935, s-a înotat fluture cu mişcarea de
picioare bras. Primul înotător care a înotat în acest fel a fost americanul Jack Sieg. Procedeul nu
a fost omologat. Fiind un procedeu obositor, a avut puţini adepţi. Înotătorii de „bras” îl utilizează
cel mai mult. S-a înotat fluture cu mişcarea de picioare bras, la Jocurile Olimpice din anul 1948,
de la Londra, şi la Jocurile Olimpice din 1952, de la Stockholm. În anul 1953, acest procedeu a
fost omologat, înotându-se cu braţele fluture şi mişcarea de picioare asemănătoare delfinului.
Primul înotător de delfin a fost Gyorgy Tumpek (Ungaria) care a stabilit şi recordul mondial. El
executa 2-3 ondulări la un ciclu de braţe Maghiarul Tumpek a executat mişcarea picioarelor
delfin, urmare a faptului că-i lipsea laba unui picior. La Jocurile Olimpice din Melbourne (1956),
toţi participanţii în probele de fluture au înotat delfin. Acest procedeu a devenit astfel al doilea
procedeu de viteză. Contribuţii în dezvoltarea tehnicii procedeului fluture au adus înotătorii
australieni, germani, americani, japonezi, ruşi. Americanul Mark Spitz a accentuat rolul tracţiunii
braţelor, reducând ondulaţiile corpului. La noi în ţară, primul care a avut recorduri de valoare la
delfin a fost Alexandru Popescu, în anul 1953. Caracteristicile principale ale procedeului de înot
fluture – Braţele execută mişcări ciclice, simultane, simetrice, vâslirea urmează un contur
asemănător unei „găuri de cheie” sau al unei clepsidre, sau desenul a două litere „S”, faţă în faţă.
– Ondulaţiile sunt simultane, de preferat simetrice. – Capul şi respiraţia determină o ondulaţie
corectă, intrând în apă înaintea trecerii braţelor peste umeri şi ieşind din apă (pentru inspiraţie)
înaintea terminării vâslirii. Poziţia corpului este orizontală pe apă cu faţa în jos. Nu avem ca la
celelalte procedee un moment când corpul va pluti cu picioarele şi braţele întinse. În timpul
înotului, corpul înotătorului execută mişcări ondulatorii. Mişcările de braţe şi picioare sunt
asemănătoare craului, cu deosebirea că ele sunt simetrice şi simultane. Cu toate ondulaţiile pe
care le execută un înotător, el trebuie să fie cât mai la suprafaţă, cu bazinul cât mai puţin desprins
de aceasta. Mişcarea de braţe are, ca şi la craul, 2 faze: acvatică şi aeriană. (Figura 9).
a. Faza acvatică are următoarele momente: 1. apucarea apei, 2. tracţiunea, 3. împingerea. 1.
Intrarea braţelor în apă se face în linie sau uşor în afara liniei umerilor. Muchia mâinilor pătrunde
în apă cu minimă rezistenţă. La intrarea mâinilor în apă, capul trebuie să fie scufundat puţin sub
suprafaţa apei. Imediat după intrarea în apă, mâinile se vor mişca spre înafară şi apoi pe o
traiectorie circulară, până când vor depăşi linia umerilor, unde are loc apucarea apei. Aici se va
termina mişcarea în jos a primei părţi. 2. După ce mâinile trec de punctul cel mai adânc, braţele
se îndoaie din coate, urmând începerea tracţiuni – a mişcării spre înăuntru, palmele, coatele
continuă vâslirea până ajung la linia umerilor, palmele neatingându-se pe linia mediană. În formă
de căuş, palmele schimbă orientarea mâinilor dinspre în afară şi înapoi, spre înăuntru. Mişcarea
spre înăuntru este o mişcare puternic propulsivă. Viteza mâinilor este accelerată spre înăuntru în
sus şi înapoi, de la început până la sfârşitul mişcării. În timpul tracţiunii, se efectuează expiraţia,
la început pe gură apoi pe nas. În această fază, braţele descriu un „S” dublu spre linia mediană.
Picioarele ajung în poziţia lor cea mai joasă. 3. Mişcarea braţelor continuă printr-o împingere
care se efectuează până la nivelul şoldurilor şi se termină la nivelul coapselor spre înapoi, în
afară şi în sus spre suprafaţă. În timpul fazei de împingere, corpul şi capul înotătorului se ridică,
iar în clipa în care gura a ajuns la suprafaţa apei se efectuează inspiraţia. Capul în ultimul timp se
întoarce lateral, asemănător ca la procedeul craul. Momentul inspiraţiei coincide cu faza de
împingere şi prima jumătate a drumului aerian al braţelor.

b. Faza aeriană a mişcărilor de braţe După încetarea mişcării de împingere a apei la nivelul
coapselor, urmează ducerea braţelor înainte prin lateral deasupra apei. Printr-o mişcare de rotare
a umerilor, braţele ajung în dreptul lor. La trecerea de linia umerilor, se va expira în apă,
aplecând capul înainte, în acelaşi timp cu ridicarea şoldurilor, coapselor şi gambelor. Mişcarea
picioarelor (Bătaia delfinului) Picioarele execută o mişcare asemănătoare cu aceea de craul pe
piept, însă cu o bătaie simultană. Mişcarea nu se execută din articulaţia coxo-femurală, ca la
craul, ci este rezultatul mişcărilor pe care le execută înotătorul de sus în jos şi de jos în sus cu
şoldurile, reprezintă rezultatul acţiunilor ondulatorii ale întregului corp al înotătorului. Pentru a fi
eficiente, mişcările ondulatorii ale umerilor şi bazinului trebuie coordonate cu cele ale
picioarelor. Se disting două faze: Faza descendentă a picioarelor reprezintă mişcarea activă care
propulsează uşor înainte. Picioarele se vor flexa pe apă până la întinderea lor. Faza ascendentă
este faza pasivă pregătitoare, care se realizează prin ducerea simultană a picioarelor înapoi,
flexând gamba pe coapsă. Coordonarea dintre braţe şi picioare (Figura 10)
La un ciclu de braţe se vor executa două mişcări de picioare. Prima bătaie, cea propulsivă, se va
face în momentul intrării braţelor în apă. A doua, cea de sprijin, fiind mai uşoară, se va face o
dată cu scoaterea braţelor din apă, în momentul împingerii. La un ciclu de braţe, se poate face şi
o singură bătaie de picioare. Greşeli în execuţia mişcărilor la procedeul fluture Greşeli ale
poziţiei corpului în apă: – ondulaţii prea mari sau reduse în plan vertical; – menţinerea mult prea
ridicată a trunchiului; – scoaterea prea accentuată a bazinului pe deasupra apei. Greşeli de braţe:
- ducerea braţelor mult prea întinse sau mult îndoite din cot pe deasupra apei; – lipsa de apucare
a apei; – tracţiunea braţelor mult în lateral; – intrarea capului în apă după intrarea braţelor; –
lipsa împingerii finale, prin scoaterea braţelor rapid la suprafaţă. Greşeli în bătaia picioarelor: –
faza activă nu este coordonată cu mişcările ondulatorii; – flexia accentuată a coapsei pe bazin; –
târârea picioarelor, cu lipsa fazei de împingere; – executarea mişcării numai din genunchi; –
poziţia înafară a labelor picioarelor; – picioarele mult depărtate în timpul ondulării.
Greşeli de coordonare; – extensia prea mare a trunchiului în momentul inspiraţiei, cu ridicarea
lui aproape de verticală; – lipsa de ritm între braţe şi picioare. Toate aceste greşeli au ca urmare
frânarea înaintării, precum şi apariţia mai devreme a oboselii, ca urmare a efortului muscular
depus. Startul Startul de la înotul fluture este identic cu cel de la înotul craul. După efectuarea
startului, la procedeul fluture, drumul prin apă este mai lung, înotătorul executând mai multe
mişcări ondulatorii ale braţelor şi ieşirea la suprafaţă. Întoarcerea Întoarcerea este asemănătoare
cu aceea de la procedeul de înot bras, cu deosebirea că atacul peretelui se face cu palmele în
acelaşi timp şi la acelaşi nivel, iar drumul prin apă este mai adânc. Se fac una sau mai multe
mişcări ondulatorii ale picioarelor, o vâslire completă cu braţele, urmate de ieşirea la suprafaţă.
Greşeli frecvente în timpul întoarcerii, la fluture, au fost descrise la capitolul înotului bras, iar
cele de start la capitolul înotului craul. Respiraţia la procedeul de înot fluture Când braţele
finalizează mişcarea acvatică, spre înăuntru, faţa iese la suprafaţa apei pentru inspiraţie, iar când
braţele ajung în faza aeriană, trecând de linia umerilor, capul se apleacă în faţă, executând
expiraţia. Prevederi ale regulamentului la procedeul fluture 1. Corpul trebuie menţinut cu pieptul
pe apă, paralel cu suprafaţa apei, de la începutul primei mişcări de braţe, după start şi după
fiecare întoarcere şi trebuie să rămână în această poziţie până la sosire. Nu este permisă răsucirea
pe spate în nici un moment. 2. Ambele braţe trebuie să fie duse înainte, pe deasupra apei şi aduse
înapoi simultan. 3. Toate mişcările picioarelor trebuie să fie executate simultan. Sunt permise
mişcări de ridicare şi coborâre în plan vertical şi simultan ale membrelor inferioare. Nu este
obligatoriu ca picioarele sau labele picioarelor să fie menţinute la acelaşi nivel, însă nu se permit
mişcări alternative. 4. La fiecare întoarcere sau sosire, peretele va fi atins cu ambele mâini
simultan, la, deasupra sau sub nivelul apei.
La start şi întoarceri, înotătorului i se permite să efectueze una sau mai multe mişcări de picioare
şi o tracţiune de braţe sub apă, care să-l aducă la suprafaţa apei, dar nu are voie să depăşească
limita a 10 m. Înotul mixt Înotul mixt a fost introdus ca probă în anul 1953. La Tokio, în 1964, s-
a introdus proba de 400 m mixt individual, iar la J.O. din 1968, proba de 200 m mixt individual.
Derularea probei se desfăşoară corespunzător tehnicii fiecărui procedeu. Cea mai bună
specialistă a României rămâne Beatrice Câşlaru, deţinătoarea recordului naţional. 1. În probele
de mixt individual, înotătorul trebuie să acopere distanţa înotând în toate cele patru procedee, în
următoarea ordine: fluture, spate, bras şi liber. 2. În probele de stafetă mixt, înotătorii trebuie să
înoate cursa înotând, fiecare, câte unul din cele patru procedee, în următoarea ordine: spate, bras,
fluture şi liber. 3. Încheierea fiecărei distanţe parcurse într-un procedeu se consideră ca sosire şi,
deci, este necesară respectarea prevederilor regulamentare privind sosirile. Tehnica sosirilor
Apariţia sistemelor electronice de cronometrare, care de la declanşarea pistolului (fluierat), şi
până la atingerea capătului bazinului, pe parcursul distanţei de înot, înregistrează, automat şi cu
mare precizie, timpul înotătorilor, i-a determinat pe aceştia să execute cât mai rapid ultimele
mişcări dinaintea sosirilor, pentru a atinge primii plăcuţele de sosire. Plăcuţele de sosire, montate
la capetele culoarelor, au o sensibilitate foarte mare şi, ca atare, pot fi acţionate prin atingerea lor
cu vârful degetelor, fără să fie nevoie de a lovi cu toată palma. La procedeul craul (liber), pe
ultima parte a cursei, bătăile de picioare se vor accelera, ceea ce face ca ultima impulsie prin
împingerea braţului întins înainte să ajungă la plăcuţe cât mai repede. La procedeele fluture şi
bras, înotătorul va atinge plăcuţele cu ambele mâini simultan. La procedeul spate, între fanioane
şi perete, înotătorul numără câte mişcări de braţe execută în plină viteză. În mod normal, acelaşi
număr de vâsliri îl va păstra şi pentru întoarceri. Accelerând bătaia picioarelor, va întinde braţul
spre perete o dată cu întinderea capului înainte şi lateral spre acelaşi braţ.

CAPITOL V

SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA METODICĂ A PROCEDEELOR

DE ÎNOT SPORTIV

În teoria şi practica pedagogică, noţiunea de metodică cuprinde ansamblul tuturor mijloacelor,

metodelor şi procedeelor metodice care caracterizează în general modul de realizare a sarcinilor
formative sau educative. Metodica predării procedeelor de înot sintetizează principalele exerciţii
de respiraţie acvatică, plutire, alunecare, mişcare de picioare, mişcare de braţe, exerciţii de
coordonare, care duc la învăţarea mai rapidă a acestora. Respiraţia acvatică (iniţiere) Pe uscat: –
inspiraţii şi expiraţii prelungite; – inspiraţii normale şi expiraţii prelungite; – inspiraţie specifică
(pe gură) şi expiraţii prelungite; – inspiraţie, apnee, expiraţie cu întreruperi succesive; –
inspiraţie specifică, apnee, expiraţii alternative cu apnee; – inspiraţie specifică, expiraţii specifice
(forţate şi prelungite). În apă: – inspiraţie normală, scufundarea feţei şi eliberarea treptată a
aerului în apă; – bolborosirea apei la suprafaţă; – inspiraţie specifică pe gură, scufundarea
capului în apă, apnee, expiraţie treptată în apă; – alternări de inspiraţii şi expiraţii specifice, de pe
loc şi din mers pe fundul bazinului, cu ridicarea capului în lateral; – expiraţie forţată către o
minge de plastic mică (tenis de masă). Exerciţii de acomodare cu apa În apa mică: – mers şi
alergare prin apă; – stropitul în doi sau în grup;– spălarea feţei cu apă, a gâtului şi pieptului; –
scufundări cu menţinerea deschisă a ochilor; – sărituri succesive prin împingere cu picioarele de
la fundul bazinului; – jocuri în apă. În apa adâncă: – sprijin la marginea bazinului în spargere-
val, cu scufundarea feţei în apă; – deplasarea laterală cu sprijinul unui braţ pe marginea
bazinului, călcând apa pe verticală; – acelaşi exerciţiu mărind viteza de execuţie a picioarelor
prin apă; – jocuri, scufundări, 2 câte 2 faţă în faţă, cu sprijin la marginea bazinului, menţinerea
ochilor deschişi sub apă (oglinda, numărarea degetelor, statuile). Exerciţii pentru învăţarea
plutirii pe piept şi pe spate Pe uscat: poziţii de plutire pe piept şi pe spate, executate pe o bancă.
În apa mică: – plutire pe orizontală cu sprijin pe marginea bazinului, braţele întinse, faţa în apă în
apnee; – plutire pe orizontală, cu ajutorul unui partener, de pe loc şi din deplasare; – plutire
orizontală cu poziţii diferite de picioare, depărtate, apropiate, ghemuite, cu capul în apă, în
apnee. În apa adâncă: – pluta înainte, cu capul având faţa în apă, în apnee şi sprijin la marginea
bazinului; – aceeaşi cu spijinul unui coleg; – scufundări în plută, pe verticală, cu sprijin la
marginea bazinului; – pluta pe verticală cu mişcări de picioare (călcarea apei). Pluta pe verticală
– călcarea apei, cu sprijin la marginea bazinului; – călcarea apei, sprijinit cu o mână de un baston
al instructorului; – pluta pe verticală, cu uşoare desprinderi de la marginea bazinului, a
bastonului şi cu apucări rapide; – acelaşi exerciţiu de plută se poate executa şi pe spate, atât în
apa mică, cât şi în apa adâncă; – treceri din exerciţii de călcare a apei, în plută pe piept şi plută pe
spate.
Exerciţiile de plută pe verticală (călcarea apei) dau siguranţa în apă, executându-le ori de câte ori
ne vom găsi în dificultate. Exerciţii de alunecare pe piept şi pe spate: – exerciţiile se vor executa
din plută pe piept şi spate, cu împingeri de la peretele bazinului sau cu tracţiunea unui coleg; –
acelaşi exerciţiu sub formă de întrecere; – alunecare cu sprijinul unei plute; – treceri, din pluta pe
piept, pe spate şi invers; – aceleaşi exerciţii cu mişcări de picioare craul pe piept şi spate (cu sau
fără labe de cauciuc).
A. EŞALONAREA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA METODICĂ A PROCEDEULUI
DE ÎNOT CRAUL

Exerciţii pentru mişcarea picioarelor Pe uscat; – se va executa mişcarea de picioare craul din
poziţia culcat înainte (pe iarbă, bancă, plută etc.). În apa mică: – mişcarea de picioare pe loc, din
plută pe piept, cu sprijinul palmelor de marginea bazinului, scării sau cu partener; – mişcarea de
picioare, din plută pe piept în deplasare, cu ajutorul unui partener; – mişcarea de picioare, din
plută pe piept în deplasare, cu ajutorul unui partener; – mişcarea de picioare, din plută pe piept
cu sprijinul braţelor pe un obiect plutitor (plută, pernă de plastic etc.); – împingeri de la peretele
bazinului cu executarea bătăii picioarelor; – acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică. În apa
adâncă: – mişcări de picioare, din plută pe piept cu sprijinul mâinilor în sparge-val, având poziţia
capului ridicată şi expirând apoi în apă; – mişcări de picioare, din plută pe piept, având o mână
sprijinită pe marginea bazinului, cu deplasare laterală; – mişcări de picioare, din plută pe piept,
cu sprijinul unei mâini în sparge-val, având o mână pe pluta de antrenament şi deplasare de-a
lungul bazinului; – mişcări de picioare cu sprijinul ambelor braţe pe pluta de antrenament, cu sau
fără labe de cauciuc; – acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu respiraţie specifică;
– pluta pe piept, mişcarea de picioare craul cu traversarea bazinului pe colţ şi apoi mărind treptat
unghiul. Mişcarea braţelor Pe uscat: – din poziţia stând aplecat cu trunchiul înainte, imitarea
mişcărilor alternative din procedeul craul; – din stând aplecat înainte se execută tracţiunea cu un
braţ o dată cu momentul execuţiei inspiraţiei; – aceeaşi poziţie şi cu execuţia momentului
expiraţiei. În apa mică: – din poziţia stând cu capul şi trunchiul aplecat în apă, imitarea mişcării
alternative a braţelor; – acelaşi exerciţiu din deplasare; – sprijinind braţele în sparge-val la
marginea bazinului, se execută mişcarea de picioare craul apoi tracţiunea cu un braţ şi celălalt,
fără respiraţie; – acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică; – mişcarea de braţe din poziţia de
alunecare în plută. În apa adâncă: – sprijinit la marginea bazinului, tracţiunea cu un singur braţ; –
având poziţie orizontală pe apă, se execută mişcarea de picioare craul, o dată cu tracţiunea unui
braţ; – acelaşi exerciţiu cu respiraţie specifică; – deplasare laterală pe marginea bazinului, având
o mână sprijinită în sparge-val, cealaltă executând mişcarea de craul, cu şi fără respiraţie; –
picioarele sprijinite de plutitor, tracţiune numai cu braţele. Coordonarea braţe-picioare-respiraţie
Pe uscat: – din poziţia culcat pe piept pe o bancă, se execută mişcările complexe, braţe, picioare,
respiraţie; – din deplasare sau de pe loc, se va mima mişcarea de picioare (6 bătăi), cu execuţia
unui ciclu complet de braţe; – din stând aplecat, se execută respiraţia la 2-3 şi 4 braţe, mimând
mişcarea de picioare. În apa mică şi adâncă: – înot craul fără respiraţie; – înot craul în alunecare;
– înot craul cu respiraţie la 2, 3 şi 4 braţe; – înot craul cu labele de cauciuc şi palmare.
Eşalonarea exerciţiilor pentru învăţarea startului la craul Pe uscat: – din ghemuit, săritură cu
întinderea braţelor în sus. În apa mică şi adâncă: – sărituri simple în picioare, de pe marginea
bazinului şi de pe bloc-start; – din poziţia pe genunchi cu pluta de antrenament, aflată jumătate
deasupra apei şi jumătate sprijinită de profesor, cădere înainte cu intrarea în apă în poziţia în cap;
– săritură globală (poziţia de plecare, elan, desprindere, zbor aerian, intrarea în apă, mişcările sub
apă, ieşirea la suprafaţa apei) de la marginea bazinului şi de pe blocstart; – execuţia startului cu
comenzile de concurs şi corectările de rigoare. Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea
întoarcerilor la craul Întoarcerea simplă Pe uscat: – imitarea mişcării de braţe craul atacând
peretele cu un braţ, cu răsucire de 1800 a corpului spre noua direcţie şi cu aşezarea tălpii
corespunzătoare braţului. În apă: – atacul peretelui cu un braţ şi răsucirea corpului cu 1800 spre
noua direcţie; – scufundări şi împingeri în alunecare, ieşirea la suprafaţă vâslind cu un braţ; –
legarea celor două elemente; – aceleaşi exerciţii din viteză crescândă. Întoarcerea rostogolită
„flip” Pe uscat: – rostogoliri înainte, pe bănci, sol, saltele, ladă etc. În apă: – rostogoliri de pe loc
din deplasare, rostogoliri peste culoare; – jumătate rostogolire cu fixarea tălpilor pe peretele
bazinului; – atacul peretelui, la distanţe din ce în ce mai potrivite, cu fixarea tălpilor pe perete şi
executând gruparea; – alunecarea, după împingere şi executarea mişcările de picioare, ca la
întoarcerea simplă; – întoarceri executate în viteză.
B. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA METODICĂ A
PROCEDEULUI DE ÎNOT BRAS

Mişcarea picioarelor Exerciţii pe uscat: – genuflexiuni cu orientarea genunchilor spre interior sau
exterior; – din şezând, cu sprijinul palmelor înapoi, având călcâiele apropiate de bazin,
depărtarea lor laterală prin ducerea labei piciorului mult în exterior, împingeri circulare,
apropiind picioarele în poziţia de echer (acestea se reiau de mai multe ori); – culcat pe abdomen
– având picioarele depărate la lăţimea umerilor, ridicarea gambelor spre şezut, apoi revenire cu
orientarea labelor picioarelor spre exterior. Exerciţii în apa mică şi adâncă: – sprijin pe marginea
bazinului sau în sparge-val, mişcarea de picioare bras; – împingeri de la perete cu executarea
mişcării de picioare; – acelaşi exerciţiu cu mâinile sprijinite pe o plută; – alunecare pe spate cu
mişcări de picioare bras; – picioare bras cu exerciţii de respiraţie. Mişcarea braţelor Exerciţii pe
uscat: – stând aplecat, mişcări imitative de braţe bras; – aceleaşi mişcări de braţe din poziţia
culcat pe piept; – mişcări de braţe cu respiraţie specifică. Exerciţii în apă: – braţe bras din
alunecare pe piept; – braţe bras cu mişcări de picioare craul; – braţe bras din alunecare, cu pluta
între coapse sau cu plutitor. Exerciţii pentru învăţarea coordonării mişcărilor de braţe cu
mişcările de picioare şi cu respiraţia Pe uscat: – culcat facial pe o bancă, simularea mişcărilor de
picioare şi braţe, cu respiraţia specifică. În apă: – înot bras, fără respiraţie, pe o distanţă
menţionată; – un ciclu de braţe cu două mişcări de picioare şi respiraţie specifică;– două cicluri
de braţe şi un ciclu de picioare în alternări diferite; – înot bras cu respiraţie normală. Eşalonarea
exerciţiilor pentru învăţarea startului la procedeul de înot bras Startul este asemănător ca la
procedeul de înot craul, cu deosebirea că intrarea în apă este mai adâncă, iar mişcările sub apă
sunt diferite. Pe uscat: – executarea mişcării de braţe din poziţia stând, până la întinderea braţelor
pe lângă şold, cu revenire la mişcările normale. În apă: – împingeri cu scufundare, în alunecare
cu mişcarea braţelor prelungită pe lângă şold; – înot bras pe sub apă, cu pauze lungi de
alunecare; – sărituri globale la comenzi (comanda de starter), cu corectările de rigoare.
Succesiunea exerciţiilor pentru învăţarea întoarcerii (la bras) Pe uscat: – din mers, apropierea de
perete cu atingerea acestuia cu ambele mâini, simultan, întoarcerea dreaptă, urmată de gruparea
picioarelor, cu sprijinul unei tălpi de perete. În apă: – înot spre perete, atacul simultan al
palmelor cu întoarcere, scufundare şi împingere (la început defalcat, apoi global). Notă: La
întoarcerea de bras, sub apă, se execută o împingere lungă cu picioarele, urmată de o tracţiune de
braţe şi ieşirea la suprafaţă.
C. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA METODICĂ A
PROCEDEULUI DE ÎNOT SPATE

Mişcarea picioarelor Pe uscat: – mişcarea picioarelor din poziţia culcat pe spate, pe bancă, iarbă,
sol, pluta etc. În apă mică: – exerciţiile menţionate la metodica înotului craul, cu condiţia ca ele
să se efectueze din poziţia pe spate.
În apa adâncă: – mişcarea de picioare spate, cu sprijinul ambelor braţe de sparge-val. În apa
mică: – împingeri succesive, de la peretele bazinului, cu picioarele, executând mişcări de
picioare şi braţe împreună; – parcurgerea unor distanţe mici, înotând pe spate sub controlul
permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare, pentru a realiza 2, 4, 6 bătăi de
picioare, la un ciclu de braţe. În apa adâncă: – alunecare cu tracţiune pe un braţ; – alunecare în
tracţiune cu 2 braţe, alternativă sau simultană; – înot pe spate complet, braţe şi picioare, cu
respiraţii accentuate, sub supravegherea profesorului, care va face corectările de rigoare (pe
distanţe mai scurte sau mai lungi); –înot pe spate, cu labe de cauciuc şi palmare. Succesiunea
exerciţiilor pentru învăţarea coordonării Pe uscat: – din culcat pe spate (pe iarbă, bancă etc.), se
execută mişcări complete ale acestui procedeu (braţe şi picioare); – din stând, alergare pe loc, se
imită mişcarea de braţe. În apa mică: – împingeri succesive, de pe peretele bazinului, cu
picioarele, executând mişcări de picioare şi braţe împreună; – parcurgerea unor distanţe mici,
înotând pe spate sub controlul permanent al profesorului, care va face corectările de rigoare,
pentru a realiza 2, 4, 6 bătăi de picioare, la un ciclu de braţe. În apa adâncă: – alunecare cu
tracţiune pe un braţ; – alunecare cu 2 braţe, tracţiune alternativă sau simultană; – înot pe spate
complet, braţe şi picioare cu respiraţii accentuate, sub supravegherea profesorului, care va face
corectările tehnice de rigoare, pe distanţe mai scurte sau mai lungi. Succesiunea exerciţiilor
pentru învăţarea metodică a startului Pe uscat: – arcuiri de trunchi, cu braţele întinse în
prelungirea corpului; – sărituri pe verticală, cu extensia trunchiului; – sărituri din ghemuit în
extensie.
În apă: – din poziţii ghemuite la marginea bazinului, extensii pe spate, cu aruncarea braţelor în
sus şi înapoi; – împingeri la perete prin sărituri, cu trecere în alunecare spate şi cu mişcări de
picioare şi braţe; – startul de concurs cu comandă, cu corectările de rigoare. Succesiunea
exerciţiilor pentru învăţarea metodică a întoarcerilor a) Întoarcerea laterală simplă Pe uscat: – din
poziţia culcat pe spate, întoarcere de 1800, stânga-dreapta, cu corpul uşor ghemuit, atingerea
unui perete cu un braţ, întoarcere pe partea acestuia, cu fixarea tălpilor, în final, pe perete. În apă:
– atacul peretelui cu o mână, din plutire pe spate, cu un braţ sprijinit la marginea bazinului,
celălalt lângă coapsă, apoi mişcări de picioare spate. Oprirea bătăilor de picioare, întoarcerea prin
lateral cu aşezarea tălpilor pe perete, apoi ducerea braţului sus şi scufundarea completă; –
împingeri de la perete, cu scufundarea completă, executarea mişcărilor ondulatorii cu revenire la
suprafaţă. b) Întoarcerea prin răsturnare Pe uscat: – rostogoliri (pe bănci, iarbă etc.) înainte şi
înapoi. În apă: – rostogoliri din înot craul înainte; – rostogoliri peste culoare; – plută pe spate, cu
întoarcerea pe piept, executarea întoarcerii, totul din deplasare; – Înainte de perete cu o jumătate
de braţ, se trece din înotul pe spate în înot pe piept, întorcând exact ca la procedeul de înot craul.
Notă: Sunt interzise de regulament executarea mai multor mişcări de braţe, precum şi mişcarea în
timpul întoarcerii.
D. SUCCESIUNEA EXERCIŢIILOR PENTRU ÎNVĂŢAREA METODICII PROCEDEULUI
DE ÎNOT FLUTURE

Este procedeul de înot care se învaţă ultimul după celelalte trei – craul, bras şi spate. Pe uscat: –
se vor executa mişcările de braţe, din poziţia stând şi din deplasare, aruncarea ambelor braţe
înainte, executând câte o rotare (acelaşi lucru şi înapoi); – se vor executa ondulări de trunchi din
poziţia stând; – se vor executa valuri de trunchi; – mişcările de braţe se vor combina cu cele de
respiraţie. În apă mică: – din plută pe piept, ondulări de corp, aceeaşi din plută pe spate şi din
poziţia pe o latură; – executarea mişcării de picioare ondulatorii cu pluta, fără respiraţie şi cu
respiraţie folosind labele de cauciuc; – împingeri în alunecare, executând ondulări de corp; –
împingeri în alunecare, cu executarea mişcării de braţe; – mişcări de braţe, mergând prin apă sau
stând pe loc; – mişcări de braţe cu pluta de antrenament (sau plutitor), sprijinită pe genunchi sau
gleznă; – acelaşi exerciţiu cu labele de cauciuc şi palmare. În apă mare: – scufundări cu
ondularea corpului pe verticală; – sprijin la marginea bazinului, executând ondulări de trunchi; –
acelaşi exerciţiu din deplasare laterală, cu sprijin pe marginea bazinului cu o mână; – mişcări de
braţe, cu respiraţii la 2, 3, 4 tracţiuni; – mişcări de picioare fluture, cu pluta de antrenament; –
înot fluture, fără respiraţie, cu mişcări de braţe şi picioare; – mişcări de picioare ondulatorii, cu
mişcări de braţe, fără faza aeriană; – înot fluture complet, cu respiraţii la 2 şi 3 braţe. Notă La
toate aceste exerciţii, se pot utiliza labele de cauciuc şi palmarele. Labele nu se pot folosi pentru
executarea mişcărilor de picioare bras.

CAPITOLUL VI

METODICA ÎNVĂŢĂRII ÎNOTULUI CU COPIII

Cercetările recente au demonstrat că înotul poate fi practicat la o vârstă foarte fragedă. Încă din
primii ani de viaţă, copiii, supravegheaţi de părinţii lor sau de profesori, înoată. Ei plutesc uşor,
deoarece stratul de grăsime îi ajută, oasele sunt mai uşoare, nefiind încă calcifiate, iar volumul
capului proporţional cu al adultului este mai mare, echilibrându-se cu greutatea picioarelor. Copii
în apă se rotesc pe piept şi pe spate, instinctiv, scoţând capul pentru a respira, iar mişcările
braţelor şi picioarelor îi ajută să menţină o poziţie de plutire ridicată. Este indicat să se lucreze
numai individual, cu fiecare copil, iar durata menţinerii lor în apă depinde de mai mulţi factori:
temperatura apei, temperatura încăperii, lucrul în bazine, acoperite sau descoperite etc. Prezenţa
unui medic în incinta piscinei este absolut necesară. Copiii, la vârsta de 3 şi 4 ani, manifestă de
obicei o teamă nejustificată faţă de intrarea în apă. Frica de apă este un reflex înnăscut şi apare la
majoritatea copiilor. Ea poate fi depăşită prin măiestria profesorului, prin tactul său pedagogic,
prin răbdarea de care dă dovadă. La această vârstă, atenţia lor este scăzută, bagajul de cuvinte
este sărac, iar din punct de vedere motric sunt puţin dezvoltaţi; se integrează cu greu în grup, de
aceea se preferă lucrul individual. Copilul mic trebuie să aibă încredere foarte mare în cel care îl
învaţă să înoate. Profesorul va începe pregătirea în apă numai când copilul doreşte să intre în ea,
în nici un caz nu-l va sili să o facă. La copiii între 4-6 ani, se observă o dezvoltare mai bună a
organismului, fiind mai înalţi, cu o masă musculară mai mare, creierul creşte în greutate (1,300
gr.), îmbunătăţindu-şi funcţiile lui, ceea ce determină apariţia unui bagaj de cuvinte mai bogat.
Paralel cu dezvoltarea organismului şi a psihicului, se remarcă o creştere a motricităţii.
Deprinderile motrice se dezvoltă treptat, sub formă de mers, alergare şi aruncări. Copiii se pot
îmbrăca şi dezbrăca singuri, ei pot aprecia, de asemenea, gesturile colegilor lor, învaţă să-i
respecte pe profesori etc. Ei au însă o capacitate redusă de a depune eforturi de intensitate
crescută şi de lungă durată. La 5 şi 6 ani, înotul se poate învăţa în grup, fie separat pe sexe, fie
mixt. În apă, se va urmări realizarea acomodării şi a capacităţii de mişcare, pentru a-i face să se
simtă mai în siguranţă. Se vor executa scufundări, alunecări, sărituri, toate sub formă de joc şi
mici întreceri. Ei nu vor fi introduşi niciodată transpiraţi în apă, iar în momentul în care încep să
tremure, vor fi scoşi şi trimişi să facă duş cald. Disciplina va fi respectată atât pe uscat, cât şi în
apă. Copiii nu au voie să se împingă de pe mal în apă şi nici să se scufunde unul pe celălalt. Pe
timp răcoros, la ieşirea din bazin, li se va recomanda un echipament adecvat, căciuliţa, treninguri
etc. Iarna vor mai rămâne în vestiare câteva minute pentru a se acomoda, în vederea trecerii la
aerul rece de afară. Învăţarea înotului este o activitate, uneori, plictisitoare, prin nenumărate
repetări pe care le cere. De aceea, ţinând cont de particularităţile psihice ale copiilor, lecţiile
trebuie să cuprindă cât mai multe jocuri, care să se poată executa pe uscat şi în apă, cu elemente
de întrecere sub forme variate, a principalelor procedee tehnice de înot. La începutul instruirii (4-
5 ani), copiii trebuie să-şi formeze o reprezentare, o imagine globală, asupra procedeului tehnic
de înot, pe baza explicaţiei scurte şi a demonstraţiei clare a profesorului. Practic ei vor imita ce
le-a fost demonstrat, fără a avea răbdarea să asculte o explicaţie mai lungă de 30 de secunde.
Treptat se va trece la descompunerea pe părţile dominante a procedeului tehnic, folosindu-se
toată gama exerciţiilor ajutătoare, suplimentare, care uşurează însuşirea tehnicii specifice fiecărui
procedeu. Esenţial este ca profesorul (părintele) să înţeleagă că, la 4-5 ani, învăţarea înotului este
o joacă în apă, organizată, care trebuie să-l satisfacă pe copil, ca acesta să-şi dorească o
asemenea activitate. Treptat, în raport cu vârsta, jocul se transformă în întrecere organizată, în
care trebuie respectate anumite reguli. Dar până la 14 ani, copiii, la sfârşitul fiecărei lecţii sau pe
parcursul lor, trebuie lăsaţi să se joace; astfel vor face faţă mai bine efortului fizic la care-i
solicită lecţiile de antrenament şi vor fi satisfăcuţi şi bucuroşi. În cadrul lecţiilor, copiii vor fi
împărţiţi în grupe, pe criterii valorice şi de vârstă. Criteriul valoric îi împarte în: începători,
avansaţi şi perfecţionaţi. După criteriul vârstei, ei pot fi încadraţi astfel: 1) copii sub 7 ani; 2)
copii între 7 şi 8 ani;
3) copii între 9-10 ani; 4) copii între 11-12 ani; 5) copii între 13-14 ani. Copiii intră în întreceri
oficiale ale campionatului naţional de la vârsta de 10 ani, având probe de concurs specificate în
regulament. Jocurile în apă Ele sunt parte integrantă a învăţării înotului, cu ajutorul lor copiii vor
trece mai uşor la învăţarea mişcărilor de înot, iar progresele în însuşirea diferitelor procedee
tehnice vor fi mai rapide. Jocurile contribuie la dezvoltarea multilaterală a copiilor, lărgindu-le
sfera propriilor reprezentări despre tot ce-i înconjoară, le educă calităţile morale şi intelectuale şi
le perfecţionează deprinderile motrice. Copiii capătă mari satisfacţii ca urmare a întrecerilor
desfăşurate în comun, a efortului depus şi a succesului obţinut. Jocul aduce bucurie şi plăcere. În
afară de valoarea lor igienică, jocurile în apă au şi o valoare instructiv-educativă. Copilul care
ştie să înoate nu mai are frică de apă; aceasta devine pentru el un mediu cunoscut. Organizarea şi
desfăşurarea jocurilor cer o bună pregătire tehnică şi pedagogică din partea celor care le conduc
şi supraveghează. Va trebui să se ţină seama de locul unde se desfăşoară jocul, de vârsta, sexul,
de gradul de pregătire al colectivului, de condiţiile atmosferice, de măsurile de prevenire a
accidentelor etc. Principalele cerinţe: 1) Alegerea locului, cunoaşterea lui, delimitarea spaţiului
de joc Dacă locul de desfăşurare va fi bazin acoperit sau descoperit nu vor fi probleme deosebite.
Dacă însă se va desfăşura într-o apă naturală, râu, lac sau mare, se va căuta un loc ferit de
curenţi, cu fundul apei curat, nisipos, fără mâl, bolovani, stânci, pietre, denivelări, gropi etc. Se
va alege un loc unde toate acţiunile copiilor să poată fi observate, supravegheate şi controlate. În
apele curgătoare, se vor alege locuri care nu au în susul curentului localităţi, case, tabere etc.,
pentru ca apa să nu fie infectată de gunoaie sau infiltraţii de la instalaţiile de salubritate. Locul va
fi marcat cu balize din lemn sau alte semne la îndemâna profesorului. 2) Alegerea jocului se va
face ţinându-se cont de: a) scopul urmărit; obişnuire cu apa; jocuri care să conţină unele exerciţii
pentru braţe sau picioare dintr-un anumit procedeu de înot;
b) temperatura aerului şi apei; în apă de 180, când temperatura aerului este peste 25-260, se vor
face doar treceri prin apă, cu ieşiri pe mal, pentru a evita îmbolnăvirea copiilor. 3) Pregătirea
materialelor necesare în joc – umflarea mingilor, procurarea unui fluier etc. 4) Măsuri de
prevenire a accidentelor, prin: a) menţinerea unei bărci în preajma copiilor; b) cunoaşterea
procedeelor de salvare de la înec. Până la vârsta de 7 ani, ponderea jocurilor în lecţie poate fi de
60% din volumul total al activităţilor fizice şi apoi reduse treptat în funcţie de vârstă. Ele pot fi
folosite în oricare parte a lecţiei (verigă), în funcţie de tema propusă. Se vor organiza şi jocuri
distractive, forma deseori hazlie dând un caracter atrăgător, plăcut şi recreativ, ajutând la
dezvoltarea iniţiativei şi a spiritului creator al copiilor. Cu cei mici se va folosi un limbaj adecvat
vârstei, pentru a le crea imagini cât mai sugestive: „săriţi ca pinguinii”, „feriţi-vă de rechini”,
„caracatiţa se întinde”, „balena vă atacă”, „meduzele se ascund” etc. De obicei, grupelor mari le
plac exerciţiile în apă, cu mingii având reguli precise. Ei nu se dau înapoi nici de la înotul
îmbrăcat, de la transportul obiectelor, preferând mult întrecerea. Exemple de jocuri în apă
Şarpele: Copiii se plimbă (apucaţi de mâini) în serpentină, traversând bazinul. Paşii uriaşului:
Traversarea bazinului cu paşi foarte mari. Lupta: Copiii lovesc apa cu mâinile, după care se vor
împinge în palme, încercând să se dezechilibreze unul pe celălalt, având braţele cu palmele faţă
în faţă. Marşul prin apă: Ţinându-se în lanţ de braţe, merg cântând prin apă, schimbând deseori
direcţia. Crabul: Mersul crabului pe fundul bazinului, înaintând cu braţele şi picioarele,
asemănător lui. Podul: Profesorul ţine un baston la cca 20 cm sub nivelul apei, copiii vor trece
succesiv pe sub pod, într-un sens şi în celălalt. Răţuştele: Sărituri de pe marginea bazinului. Se
execută sărituri în apă cu întrecere, cine ajunge mai repede, alergând prin apă la marginea
cealaltă. Fântâna: Apa se va aduna cu ambele mâini căuş şi se va sufla în ea cu putere.
Broasca: Sărituri de pe fundul bazinului, în poziţie de broască (cu întreceri). Moara se învârte:
Elevii plutesc pe spate, cu mâinile şi braţele depărtate, rotindu-se în cerc. Meduza: În poziţie
alungită pe abdomen, cu sprijin pe degete, se vor lăsa să-i aducă apa. Pentru stabilitate, capul va
fi în apă, braţele şi picioarele vor fi depărtate. Plasa şi peştişorii: Elevii se ţin câte doi de mână, ei
fiind urmăriţi de alţii care îi vor prinde în plasă. Ei pot evita plasa prin scufundarea în apă.
Spălatul rufelor: Doi parteneri susţin un elev culcat pe spate. Unul îl ţine de glezne, celălalt de
axile. Îl vor scufunda şi ridica de mai multe ori, sau îl vor răsuci uşor. Furtună în bazin: Elevii se
ţin de bara bazinului, cu braţele întinse, având picioarele foarte aproape de bordură. Îşi vor îndoi
braţele spre bazin succesiv, provocând valuri care se izbesc de marginea bazinului. Cal şi călăreţ:
Susţinerea partenerului pe umeri, mers prin apă, după care rolurile se schimbă (numai băieţii de
13-14 ani). Dopurile plutesc: Ghemuit cu braţele în jurul genunchilor, capul în apă. Se vor ridica
picioarele, lăsând corpul ghemuit să plutească. Căutătorii de perle: Se vor aşeza două echipe la
marginea bazinului. Profesorul va arunca un obiect la distanţă între cele două echipe. La semnal,
elevii se aruncă, aducând obiectul cât mai repede. Jocul cu mingea: Elevii formează un cerc şi
aruncă mingea de la unul la altul. Doi elevi la mijlocul cercului încearcă să o prindă. Nu se va
arunca mingea la vecin. Mingea proiectil: Elevii se vor aşeza în cerc. Mingea va fi aruncată,
încercând să lovească unul din colegi. Ei vor încerca să scape plonjând. Se ţine evidenţa celor
atinşi şi neatinşi. Mingea trebuie să fie uşoară. Căderea în cascadă: Şezând pe marginea bazinului
cu spatele la apă, elevii vor forma un lanţ de mâini. Se vor răsturna înapoi, antrenând tot şirul.
Catargul: Elevii în grup, vor pluti pe spate, cu un picior afară din apă întins. Vor împinge cu
mâna în jos şi lateral, ridicând uşor şoldurile. Oglinda: Faţă în faţă câte doi, îşi imită mişcările ca
într-o oglindă, repetând ce face partenerul său. Statuile: Profesorul stă cu spatele la elevi. La un
semnal se întoarce spre ei. Copiii vor rămâne nemişcaţi, într-o poziţie la alegere, având diferite
mişcări de braţe şi picioare.

CAPITOLUL VII

METODE DE ÎNVĂŢARE A ÎNOTULUI

La noi în ţară şi pe plan mondial, se cunosc mai multe metode specifice de învăţare a înotului, în
funcţie de condiţiile materiale, vârsta colectivului, cunoştinţele practice ale profesorului, nivelul
intelectual al celor cu care se lucrează şi valoarea lor fizică. 1) Metoda globală. Această metodă
este utilizată mai mult de acei oameni care au învăţat să înoate singuri. Ei nu fracţionează
învăţarea în mişcări de braţe, picioare, respiraţie etc. Ei execută mişcarea în ansamblu. Mersul,
alergarea, aruncarea sunt însuşite prin metoda globală. Se poate utiliza metoda globală, exersând
şi câteva elemente particulare ale mişcării. Aceasta nu înseamnă că se vor studia elementele
mişcării izolat, ci dimpotrivă, că atenţia înotătorului va fi mai accentuată asupra unei mişcări, în
timp ce el o va executa global. De obicei, după exerciţiile de acomodare cu apa, se trece la
imitarea unui procedeu în întregime, în funcţie de posibilităţile celui ce învaţă. 2) Metoda
fracţionată. Presupune ca diferitele părţi ale mişcării să fie învăţate şi practicate separat. De
exemplu, după învăţarea şi exersarea separată, mişcările se combină parţial pentru a ajunge să fie
efectuat exerciţiul în întregime. Această metodă este expusă în majoritatea programelor de înot
de foarte multă vreme. Este foarte important în învăţare să putem distinge şi defini ce este o parte
şi ce este totul. Este aproape imposibil să imiţi, în mişcările fracţionate, mişcarea în condiţiile în
care ea se efectuează global. De exemplu, mişcările de picioare craul, în timpul înotului global,
împing puţin oblic, în funcţie de rotarea corpului în plan longitudinal, ele având rol stabilizator
pentru întreg corpul, pe când aceeaşi mişcare de picioare, executată izolat, va fi întotdeauna pe
verticală. Deci este clar că mişcările prin metoda fracţionată nu se efectuează în aceleaşi condiţii
ca mişcările din înotul global. În metoda fracţionată, totdeauna vom începe învăţarea cu mişcarea
de picioare. Prin această metodă, învăţarea este mai de durată, deoarece timpul este cheltuit
pentru învăţarea corectă a fiecărui exerciţiu în parte şi apoi pentru a le integra în tot.
3) Metoda progresivă constă în a exersa primele două părţi din tehnica separată a unei mişcări,
apoi ele să fie reunite, adăugând alte părţi, până când se va forma o mişcare globală. Se va
executa mişcarea de picioare separat şi apoi se va reuni cu mişcarea de braţe şi de respiraţie. 4)
Metoda învăţării înotului pe bandă se aplică în SUA, iar la noi în ţară a fost prezentată de
profesorul [Link], în anul 1965. Ea presupune colaborarea a 4 antrenori, specializaţi pe grupe
de exerciţii, după exemplul profesorilor care predau numai la clasa I, a II-a, a III-a şi a IV-a.
Astfel, un profesor va preda exerciţii pentru acomodarea cu apa, un altul va preda exerciţii numai
de braţe, altul de picioare etc. 5) Metoda învăţării înotului prin folosirea unui singur procedeu de
înot, craul, spate sau bras. 6) Metoda de învăţare concomitentă a mai multor procedee de înot,
aplicată la noi în ţară din anul 1963. Această metodă presupune învăţarea înotului după
caracterul biomecanic al mişcărilor în apă. Se va începe cu procedeul de înot craul, continuându-
se cu procedeul spate, apoi cu procedeul bras şi în final cu fluture. 7) Metoda învăţării înotului în
apa adâncă, elaborată de antrenorii români şi folosită din anul 1955. Aceasta presupune folosirea
în învăţare a obiectelor plutitoare: camere de bicicletă umflate, centuri din plută etc. Toate aceste
metode prezintă avantaje şi dezavantaje, ele au ca parte comună învăţarea înotului, folosind în
lecţie o pregătire pe uscat şi una în apă. În cadrul exerciţiilor fizice pe uscat, se va insista asupra
dezvoltării calităţilor motrice necesare unui înotător, precum şi întipărirea în mintea copiilor, în
primul rând, a acelor elemente de tehnică care sunt principale în întreg complexul mişcărilor
(dominante). Succesiunea exerciţiilor fizice în apă va fi următoarea: – exerciţii de inspiraţie şi
expiraţie folosite la început de lecţie şi la sfârşitul ei; – exerciţii de obişnuire şi acomodare cu
apa, cu accent asupra respiraţiei acvatice şi a poziţiei de plutire; – învăţarea mişcărilor de
picioare; – învăţarea mişcărilor de picioare, în combinaţie cu respiraţia; – învăţarea mişcărilor de
braţe; – învăţarea mişcărilor de braţe, în combinaţie cu respiraţia; – coordonarea mişcărilor de
braţe şi picioare, fără respiraţie; – coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare, cu respiraţia. La
copii, aceste exerciţii iau aspectul jocurilor în apă, iar la adulţi, al întrecerilor cu accent pe lucrul
individual şi participarea conştientă.

CAPITOLUL VIII
LECŢIA DE ÎNOT

Metodica predării educaţiei fizice defineşte tipologiile lecţiilor după temele şi obiectivele
acestora. Astfel, lecţiile de înot sunt pe ramuri de sport sau monosport, ceea ce le dă o anumită
specificitate. Lecţia de înot reprezintă un proces pedagogic unitar, în care activitatea profesorului
se împleteşte cu a elevilor. Ea este o verigă dintr-un şir de lecţii, în care se sprijină pe cea trecută
şi o pregăteşte pe cea care urmează, trebuind să rezolve sarcinile programei şcolare, printr-o serie
de mijloace de bază, cum sunt: 1. Exerciţii pe uscat, cu caracter de întindere şi relaxare pentru
dezvoltarea vitezei, forţei, îndemânării şi rezistenţei, mobilităţii. 2. Exerciţii în apă, care cuprind
elementele de tehnică a diferitelor procedee de înot. În metodica pregătirii elementelor tehnice,
se va urmări permanent corectitudinea tehnică şi perfecţionarea asigurată prin repetarea
elementelor însuşite în condiţii variate, ca: – legări de elemente din acelaşi procedeu de înot,
schimbând ritmul, viteza sau durata execuţiei; – legări de elemente tehnice din procedee diferite
de înot, schimbând de asemenea ritmul, viteza sau durata execuţiei. Din necesităţi pur didactice,
structurăm lecţia pe opt verigi: Veriga I a lecţiei. Organizarea colectivului de elevi, durata 5'
Aceasta începe (numai la înot) din momentul în care elevii intră pe poarta bazinului. Regulile de
comportare şi prezentare la lecţie trebuie cunoscute din timp. Dezechiparea, predarea hainelor la
vestiare, adunarea, raportul, frecvenţa, anunţarea temei de lecţie se fac rapid. Pe uscat, se vor
executa, din alergare, câteva exerciţii de front, cu schimbări de formaţie, pentru captarea atenţiei,
sau se va organiza un joc.

Veriga a II-a a lecţiei. Pregătirea organismului pentru efort (numită şi încălzirea organismului)
Această verigă are ca obiectiv stimularea treptată a marilor funcţiuni ale organismului, asigurând
o stare de excitabilitate corespunzătoare pentru activitatea care urmează. La înot, există o
încălzire a organismului pe uscat şi în apă, de obicei la fiecare lecţie. Pe uscat, încălzirea
organismului se face prin exerciţii, ca: rotări de braţe în diferite direcţii, extensii, răsuciri şi
aplecări de trunchi, balansări de picioare, genuflexiuni. Aceste exerciţii se vor executa cu
inspiraţii şi expiraţii ample. Se va insista asupra exerciţiilor care să vizeze dezvoltarea mobilităţii
humerale, coxofemurale şi a labelor picioarelor. O structură de exerciţii pe uscat se va repeta pe
parcursul a 3-4 lecţii, după care se va trece la alta. Încălzirea în apă, va cuprinde exerciţii de înot
complet din procedeele cunoscute, pe distanţe mai mari sau mai mici, în funcţie de valoarea
sportivului. Ele au ca scop acomodarea organismului la noile condiţii de mediu – apa. Se va lucra
cu tot colectivul odată. Veriga a III-a a lecţiei. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor (sau
„prelucrarea analitică a aparatului locomotor” sau „optimizarea dezvoltării fizice”). Această
verigă are ca obiectiv educarea specială a marilor funcţiuni, mai ales a respiraţiei şi pregătirea
organismului pentru efort. Se vor lucra grupele musculare necesare înotului. În acest sens, un loc
deosebit în lecţie îl prezintă lucrul numai cu picioarele, folosind pluta de antrenament pentru
sprijinul braţelor. Se vor executa mişcări de picioare, craul, bras, spate, cu şi fără respiraţii.
Exerciţiile pentru tonificarea braţelor se vor executa separat, având picioarele blocate cu ajutorul
unui plutitor. Nu vor lipsi exerciţiile de înot în alunecare, cu respiraţii la 2 sau 3 braţe, care se pot
executa pentru orice procedeu bras, craul, spate şi fluture. În funcţie de tema lecţiei, de numărul
de lecţii efectuate de elevi, de gradul lor de pregătire, aceste exerciţii pot avea un caracter mai
complex şi mai greu. Veriga a IV-a lecţiei. Dezvoltarea („educarea”) calităţilor motrice (viteza
sau îndemânarea) La fiecare lecţie acest obiectiv va fi urmărit fie pe uscat, pentru dezvoltarea
calităţilor motrice generale, fie în apă prin dezvoltarea musculară specifică. Îmbinarea lor va
lărgi aptitudinile de mişcare, pregătind multilateral sportivul. Dezvoltarea îndemânării şi vitezei
pe uscat se rezolvă la înot prin exerciţii selecţionate din gimnastica sportivă şi din jocurile
sportive, volei, baschet, fotbal. De asemenea, prin exerciţiile efectuate la unele aparate speciale,
cu ajutorul corzilor elastice, mingilor medicinale şi a halterelor mici.

Folosirea acestor exerciţii dau varietate pregătirii, elevul manifestând interes şi plăcere în
pregătire. Scopul acestor exerciţii este de a dezvolta şi întări grupele musculare care sunt
angrenate în tehnica de concurs, ele realizându-se pe tot parcursul anului. Dezvoltarea vitezei şi
îndemânării în apă se realizează cu ajutorul exerciţiilor speciale. Exerciţiile de braţe şi picioare
se vor executa într-un ritm anume, cu pauze planificate şi pe anumite distanţe, exemplu: 4 × 50
m braţe, 4 × 50 m picioare, 4 × 50 m înot, în toate procedeele etc. Îmbinarea mai multor
procedee de înot. Exemplu, braţe fluture cu picioare bras, braţe bras cu picioare craul, braţe spate
cu picioare bras ajută la îmbunătăţirea îndemânării. Lucrul ritmic al braţelor şi picioarelor
asemuiesc sportivul cu bătăile unui ceasornic. Orice greşeală de coordonare întrerupe acest ritm,
de aceea viteza, în procedeul de concurs ales, trebuie antrenată în cadrul lecţiei, în paralel cu
corectările tehnice care se impun. Veriga a V-a a lecţiei. Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea
sau verificarea deprinderilor sau/şi priceperilor motrice Obiectivele acestei verigi depind de
„faza” învăţării motrice. Este absolut necesar ca atenţia profesorului să se îndrepte spre formarea
reprezentărilor corecte, spre formarea stereotipului dinamic şi spre automatizarea parţială sau
totală a deprinderilor motrice. Exerciţiile care urmează a fi însuşite se pregătesc încă de pe uscat,
prin explicaţia şi demostraţia profesorului. În apă, exerciţiile se repetă de mai multe ori
fragmentat sau global sau în structuri de exerciţii. Dacă colectivul este avansat, se va lucra
cronometrând distanţele parcurse, în diferite procedee, în condiţii de concurs, contribuind astfel
la reuşita deplină a automatizării mişcărilor. Veriga a VI-a a lecţiei. Dezvoltarea calităţilor
motrice. Forţă sau rezistenţă Dezvoltarea calităţilor motrice forţă (generală şi specifică) şi
rezistenţă (generală şi specifică) sunt urmărite de către profesor pe parcursul tuturor lecţiilor,
deoarece nu există mişcare care să se poată realiza, mai ales fără forţă. Se acţionează asupra
dezvoltării lor pe uscat şi în apă. Exerciţiile alese trebuie să fie apropiate de mişcarea pe care
înotătorul o execută în apă. De obicei, la înot, ele se găsesc împreună, rezistenţa în regim de forţă
şi forţa în de regim de rezistenţă. În cadrul lecţiilor, o parte din numărul mare de exerciţii este
selecţionat pentru partea de încheiere a lecţiei, în funcţie de colectiv, de vârstă, sex şi pregătirea
sa motrică. Pentru dezvoltarea forţei pe uscat, exemplificăm câteva exerciţii:

flotări în braţe, într-un anume timp; – tracţiuni la bară, cu pauze delimitate; – exerciţii cu benzi
elastice, mărind amplitudinea mişcării; – exerciţii cu mingi medicinale, mărind numărul de
repetări; – lucru la aparate speciale – simulatoare – etc. (pentru cei ce fac performanţă).
Dezvoltarea forţei în apă: – înot cu labele de cauciuc în toate procedeele; – înot cu palmarele şi
labele, schimbând viteza de execuţie; – înot îmbrăcat sau cu centuri îngreunate (plumb), legate la
mijloc sau picioare; – tracţiuni la extensoare în apă, învingând rezistenţa lor; – înot trăgând un
partener etc. Pentru dezvoltarea rezistenţei pe uscat, se pot folosi următoarele exerciţii: – jocuri
sportive (baschet, volei, fotbal) pe teren redus şi cu reguli simplificate; – exerciţii din gimnastică
executate în circuit cu număr de repetări fixe, vizând dezvoltarea anumitor grupe musculare
(sărituri, flotări etc.); – exericţii cu gantere mici (1 - 5 kg) efectuate cu un număr de repetări şi
într-un tempo uniform etc. Dezvoltarea rezistenţei în apă: – înot continuu 400 - 800 m, limitat ca
distanţă în acelaşi procedeu; – înot continuu limitat ca timp 10' - 15'; – înot numai cu braţele sau
numai cu picioarele, în mod continuu şi cu tempo uniform; – înot continuu, schimbând
procedeele de înot; – înot pe distanţă cu repetare şi pauză planificată. Toate exerciţiile care
vizează dezvoltarea calităţilor fizice se vor executa ţinând cont în acelaşi timp de dezvoltarea şi
perfecţionarea respiraţiei. Înotul se încadrează în ramurile de sport cu activitate respiratorie de tip
ciclic: mai multe mişcări se repetă de mai multe ori ritmic, organic legate între ele. De aceea,
orice mişcare a membrelor trebuie îmbinată cu exerciţiile de respiraţie. Aceste exerciţii nu vor
lipsi din nici o lecţie. Veriga a VII-a a lecţiei. Liniştirea organismului după efort (scăderea
nivelului de efort) Obiectivul acestei verigi este revenirea treptată a marilor funcţii ale
organismului. Experienţa a arătat că ieşirea din apă, după un efort mare, fără a face exerciţiile de
relaxare în apă, menţine o stare de

oboseală permanentă pe tot parcursul zilei. Exerciţiile de respiraţie profundă, înotul în alte
procedee de înot decât în cel în care elevul este specializat sunt de obicei cele mai frecvente şi
mai indicate. Fiecare elev va rămâne în apă până la revenirea normală. Veriga a VIII-a a lecţiei.
Aprecieri asupra activităţii desfăşurate şi recomandări pentru activitatea viitoare Obiectivul
acestei verigi constă în formarea capacităţii de apreciere şi autoapreciere, precum şi stimularea
activităţii independente din timpul liber. Se vor face aprecieri pozitive şi negative privind
comportarea în lecţie. Se vor recomanda, pentru acasă, unele exerciţii pentru dezvoltarea unor
grupe musculare sau pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. De asemenea, li se vor da unele
indicaţii igienice şi alimentare. Lecţia se încheie cu salutul obişnuit. Fiecare verigă îşi are
obiectivele proprii. Indiferent cum le vom numi, verigi, faze, părţi, momente, ele au în fond
aceeaşi semnificaţie. În cadrul lecţiei, unele verigi pot lipsi, iar altele se pot „contopi”. În
realitate, în nici o lecţie nu pot exista practic toate verigile, ele vor fi prezente în funcţie de natura
temelor şi obiectivelor. Mijloacele folosite în lecţia de înot Procedeul craul: – exerciţii de
acomodare cu apa; – din plută, exerciţii de picioare craul; – din plută, exerciţii de picioare craul
cu sprijin pe un obiect plutitor; – braţe bras, picioare craul; – alunecare craul fără respiraţie; –
alunecare craul cu respiraţie pe o parte; – braţe craul; – braţe fluture, picioare craul; – craul cu
respiraţie la 3 braţe. Procedeul spate: – plută, picioare spate; – alunecare spate, cu un braţ; –
alunecare spate, alternativ; – braţe spate; – spate simultan; – spate integral. Procedeul bras: –
picioare bras, sprijin pe un obiect plutitor; – picioare bras, fără sprijin;
– picioare bras, pe spate; – alunecare bras; – bras scufundat; – bras integral. Procedeul fluture: –
plută, picioare fluture; – alunecare, picioare fluture; – braţe fluture (faza acvatică); – fluture pe
spate – picioare şi braţe; – alunecare fluture; – fluture integral. Pentru toate procedeele: – sărituri
de start, craul; – sărituri de start, spate; – sărituri de start, fluture; – sărituri de start, bras; –
întoarceri de craul, bras, fluture, spate; – lucrul sub apă la start şi întoarceri; – pregătirea
schimburilor la ştafete; – înotul mixt; – verificarea gradului de însuşire şi cunoaştere a înotului –
craul, bras, fluture spate. Aplicarea unor principii didactice în cadrul lecţiilor de înot 1. Principiul
conştientizării Acest principiu al procesului de învăţământ trebuie respectat cu stricteţe în cadrul
lecţiilor de înot. Parcurgerea unor distanţe apreciabile în km, nu le poate face oricine, decât cel
care ştie pentru ce le face, în ce scop şi care vor fi rezultatele. Acest proces duce la activizarea
elevilor, la înţelegerea execuţiei şi numai astfel vor acţiona cu mai multă plăcere, dovedind
voinţă şi ambiţie de a se autodepăşi permanent. Participarea la lecţie trebuie să fie activă, prin
iniţiativa elevilor şi capacitatea de a-şi aprecia obiectiv randamentul propriu. Participarea
conştientă în procesul de instruire îi face pe elevi să-şi aprecieze just posibilităţile şi să-şi
sesizeze greşelile principale. Acest principiu este foarte mult aplicat, în special la grupele mari.
2. Principiul intuiţiei Demonstraţia exerciţiilor la înot are un rol bine determinat, implicând o
percepţie vizuală asupra ansamblului. Copiii au capacitatea de a imita tot ceea ce văd. Această
demonstraţie va fi însoţită de

explicaţii verbale, clare, concise, existând o legătură între imaginea senzorială şi cuvânt. Pe
măsura însuşirii actelor motrice, diferitele organe de simţ funcţionează într-o interacţiune tot mai
strânsă, alcătuind analizorul complex unic (Krestovnicov). Acesta contribuie la obţinerea unor
percepţii subtile şi totodată generalizate, necesare pentru dirijarea perfectă a mişcărilor, de
exemplu „simţul apei”, ştachetei, zăpezii etc. 3. Principiul accesibilităţii şi individualizării Se vor
respecta cu stricteţe cele 3 reguli: – de la simplu la complex – unde rolul principal de diferenţiere
îl are mai ales îndemânarea solicitată; – de la uşor la greu – unde rolul principal de diferenţiere îl
are forţa necesară efectuării actelor sau acţiunilor motrice; – de la cunoscut la necunoscut sau de
la însuşit la neînsuşit, când materialul predat în activităţile curente trebuie să fie accesibil, să se
sprijine în mod logic pe cel însuşit în activităţile anterioare. Exerciţiile la înot pe uscat şi în apă
sunt multe şi variate. În procesul învăţării vor fi selecţionate acelea care se potrivesc cel mai bine
colectivului cu care lucrăm, raportate în special la vârstă. Accesibilitatea nu înseamnă absenţa
dificultăţilor, ci măsura lor în raport cu puterile, greutăţile care pot fi depăşite prin mobilizarea
necesară a forţelor fizice şi spirituale ale elevilor. Noţiunea de la simplu la complex se referă la
structura acţiunii motrice, iar regula de la uşor la greu prevede că trecerea de la unele exerciţii la
altele să se realizeze astfel, încât exerciţiile mai puţin dificile în ceea ce priveşte coordonarea şi
intensitatea efortului fizic să le preceadă pe cele mai dificile. Individualizarea la înot ţine cont de
particularităţile elevilor şi se va realiza în fiecare lecţie, fiind o trăsătură specifică acestui sport.
Tratarea diferenţiată în cadrul lecţiei de înot este absolut obligatorie. Profesorul va rezerva câteva
minute pentru a lucra cu fiecare elev în parte. În lecţiile de antrenament, ea va fi realizată
permanent şi continuu, urmare a faptului că la nivelul aceleiaşi vârste există diferenţieri între
copii, de ordin biologic (nivel de dezvoltare fizică), motric (nivel al calităţilor motrice,
deprinderi, priceperi), de natură psihologică (motivaţii, temperament, atitudini) etc. 4. Principiul
sistematizării Esenţa acestui principiu constă în o serie de norme cu privire la regularitatea
lecţiilor şi a sistemului de alternare a eforturilor cu odihna, precum şi la succesiunea lecţiilor.

Lecţiile de înot, odată începute, trebuie continuate neîntrerupt, fie în cicluri, fie permanent pe
durata unui an. Înotul este o disciplină care nu se poate uita, odată învăţat el poate fi continuat în
toate perioadele fundamentale ale vieţii. Continuitatea este asigurată de un anume sistem de
alternare a eforturilor cu odihna. Acesta este legat de pregătirea prealabilă a elevilor, de regimul
general de viaţă, de particularităţile lor de vârstă. 5. Principiul însuşirii temeinice (durabilităţii)
Respectarea acestui principiu presupune: – asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor
şi acţiunilor motrice, atât la fiecare lecţie cât şi în timp, pentru a realiza efectele scontate asupra
indicilor de dezvoltare fizică şi ai calităţilor motrice. Specific înotului este că anumite exerciţii
de braţe, picioare şi respiraţie se repetă la fiecare lecţie, pentru ca acestea să fie bine însuşite.
Principiul durabilităţii presupune şi o verificare periodică a elevilor prin norme de control,
concursuri, competiţii, care la înot sunt frecvente. Cerinţe necesare de îndeplinit de către profesor
pentru a-şi organiza mai bine procesul didactic la înot 1. În predarea lecţiilor de înot, se vor
implica numai persoanele calificate în acest sens. 2. La începutul fiecărui ciclu sau an de predare,
profesorul îşi va elabora documentele de planificare, programa de studii, planul calendaristic şi
planului de lecţie. 3. Elevii înscrişi la cursurile de înot vor avea avizul medical obligatoriu, fără
el nu vor fi acceptaţi la lecţie. 4. Se vor explica copiilor regulile de comportament într-un bazin
de înot, pe care trebuie să le respecte cu sfinţenie. 5. Profesorul va supraveghea elevii, de la
intrarea în bazin până la părăsire lui, care implică şi dezbrăcarea la vestiare, duşul înainte de a
intra în apă şi, după terminarea lecţiei, uscarea părului etc. 6. În cadrul raportului, la început de
lecţie, va verifica dacă fiecare elev (copil) are la el următoarele obiecte: cască de baie, papuci,
halat, prosop, săpun, costumul de rezervă, obiectul plutitor (pentru cei mici, colacii) etc. 7.
Instruirea o va face cu întreg grupul, nu mai mult de 15 elevi, formând cupluri de copii cu
responsabilităţi reciproce. 8. Pentru grupele de copii va folosi metode corespunzătoare vârstei, la
cei mici utilizând metoda demonstraţiei, la grupele mari demonstraţiile vor fi însoţite de
explicaţii clare şi accesibile, se vor aduce planşe, se vor viziona filme, video, despre tehnica şi
metodica de învăţare şi antrenament la înot.

9. La vârsta preşcolară, se va lucra în mai multe reprize – 2, 3 , 4 – a câte 10 minute şi numai

peste 7 ani timp de o oră. Copiii vor intra în apă la o oră şi jumătate după ce au mâncat şi vor
executa obligatoriu o încălzire a organismului pe uscat. 10. Se va evita efortul prelungit în
condiţiile unei ape reci şi niciodată copiii nu vor fi lăsaţi să intre transpiraţi într-o asemenea apă.
Răcelile vor fi evitate prin schimbarea costumelor de baie. Copiii care prezintă ameţeli,
tremurături, crampe, buze vinete, vărsături vor fi scoşi din lecţie. 11. În cadrul lecţiilor, se vor
folosi obiecte plutitoare, colaci de plastic, mingii de cauciuc, plute special construite. În apa
adâncă, profesorul va folosi un băţ (de aluminiu, lemn sau bambus) cu care va veni în ajutorul
celor care au nevoie. 12. Înotul se va preda în bazine special amenajate şi nu împreună cu
publicul în atmosfera de ştrand. 13. În lecţie, profesorul îşi va stabili un loc al său, pentru a-i
putea supraveghea pe copii cât mai bine şi va sancţiona actele de indisciplină (îmbrâncelile,
scufundările intenţionate etc.). 14. Copiii intră în apă numai sub supravegherea profesorului. 15.
Orarul va fi respectat cu stricteţe, copiii părăsind incinta bazinului după terminarea lecţiei. La
plecare, vor fi verificaţi ca niciodată să nu plece cu părul ud, cu costumele ude pe ei, să-şi pună
căciuliţele pe cap pe vreme rece, să-şi şteargă bine urechile, să nu-şi uite o parte din haine pe la
vestiare şi, ceea ce este mai important, să plece însoţiţi de cei care i-au adus la bazin (părinţi,
bunici, fraţi etc.). 16. Apa fiind dezinfectată cu clor, mulţi copii vor avea ochii roşii, aşa că li se
recomandă folosirea unor picături de ochi din soluţii dezinfectante (proculin, sulfatiazol 1% etc.)
şi pentru prevenire, utilizarea ochelarilor de apă. Apa din bazin trebuie să se apropie de calităţile
apei potabile. 17. Relaţiile dintre profesor-copii trebuie să fie apropiate şi bazate pe încredere.
Un profesor bun se va strădui să cunoască trăsăturile de caracter ale copiilor, problemele lor
personale, situaţia şcolară, părinţii etc. 18. Fiecare lecţie se va încheia cu o apreciere asupra
modului cum a lucrat fiecare elev (copil) şi uneori se vor da şi sarcini pentru acasă. 19. Va ţine
evidenţa în caietul personal. 20. Profesorul trebuie să fie conştient că răspunde de integritatea
fiecărui elev (copil) pe timpul desfăşurării lecţiei. Lecţiile care se desfăşoară în apa râurilor,
lacurilor şi la mare trebuie ţinute cu maximă prudenţă şi cu efective reduse.

Ciclu de lecţii pentru învăţarea simultană a procedeelor de înot, craul, spate şi bras Lecţia I 1.
Iniţierea pe uscat în execuţia mişcărilor de picioare craul pe piept. 2. Acomodarea subacvatică
prin exerciţii de inspiraţie şi expiraţie în apă. Învăţarea poziţiilor de călcare a apei şi de plutire cu
sprijin. Lecţia a II-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (mişcarea de picioare craul în
apă, pluta pe piept, pluta pe spate, călcarea apei şi expiraţia în apă); 2. Iniţierea pe uscat în
tracţiunea braţelor la procedeul de înot craul pe piept, precum şi a execuţiei mişcărilor de
picioare spate în apă. Lecţia a III-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (mişcarea de
picioare craul în apă, pluta pe piept, pluta pe spate, călcarea apei, inspiraţia şi expiraţia în apă). 2.
Iniţiere pe uscat în tehnica inspiraţiei şi expiraţiei de înot craul pe piept. Lecţia a IV-a 1.
Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (mişcarea de picioare craul în apă, pluta pe piept, pluta
pe spate, călcarea apei, inspiraţia şi expiraţia în apă)). 2. Înot complet braţe plus picioare, craul
fără respiraţie, folosind sprijinul profesorului cu bara de lemn, bambus, prăjină etc. 3. Iniţere în
tehnica bătăii de picioare în procedeul spate. Lecţia a V-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior
învăţate (punctele 1,2,3 din lecţia a IV-a). 2. Învăţarea tehnicii mişcărilor de braţe spate pe uscat.
3. Învăţarea tehnicii mişcărilor de picioare bras, pe uscat şi în apă. Lecţia a VI-a 1. Consolidarea
exerciţiilor anterior învăţate (scufundarea, călcarea apei, bătaia de picioare craul, bătaia de
picioare spate şi bras). 2. Învăţarea tehnicii mişcărilor de braţe spate în apă. 3. Iniţiere în înotul
pe spate, braţe plus picioare spate cu sprijinul dat de antrenor cu prăjina. Lecţia a VII-a 1.
Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (călcarea apei, bătaia de picioare craul, spate, bras, din
plută pe piept şi spate). 2. Învăţarea tehnicii tracţiunii braţelor la procedeul de înot bras pe uscat
şi în apă.

Lecţia a VIII-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (bătaia de picioare craul, bras, spate,
tracţiunea cu braţele din plută la craul, spate, bras). 2. Iniţierea în înotul bras fără respiraţie, braţe
plus picioare, cu sprijinul dat de antrenor cu prăjina. Lecţia a IX-a 1. Îmbunătăţirea inspiraţiei şi
expiraţiei în apă la procedeele de înot, craul, spate, bras. Lecţia a X-a 1. Consolidarea exerciţiilor
în apă, din lecţia a IX-a. 2. Învăţarea întoarcerii simple la procedeul de înot craul pe piept. Lecţia
a XI-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate în lecţiile IX şi X. 2. Îmbunătăţirea tehnicii
înotului bras (braţe plus picioare), cu respiraţie la 3 mişcări (cu sprijin, la nevoie, la marginea
bazinului). 3. Învăţarea întoarcerii simple la procedeul de înot spate. Lecţiile a XII-a şi a XIII-a
1. Consolidarea exerciţiilor anterior învăţate (bătaia de picioare craul şi bras cu pluta de
antrenament); bătaia de picioare pe spate, înot craul global fără respiraţie, înot spate global cu
sprijin. 2. Învăţarea tehnicii întoarcerii la procedeul de înot bras. 3. Învăţarea tehnicii startului la
procedeul de înot, craul pe piept. Lecţiile a XIV-a şi a XV-a 1. Consolidarea exerciţiilor anterior
învăţate (bătaia de picioare craul şi bras cu pluta de antrenament, bătaia de picioare spate). 2.
Învăţarea înotului craul şi spate în alunecare. 3. Învăţarea tehnicii starturilor la procedeul de înot
bras şi spate. Lecţiile a XVI-a şi XVII-a 1. Îmbunătăţirea tehnicii de înot la craul pe piept, spate
şi bras (corectări individuale). 2. Îmbunătăţirea tehnicii de execuţie a întoarcerilor simple şi a
starturilor la procedeele de înot craul, bras şi spate. Lecţia a XVIII-a 1. Norme de control –
parcurgerea distanţei de 25 m într-un procedeu de bază, cunoscut mai bine. 2. Demonstrarea
tehnicii celorlalte două procedee de înot învăţate cu starturile şi întoarcerile simple respective pe
distanţă mică. În toate lecţiile, se pot utiliza labele de cauciuc pentru bătaia de picioare craul,
spate, precum şi palmarele pentru braţe, uşurând foarte mult învăţarea. În urma efectuării acestor
lecţii, unul din procedeele de înot se învaţă mai repede în funcţie de calităţile individuale
predominante.

Tema lecţiei: – Iniţiere pe uscat în execuţia mişcărilor de picioare –Acomodarea subacvatică prin
exerciţii de inspiraţie şi expiraţie în apă. –Învăţarea poziţiilor de călcare a apei şi a plutei cu
sprijin. Mijloace – Adunarea. Raportul. Anunţarea temei de lecţie – Exerciţii de front şi ordine
(forme variate de mers, alergare, sărituri) – Exerciţii din gimnastică de bază – Iniţiere pe uscat în
execuţia mişcărilor de craul pe piept – Întreg, şezând cu sprijinul braţelor înapoi, forfecarea
picioarelor la 45º Exerciţii în apă A. Scufundări la marginea bazinului, cu sprijin de bazin B. Ex.
de călcare a apei la marginea bazinului, cu sprijin de pe loc şi din deplasare. Pluta C. Ex. de
picioare craul la marginea bazinului, cu sprijin în inspiraţie şi expiraţie Exerciţii de relaxare –
Scufundări – Jocuri la alegere: Oglinda, Statuile etc. Aprecieri asupra lecţiei. Comunicări 86

MODEL Plan de lecţie nr.1 (Proiect didactic) Vârsta colectivului: 10-12 ani Nivelul pregătirii:
începători Temperatura apei: 23 - 24º Durata lecţiei: 90' Bazin cu apă adâncă: 180 cm
Indicaţii metodice – se va insista asupra ţinutei corecte a înotătorilor accent pe mobilitatea
articulaţiei umărului – execuţie globală – Mişcări din articulaţia coxofemurală – cu ochii deschişi
expirând profund în apă pe gură şi pe nas – Susţinerea braţelor pe apă – corectarea mişcării
active – Odihna în apă – Accente pe expiraţie

Dozare 4 ×8 fiecare ex. 4×8 fiecare ex.

Timp 5- 7' 5' 10' 5' 5'

5' 20' Nr. nelimitat de repetări 10 scufundări – evidenţieri

15'

15' 5'

CAPITOLUL IX

SISTEMUL COMPETIŢIONAL LA ÎNOT ŞI ORGANIZAREA CONCURSURILOR

Regulamentul activităţii competiţionale de înot reprezintă documentul de bază al FRN, potrivit

căruia se organizează toate competiţiile de înot la noi în ţară. Prin înotător sportiv, se înţelege
orice persoană fizică legitimată la o secţie de nataţie afiliată la FRN, care recunoaşte şi aplică
regulamentul ei. Datele şi localităţile unde se vor desfăşura competiţiile de nivel naţional sunt
aprobate de Biroul federal la propunerea Colegiului Central al antrenorilor şi sunt comunicate
cluburilor şi asociaţiilor sportive la începutul fiecărui an competiţional. Orice modificare se
poate face numai cu aprobarea Biroului federal şi va fi comunicată celor interesaţi de către F.R.
Nataţie. Pentru a lua parte la concursuri oficiale de înot şi sărituri, un sportiv trebuie să fi
împlinit vârsta de 10 ani, să fie membru al unei secţii de nataţie afiliate la Federaţie şi să posede
carnet de legitimare eliberat conform prevederilor legale şi să aibă drept de participare. Până la
vârsta de 14 ani, sportivii nu vor lua parte decât la competiţiile rezervate lor. Participarea lor la
competiţiile oficiale în categorii superioare se va face numai cu avizul medical special şi al
federaţiei. Categoriile de vârstă: Toate competiţiile interne sunt organizate pe una sau mai multe
grupe de vârstă. Regulamentul de concurs are clar specificat grupele de vârstă. Competiţiile
naţionale pot fi precedate de etapele pe cluburi, localităţi judeţene sau interjudeţene, competiţii
organizate pentru verificarea stadiului de pregătire sau pentru formarea componenţei echipelor
reprezentative, pentru participarea la etapa finală. Noţiunea de competiţie denumeşte orice
întrecere de înot care se desfăşoară într-un cadru organizat. Reuniunea este o parte a unei
competiţii, alcătuită din mai multe probe, care se desfăşoară într-una din jumătăţile zilei.
Concursurile cuprind mai multe probe şi reuniuni şi se organizează în scopul de a desemna pe cei
mai buni înotători din şcoală, universitate, locali, judeţeni, republicani, fără a se acorda titlul de
campion. Competiţiile se desfăşoară în bazine de 50 m şi 25 m, bazine omologate de F.R.
Nataţie. În campionatul naţional, se organizează următoarele competiţii cu regulamente proprii: –
Campionatul Naţional în bazin acoperit – open – (seniori + juniori – primăvară) – Campionatul
Naţional de poliatlon – copii participanţi – fete: 11, 12 ani şi băieţi: 11, 12, 13 ani, legitimaţi la
secţiile de înot – Campionatul Naţional de juniori II – (primăvară) participanţi – fete: 13, 14 ani,
băieţi: 14, 15, 16 ani, legitimaţi la secţiile de înot – Campionatul Naţional de seniori şi juniori
(bazin descoperit vara) participanţi – seniori, juniori I şi II, legitimaţi la secţiile de înot –
Campionatul Naţional al copiilor de 10 ani participanţi – copiii de 10 ani, fete şi băieţi. Nu au
voie să participe sportivi de 9 ani nici în completarea ştafetelor. – Campionatul Naţional al
copiilor şi campionatul cluburilor sportive şcolare Participanţi – au drept de participare fete 11-
12 ani şi băieţi 11-13 ani, legitimaţi la secţiile de înot – Campionatul Naţional de juniori II – vară
– participanţi – fete: 13-14 ani şi băieţi: 14, 15, 16 ani, legitimaţi la secţiile de înot. –
Campionatul Naţional în bazin de 25 m participanţi – seniori, juniori I şi II – Campionatul
Naţional de copii 10 ani – pe zone participanţi – fete: 10 ani şi băieţi: 10-11 ani Organizarea
concursurilor de înot Regulamentul este specific fiecărei competiţii şi este redactat de către cel
care îl organizează. Orice regulament trebuie să cuprindă următoarele prevederi: – scopul
competiţiei; – locul, data, ora desfăşurării şedinţei tehnice; – descrierea bazinului de concurs;

– denumirea organizatorului; – cine are dreptul să participe (grupele de vârstă pe sexe); – condiţii
tehnice (modul de alcătuire şi desfăşurare a seriilor); – festivitatea de deschidere şi închidere; –
baremurile de participare; – programul concursului; – ziua, reuniunea, ora de începere; – probele
de concurs (distanţa, procedeul, sexul, grupa de vârstă); – punctajul şi clasamentele; – titluri şi
premii; – condiţii administrative şi organizatorice; – elaborarea materialelor şi difuzarea lor. Un
sportiv poate participa la competiţiile oficiale ale F.R. Nataţie dacă are carnet de legitimare la o
secţie de înot, cu viza anuală a federaţiei şi viza medicală. Dacă se cer baremuri de participare,
ele trebuie îndeplinite. Pentru participarea în concurs, antrenorul trebuie să prezinte fişa de start a
sportivului, care cuprinde: – numărul probei; – distanţa, procedeul, sexul, anul naşterii; – secţia,
numele şi prenumele sportivului (scrise cu majuscule); – performanţa realizată în cadrul etapelor
precedente ale competiţiei şi data realizării ei; – numele antrenorului care-l pregăteşte. Oficialii
unui concurs Arbitru categoria a II-a – poate fi orice persoană care a împlinit vârsta de minim 16
ani, a dobândit cunoştinţele necesare pe baza unui curs şi a fost atestat pe baza unui examen.
Arbitru categoria I – trebuie să aibă vârsta de minimum 19 ani, să fi oficiat ca arbitru de
categoria a II-a la minimum 10 competiţii, iar ca starter şi arbitru să fi participat la 15 competiţii;
a promovat un examen teoretic; a fost verificat la 3 finale de concursuri republicane în posturi de
decizie. Absolvenţii ANEFS şi ai facultăţilor de profil, cu specializare nataţie vor obţine
categoria I dacă îndeplinesc ultimele două condiţii de mai sus. La Jocurile Olimpice,
Campionatele mondiale şi Cupele Mondiale, Biroul FINA va desemna următorul minim de
oficiali, pentru a conduce respectiva competiţie:– arbitrul general (1) – arbitrii de parcurs (4) –
starteri (2) – inspectori şefi de întoarceri (2), 1 la fiecare capăt al bazinului – inspectori de
întoarceri (1 la fiecare culoar) – secretar şef (1) – arbitrii de ţarc (2) – mânuitor frânghie, start
greşit (1) – crainic (1) Pentru toate celelalte competiţii internaţionale, organul de conducere va
numi acelaşi număr de membri sau unul mai redus, care va fi supus aprobării autorităţii naţionale
sau internaţionale corespunzătoare. La campionatele naţionale, numărul oficialilor este mai
redus. Arbitrul general are controlul total şi autoritate asupra tuturor oficialilor, el aplică toate
regulile şi deciziile FINA şi va rezolva problemele care nu sunt în întregime acoperite de
regulament. El poate interveni în orice moment al competiţiei şi să rezolve contestaţiile legate de
desfăşurarea concursului. Când nu există concordanţă între decizia arbitrului de sosire şi timpii
înregistraţi de cronometrori, arbitrul general va determina clasamentul. El va înlocui orice oficial
absent sau aflat în incapacitatea de a-şi exercita funcţia sau găsit ineficient. Înaintea fiecărei
probe, arbitrul general va invita înotătorii, printr-o serie de fluiere scurte, să se dezechipeze.
Această indicaţie va fi urmată de un fluier lung, la care competitorii vor trebui să ocupe locurile
din spatele bloc-starturilor (sau să sară în apă pentru procedeul spate sau ştafeta mixt). Când
înotătorii şi oficialii sunt pregătiţi de start, arbitrul general va ridica braţul, indicând starterului că
înotătorii îi aşteaptă comenzile. Starterul. Sunt de obicei 2 (unul de rezervă). Cu acordul
arbitrului general, poate să descalifice pe sportivul care întârzie startul, sau are o comportare
necorespunzătoare în momentul startului sau nesoco-teşte intenţionat o decizie. Revenirile din
comanda pentru aceste situaţii nu vor fi considerate drept start greşit. – Dacă el crede că startul
nu este corect, va putea să recheme înotătorii, după ce semnalul de start a fost dat, fără să aibă
această posibilitate, în cazul producerii celui de-al doilea start, când înotătorii nu vor mai fi
chemaţi înapoi, după semnalul de pornire. – Pentru efectuarea semnalelor de start, va lua poziţie
pe una din laturile lungi ale bazinului, la aproximativ 5 m de linia de plecare, astfel ca semnalul
lui să poată fi observat de către cronometrori şi auzit de sportivi.

Arbitrul de ţarc. El va trebui să aducă înotătorii participanţi într-o probă şi să constituie seriile pe
baza ordinii de start. Inspectorul şef de întoarceri. Sunt 2, câte unul la fiecare capăt al bazinului.
Se vor asigura dacă arbitrii de întoarceri îşi îndeplinesc sarcinile în timpul concursului. Ei vor
primi rapoartele arbitrilor de întoarceri şi, dacă survine vreo abatere, o vor comunica arbitrului
general. Arbitrii de întoarceri. Sunt repartizaţi de către arbitrul general, câte unul la fiecare
culoar, la ambele capete ale bazinului. – Fiecare arbitru de întoarceri trebuie să se asigure că
înotătorii respectă regulile de întoarcere. Ei vor supraveghea ca şi sosirea să se termine
respectând regulamentul. – La probele de 800 şi 1 500 m, fiecare arbitru de întoarcere de la
capătul opus liniei de plecare va trebui să înregistreze numărul de bazine efectuate de înotătorul
de pe culoarul său. Cu ajutorul unor tăbliţe cu numere şi plasat într-un loc dinainte stabilit în care
să fie văzut de înotător, el îl va informa asupra numărului de bazine care mai rămân de parcurs. –
Fiecare arbitru de pe linia de plecare dă un semnal (fluier sau clopoţel) de avertisment, atunci
când înotătorul mai are de parcurs două lungimi de bazin plus 5 metri, pentru a înota finalul
probei individuale de 800 şi 1500m. – Ei vor constata dacă în probele de ştafetă schimburile se
desfăşoară corect. Arbitrii de parcurs (4) vor fi aşezaţi pe fiecare latură a bazinului şi vor urmări
respectarea de către înotători a regulilor privitoare la procedeul înotat în proba respectivă şi vor
trebui să observe întoarcerile asistându-i pe arbitrii de întoarceri. Arbitrul şef cronometror
stabileşte pentru fiecare cronometror locul şi culoarul unde va oficia. Vor fi (3) cronometrori
pentru fiecare culoar. Cronometrorul-şef va colecta fişele de la toţi cronometrorii şi, dacă este
necesar, va verifica cronometrele acestora. Cronometrorii Fiecare cronometror va înregistra
timpii înotătorilor repartizaţi pe culoarul lui. Ceasul va fi pornit la semnalul de start şi va fi oprit
când înotătorul va termina cursa. Cronometrorii vor fi prezenţi, chiar dacă cronometrajul este
electronic. Pentru fiecare culoar, un număr de 3 cronometrori. Arbitrul şef de sosire stabileşte
poziţia şi locul fiecărui arbitru de sosire. El adună fişele de sosire semnate de fiecare arbitru şi
stabileşte clasamentul pe care îl dă direct arbitrului general.

Arbitrii de sosire (8) sunt aşezaţi pe scaune supraînalte, pe aceeaşi linie cu linia de sosire, de
unde pot observa clar întreaga cursă, precum şi sosirea. După fiecare probă, arbitrii de sosire
decid şi raportează clasamentul înotătorilor, în funcţie de sosirea observată. Arbitru mânuitor de
frânghie şi start greşit se va găsi la o distanţă de 15 m faţă de plecare. Când startul este luat greşit
de către sportivi, continuarea cursei este întreruptă de frânghia care este lăsată pe apă. Secretarul
şef verifică rezultatele computerizate sau rezultatele obţinute după fiecare probă, de la arbitrul
general. El este acela care repartizează sportivii înscrişi la concurs în serii şi finale. În comisia de
organizare şi competiţie mai sunt prezenţi: un secretar cu clasamentul, un secretar cu recordurile,
un redactor de diplome şi un crainic. Pe tot parcursul competiţiei, prezenţa unui medic este
obligatorie.
CAPITOLUL X

ÎNOTUL APLICATIV UTILITAR. SALVAREA DE LA ÎNEC

Înotul aplicativ utilitar a fost dezvoltat din timpuri străvechi, în cadrul unor activităţi ca:
pescuitul în adâncime (corali, bureţi), transportul obiectelor prin apă, salvarea de la înec, înotul
îmbrăcat, traversarea apelor. Cele mai vechi procedee de înot utilitar sunt cele populare, uşor de
însuşit, apărute din nevoia oamenilor de a face faţă cerinţelor aspre ale vieţii. Câineasca. Este un
procedeu popular pe care oamenii l-au folosit imitând înotul câinilor. La acest procedeu, faza
aeriană a braţelor lipseşte, braţele trag sub suprafaţa apei în mod simultan, apucând apa dinainte
sub piept. Picioarele îndoite execută fie o mişcare alternativă, fie o bătaie simultană. Capul se
menţine la suprafaţă, uşurând astfel respiraţia. Voiniceasca. La acest procedeu, mişcarea braţelor
este asemănătoare ca la craul, iar mişcarea de picioare este asemănătoare procedeului bras.
Corpul parcă se avântă peste apă, deplasarea efectuându-se în salturi. Prin acest procedeu se pot
înfrunta valurile şi curenţii de apă, capul menţinându-se de asemenea la suprafaţă. Overul
(indiana) este procedeul de înot cu cel mai larg rol utilitar. Se execută din poziţia întins pe o
latură, un braţ va trage apa din poziţia îndoit pe lângă corp, pornind din dreptul pieptului înapoi
spre şold, în timp ce pe celălalt braţ se va aluneca în poziţia întins. Amândouă braţele sunt sub
apă. Picioarele execută o mişcare de forfecare în lateral. Respiraţia se face la suprafaţa apei.
Acest procedeu oferă o alunecare foarte bună, fiind folosit pe distanţe lungi, la salvarea de la înec
şi în cazul înotului îmbrăcat. Brasul pe spate. Este asemănător procedeului de înot bras, dar se
execută în poziţia pe spate. Respiraţia este liberă la suprafaţă. Acest procedeu, de regulă, este
utilizat pentru odihnă. Înotul pe sub apă. Alături de caracterul său sportiv are un puternic rol
aplicativ. Această formă de înot se învaţă paralel cu învăţarea înotului propriu-zis. Tehnica
folosită la înaintarea subacvatică, cu aparate şi fără aparate, este tehnica procedeului de înot bras.

Sub apă uneori se mai poate înainta cu corpul şi braţele întinse, executând mişcarea picioarelor
de delfin sau craul. La înotul subacvatic, capacitatea vitală a sportivului are un rol foarte
important, ajutându-l să stea cât mai mult timp sub apă; în mod normal, acest timp nu-i
recomandat să depăşească 1-2 minute. Sportivii hawaieni au realizat recorduri de peste 6 minute.
Limitele individuale trebuiesc cunoscute de către fiecare sportiv. Un amator se poate scufunda
până la maximum 3-4 m. Recordul lumii de scufundare liberă, cu aparatură specială, se apropie
de 100 m adâncime. Antrenamentul menţinerii respiraţiei se face pe uscat, iar în apă în mod
gradat şi sub supravegherea profesorului. Uneori, pentru mărimea vitezei de înaintare se folosesc
ochelari, mască pentru faţă şi labele de cauciuc. Înotul subacvatic se utilizează pentru căutarea
anumitor obiecte, salvarea înecaţilor, a efectuării unor lucrări sub apă etc. Rămânerea
îndelungată sub apă dăunează, deoarece se poate provoca o mare datorie de oxigen, care poate
duce la apariţia bolilor cardiace. La o adâncime mai mare de 5 m, dacă apar dureri în urechi şi
senzaţii de sufocare, ieşirea la suprafaţă este obligatorie. Procedeele mai sus enumerate s-au
dezvoltat o dată cu ocupaţiile obişnuite ale oamenilor din timpuri foarte îndepărtate (pregătirea
militară, navigaţie, pescuit etc.). Aplicaţii ale acestor procedee Procedeele mai sus enumerate se
pot folosi la: 1) Scufundări pentru recuperări de obiecte; 2) Traversările apelor atunci când nu
sunt bărci sau plute – utilizându-se unul din procedeele de înot cunoscute. Pentru a traversa fără
accidente un râu, este absolut necesar să se studieze: cursul de apă, natura fundului, adâncimea şi
viteza apei. Înotătorii buni îi vor ajuta pe cei slabi. 3) Transportări uşoare – îmbrăcămintea
proprie poate fi transportată pe cap, sub forma unei bocceluţe, legată sub bărbie. Procedeul de
înot indicat în acest caz fiind brasul şi voiniceasca. Un obiect de dimensiuni reduse îl
transportăm folosind procedeul over, înotând cu o singură mână (aceea care efectuează mişcările
sub apă) şi cu cealaltă mână se ţine obiectul deasupra apei. Oamenii care au obosit în timpul
înotului pot fi transportaţi astfel: cel obosit se va sprijini cu o mână sau două pe umerii unui
înotător. Fiind astfel remorcat, cel obosit va ajuta înaintarea bătând doar din picioare craul sau
bras. În acest timp va inspira şi expira, rar şi profund.

Cel obosit poate fi transportat de către doi oameni, care înoată paralel la o distanţă de 1 m unul
faţă de celălalt. El se va sprijini cu o mână pe umărul unuia şi cu cealaltă mână pe umărul
celuilalt, executând mişcări lente de picioare craul sau bras. Înotătorii care transportă pe cei
obosiţi se vor deplasa înotând bras complet. Nu sunt recomandate traversările de ape dificile. La
ieşirile în largul mării sau lacurilor, se vor lua unele materiale ajutătoare, ca: saltele pneumatice,
mingii, camere de bicicletă, materiale ajutătoare din plastic gonflabile, colaci, improvizaţii din
plute, scânduri, buşteni etc. Ele trebuie verificate înainte de le folosi, pentru a fi corespunzătoare
menţinerii integral sau parţial a greutăţii de transportat. Nu se va intra în mare atunci când sunt
valuri mari. Pe valuri mici, se înoată sub creasta lor, ţinând cont de curentul apei. Nu se va înota
în locurile în care valurile se sparg de stânci sau ziduri. Salvarea de la înec Aceasta reprezintă
acţiunea prin care se încearcă salvarea celui în pericol de a-şi pierde viaţa prin înec. La noi, pe
litoral şi la unele ştranduri organizate, serviciul de salvare Salvamarul asigură securitatea
oamenilor contra înecului, acordând primul ajutor şi aplicând măsuri terapeutice eficiente, pentru
readucerea la viaţă. Cum însă marea majoritate a celor care înoată în toate apele curgătoare,
lacuri, bazine de acumulare etc. n-au nici o protecţie organizată, este bine să fie iniţiaţi în modul
în care îşi pot salva semenii de la înec. Înecul este un accident care se poate produce din
următoarele cauze: epuizare morală (frica de apă), epuizare fizică, stări epileptice, crampe
musculare, traumatisme, lovituri în diferite părţi ale corpului, luxaţii, stop cardiac etc. Cauzele
înecului: 1) Asfixierea, înţelegând prin aceasta blocarea căilor respiratorii; ca urmare, oxigenul
nu mai poate fi asimilat, mărindu-se astfel cantitatea de bioxid de carbon în sânge, ceea ce duce
la distrugerea substratului anatomic (eritrocite) cu care hemoglobina se leagă organic printr-un
proces fiziologic. 2) Înghiţirea de apă care pătrunde pe căile respiratorii, adăugând la asfixiere şi
diluţia sângelui (hemoliza). Pătrunderea apei pe căile respiratorii este urmată de un edem
pulmonar acut, care de obicei este fatal. Moartea se produce ca rezultat al fibrilaţiei ventriculare.
După aspectul exterior al înecatului, se disting două tipuri: – înecatul palid, este cel care nu a
înghiţit apă;– înecatul cianotic, este cel care a înghiţit apa care i-a pătruns în plămân, stomac, iar
la nivelul gurii prezintă o spumă rozacee – semn al edemului pulmonar. Recuperarea victimelor
de la înec se face prin instituirea imediată şi promptă a măsurilor de salvare. Procesul salvării
unui om de la înec, poate fi împărţit în 3 etape: 1. apropierea de cel înecat; 2. apucarea victimei şi
transportarea ei prin apă spre mal; 3. primul ajutor şi reanimarea. Salvatorul trebuie să înoate
bine şi să cunoască metodele de salvare. Înainte de a intra în apă se va dezbrăca de haine, se va
descălţa, apelând la cei din jur (dacă aceştia sunt), în eventualitatea unui ajutor în plus. Se va
deplasa înotând spre cel în pericol, cât mai repede, cu mult calm, sânge rece şi hotărât, fără a
intra în panică. Apropierea de cel înecat se va face pe la spatele lui, deoarece, zărindu-l pe
salvator, acesta va căuta să se agaţe de el. Pentru apucarea şi transportul celui ce se îneacă,
exemplificăm câteva metode de prindere şi transport. Indiferent de procedeul de transport folosit,
accidentatul trebuie să fie transportat în poziţia pe spate, cu faţa afară din apă, pentru ca acesta să
poată respira. Când apropierea nu se poate face din spate, salvatorul îl va apuca pe înecat de talie
şi-l va întoarce cu faţa deasupra apei. Când victima este scufundată, salvatorul se va scufunda
spre fundul apei, fără a o tulbura, pentru a vedea cât mai bine şi astfel să-l poată aduce la
suprafaţă. Când înecul se produce într-o apă curgătoare, salvatorul va alerga pe mal, sărind în
faţa celui în pericol pentru a-l prinde, utilizând una din procedeele de salvare mai jos menţionate.
Principalele procedee de salvare: Priza la cap: Acest procedeu este cel mai simplu când victima
este liniştită. Salvatorul apucă cu ambele mâini faţa victimei. Degetele vor cuprinde maxilarul
inferior, înotând pe spate cu ajutorul mişcărilor de picioare bras sau over. El se utilizează când
victima este aproape inconştientă, plutind la suprafaţa apei, iar salvatorul prin mişcări puternice
de picioare, pe sub acesta, va căuta să-l împingă mereu spre suprafaţă. Priza pe sub o axilă: Ea
este utilizată când victima se zbate, fiind pe spate cu faţa afară din apă. Salvatorul îşi va trece
braţul drept, peste pieptul acesteia până sub axila sa stângă, apucându-i acest braţ şi
imobilizându-l, apoi va înota cu mâna liberă, iar din picioare va executa mişcări de craul sau de
bras. Poziţia salvatorului faţă de înecat este laterală, obligatorie.
Varianta prizei de mai sus, cu imobilizarea ambelor braţe. Salvatorul îşi va trece braţul drept pe
sub axila braţului drept al accidentatului şi-l va apuca pe la spate şi de antebraţul stâng.
Salvatorul se va aşeza cu partea braţului său mai puternic, lateral faţă de înecat, pentru a-l
imobiliza. Transportul este identic cu cel descris mai sus. Priza pe sub ambele axile. Înecatul este
agitat, având faţa în sus şi gura la suprafaţă. Salvatorul se va plasa în spatele său, apucându-l cu
ambele mâini de sub axile, pentru a-l imobiliza şi apoi va înota pe spate cu mişcări de picioare
craul sau bras. a) Procedee de forţă majoră. Dacă victima este foarte agitată este dificil de aplicat
una din metodele de mai sus. În această situaţie, cea mai indicată manevră va fi scufundarea
salvatorului împreună cu victima. Aceasta nemaiavând aer, va slăbi strânsoarea şi va da drumul
salvatorului, încercând să ajungă la suprafaţă ca să respire. Înainte de scufundare, salvatorul va
inspira puternic. b) Dacă accidentatul îl prinde pe salvator din faţă, acesta, printr-o zvârcolire
bruscă, îşi va elibera braţele, împingându-l cu palmele pe sub bărbie şi, dându-i capul înapoi, îşi
va strânge la piept picioarele, punându-i tălpile sau genunchii pe torace şi astfel îndepărtându-l.
c) Când înecatul îl va prinde pe salvator din spate, acesta se va grupa şi răsturna înainte,
întorcându-şi victima cu capul în jos şi apoi aşezându-i tălpile pe abdomen, execută o împingere
puternică cu picioarele, pentru a-l îndepărta. d) În situaţie limită, când salvatorul nu se poate
elibera din strânsoarea înecatului, îi va aplica acestuia o lovitură puternică cu pumnul, cotul,
genunchiul, piciorul sau capul pentru a-l linişti, ca astfel să-l poată salva. În toate situaţiile
descrise mai sus, după ce salvatorul a reuşit să-şi îndepărteze victima, se apropie cu grijă de ea
şi-o transportă spre mal, folosindu-se de procedeele descrise mai sus. Pe mal, victima va fi
transportată de regulă pe umăr, spre un loc liniştit sau spre punctul sanitar (dacă există), unde-i
va da primul ajutor. 1) Dacă victima nu şi-a pierdut conştienţa, este dezbrăcat urgent de lucrurile
ude şi şters energic cu un prosop, apoi îmbrăcat cu haine uscate sau învelit bine. Dacă este
posibil, se recomandă a i se da un ceai cald, după care va fi transportat obligatoriu la o unitate
sanitară apropiată, spre a se evita complicaţiile ce pot apărea ulterior. 2) Dacă înecatul şi-a
pierdut cunoştinţa, se iau primele măsuri, până la venirea medicului, care trebuie să fie simple,
rapide şi eficace. Va fi aşezat cu faţa în jos, cu capul în hiperextensie şi i se vor curăţa căile
respiratorii de secreţii, ierburi, alge etc. Această operaţie se va realiza cu ajutorul degetelor
învelite într-o batistă. Gura fiindu-i încleştată, i se va deschide forţat, prin tragerea maxilarului
uşor înainte şi în jos, cu amândouă mâinile, apoi i se va scoate limba şi i se va lega cu o batistă
sub bărbie şi între dinţi i se va pune o bucăţică de lemn pentru a-i menţine gura deschisă, după
care i se va scoate apa din stomac prin următoarele procedee: a) Se apucă înecatul de picioare
(având faţa spre picioarele salvatorului) şi va fi învârtit pe loc; b) Salvatorul stă pe un genunchi,
ţinând înecatul pe umerii săi în aşa fel încât capul şi corpul să atârne sprijinite pe spatele său
(procedeul profesorului Teodor Spânu). În această poziţie, salvatorul se va învârti în cerc, în ritm
de 60-80 paşi pe minut, stimulând circulaţia sângelui spre cap. După curăţirea căilor respiratorii
şi scoaterea apei din plămâni şi stomac, se va trece la manevrele de respiraţie artificială: – prin
acţiune externă, folosind mişcări care lărgesc şi micşorează cutia toracică, pentru a favoriza
pătrunderea aerului în plămân şi apoi a-l evacua; – prin acţiune internă, adică insuflarea directă a
aerului în plămân, eventual cu ajutorul unor aparate speciale. Timpul util de intervenţie trebuie să
fie sub 6 minute de la începerea tulburărilor provocate de înec. Reanimarea trebuie să
urmărească: 1. oxigenarea organismului; 2. susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale; 3.
menţinerea funcţiilor restabilite. Acţiunile pentru restabilirea activităţii cardiace, restabilirea
circulaţiei şi a respiraţiei normale, trebuie să fie aplicate chiar dacă accidentatul nu mai dă semne
de viaţă. Pentru reanimare, recomandăm următoarele metode şi tehnici cunoscute: Metoda
Silvester Înecatul este culcat pe spate cu un sul de îmbrăcăminte sub cap şi omoplaţi. Cel care
efectuează manevrele de respiraţie se aşază pe genunchi (sau pe unul singur) la capul înecatului.
Se apucă braţele de articulaţia pumnului, salvatorul executând o mişcare semicirculară, de
extensie, până când braţele ajung în prelungirea corpului înecatului şi lateral de salvator. Prin
aceasta, cutia toracică se dilată, uşurând pătrunderea aerului în plămân. Apoi se duc braţele
îndoite pe torace şi salvatorul apasă cu forţa sa pe toracele înecatului. Prin această

mişcare, cutia toracică se comprimă, permiţând evacuarea aerului din plămân. Ritmul optim este
de 8-10 mişcări de respiraţii pe minut. Această poziţie este absolut obligatorie. Metoda Schaffer
Înecatul este culcat cu faţa în jos, cu capul răsucit spre stânga, având mâinile în dreptul feţei. Cel
care execută manevrele de respiraţie stă deasupra înecatului, cuprinzând între genunchi
picioarele acestuia. Din această poziţie, se execută o compresiune asupra toracelui cu mâinile
aplicate pe partea posterioară a acestuia. Salvatorul apasă cu greutatea sa toracele înecatului,
având braţele întinse, trunchiul aplecat înainte şi genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei presiuni, se
realizează expiraţia. Inspiraţia se obţine prin revenirea salvatorului cu corpul în poziţie verticală,
ca la început, desprinzând relaxat mâinile de pe toracele victimei. Toracele revine prin
elasticitatea sa. Ritmul este de 12-13 mişcări pe minut. Insuflarea aerului direct în plămânii
înecatului Este metoda cea mai modernă, se face gură la gură sau gură la nas. Poziţia înecatului
este culcat pe spate, capul întors pe o parte, pentru a permite evacuarea secreţiilor. Salvatorul se
aşază la capul victimei şi se vor face câteva insuflaţii aşezându-i capul şi gâtul în hiperextensie.
Tehnica respiraţiei gură la gură Între gura salvatorului şi a înecatului se poate pune un tifon, o
batistă etc. Se insuflă aer în gura victimei, strângându-i nasul cu degetele sau o pensetă. Ritmul
manevrei este rapid la început, apoi se ajunge la 10, 20 insuflaţii pe minut. Uneori, insuflarea
aerului se face pe nas. Şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea insuflării aerului cu putere este
obligatorie. Aceste metode au şi neajunsuri, în sensul că aerul pătrunde direct în stomac.
Ajungerea aerului în plămânii înecatului se poate recunoaşte prin dispariţia cianozei. Insuflarea
de aer cu ajutorul aparatelor se va executa numai de către persoane calificate. Sunt cazuri când se
impune şi masajul cardiac extern. Poziţia victimei este de culcat pe spate, de preferinţă pe un
plan dur. Masajul se realizează prin presiuni ritmice, orientate dinainte spre înapoi, efectuate
puternic cu podul palmei pe stern. Se execută numai în expiraţie. Ritmul este de 60 presiuni pe
minut. Se va executa energic, până la apariţia pulsului şi a tensiunii arteriale. Regula de bază este
ca toate aceste încercări de salvare a vieţii unui înecat să se facă intens şi cu conştiinciozitate,
până când medicul constată moartea.

CAPITOLUL XI

ÎNOTUL SINCRON

Acest sport reprezintă o ramură a nataţiei, fiind asemănător gimnasticii ritmice moderne sau
patinajului artistic; se deosebeşte de acestea doar prin mediul în care se desfăşoară. Poate fi
numit şi balet acvatic. Calităţile celor care îl practică sunt multiple, sportivele trebuind să fie
foarte bune înotătoare, gimnaste, cu calităţi fizice, ca: rezistenţă, mobilitate, îndemânare, viteză
de execuţie şi cu calităţi morale deosebite, ca: voinţă, tenacitate, perseverenţă. De asemenea,
trebuie să aibă un auz muzical foarte bun, un simţ al muzicii pentru a putea fi capabile să
coordoneze mişcările cu linia melodică. Plutirea, alunecarea şi echilibrul în apă se realizează
printr-o muncă uriaşă, care are drept consecinţă o capacitate vitală excepţională, precum şi o
elasticitate toracică foarte bună. Acest sport a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, respectiv în
anul 1899, în Anglia, fiind numit atunci înot ornamental. Primele demonstraţii au avut loc în
Germania, în anul 1924. Din anul 1930, au început primele întreceri, care s-au desfăşurat după
reguli simple, fără acompaniament muzical, constând doar dintr-o serie de formaţiuni, parcă
desenate în apă din corpurile înotătoarelor. Aceste formaţiuni se schimbau continuu,
transformându-se în cerc, dreptunghi, romb, steluţe etc., încântând spectatorii. Paralel cu
execuţia în apă, la unele din întrecerile sportive ale anului 1934, la Chicago s-a folosit
acompaniamentul muzical. Apariţia muzicii a impulsionat foarte mult acest sport. Astfel, în anul
1945, a avut loc primul campionat naţional al SUA, iar în anul 1958, primul concurs
internaţional la Amsterdam (Olanda), cu participarea a 9 echipe reprezentative de ţări. În acelaşi
an, a luat fiinţă Comitetul Internaţional de înot artistic (sincron), în cadrul FINA. În România,
primele apariţii sunt semnalate în anul 1954 şi au continuat până în 1957, când, datorită
cheltuielilor mari legate de asigurarea unui bazin, a echipamentului, a muzicii, combinate cu
imposibilitatea de a vedea mişcările sub apă, acest sport a fost abandonat.
100

Desfăşurarea întrecerilor la înotul sincron reprezintă un adevărat spectacol, prin coloritul

costumelor şi al jocurilor de lumini care dau concursurilor un farmec deosebit. Programul
cuprinde: – probe individuale (solo); – probe pe perechi (duo) – probe pe echipe, formate din 4
sau 8 componente. Bazinele de înot unde se desfăşoară competiţiile trebuie să aibă o apă foarte
curată, pentru a se putea observa mişcările sub apă. Bazinul trebuie să fie pătrat, cu latura de 12
m şi cu o adâncime de minim 3 m. Bazinele sunt dotate cu o staţie muzicală subacvatică. Fiecare
probă este compusă din două părţi: – partea impusă, cu 5 figuri obligatorii; – partea liberă, care
poate avea un număr nelimitat de figuri Durata unei execuţii este pentru programul individual de
3 minute şi 30 sec., pentru duet – 4 minute. Programul executat de o echipă durează 15 minute,
fiecare perioadă incluzând şi 15 sec. de execuţie pe uscat. La executarea figurilor impuse,
costumul nu mai este obligatoriu negru cu cască albă, iar la figurile libere, costumaţia este la
alegere. Înotul artistic (sincron) cuprinde figuri armonioase (impuse şi libere), legate între ele cu
ajutorul unor elemente de vâslit, executate cu braţele şi propulsia picioarelor, în procedeele de
înot craul, bras, spate şi fluture. La toate procedeele de înot, capul este în permanenţă peste
nivelul apei, la aceeaşi înălţime, pentru a auzi bine muzica şi pentru a evita mişcările laterale.
Respiraţia se efectuează fără zgomot, evitându-se formarea bulelor de aer. În timpul expiraţiei
sub apă, de cele mai multe ori se lucrează în apnee, sportivele având chiar o clemă prinsă de nas,
pentru a nu tulbura apa. Mişcările trebuie să se execute cu mare amplitudine, ritmic, elegant, fără
stropituri. Acţiunea picioarelor se execută la suprafaţa apei, exceptând schimbările de poziţie. De
obicei, braţele trebuie să fie apropiate de corp, palmele fiind cele care asigură deplasările înainte
sau înapoi. Poziţiile de bază sunt: – culcat pe spate cu braţele lipite de corp şi culcat pe piept cu
braţele întinse în sus. Poziţiile derivate sunt: – culcat cu faţa în sus, culcat pe o latură, cu un
genunchi îndoit, cu un picior întins la verticală, cu ambele picioare întinse la verticală;

poziţia verticală cu capul în jos (imitând stândul pe mâini); – poziţia de echer, înainte şi înapoi;
– poziţia de şurub, efectuată în poziţie verticală, cu capul în jos, corpul rotindu-se în jurul axei
sale ( 180º - 360º); – mişcări sub apă, imitând traseul unui cerc, înainte, înapoi, cu diferite
mişcări de picioare; – mişcări în poziţie de sfoară, menţinute foarte sus; – ieşiri din apă, în
poziţie verticală, cât mai sus, cu diferite poziţii de picioare şi braţe Imaginaţia profesorului
(antrenorului) poate îmbogăţi varietatea acestor programe cu elemente originale. Mişcările sunt
notate cu un coeficient de dificultate între 1,7-2,2. Execuţia concurentelor, la fiecare probă, va fi
apreciată prin note de la 0-10, folosind şi jumătate de punct. Media notelor date de arbitrii se
înmulţeşte cu coeficientul de dificultate. Notarea se face ţinând cont de: – sincronizarea
mişcărilor între sportive şi cu acompaniament muzical; – aspectul coregrafic al mişcărilor şi
figurilor; – originalitatea compoziţiei; – execuţia procedeelor de înot. La înotul sincron, în ultimii
ani, rezultate de excepţie au obţinut sportivele din Rusia, Japonia, America, Olanda, Franţa,
Anglia şi Italia, care au prezentat compoziţii originale, executate la un înalt grad de măiestrie
sportivă.
CAPITOLUL XII

SĂRITURILE ÎN APĂ

Săriturile în apă reprezintă pentru cei care le privesc un spectacol încântător. Acrobaţiile aeriene
reprezintă pentru executanţi o îmbinare perfectă a unor calităţi fizice de excepţie: viteză de
execuţie, forţă musculară, coordonare, mobilitate, alături de curaj şi stăpânire de sine. Exerciţiile
din gimnastică însoţesc permanent pregătirea săritorilor, iar atingerea măiestriei sportive este de
durată. Această disciplină sportivă este cuprinsă în programul Jocurilor Olimpice şi al
Campionatelor Mondiale şi Europene. Săriturile efectuate de către sportivi, înainte de primul
război mondial, au avut un caracter spectacular-aplicativ. Mai târziu, după anul 1924, această
disciplină s-a diversificat, s-a mărit numărul săriturilor, iar caracterul ei sportiv a apărut mai
pregnant. Apariţia bazinelor de înot cu instalaţii specifice pentru sărituri a facilitat apariţia
performanţei. De-a lungul anilor, săritorii români s-au menţinut la un nivel ridicat în întrecerile
internaţionale. Au fost campioni naţionali, de mai multe ori, Alexandru Lascu, fraţii
Wittemberger, Emilia Lupu Negulescu (locul III la Campionatele Mondiale Universitare din
1961) Viorica Kelemen, M. Decuseară, P. Decuseară, mai târziu Ioana Voicu (locul 9 la
Jocurilor Olimpice din Barcelona) şi Gabriel Cherecheş (campion european de juniori), Ramona
Ciobanu şi Luiza Nemţeanu, sportive de excepţie, dar care nu s-au calificat în finala mondialelor
de la Fukuoka, Japonia. Orice competiţie de sărituri în apă se desfăşoară după regulamentul
FINA. Categoriile de vârstă pentru a participa în competiţie la nivel naţional sunt: a) seniori –
vârstă de drept 19 ani şi mai mari; b) juniori – categoria A – vârstele de drept 16-18 ani; –
categoria B – vârstele de drept 14-15 ani;

c) copii – categoria I – vârsta de drept 13 ani; – categoria a II-a – vârsta de drept 12 ani; –
categoria a III-a – vârsta de drept 11 ani; – categoria a IV-a – vârstele de drept 10 ani şi mai
mari. La întreceri participă atât fetele cât şi băieţii, având clasament pe echipe şi individual.
Săriturile se efectuează de la înălţimea de 1 m, 3 m, echipa fiind formată din 4 băieţi şi 4 fete sau
6 băieţi şi 6 fete, dacă proba se efectuează la trambulina de 1 m. Săriturile se execută de la
trambulină şi platformă Bazinele de înot sunt construite special pentru sărituri, având o adâncime
minimă de 6,5 m, şi un turn cu mai multe trambuline. Trambulina este aşezată la o înălţime de
1m şi 3 m, ea trebuie să aibă o lungime de cel puţin 4,8 m şi lăţime de 0,5m, fiind nealunecoasă
(antiderapantă) şi având schimbătoare de poziţie uşor manevrabile de către sportivi. Ea poate fi
instalată de o parte şi de alta a platformei sau de ambele părţi. Platforma trebuie să fie fixată şi
rigidă, la o înălţime de 5m, 7m, 10m, nealunecoasă, antiderapantă cu faţada proiectată în
interiorul bazinului cu cel puţin 1,5 m, de la marginea acestuia şi orientată spre nord. Platforma
de la 10 m are o lungime de 6 m şi o lăţime de 2 m. Sursele de lumină trebuie să fie acoperite
pentru a preveni efectul de orbire. Înainte de a efectua o săritură, apa se va agita, pentru a fi mai
bine percepută de către săritori. Bazinul va conţine apă foarte curată, la o temperatură
regulamentară de minimum 280C. Grupele de sărituri în funcţie de structura lor sunt: – grupa A
întins – grupa B echer – grupa C grupat – grupa D liber – grupa I – sărituri înainte – poziţia de
plecare cu faţă spre apă; – grupa II – sărituri înapoi – poziţia de plecare stând cu spatele spre apă
(întins, echer, grupat, liber); – grupa III – sărituri răsturnate – poziţia de plecare stând cu faţa
spre apă, direcţia de plecare spre înapoi; – grupa IV – sărituri contra trambulinei – poziţia de
plecare stând cu spatele spre apă, direcţia de plecare spre înainte; – grupa V – sărituri cu şurub –
care va cuprinde toate săriturile mai sus menţionate, la care se adaugă o înşurubare de cel puţin
1800; – grupa VI – sărituri în echilibru – se execută din stând pe mâini de la platforma de 10 m.
Orice săritură va fi apreciată după execuţia corectă a poziţie de plecare, a desprinderii, care
trebuie să fie energică. La săriturile cu elan, desprinderea trebuie executată simultan pe ambele
picioare, iar cele de pe platformă pot fi executate şi pe un picior. Zborul – poziţia în timpul
zborului poate fi cu corpul întins (grupa A), echer (grupa B, grupat C) sau în poziţie liberă (grupa
D). - În poziţia întinsă, corpul trebuie să fie perfect întins, cu picioarele apropiate şi cu labele
întinse; - În poziţia echer, corpul este îndoit de la şold având picioarele întinse din genunchi,
apropiate şi cu labele întinse; - În poziţia grupată, corpul este adunat, grupat îndoit din genunchi
şi şolduri, genunchii şi gambele fiind apropiate, având mâinile pe ele, cu labele picioarelor
întinse; - În poziţia liberă, poziţia corpului va fi la alegerea sportivului, păstrând însă picioarele
apropiate cu labele întinse. Săriturile se pot executa din stând sau alergare – alergarea de elan
trebuie să fie egală, dreaptă, fără ezitări. O săritură cu elan la trambulină sau platformă, trebuie să
fie executată cu cel puţin 4 paşi, inclusiv desprinderea. Săriturile au coeficienţi de dificultate,
notaţi într-un tabel stabilit de regulament. Probe de concurs la sărituri în apă: – Trambulina de 1
m individual – Trambulina de 3 m individual – Platforma de 10 m individual – Sincron la
trambulina de 3m – Sincron la platforma de 10 m Fem./5 sărituri liber alese Masc./6 sărituri liber
alese din grupe diferite de sărituri Fem./5 impuse + 5 liber alese Masc./5 impuse + 6 liber alese
Fem./4 impuse + 5 liber alese Masc./4 impuse + 6 liber alese Fem. + Masc. în concursurile mari
se execută 2 sărituri şi 3 liber alese Fem. + Masc.

Exemplificări de sărituri la trambulina de 1 m, Feminin – salt şi ½ înainte echer – coef. dificult.

2, 4; – salt şi ½ înapoi echer – coef. dificult. 2,3; – salt şi ½ contra trambulinei echer – coef.
dificult. 2,4; – salt şi ½ răsturnat cu un şurub – coef. dificult. 2,6 şi ½;
– salt şi ½ înainte, cu dublu şurub – coef. dificult. 2,6; – salt şi ½ înainte echer – coef. dificult.
2,7; – dublu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 2,5. Exemplificări de sărituri la trambulina
de 3 m, Masculin – dublu salt şi ½ înapoi echer – coef. dificult. 3,0; – dublu salt şi ½ echer
contra trambulinei – coef. dificult. 3,1; – dublu salt şi ½ răsturnat echer – coef. dificult. 3,0; –
dublu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,0; – dublu salt şi ½ înainte echer cu dublu şurub –
coef. dificult. 3,4; – dublu salt răsturnat echer şi cu un şurub şi ½ – coef. dificult. 3,5; – salt şi ½
înapoi cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,2; – triplu salt şi ½ contra trambulinei grupat – coef.
dificult. 3,4; – triplu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 3,5; – triplu salt şi ½ înainte echer
– coef. dificult. 3,1; – salt şi ½ înainte cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,2; – salt şi ½
răsturnat cu triplu şurub şi ½ – coef. dificult. 3,3. Exemplificări de sărituri de la platforma de 10
m pentru femei individual – salt şi ½ înapoi cu ½ şurub – coef. dificult. 2,0; – salt răsturnat echer
– coef. dificult. 1,9; – salt ½ înainte cu ½ şurub – coef. dificult. 2,9; – salt ½ răsturnat cu ½ şurub
– coef. dificult. 2,1; – dublu salt şi ½ înainte cu echer – coef. dificult. 3,0; – dublu salt şi ½ echer
contraplatformei – coef. dificult. 2,8; – dublu salt ½ înapoi echer şi ½ şurub – coef. dificult. 3,0;
– triplu salt şi ½ înainte echer – coef. dificult. 3,1; – triplu salt şi ½ înainte grupat – coef. dificult.
2,7; – dublu salt şi ½ răsturnat grupat – coef. dificult. 2,7; – triplu salt şi ½ contraplatformei
grupat – coef. dificult. 2,7; – triplu salt înapoi grupat – coef. dificult. 3,3; – stând pe mâni cu
dublu salt ½ înainte echer – coef. dificult. 3,0; – stând pe mâini cu dublu salt şi ½ şurub – coef.
dificult. 2,9; – stând pe mâini cu dublul salt înapoi echer şi ½ şurub – coef. dificult. 3,1.
Exemplificări de sărituri executate de la platforma de 10 m – sincron Competiţia de sărituri
sincron se defineşte prin execuţia săriturilor de către doi competitori, în mod simultan, de la
trambulină sau platformă. Se apreciază cât de bine perechea de săritori îşi sincronizează
mişcările şi cât de bine execută fiecare săritor, săritura respectivă, cum ar fi: – dublu salt ½
răsturnat – coef. dificult. 3,7; – dublu salt şi ½ contraplatformei echer – coef. dificult. 3,7; – salt
şi jumătate înapoi cu dublu şurub şi ½ – coef. dificult. 2,8; – cu elan triplu salt şi ½ înainte echer
– coef. dificult. 3,2; – triplu salt şi ½ echer şi ½ şurub – coef. dificult. 2,8. Concursurile de
sărituri se desfăşoară sistem turneu cu 12 finalişti. Pentru fiecare competiţie există un arbitru
general. La Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale, Cupe Mondiale funcţionează 7 arbitri
judecători, pentru fiecare probă individuală, şi 9 arbitri judecători, pentru sărituri sincron
conform regulamentului FINA. Notele acordate de arbitrii judecători vor fi date pe un sistem
electronic, de către toţi arbitrii simultan. Aceştia vor fi plasaţi pe ambele părţi ale bazinului; dacă
această posibilitate nu există, pot fi plasaţi pe aceeaşi latură. Săriturile vor fi apreciate din
momentul luării poziţiei până la străpungerea suprafeţei apei. Fiecare săritor, cu 24 de ore înainte
de începerea concursului, va completa un formular, cu următoarele date: – numele – ordinea
execuţiei – numărul fiecărei sărituri în concordanţă cu tabelul FINA – execuţia săriturii (grupa A.
B. C. D.) – înălţimea trambulinei, platformei – gradul de dificultate al săriturii La acordarea
notelor, secretariatul va anula cea mai mare şi cea mai mică notă. Când două sau mai multe note
sunt egale, una din ele va fi anulată. În competiţiile în care sunt 7 arbitri judecători, punctajul se
împarte la 5 şi se înmulţeşte cu 3, în ideea de a se stabili un punctaj comparabil cu cel în care
sunt 5 arbitri judecători. Exemplu: 5 arbitri: 8;7; 7; 7; 6,5 Totalul 21 × coeficientul de dificultate
= 21 × 2,0 = 42,0 puncte; când sunt 7 arbitri: 8; 7; 7; 7 7 7, 6,5 35 × 2,07 Total 35 × coef. dif. = ×
3 = 42,0

CAPITOLUL XIII

POLO PE APĂ

Poloul a apărut în Anglia, în oraşul Bournemouth, unde, în anul 1876, s-a elaborat şi primul
regulament pentru acest sport. De la englezi, jocul de polo s-a răspândit, fiind preluat cu succes
de către scoţieni, irlandezi, austrieci, olandezi, francezi. Acest sport a fost recunoscut de
Federaţia Engleză în anul 1885, aparţine de FINA şi are ca for conducător Internaţional Water-
Polo Board. Din anul 1900, de la Jocurile Olimpice de la Paris, poloul pe apă este prezent cu
regularitate la fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice. Supremaţia pe plan internaţional la polo au
deţinut-o, ani de-a rândul, echipele Ungariei, Italiei, Spaniei Americii, Iugoslaviei, Rusiei şi
Germaniei. La noi în ţară, primele echipe de polo au apărut la Cluj, Timişoara, Târgul Mureş. Cu
ocazia zile marinei, în anul 1924, la Constanţa s-a desfăşurat prima competiţie de polo, cu
participarea a 3 echipe. În Bucureşti, primele echipe au apărut în anul 1929 (TCR şi Sportul
Studenţesc), iar numărul lor a crescut o dată cu darea în folosinţă a bazinului Kiseleff
(Tineretului). Primul regulament de înot şi polo s-a publicat în anul 1931, iar prima şcoală de
arbitri a luat fiinţă în anul 1934. După al doilea război mondial, poloul a evoluat pe o linie
ascendentă. În anul 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, România este prezentă pentru
prima dată cu o echipă de polo. Rezultate deosebite a obţinut echipa noastră în anul 1965, la
Campionatele Mondiale Universitare din Budapesta, Locul II, în 1976, la Jocurile Olimpice de la
Melbourne Locul IV, şi în 1996, după o absenţă de 16 ani, se califică la Jocurile Olimpice de la
Atlanta (America). Tehnica jocului de polo diferă radical faţă de celelalte jocuri sportive, urmare
a faptului că se desfăşoară în apă şi toate deplasările se fac înotând şi nu alergând, sărind sau
mergând. Practicarea lui presupune cunoaşterea tuturor procedeelor de înot şi stăpânirea la nivel
deperformanţă a craului, spatelui şi brasului (pentru portari în special) şi mânuirea cu o singură
mână, care presupune în primul rând, apucarea, prinderea, pasarea şi aruncarea la poartă.
Descrierea desfăşurării jocului Echipa de polo pe apă se compune din 7 jucători în bazin (unul
dintre ei trebuie să fie portar) şi 6 jucători de rezervă, care pot fi folosiţi ca înlocuitori pe tot
parcursul meciului. Jucătorii unei echipe poartă căşti albastre, a celeilalte echipe – căşti albe, iar
portarii – căşti roşii. Jocul se desfăşoară în 4 reprize, a câte 7 minute de joc efectiv, cu o pauză
între reprize de 2 minute. Echipele schimbă câmpul de joc după două reprize. La semnalele
pentru oprirea jocului, cronometrul va fi oprit până la reluare. La începutul jocului sau al fiecărei
reprize, precum şi în caz de prelungiri (2 reprize a 3 minute, care încep la 5 minute după
terminarea jocului), jucătorii intră în apă şi iau poziţia de plecare pe propria linie de fund (linia
porţii proprii), la un interval de un metru între ei şi la aceeaşi distanţă de stâlpii porţii. Semnalul
de începere se dă prin fluierul arbitrului, după care, imediat, arbitrul principal lansează mingea
sau aceasta este eliberată de suportul ei la centrul câmpului de joc (bazinului). Mingea este
pasată de la un jucător la celălalt cu o singură mână, scopul final fiind marcarea golului. Mingea
este mânuită cu palma. Un atac durează 35''. Dacă un jucător este faultat în interiorul zonei de
4m a adversarului, se acordă 4 metri (penalti) împotriva echipei vinovate. Jucătorul vinovat este
eliminat numai dacă greşeala este atât de gravă încât să justifice eliminarea. După marcarea unui
gol, jucătorii ambelor echipe sunt obligaţi să revină în terenul propriu, postându-se în orice
poziţie în spatele liniei de centru, în câmpul lor de joc; mingea este repusă în joc la fluierul unuia
dintre arbitri de către unul din jucătorii echipei care a primit golul. Dacă mingea trece în
întregime peste linia de fund şi a fost atinsă ultima dată de un jucător al echipei în apărare, se va
acorda o aruncare de la colţ în favoarea echipei adversare (linia de 2 m). Jucătorul are voie să
ţină mingea deasupra suprafeţei apei, poate înota ţinând mingea în mână, se poate deplasa cu ea
în faţa capului. El poate fi jenat, împiedicat de adversar, dar numai în mod regulamentar. Sunt
interzise scufundările jucătorilor, înotului pe umerii adversarului, pe spatele lui, pe picioare,
stropirea cu apă a adversarului sau lovirea intenţională a acestuia.
Meciurile de polo se pot termina şi la egalitate, în sistemul de joc turneu. Când se practică
sistemul de joc eliminatoriu, trebuie să se joace până când, după prelungirile regulamentare, se
înscrie primul gol. Terenul de joc în cadrul bazinului are o lungime de 30 m şi o lăţime de 20 m,
fiind marcat pe margine cu: linia de poartă, linia de 2 m, linia de 4 m, linia de centru. Marcajele
se fac pe ambele părţi ale terenului (bazinului). Porţile sunt fixate la mijlocul liniei de fund.
Mingea este rotundă (sferică) cu o circumferinţă de 68/71 cm, impermeabilă, cu o greutate de
400-450gr. Pentru ca jocul să se poată desfăşura, adâncimea apei trebuie să fie între 1,80 m-1,70
m, iar temperatura ei în competiţiile internaţionale trebuie să aibă 26-280C. În funcţie de
importanţa competiţiei, jocurile de polo vor fi arbitrate de o brigadă de arbitri, formată din 4 sau
8 oficiali: – 2 arbitri de centru şi 2 arbitri de poartă; – 2 arbitri de centru, fără arbitru de poartă; –
1 arbitru de centru şi 2 arbitri de poartă. Modificări de regulament în jocul de polo pe apă
(Regulamentul Federaţiei Române de Polo) Pentru dinamizarea acestui joc de echipă, cât şi
pentru creşterea tempoului şi ritmului au intervenit noi orientări în pregătire, noi reguli: –
lovitura liberă poate fi executată de oriunde din spatele liniei mingiei, de la locul de unde s-a
produs infracţiunea; acest lucru conduce atât la apariţia elementului de surpriză, cât şi la
creşterea nivelului spectacular de ansamblu al jocului prin asigurarea continuităţii acestuia; – nici
un fault minor nu se acordă cât mai există încă posibilitatea (rămasă la aprecierea arbitrului) de a
juca mingea, modificare adusă în spiritul „legii avantajului”, dar şi pentru a înlătura situaţiile în
care se „cerşeşte” obţinerea faultului; – portarul poate să înscrie gol imediat după repunerea
mingiei în joc; – se poate executa aruncarea la poartă direct din lovitură liberă, din afara zonei de
7 metri (marcată cu linie verde) dacă sportivul a fost faultat în această zonă; – acordarea a două
time-out-uri pe joc de echipă, cu posibilităţi de a face înlocuiri; time-out-ul durează un minut şi
poate fi cerut în orice moment de către antrenorul echipei aflată în posesia mingiei. – schimbul
de jucători în timpul desfăşurării jocului la colţul de reintrare al echipei respective este permis; se
asigură continuarea jocului şi menţinerea lui la un nivel ridicat prin introducerea unor jucători
odihniţi sau specializaţi pe anumite posturi;– reintrarea jucătorului eliminat se face imediat după
ce a ajuns în zona de reintrare, în caz de ratare a situaţiei de superioritate numerică a
adversarului. Pe plan internaţional, FINA a luat în discuţie următoarele modificări pentru
creşterea nivelului spectacular: – pentru creşterea numărului de goluri marcate să se interzică
echipelor de a se apăra în zonă; – utilizarea unei mingii mai uşoare, asemănătoare celei din
partidele feminine; – micşorarea lungimii terenului de la 30 m la 20-25 metri.

BIBLIOGRAFIE

Florian Septimiu Todea, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportive, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000. Elena Mureşan, Curs de înot, Editura Fundaţiei România de Mâine
ediţia I, Bucureşti, 1996. Elena Mureşan, Înot, sinteză, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000. Elena Mureşan, Paraschiv Ion Cătălin, Înotul aplicativ utilitar, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002. Elena Mureşan, Metodica predării înotului la studenţi, în
Metodica educaţiei fizice în învăţământul superior, Universitatea Bucureşti, 1993. Elena
Mureşan, Enciclopedia practică a copiilor, No. 7, Editura Ion Creangă, Bucureşti , 1983
(capitolul de înot şi polo pe apă). Baltag G., Nataţie. Curs de bază, Editura Universitatea
Craiova, 1999. Drăgan Ion, Salvarea şi reanimarea respiratorie şi cardiacă în înec, Editura
Medicală, Bucureşti 1975. Dumitrescu Nicu, I. Oprişescu, Înotul, Editura Stadion, Bucureşti
1973. Dima D. I., Trecerea cursurilor de apă cu mijloace locale, Editura Militară, Bucureşti
1974. Jivan Ion, Luciela Cirlă, Înot, curs de bază, ANEFS, Bucureşti, 1992. Jivan Ion, Gh
Marinescu, Îndrumar metodic de înot (uz intern), ANEFS, Bucureşti, 1991. Jivan Ion, Îndrumar
metodic de înot, CS Ploieşti, 1998. Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura UCFS, Bucureşti,
1964. Manoliu Lia şi colaboratorii, România la Jocurile Olimpice, Editura Stadion, Bucureşti,
1986. Maglisho Ernerst, Să înotăm repede, MTS, Bucureşti, 1990. Marinescu Gheorghe, Polo pe
apă, Printech, Bucureşti, 2000. Zelinschi S., Ţuricaş Constantin, Îndrumar pentru lucrări
practico-metodice, nataţie şi sporturi nautice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1993. FINA,
Manual de Nataţie (Swimming Natation Canada, 2000). * * * Anuarele FRN, Bucureşti,
perioada 1995-2000. * * * Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi pentatlon modern, 2000. 112