METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

CAPITOLUL II............................................................................................................................36
METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ.......................................................36
1. Necesităţi şi tendinţe în evoluţia metodelor de investigare psihosocială...............................36
2. Etape şi faze în cercetarea psihosocială.................................................................................37
2.1. Procesul cercetării – un proces creator...........................................................................37
2.2. Etapa delimitării problemei, temei..................................................................................37
2.3. Etapa generării ideilor, ipotezelor...................................................................................38
2.4. Testarea ipotezelor..........................................................................................................38
2.5. Etapa prelucrării şi interpretării rezultatelor ..................................................................38
3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor ...............................................................................38
3.1. Experimentul psihosocial................................................................................................38
3.2. Limbajul cercetării utilizat în experimente.....................................................................39
4. Metoda observaţiei ................................................................................................................41
5. Metoda biografică .................................................................................................................42
6. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele şi testele de personalitate.....................................42
7. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocială..............................................................43
8. Metodologia creativităţii – implicaţii în cercetarea psihosocială..........................................44
8.1. Metode şi strategii primare de creativitate......................................................................44
8.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului.............................................45
8.3. Metodologia creativităţii – posibilităţi de utilizare în elaborarea lucrărilor de licenţă...46
9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare....................................................................47
Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar..............................................49
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................50

35
 CAPITOLUL II

METODE CE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Necesităţi şi tendinţe în evoluţia metodelor de investigare psihosocială

După S. Mosovici studentul care de-a lungul anilor trece de la disciplina psihologie sau sociologie la
psihologie socială trebuie să-şi însuşească un mod ştiinţific de a vedea lucrurile, fapt care spune el “ este mai
important decât să înveţe o teorie sau alta pe care adesea o va uita ulterior, ne-mai-reţinând decât ceea ce îi
este necesare
Două aspecte ne apar mai importante în raport cu această reflecţie a lui S. Moscovici:
a) Necesitatea ca actualul student, viitorul psiholog-social să-şi formeze abilităţile şi competenţele
în abordarea problemelor din perspectiva psihologiei sociale (să-şi însuşească metode, tehnici,
procedee de cercetare, experimentare şi interpretare).
b) să-şi fundamenteze şi structureze un fond informaţional interdisciplinar individual pentru ca
articulându-l cu abilităţile metodologice şi de cercetare să posede o strategie ştiinţifică, un mod
adecvat domeniului de a investiga şi explica fenomenele şi procesele psihosociale.
Este necesar să se înţeleagă de la începutul abordării studiului în psihologia socială importanţa
metodologiei de cercetare, descifrare şi explicare a fenomenelor psihosociale, a efectelor lor în câmpul
interacţiunii şi relaţiilor interumane etc.
Scopul oricărui cercetător este de elabora cel mai bun model posibil pentru experimentul său, dar
cum realizează acest obiectiv este o artă care, pentru a depăşi dificultăţile domeniului investigat, a se încadra
în normele cercetării, a rezolva probleme de metodă acest demers cere creativitate. Ca urmare un bun
psiholog social trebuie să cunoască atât metodele, tehnicile cât şi procedeele specifice investigaţiilor în
domeniul psihosocial, cât şi tehnologia creativităţii, inventivităţii pentru a elabora noi teste, tehnici şi metode
de descifrare a dinamicii fenomenelor investigate.
Vom utiliza noţiunea de metodă în înţelesul de cale generală de descoperire a adevărului ,
ansamblul operaţiilor constituite ca instrument al acţiunii umane prin intermediul căruia subiectul cunoscător
abordează tema . Raportată la investigaţia psihosocială, vom accepta înţelesul dat de Golu P. (1989) –
metoda reprezintă un mod sui generis, sintetic de a organiza accesul cogniţiei de specialitate la tezaurul
experienţei sociale, cu ajutorul căreia putem să cunoaştem omul şi relaţiile umane, societatea şi
substructurile vieţii sociale dintr-o perspectivă educaţional - praxiologică şi participativă.
Deşi psihologia socială, ca ştiinţă, începe să se afirme odată cu utilizarea experimentului în
investigarea proceselor psihosociale, metodele şi tehnicile folosite de psihosociologi s-au diversificat. Acum
în evoluţia metodelor de cercetare psihosocială se delimitează, după aprecierile unor specialişti (Feldman
R.S., 1985, pp. 5-38; Golu P., 1989, pp.155-156; Sharon Brehm, S. Kassin, 1990, p.14) o serie de necesităţi
şi tendinţe.
P. Golu conturează necesităţile şi tendinţele ce se manifestă acum în evoluţia metodelor de
investigare psiho-sociale. Ele sunt următoarele:
• Elaborarea unor metodologii complexe.
• Includerea elementului cercetat într-o structură mai largă.
• Creşterea indicelui de formalizare a cercetării prin precizarea mai clară a obiectivelor
cercetate, operaţionalizarea conceptelor utilizate etc.
• Creşterea indicelui solidităţii şi siguranţei interne a datelor prin creşterea controlului asupra
informaţiilor, datelor de cercetare
• Extinderea principiului matematizării pe toate stadiile cercetării.
• Reducerea la minim a efectului de distorsiune al prezenţei cercetătorului asupra obiectului
cercetat.
• Tendinţa de algoritmizare a procedurii cercetării empirice, prin instituirea unei succesiuni
riguroase de stadii de aplicare a procedurii.
• Adoptarea stilului unei cercetări participative.
Se constată că unele tendinţe acţionează contradictoriu, cum ar fi necesitatea reducerii prezenţei
cercetătorului şi necesitatea adoptării stilului participativ.
Ca urmare a acţionării acestor tendinţe metodele tradiţionale se deschid (exemplu; observaţia
clasică se întregeşte prin observaţia cuantificată şi participativă; măsurarea sociometrică se întregeşte prin

36
reorganizarea sociometrică a grupului; experimentul clasic constatativ se prelungeşte în cel formativ etc.).
Toate aceste prefaceri metodologice echivalează cu “ a doua naştere a metodelor tradiţionale într-o formă
mai riguroasă”(Golu, P.). Acestor concluzii pertinente ale psihosociologului român adăugăm, pentru o
întregire a imaginii cu privire la schimbările metodologice ce se produc în cercetarea psihosocială în general
şi a grupului în special, contribuţia altui psiohosociolog român Mamali C.(l98l).
Dezvoltând o analiză a caracteristicilor cercetării psihosociale , Mamali C. argumentează
necesitatea trecerii de la cercetarea manipulativă bazată pe experienţele clasice de cunoaştere a personalităţii
la cercetarea coparticipativă care implică o revoluţie metodologică ce cuprinde două direcţii principale: o
primă direcţie caracterizată prin încercările de a adapta modelele experimentale clasice la caracteristicile
obiectului studiat privit ca un întreg, dintr-o perspectivă umanist-holistă; a doua şi principala direcţie a
revoluţiei metodologice priveşte construirea unei noi metodologii, imaginarea unor metode şi tehnici
capabile să studieze dimensiunile specifice ale realităţii umane şi să stimuleze evoluţia acesteia. Ca
exemplu în această direcţie metodologică sunt date metode imaginate de psihologii umanişti cum ar fi
tehnicile terapiei centrate pe client ale lui [Link], tehnicile nondirective, tehnica grupului de antrenament,
a grupului de întâlnire ,de formare etc., metodele observaţiei participative şi coparticipative.
Răspunzând acestor necesităţi conturate în cercetarea psihosocială, cercetătorii români contribuie la
adaptarea şi elaborarea unor tehnici noi de cercetare. De exemplu; autobiografia grupului ([Link], 1982,
p.p. 17-23)); o nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal ([Link]); tehnica balanţei
motiovaţionale ([Link], 1981, cap.2); tehnica autoexperimentării (Pavel Mureşan, 1980, p.p. 244-264).

2. Etape şi faze în cercetarea psihosocială

2.1. Procesul cercetării – un proces creator

În abordarea principalelor metod de cercetare în psihologia socială ne vom opri asupra etapelor
delimitate de oamenii de ştiinţă în derularea procesului de cercetare , în general.
Procesele de cercetare presupun următoarele etape: apariţia şi delimitarea problemei; generarea
ideilor, ipotezelor; elaborarea teoretică şi conturarea posibilităţilor de aplicare; introducere în activitatea
practică. Aceste etape mari au fost structurate în timp şi corespund, după părerea noastră, fazelor procesului
creativ, în general, stabilite de G. Wallas – faza de pregătire, faza de incubare, faza de iluminare şi faza de
verificare.
Creatologii au diversificat şi precizat aceste faze elaborând modelul rezolvării creatoare a
problemelor. Ni se pare normală analogia dintre demersul de cercetare şi modelul rezolvării creatoare a
problemelor, deoarece un demers de cercetare este în mare parte o activitate de creaţie.

2.2. Etapa delimitării problemei, temei

„Este o certitudine faptul că o cercetare se naşte din evidenţa şi sesizarea unei probleme care se cere
clarificată şi rezolvată” aprecia Ana Gugiuman şi colaboratorii (1993, p.26), determinând primul pas în
iniţierea unei cercetări, delimitarea problemei, provocării, întrebării, etc.
Ca urmare, cercetarea poate începe cu o idee, o viziune a ceea ce poate fi posibil. Curiozitatea
psihologului social este trezită de o multitudine de surse: un eveniment dramatic ce îi atrage atenţia cu
privire la comportamentul oamenilor – de exemplu părăsirea unui nou născut la coşul de gunoi de către
mama sa; o emisiune la televizor sau radio care, de pildă, evidenţiază rolul comunicării suportive în relaţia
medic-pacient; sau privirea unui joc sportiv (un meci finalizat cu comportamente agresive); cititul unei cărţi
sau participarea la diferite activităţi sociale de unde se pot ivi întrebări, provocări, probleme. De exemplu
participarea la o adunare a membrilor unei asociaţii de locatari ridică problema rezolvării conflictelor între
vecinii de apartament etc., situaţia studenţilor care doresc să rezolve probleme sociale prin lucrările de
licenţă.
Alături de aceste surse de zi cu zi psihologii sociali sunt stimulaţi de munca depusă de colegi lor.
Ideile noi apar ca răspuns la ideile emise de alţii. Atunci raţiunea pentru care studiile diverşilor psihologi
sociali diferă, nu este în ultimă instanţă logica ştiinţifică pură (Sharon Brehm, S. Kassin, op cit, p.14).

37
 2.3. Etapa generării ideilor, ipotezelor
Această etapă se mai numeşte şu etapa consultaţiei. Începând cu studiul unei idei despre
comportamentul uman psihologii sociali se consultă cu alţii, consultaţia fiind o verigă de bază a întregii
ştiinţe.
Procesul consultaţiei presupune a vorbi cu membrii echipei, a studia materiale publicate şi a schimba
idei cu alţi psihologi sociali la reuniuni sau conferinţe, este un proces continuu, nu se încheie niciodată. La
un anumit punct ideea devine clară şi fermă pentru a fi elaborat un proiect de cercetare.
În demersul cercetării această etapă include următoarele operaţii intelectuale (Hăvârneanu C., 2000):
examinarea a ceea ce este cunoscut, a cunoştinţelor factuale, teoretice şi metodologice şi verificarea măsurii
în care pe baza acestor cunoştinţe se poate ajunge la o soluţie chiar temporară a problemei, deci o fază
divergentă de consultare a datelor din cele mai variate domenii şi o fază convergentă de delimitare a soluţiei
sau a unei ipoteze. În finalul acestei etape se elaborează proiectul de cercetare : se stabilesc obiectivele, se
operaţionealizează conceptele, se elaborează modelul experimental, se selectează instrumentele de lucru,
Ideea a devenit ipoteză, o predicţie precisă, testabilă despre condiţiile în care un eveniment va apărea, se va
produce.

2.4. Testarea ipotezelor

Este o etapă laborioasă care presupune aplicarea şi realizarea modelului experimental,
„experimentarea operaţională” (desfăşurarea propriuzisă a investigaţiei după calendarul cercetării:
constituirea loturilor grupurilor experimentale, pretestarea lor, introducerea variabilelor independente la
grupul (lotul) experimental, manipularea variabilelor, măsurarea efectelor, posttestarea).

2.5. Etapa prelucrării şi interpretării rezultatelor

În această etapă datele experimentale sunt prelucrate statistic şi se trece la interpretarea lor
evidenţiindu-se în ce măsură ipotezele s-au verificat, ce efecte s-au delimitat în timpul testării lor, ce
concluzii se pot extrage. Concluziile cercetării se referă la un „anumit câmp operaţional”, transpunerea
acestora în context necesitând o activitate ulterioară de verificare şi adaptare critică (Ana Gugiuman, 1993,
p.30; D. Cristea, 2000, p.32). Finalizarea cercetării se încheie cu elaborarea teoretică a unui model, a unui
principiu, a unor sugestii pentru domeniul aplicativ. De exemplu în urma testării ipotezelor cu privire la
impactul grupului creativ asupra personalităţii participanţilor (Mariana Caluschi, 2001-b) am structurat
valenţele grupului creativ de formare şi am elaborat, aplicat şi verificat programe de dezvoltare a
competenţelor sociale prin astfel de grup.
În testarea ipotezelor se utilizează metode variate. Noi ne vom opri fie asupra unora foarte frecvent
utilizate fie vom face referiri la metode mai puţin utilizate în cercetare socială.

3. Metodele utilizate în testarea ipotezelor

3.1. Experimentul psihosocial

Într-o lucrare din 1989 Golu, P.- realizează o interesantă clasificare a metodelor folosite în
cercetarea psihosocială, după două axe: după o axă el clasifică metodele în funcţie de şapte criterii, iar după
a doua axă se clasifică metodele în raport cu valoarea măsurătorilor oferite (P. Golu, l989, p.159-
163).Concluzia autorului este că metodele care se aproprie cel mai mult de esenţa fenomenului social
investigat sunt: experimentul psihosocial, testele de interpersonalitate (metoda I.P.A. a lui Bales,
R.F.),testele de apreciere obiectivă a personalităţii (metoda Zapan) urmate de metoda observaţiei, metodele
sociometrice, testele de personalitate, scările de apreciere. Veridicitatea acestei concluzii este atestată şi de
faptul că mulţi autori care s-au ocupat de grup de exemplu şi-au realizat cercetările utilizând, de preferinţă,
experimentul psihosocial Zander, A. (1971);Berkovitz, H., (1972); Roşca, Al., (1964); Milgram,S.,(1971).
Principala explicaţie a acestei preferinţe decurge din faptul că experimentul permite cercetătorilor să
descopere legăturile cauzale dintre variabile (Forsythe,D.R.,1983,p.42, el oferă cele mai bogate resurse
pentru a dovedi existenţa unor relaţii între diverşi factori (Cosmovici, A., 1980,p.122).Caracteristicile de
bază ale unui experiment sunt date de manipularea variabilei independente , evaluarea sistematică a
variabilei dependente şi controlul altor posibile variabile. Controlul este conceptul cheie într-un experiment

38
(McBurney, D.H. 1983,p.138), element esenţial în structura metodei experimentale (Chelcea,S.,1982,p.65).
Vom utiliza noţiunea de experiment psihosocial în accepţia dată de Vlăsceanu, L., (1986,p.236);
Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre variabile, de testare a
ipotezelor şi prin aceasta de fundamentare a construcţiei teoriei”. Lucrările de specialitate care analizează
problemele ridicate de utilizarea experimentului psihosocial scot în evidenţă faptul că cercetătorii, sub
denumirea de experiment ,folosesc atât forma experimentului clasic (experiment adevărat), căt şi forme
qvasiexperimentale (Chelcea, S., 1982,p.78); Vlăsceanu,L.,1986, p.257-260); McBurney, D.H., 1983,,cap.7
şi 8, p.138-182).
Un experiment riguros ştiinţific presupune organizarea unui grup experimental şi a unui grup de
control. În funcţie de obiectivele studiului cele două grupuri sunt prestatate, apoi se acţionează variabila
independentă (tratamentul) în grupul experimental şi se testează ambele grupuri în final. Organigrama unui
astfel de experiment este schiţată de Chelcea, S., (1982, p.75, fig.8).
Din analiza unor lucrări care fac o sinteză asupra principalelor cercetări privind creativitatea de grup
(Freeman,J.,1971; Roşca, Al., 1967; Roco,Mihaela,1979 etc) reiese că deşi preferat doar jumătate din aceste
cercetări prezintă schema experimentului clasic, multe investigaţii uzând studiul comparativ al unor grupuri
opuse, înalt şi slab creative, studiul longitudinal al unor grupe supuse antrenamentului, cercetătorii folosind
pentru control metoda corelaţiilor, studiul unor grupuri la diferite intervale de timp etc. Se construiesc şi alte
scheme de experimentare decât cele ale experimentului clasic numite “deviaţii de la modelul clasic” sau
qvasiexperimente. Diferenţa dintre organigrama experimentului clasic şi organigramele formelor
qvasiexperimentale constă în faptul că datorită complexităţii proceselor sociale (mai ales când este vorba de
dinamica grupului) cercetătorii care studiază grupul în mediul natural sau în câmp, tind să scadă nivelul
controlului realizat prin grupul martor.
O formă este schema experimentală în care se utilizează ca grup martor un grup neechivalent. De
exemplu, Roco Mihaela (1979,p.129) studiind grupurile de creaţie din întreprinderi şi institute de cercetare
utilizează drept grupuri de control, grupuri formate din inventatori şi inovatori sau tineri fără performanţe
creatoare apropiaţi ca domeniu de activitate şi vârstă cu membrii grupurilor experimentale.
Altă formă a qvasiexperimentului este aceea a unui grup experimental în care se fac testări înainte de
introducerea variabilei experimentale şi după terminarea experimentului, fără a exista grup de control.
Întâlnim această formă mai frecvent în grupele supuse unui antrenament în care se testează subiecţii înainte
de începerea (experimentului) antrenamentului, pe parcursul antrenamentului şi după terminarea lui. Astfel
de scheme experimentale se utilizează în cercetarea grupurilor de formare, a grupului de întâlnire, în studiile
consacrate stimulării creativităţii în grup cum sunt cele realizate de Roco Mihaela, (1981) şi Parnes, S.J. şi
colaboratorii săi (1977).
Aceste forme de experiment nu permit o testare severă a ipotezelor, dar aşa cum apreciază Cook,
T.D., şi Campbell, D.T. (1976), au meritul de a sugera noi ipoteze şi, în plus, unele scheme
qvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentale clasice, în unele cazuri fiind foarte
asemănătoare cu cele experimentale cu grup de control şi chiar preferabile acestora (Chelcea, S., 1982,p.78).
Afirmaţia conturează părerea cercetătorilor care preferă experimentele în câmpul natural celor organizate în
laborator în condiţii artificiale.
Pentru a întări controlul, cercetătorii adaptează sau elaborează teste, tehnici de înregistrare,
cuantificare şi evaluare a tot ce se întâmplă în grup în timpul experimentului .Într-un studiu realizat în
colaborare cu Ana Stoica (1986) am descris schema experimentală folosită în cercetarea constatativ-
ameliorativă cu privire la potenţialul creativ al personalului din C.T.C.E. Iaşi, organigramă asemănătoare
celei utilizate de Roco Mihaela, cu precizarea că pentru întărirea controlului am folosit probe variate: de
motivaţie, de ocupaţii preferate, teste sociometrice parametrice şi neparametrice, metoda aprecierii
obiective Gh. Zapan, probe de cunoaştere empatică alături de testele pentru potenţial intelectual şi creativ
(vezi şi Caluschi Mariana, Stoica Ana, Ichim I, 1988; Caluschi Mariana, Stoica Ana, 1988; Stoica Ana,
Caluschi Mariana, 1989

3.2. Limbajul cercetării utilizat în experimente

În derularea unei cercetări şi testarea ipotezelor psihologii sociali utilizează o serie de concepte cum
sunt: variabila independentă, variabila dependentă, operaţionalizare, validare etc. Ce înţelegem prin ele?
Prin variabile independente înţelegem acei factori variaţi într-un experiment pentru a vedea dacă ei
afectează variabila dependentă. Când presupunem (facem predicţia) că x va duce la y, atunci x este variabila
independentă de exemplu când presupunem că stressul profesional va conduce la comportamentul agresiv al
soţilor în familie stressul profesional este variabila independentă.

39
 Acei factori măsuraţi într-un experiment pentru a vedea dacă ei sunt afectaţi de variabila
independentă se numesc variabile dependente. Când spunem că x va duce la y, y este variabila dependentă.
În exemplul de mai sus comportamentul agresiv al soţilor în familie este variabila dependentă.
Rezultatele obţinute sunt analizate prin metode statistice adecvate. Se determină astfel cât de frecvent
apar aceste rezultate şi dacă sunt semnificative statistic.
Operaţionalizarea variabilelor. Există câteva moduri în care variabilele independente şi dependente,
pot fi conceptualizate. Modul care este ales este cunoscut ca operaţionalizarea sau definirea variabilei
independente şi dependente.
Operaţionalizarea – este modul în care conceptele abstracte ale ipotezei sunt traduse în proceduri de
măsurare actuale ce se utilizează în studiu.
Modul în care este operaţionalizată o variabilă este crucial în determinarea felului de concluzii ce se
vor extrage din investigaţie.
De exemplu putem operaţionaliza agresiunea verbală – măsurând numărul de insulte pe care le emite
un soţ în familie sau să analizăm conversaţia lui în familie prin imaginile agresive emise. Ambele metode
pun în evidenţă diferite aspecte ale agresiunii verbale
Operaţionalizarea conceptelor trebuie să ţină cont de logică şi constrângeri etice.
Un alt concept - efectul principal –prin care înţelegem rezultatul cercetării în care nivelurile unei
singure variabile independente produc diferenţe în variabila dependentă.
Conceptul de interacţiune – rezultatul cercetării în care efectul unei variabile independente depinde
de efectul alteia.
Validitate internă – gradul în care se asigură o certitudine (cu gradul de încredere) că variabila
independentă într-un experiment este cea care cauzează efectele în variabila dependentă.
Când un experiment este condus cum se cuvine există certitudinea că variabila independentă
cauzează în fapt efectele în variabila dependentă.
Desemnarea la întâmplare a subiecţilor şi controlul asupra evenimentelor experimentale cresc
validitatea internă excluzând alte explicaţii ale rezultatelor obţinute.
Unele posibile influenţe negative asupra validităţii interne pot veni din următoarele surse:
expectanţele experimentatorului asupra rezultatelor cercetării care pot influenţa subiecţii cum să se
comporte. Comportamentul subiecţilor poate fi produs ca urmare a acţiunii experimentatorului şi nu a
impactului variabilei independente.
Cea mai bună cale de a proteja un experiment de influenţa expectanţelor experimentatorului (numite
efecte ale expectanţei experimentatorului) este să ţii experimentatorul neinformat asupra condiţiilor
experimentale.
Prin conceptul de validitate externă – se înţelege gradul în care se poate acorda încredere că aceleaşi
rezultate experimentale se vor obţine şi în alte locuri.
Alături de păstrarea validităţii interne a experimentului lor, cercetătorii sunt interesaţi de validitatea
externă; gradul în care rezultatele obţinute sub un set de condiţii pot de asemenea să apară în diferite
circumstanţe. Cercetătorii care lucrează în laborator unde spaţiul şi echipamentul sunt în mod special
construite pentru scopuri de cercetare, sunt interesaţi de validitatea externă. Ei se întreabă dacă vor putea să
generalizeze rezultatele lor asupra lucrurilor externe sau sunt rezultatele obţinute din produsul condiţiilor
oficiale de laborator? De exemplu experimentarea influenţei grupului creativ asupra personalităţii
participanţilor a fost studiată atât în condiţii de laborator cât şi în condiţii de câmp (grupul creativ al
pensionarilor activi, grupul creativ al inginerilor) vezi Caluschi Mariana 2001-b.
Pentru a obţine validitatea externă şi a putea generaliza datele experimentatorul încearcă să creeze
alte modalităţi de a determina –realismul experimental.
Unii psihologi sociali accentuează asupra valorii realismului vieţii cotidiene: gradul în care situaţia
experimentală cuprinde locuri şi evenimente care există în lumea reală. Dacă procedeurile de cercetare
mimează evenimentele lumii reale, este mai sigur că rezultatele cercetărilor vor fi revelatorii pentru ceea ce
se va întâmpla în lumea reală. De exemplu: Ray Walpass şi Patrica Dexine – interesaţi de poziţia martorilor
oculari într-un eveniment criminal au organizat următorul experiment, în mijlocul unei ore de curs, la
studenţi a introdus un om care a distrus echipamente electronice (care erau uzate) şi a fugit din sală. Apoi, a
doua zi, ofiţerii de poliţie au început cercetările întrebând studenţii prezenţi la curs cu o zi înainte ce au
văzut şi să identifice vinovatul. In fapt studenţii au fost subiecţi într-un experiment ca şi cum ei erau martori
într-o investigaţie criminală. Logica realismului uman este că aici aparenţele contează.

40
 Alţi psihologi sociali argumentează asupra realismului experimental. Ei menţionează că
experimentul va fi făcut în mod real şi invită subiecţii să vadă dacă seamănă cu viaţa reală sau nu (cf. Sharon
Brehm, Kassin S., 1990).
Realismul experimental – gradul în care procedurile experimentale presupun şi conduc subiecţii să se
comporte natural şi spontan. După susţinătorii realismului experimental, principiile de bază ale
comportamentului uman se pot descoperi mai uşor când subiecţii din cercetare cred în realitatea
experimentelor pe care le fac.
În Încheierea discuţiei cu privire la metoda experimentală vom cita din scrierile Evei Drodza-
Senkowska (1999) recunoscut profesor de psihologie socială, care afirma că experimentul este o metodă
adecvată pentru a testa ipotezele cauzale ce ocupă un loc deosebit în cercetarea psihologică şi „neglijarea
metodei experimentale nu ar fi doar imposibilă ci şi regretabilă. În psihologia socială mai mult decât în alte
părţi, această abordare este o aventură intelectuală fascinantă, o provocare aruncată cercetătorilor.” Pentru a
lua parte la această aventură intelectuală plină de surprize şi implicând demersuri laborioase, studentul,
cercetătorul trebuie să o cunoască, să fie iniţiat în metoda experimentală.
Subscriem întru-totul acestei aprecieri şi considerăm că fiecare student ar trebui să-şi dezvolte
abilităţile de a proiecta şi realiza un experiment psihosocial

4. Metoda observaţiei
Însoţind cercetarea în domeniul psihosocial încă de la început, metoda observaţiei rămâne
indispensabilă oricărui diagnostic şi absolut necesară altor metode (experiment, teste proiective, convorbiri
etc).
Utilizarea ei în cercetarea psihosocială a ridicat în faţa cercetătorilor mai multe întrebări legate de
creşterea nivelului de obiectivitate a datelor, participarea observatorului la comparării grupului observat cu
alte tipuri de grupuri. Pentru creşterea obiectivităţii datelor de observaţie s-au dezvoltat sisteme structurate
de înregistrare şi codare a observaţiilor cum ar fi cele ale lui [Link] (1976)Ţ [Link] (1973), [Link]
(1973) ş.a. Sistemul elaborat de Bales – procesul de analiză a interacţiunii (I.p.A.) a fost revizuit,
perfecţionat şi prezentat de autori într-o ultimă versiune sub denumirea de Symlog – sistem de observare de
nivel multiplu al grupurilor.
Metoda lui Balles este simplificată şi perfecţionată de Zlate, care elaborează o metodă de diagnoză a
dinamicii grupurilor (M. Zlate 1982, pp. 56-67). Prin tehnica sa psihosociologul român urmăreşte nu atât
stabilirea unui tip de personalitate interpersonală, ci caracterizarea mai simplă a personalităţii membrilor
grupului. Această tehnică se poate aplica în două variante care înscriu informaţii cu privire la nouă
dimensiuni polare (faţă de şase la Bales) pe care le manifestă subiecţii în activitatea de grup. Datele recoltate
cu această probă pot fi reprezentate şi sub o formă grafică şi comparate. Noi ne-am propus să utilizăm în
cercetare atât metoda Bales cât şi metoda Zlate pentru a cunoaşte evoluţia fiecărui participant în activitatea
grupului creativ.
În raport cu tehnicile de investigare a datelor şi cu poziţia cercetătorului, utilizarea observaţiei se
practică în următoarele forme
a)observaţia structurată – constă în utilizarea unor tehnici de măsurare în care se specifică modul de
înregistrare a datelor repartizate pe categorii de codificare a manifestărilor sociale, cercetătorul nefiind
implicat în domeniul investigat;
b)observaţia participativă – constă în implicarea totală sau parţială a cercetătorului în situaţiile
sociale investigate şi în înregistrarea post-festum a datelor şi informaţiilor;
c) observaţia nedistorsionată presupune utilizarea unor instrumente tehnice de înregistrare (audio,
video) a situaţiilor sociale, înregistrări supuse ulterior analizelor, prelucrării empirice şi interpretării
teoretice. Toate aceste forme le întâlnim în studiul grupurilor sociale, preferându-se, în cazul studierii
performanţei şi a dinamicii grupului, utilizarea observaţiei structurate, eşantionate şi a observaţiei
participative în investigarea grupurilor de antrenament, de întâlnire, de creştere, de formare.: În investigarea
creativităţii de grup se constată folosirea observaţiei structurate, eşalonate şi înregistrate de un observator
neutru (Osborn Al. 1970, Sol J.P. 1976). În ultimul timp în studiul grupului creativ se practică observaţia
participativă controlată prin tehnici diferite (scări de evaluare, chestionare, anchete) M. Roco 1979, Stoica
Ana şi Caluschi Mariana 1987; Mariana Caluschi, 2001-b).
În perioada 1986-1988 studiind creativitatea individuală şi de grup, în cadrul unor cercetări cu
caracter aplicativ, am utilizat metoda observaţiei sub cele 3 forme. Iniţial am folosit observaţia structurată
înregistrând ca observator neutru tot ce se întâmplă în grup, urmărind realizarea parametrilor ale grupului
creativ .În unele situaţii datorită caracteristicilor proprii grupului creativ s-au manifestat fenomene care

41
înregistrate din afară nu atrăgeau atenţia, pentru grup ele însă având o anumită semnificaţie. Grupul se
simţea controlat, observat şi căuta să antreneze observatorul în activitate uneori direct, alteori prin exprimare
umoristico-ironică. Acest gen de observaţie ne-a oferit multe date de cercetare dar nu ne-a putut oferi date
pentru explicarea unor situaţii de felul următor: un subiect se antrenează în activitatea grupului, îşi manifestă
o perioadă gândirea creatoare, apoi trece prin perioade de inactivitate; sau un subiect mai puţin activ şi
facilitator al interacţiunii “se dezlănţuie” într-un moment când grupul trece printr-o perioadă de tăcere.
Practicând observaţia nedistorsionată (înregistrare audio-video în cazul grupului “Empatia”) am obţinut o
înregistrare foarte fidelă şi nuanţată care ne-a oferit multe posibilităţi de interpretare.
Observaţia participativă ne-a apărut ca forma cea mai interesantă şi capabilă să ofere date pentru
exemplificarea fenomenelor neaşteptate ce apar în grupul creativ. Exemplu: Un subiect devine inactiv
deoarece ar dori să creeze efectiv ceva, să depăşească faza exerciţiilor; un subiect devine activ deoarece
simte că liderul trebuie sprijinit pentru ca grupul să depăşească un anumit moment dificil. Observaţia
participativă permite cercetătorului autoreglarea conduitei pe baza îmbinării datelor dinamicii şi interpretarea
teoretică, ceea ce-I oferă înţelegerea dinamicii procesului. Nestructurată şi nestandardizată observaţia
participativă este invocată ca principala modalitate calitativă de investigare a fenomenelor sociale, care
depinde în mare măsură de capacitatea cercetătorului de armonizare a participării de capacitatea
cercetătorului de armonizare a participării active şi efective la viaţa grupului cu observarea pasivă
(Vlăsceanu L,1986, p.p. 231-232).
În studierea dinamicii grupurilor de formare, de antrenament, de întâlnire se utilizează frecvent
observaţia participativă susţinută de diferite tehnici de control: chestionare, scări de evaluare (Rogers C.,
1973, p.119; Mucchielli R., 1974).

5. Metoda biografică
În studiul grupurilor metoda biografică ca metodă de generare a informaţiilor despre membrii
participanţi este de neînlocuit. Deoarece concepţia noastră despre valoarea şi limitele acestei metode sunt pe
larg expuse în lucrarea “Adolescentul şi timpul său liber” (A. Cosmovici şi Caluschi Mariana 1985), nu ne
vom opri asupra ei, vom menţiona doar că în studiul grupului creativ am folosit convorbirea biografică pe
bază de ghid. O formă de metodei biografice puţin utilizată în studiul grupului dar recomandată de M. Zlate
(1982) este metoda autobiografiei grupului. Această metodă constă în a solicita participanţilor să-şi
amintească momente mai importante din viaţa şi evoluţia grupului şi să le descrie. Deşi autobiografia
grupului este o metodă liberă în sensul că subiecţii o realizează aşa cum cred ei de cuviinţă, ea poate fi
orientată pe baza unui ghid pentru a se obţine nu numai informaţii cât mai numeroase despre grup ci şi acele
informaţii ce ne sunt utile la un moment dat în raport cu un subiect. Ghidul, solicitând date referitoare la
compoziţia grupului, momente mai semnificative din evoluţia lui, aspecte ale interacţiunii, aspecte legate de
normele de grup, conducere a grupului, poate servi şi în decodificarea şi interpretarea psihosocială a
informaţiilor cuprinse în autobiografie. Unităţile informaţionale cuprinse în autobiografia grupului se pot
compara cu unităţile informaţionale cuprinse în observaţia pe bază de ghid şi pot fi transformate în date
ştiinţifice cuantificabile. De aceea considerăm utilă această metodă în studiul grupului mic.

6. Scalele de opinii, atitudini, chestionarele şi testele de personalitate

În cercetarea psihosocială, în fazele preexperimentale şi postexperimentale în investigaţiile cu
caracter constatativ şi/sau ameliorativ este necesară evaluarea intensităţii unor opinii, motovaţii, atitudini sau
a nivelului de manifestare a unor abilităţi şi competenţe sociale. Pentru aceasta cercetătorii folosesc scale,
chestionare şi teste. O scală de evaluare este un instrument pentru aprecierea unei calităţi a unei perosane,
fenomen, obiect de către evaluator.
Fiecare scală conţine totdeauna un standard care constă din cote, calificative (bun, mediocru, slab),
adjective sau scurte descrieri (iresponsabil, puţin comunicativ etc.). Evaluarea unui obiect, opinie, atitudini
se face prin compararea sa cu standardul şi alegerea acelei valori care se apreciază că se potriveşte cel mai
bine, rezultatul evaluării fiind o valoare standard (Monica Albu, 2000, pp. 66-67).
O scală de valuare cuprinde trei tipuri de informaţii:
a) indicaţii pentru cel ce face evaluarea despre modul în care trebuie să procedeze;
b) denumirea calităţii evaluate, însoţită şi de o descriere;
c) un standard.

42
 Se utilizează patru tiputi de scale. În ordinea crescătoare a preciziei (Monica Albu, 1998, p.321) ele
sunt:
• scala minimală;
• scala ordinală;
• scala de interval;
• scala de raport
Între cele mai cunoscute şi utilizate scale în psihologia socială menţionăm scala de atitudini elaborată
de Louis L. Thurstone în 1929, scala Likert definitivată în 1932 şi scalele de tip Guttman apărute în 1950. În
anul 1933 Emory S. Bogardus a elaborat scala distanţei sociale care măsoară gradul de înţelegere şi afecţiune
pe care persoanele îl simt unele faţă de altele.
La noi, psihosociologii au adaptat forma ale scalelor menţionate mai sus sau au elaborat alte scale.
De exemplu scala distanţei sociale a fost adaptată pe un eşantion reprezentativ şi aplicată de S. Chelcea în
1993. Tot el a elaborat (în 1975), experimentat şi aplicat o scală Thurstone pentru măsurarea atitudinii faţă
de activitatea culturală a tinerilor muncitori proveniţi din mediul rural (S. Chelcea, 1998, p.44; 47); Mihaela
Roco a elaborat o scală de atitudini creative (denumită chestionar de atitudini creative), iar P.P. Neveanu şi
colaboratorii au construit un chestionar de atitudini sine-altul. Noi am elaborat şi utilizat o scală de efecte ale
activităţii în grupul creativ asupra personalităţii participanţilor (Mariana Caluschi, 2001-b). Am dat aceste
exemple pentru a arăta că psihologii sociali atunci când proiectează o cercetare, elaborează, în multe cazuri,
chestionare sau scale pentru măsurarea fenomenelor investigate sau traduc şi adaptează instrumente
elaborate de psihologi sociali străini.
Rezultatele obţinute cu diferite scale sunt corelate cu datele obţinute la teste şi chestionare de
personalitate.
Cosmovici A. şi colaboratorii din Centrul de Ştiinţe Socio-umane Iaşi au elaborat şi etalonat două
chestionare S3 şi S2A pentru măsurarea nivelului sociabilităţii, comunicativităţii, altruismului şi ascendenţei
(A. Cosmovici, M. Dumitru, 1973) utilizate în studiul grupului mic cu sarcină didactică al factorilor sociali
ai adaptării şcolare şi sociale a adolescentului, al timpului liber al adolescentului etc. (A. Cosmovici,
Mariana Caluschi, 1985.
În studierea relaţiilor sociale din cadrul grupurilor şi colectivelor şcolare, la noi, se utilizează testul
sociometric de personalitate elaborat de T. Holban (1971). Testul sociometric de personalitate oferă
informaţii asupra dominantelor psihologice (relaţii de prietenie, gradul de solicitudine, prestigiul
personalităţii, principialitate-discernământ, atitudine faţă de muncă, calităţi de organizator în activităţi
sociale, capacitate de influenţare) – cu valoare socială – ale indivizilor care alcătuiesc un anumit grup social,
precum şi date asupra relaţiilor interindividuale sau sociometrice.
În organizarea testului, personalitatea este privită sub aspectul său social-de relaţie, valoare sau
accesibilitate socială – nu aptitudinal, apreciază autorul (1971, p.4). Se consideră că variabilele măsurate
reprezintă formele principale de manifestare a individului în grup şi că ele acoperă şi exprimă sintetic
valoarea personalităţii sub aspectul caracteristicilor sale sociale.

7. Noi metode propuse pentru cercetarea psihosocială

Deoarece s-au scris lucrări fundamentale despre teste şi contribuţia lor la cunoaşterea psihologică şi
psihosocială, nu avem intenţia să aducem în discuţie toate testele utilizate în studiul grupului. Acordăm
atenţie în continuare unor teste nefolosite încă în investigarea grupurilor şi unor metode folosite de
cercetători ca tehnici de activare a grupurilor şi mai puţin ca metode de producere a datelor de cercetare.
O problemă în studiul grupurilor o constituie măsurarea motivaţiei pentru care se uzează de probe
proiective cum ar fi: nAchTAT elaborat de McClelland D şi Atkinson J.N.; Michigan-Schiţe de proiecte
pentru grup, autori Henry W.E. şi Guetzkow H.; Inventarul de orientare personală (POI) autor Shostrom
F.L.; Scala RIQS – un inventar de instrumente de măsurare elaborat de Kegan D.L.; Inventar pentru
interpretarea comportamentului, autori Moeller G. şi Applezweig M. Etc. (apud Lak G.D.; Milles M.B. şi
Earle R.B., 1973).
A. Cosmovici într-un studiu cu privire la metodele de investigare a motivaţiei arată că testele
proiective au capacitatea de a evidenţia motivele stabile ale unei persoane, dar ele pun multe probleme atunci
când se discută calităţile lor psihometrice, fidelitatea, obiectivitatea şi validitatea rezultatelor (A.
Cosmovici,1983, p. 90-96). Chestionarele sunt preferate în studiul motivaţiei de către americani deoarece ele
au o fidelitate mai mare. Dacă din punct de vedere al coerenţei interne şi al stabilităţii, unele chestionare sunt

43
superioare tehnicilor proiective când e vorba de validarea lor empirică apar dificultăţi (A. Cosmovici,1983,
p. 98).
Pentru diagnosticarea motivaţiei la nivel individual şi de grup, noi folosim un test construit în aşa fel
încât să depăşească limitele consemnate mai sus. Această probă denumită “Test pentru motive reale” (MR) a
fost elaborată de către A. Cosmovici (1985, p. 24), în două variante iniţiale pentru adolescenţi şi adolescente,
apoi în două variante pentru adulţi (bărbaţi, femei). Este un test proiectiv de interpretare – diagnostic pentru
zece factori motivaţionali (realizare de sine, ridicare socială, afinităţi sociale, activarea existenţei, factorul
material, factorul normativ, factorul erotic, anxietate, agresivitate şi compensare). El este alcătuit din 15
teme; fiecare temă constă dintr-un text-povestire în care sunt descrise diferite situaţii sau preocupări. Fiecare
temă este însoţită de şase – zece motive posibile, care explică tema. Se cere subiectului să indice două
motive care i se par cele mai verosimile având şi libertatea de a indica el alte motive ce i se par mai realiste.
Rezultatele obţinute la testarea testului, privind calităţile sale psihometrice au demonstrat că testul MR
constituie un instrument demn de încredere pentru cercetare şi diagnoză (vezi şi A. Cosmovici, 1983, p. 104-
126).
Testul MR l-am utilizat din 1986 în studiul subiecţilor cuprinşi în programele de antrenament creativ.
Rezultatele lui, corelate cu rezultatele oferite de proba de ierarhizare a ocupaţiilor zilnice (P.I.O.) şi cele
obţinute din convorbirile biografice ne-au permis diagnosticarea factorilor emoţionali implicaţi în activitatea
de creaţie individuală şi de grup, conturarea structurii ocupaţionale relativ stabile a subiectului, precum şi a
direcţiilor de manifestare în grupul creativ. Aceste rezultate au constituit indicatori de bază în stabilirea
variantei de program de antrenament creativ şi a obiectivelor de realizat în cadrul strategiei colaborării
predictive. Profilul motivaţional, individual şi de grup, realizat pe baza rezultatelor la testul MR permite să
se prognozeze evoluţia trebuinţelor motivaţionale în grup şi în dinamica motivaţiei.
Utilizarea testului MR în variantele sale, în studii de psihologie socială şcolară (clasa ca grup creativ,
grupul creativ de formare ca alternativă de timp liber etc.) cât şi în cele de psihologie socială a
creativităţii/inventivităţii (strategii interdisciplinare de pregătire în creativitate/inventică) ne-au permis
urmărirea unor subiecţi pe o perioadă de 8 – 10 ani după testare. O constatare impusă de analiza, în timp, a
comportamentului subiecţilor în timp ne-a condus la formularea aprecierii că testul este diagnostic pentru
motivaţia latentă mai puţin evidentă din biografii sau alte teste.
Altă probă neutilizată până în prezent în studiul grupurilor este proba de ierarhizare a ocupaţiilor
zilnice (PIO). Testul se compune din 50 de cartonaşe, pe fiecare cartonaş fiind consemnată una din
ocupaţiile pe care adolescenţii le practică mai mult sau mai puţin frecvent. Subiectul trebuie să le repartizeze
în nouă categorii (figurate grafic pe un carton) ţinând cont de două criterii: cât de mult timp dedică unei
anumite ocupaţii şi cât de mult îi place (o agreează). Există obligaţia unui număr fix de cartonaşe pentru
fiecare categorie (puţine la extreme şi multe la mijloc) care asigură o distribuţie gaussiană a alegerilor. Proba
a fost supusă testelor pentru calităţi psihometrice şi validată prin comparaţie cu datele biografice (vezi A.
Cosmovici, Caluschi M., 1985). Ea a fost utilizată în elaborarea unei metodologii de cunoaştere a
creativităţii alături de proba M.R. şi inclusă între metodele propuse de autoare (Ana Stoica, Mariana
Caluschi, 1989, vol. I) pentru diagnoza creativităţii.
Proba de ierarhizare a ocupaţiilor zilnice este recomandat a fi utilizat când se aplică testul M.R.
pentru precizarea unor motive.

8. Metodologia creativităţii – implicaţii în cercetarea psihosocială

8.1. Metode şi strategii primare de creativitate

Afirmam în paginile anterioare că demersul ştiinţific în investigaţia psihosocială este un proces
creator care pe de o parte cere inventarea unor tehnici şi metode (teste, scale, chestionare etc.) pentru testarea
ipotezelor şi pe de altă parte poate utiliza cu succes metodele specifice creaţiei cum sunt cele de generare de
soluţii de evaluare creativă etc.
Într-o lucrare cu privire la tehnicile de rezolvare creatoare a problemelor, Van Gundy (1990) clasifică
metodele şi tehnicile de creativitate în patru categorii:
1. Metode şi tehnici pentru redefinirea şi analiza problemelor (tehnica DE-CE; cei 5 W şi H);
2. Metode şi tehnici pentru generarea ideilor (Brainstorming, 6-3-5, Philips 6-6, Sinectica);
3. Metode şi tehnici pentru evaluarea şi selectarea ideilor (confruntarea selectivă, bătălia metaforelor
etc.);
4. Metode şi tehnici pentru implementarea ideilor, soluţiilor .

44
 Utilizarea tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor în cercetarea psihosocială are următoarele
avantaje:
a) reduce incertitudinile cu privire la alegerea problemei prin cantitatea mare de informaţii generate cu
privire la problema în cauză şi a pluralităţii perspectivelor de investigare;
b) creşte alternativele de generare a soluţiilor şi posibilităţile de a alege pe cea mai bună;
c) creşte avantajele în competiţie prin elaborarea soluţiilor originale, neuzuale;
d) sporeşte utilizarea eficientă a resurselor umane, a abilităţilor individului şi a valenţelor şi factorilor de
grup ce induc performanţa.
e) strategiile primare ale creativităţii asigură o tratare interdisciplinară a temei de cercetare.
Cum se pot utiliza metodele de creativitate de către psihologul social în cunoaşterea, investigarea şi
rezolvarea problemelor de psihologie socială.
Cunoaşterea metodelor de rezolvare creativă a problemelor (cele 4 categorii menţionate anterior) ca
şi cele patru strategii creative primare (capturare, învăluire, provocare, depăşirea graniţelor) permite
psihologului social să-şi îmbunătăţească fondul metodologic în investigarea fenomenelor sociale
De exemplu, el poate utiliza tehnicile de reformulare şi analiză a problemelor (tehnica. DE CE?,
examinarea limitelor pentru reformulare; pentru analiza problemei: matrici de descompunere, analiza
dimensiunilor – care examinează cinci elemente ale problemei – starea, spaţiul, dimensiunea temporală,
dimensiunea calitativă, dimensiunea cantitativă), atunci când se propune elaborarea designului unui
experiment pentru a cunoaşte şi delimita.
Poate utiliza metodele de generare de soluţii (metodele individuale sau de grup), pentru găsirea celor
mai adecvate căi de abordare a problemelor într-o cercetare sau pentru a genera soluţii la probleme
psihosociale curente cum ar fi:
• cum optimizăm într-un colectiv în care lucrează mai multe generaţii
• cum să promovăm femeile în funcţii politice înalte
• cum rezolvăm conflictele dintre cei prinşi în problemele matrimoniale
• cum realizăm un parteneriat funcţional între şcoală şi comunitate
• cum dezvoltăm comportamentul prosocial la adolescenţi.
Psihologul social poate apela cu succes şi la celelalte metode de creativitate de evaluare şi de
implementare a soluţiilor. Pentru a utiliza metodologia creativităţii sunt necesare două precondiţii:
a) să cunoască metodele, să înveţe să le practice şi
b) să-şi formeze abilitatea de a le structura într-un demers ştiinţific creativ, de cercetare şi
acţiune, în câmpul psihologiei sociale.

8.2. Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului

După ce Alex. Osborn în l953 propune brainstormingul ca metoda de stimulare a gândirii creatoare şi
Gordon W.(1961) Sinectica, aceste metode au fost şi sunt intens folosite pentru rezolvarea în mod creativ a
problemelor, pentru stimularea creativităţii şi inventivităţii, pentru antrenarea şi manifestarea potenţialului
creativ în toate domeniile de activitate. Grupurile care rezolvau probleme cu aceste metode se numeau şi se
mai numesc “grup brainstorming” sau “grup sinectic”. S-au mai elaborat şi alte tehnici cum sunt “6-3-5”;
“Philips 6-6”; “tehnica Panel” etc. Toate sunt folosite pentru stimularea, exersarea şi manifestarea
creativităţii sau pentru activarea grupurilor (Zlate Corneliu,1982). Utilizate de noi şi ca metode de producere
a datelor s-au dovedit izvoare generoase de date de cercetare, nu atât sub aspectul informaţiilor privind
performanţa individuală sau de grup, aspecte intens studiate de altfel, cât sub aspectul informaţiilor oferite
despre personalitatea membrilor grupurilor. Datele oferite de protocolul unei şedinţe de sinectică sau a unei
reuniuni Pavel, abundă în informaţii cu privire la trăsături de personalitatea şi caracter cum ar fi:
sociabilitate, comunicativitate, capacitate empatică, capacitate de asociere a imaginilor, fluenţă, flexibilitate,
originalitate, perseverenţă, tenacitate, tendinţă de dominare, de cooperare, de supunere, stil apreciativ etc.
În funcţie de obiectivele urmărite prin cercetare, aceste date se pot sistematiza în unităţi şi categorii
de informaţii care pot fi comparate şi corelate cu datele generate de metoda observaţiei, de testele de
creativitate, de testele de personalitate şi interpersonalitate etc.
În timpul antrenamentului în grupul creativ pentru a stimula gândirea şi a uşura drumul spre
experimentarea sinecticii am elaborat metoda denumită “bătălia metaforelor”. Protocoalele realizate cu
prilejul derulării acestei tehnici cât şi mărturiile participanţilor pun în lumină unele calităţi de tehnică
proiectivă generatoare de date pentru cunoaşterea personalităţii participanţilor.

45
 8.3. Metodologia creativităţii – posibilităţi de utilizare în elaborarea lucrărilor de licenţă
Un aspect particular al problemei cum putem utiliza metodele de creativitate în cercetarea
psihosocială îl constituie proiectarea şi realizarea lucrărilor de licenţă de către studenţi. În alegerea temei şi
elaborarea proiectului de cercetare pentru lucrarea de licenţă studenţii întâmpină dificultăţi datorită lipsei de
experienţă în cercetare şi a dorinţei lor fireşti de a realiza lucrări originale în domenii prioritare şi puţin
investigate. Realizând un exerciţiu metaforic pe linia cunoaşterii modului de percepere a lucrării de licenţă
de către studenţii din anul III am obţinut frecvent răspunsuri de genul: lucrarea de licenţă este pentru student
precum:
a) primul pas pe lună pentru om;
b) încoronarea tânărului rege;
c) primul ou pentru o puicuţă;
d) găsirea drumului spre Indii pentru Cristofor Columb;
e) rezolvarea unei probleme euristic-creative (atât începutul cât şi sfârşitul problemei sunt slab
definite;
f) statuia pentru sculptor, tabloul pentru pictor etc.
Din exerciţiu şi din discuţiile cu studenţii am constatat că lucrarea de licenţă este percepută atât ca o
problemă dificilă cât şi ca un act de creaţie. Aşa cum arătam la început şi noi înţelegem lucrarea de licenţă ca
un produs creativ în a cărui elaborare trebuie parcurse etapele şi fazele procesului creativ atât de sugestiv
modelat de Brâncuşi în coloana infinitului (vezi schema 1).

Avem o problemă (tema lucrării de licenţă) care trebuie discutată, privită din cât mai multe
perspective, cunoscute date, informaţii recente din domenii de graniţă cât mai diferite. Urmează apoi
evaluarea şi delimitarea ipotezelor. Pentru testarea ipotezelor este necesară căutarea metodologiilor de
cercetare/investigare adaptate domeniului şi temei, urmate de combinarea metodelor în strategia de cercetare
şi elaborarea designului experimental. Testarea ipotezelor este o fază care presupune experienţă şi
creativitate în manipularea variabilelor şi în culegerea datelor. Interpretarea datelor este o fază de evaluare
urmată de generarea soluţiilor şi elaborarea lucrării pe baza sintezei creative, a datelor teoretice şi a
rezultatelor cercetării practice. Concluziile cercetării pot deveni probleme şi ipoteze pentru alte cercetări.
Din schema demersului de cercetare urmat în elaborarea lucrării de licenţă reiese în mod evident că
etapele ce se parcurg sunt etape specifice procesului creativ în care fazele de gândire divergentă şi
convergentă se combină ducând la o sinteză creativă care ar trebui să fie lucrarea de licenţă.
În fazele 1,3,5,7 (vezi schema 1) sunt necesare şi se pot utiliza cu succes metode şi tehnici de
creativitate. De exemplu: în faza 1 se pot folosi tehnicile de definire şi redefinire a problemelor, strategiile
primare ale creativităţii; în faza 3,5-7 se pot utiliza metodele de generare de soluţii, iar în fazele 2,4,6
metodele de evaluare creativă (confruntarea selectivă, metoda avantajelor-dezavantajelor, metoda
Brainstorming-revers, etc.).
Unii dintre studenţii noştri membri fondatori ai grupului creativ „Discovery” au utilizat şi utilizează
metodologia creativităţii în elaborarea lucrării de licenţă. De exemplu: Oana Gavril în lucrarea
„Competenţele sociale factori ai pregătirii profesionale la viitoarele cadre didactice”.
Atragem atenţia că însuşirea metodologiei creativităţii şi a modului în care ea poate fi integrată în
strategia de cercetare se poate realiza printr-un curs aplicativ de creatologie sau printr-un cerc ştiinţific
studenţesc organizat ca grup creativ de formare.

46
 8 – ELABORAREA LUCRĂRII CA
PRODUS FINIT

7. – ELABORAREA CONCLUZIILOR

6 – INTERPRETAREA DATELOR

5. CULEGEREA DATELOR
EXPERIMENTALE (TESTAREA )

4 – COMBINAREA METODELOR
SELECŢIONATE ÎN STRATEG. DE CERCET.

3 – CĂUTAREA METODOLOGIILOR DE
CERCETARE/INVESTIGARE

2 – SELECŢIONAREA IOTEZELOR
PRINCIPALE PENTRU VERIFICARE

1 – GENERAREA DE IDEI ŞI IPOTEZE

PROBLEMA
TEMA PROPUSĂ

9. Combinarea metodelor în strategia de cercetare

În paginile anterioare am încercat să dăm un răspuns la întrebarea: care sunt metodele mai frecvent
utilizate în investigarea psihosocială? În Încheiere vom încerca să răspundem la întrebarea cum integrăm
metodele selecţionate într-o strategie flexibilă şi adaptată domeniului temei.
Multe discuţii având ca obiect metodele de cercetare a fenomenelor şi problemelor aparţinând
domeniului psihosocial s-au axat pe atu-urile metodelor cantitative opuse metodelor calitative. Unii autori
(A. Bryman, 1988; J. Brannen, 1992 apud Burgess R.G., 1993) consideră că cercetătorii au nevoie să adopte
o strategie flexibilă de îmbinare a metodelor unii trebuind să utilizeze în investigaţiile lor multiple
strategii şi metode. T. Rotariu şi P. Iluţ (1997, p. 69) apreciază cu realism că pentru a spori valoarea unei
cercetări opţiunea logică este de a combina mai multe metode, tehnici şi procedee minimizând riscurile
metodologice şi maximizând tăria şi supleţea datelor.
R. G. Burgess (1993, p. 104) consultând o literatură vastă consacrată acestei probleme apreciază că
strategiile de combinare a abordărilor metodologice în cercetarea socială cunosc o varietate de termeni cum
sunt: operaţii combinate, strategii mixte, triangulaţia, strategii multiple. Reţinem atenţia cu ultimii doi
termeni.

A) Triangulaţia este un termen lansat de N. Denzin în 1978 (cf. P. Iluţ, 1997, p. 68). El a fost preluat din
navigaţie şi topografie unde are sensul de “localizarea a ceva prin intersecţia unor linii trasate din trei
puncte”. În domeniul psiho-social termenul, deşi are caracter metaforic, este folosit în patru ipostaze:
1) triangulaţia datelor – utilizarea unei varietăţi de surse de date în studierea unei probleme;
2) triangulaţia metodologică - utilizarea unor metode multipe pentru a studia o singură problemă;

47
 3) triangulaţia teoretică – folosirea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;
4) triangulaţia investigatorului – utilizarea mai multor cercetători sau evaluatori la aceiaşi problemă
(exemplu: aprecierea cu grupul de experţi – na).
Deşi criticată de unii specialişti, ca fiind eclectică (cf. P. Iluţ – idem) contribuţia terminologică adusă
de N. Denzin, prin introducerea termenului de triangulaţie, noi o considerăm interesantă şi utilă din punctul
de vedere al unei abordări creative în elaborarea strategiei de cercetare în domeniul psiho-social.

B) Strategiile multiple, utilizate frecvent de cercetători, sunt în număr de patru:

1) metode multiple – care cer utilizarea diferitelor tehnici de cercetare în relaţie cu aceeaşi
temă a studiului sau aceeaşi metodă în diferite situaţii;
2) investigatori multipli – se referă la studiile conduse de echipe de cercetători ce reprezintă
diferite discipline, având experienţe personale diferite şi abordând temele din unghiuri diferite de
vedere şi cu metode diferite;
3) seturi de date multiple – obţinute prin utilizarea unor metode diferite sau sunt consecinţe
a utilizării aceleeaşi metode la timpuri diferite sau cu surse diferite;
4) teorii multiple – strategie strâns legată de aceea a seturilor de date multiple şi de analiza
acestor date. La un stadiu iniţial al analizei, diferite teorii şi ipoteze pot fi încercate în legătură cu
cercetarea lor sau a unor alte ipoteze.
Utilizarea strategiilor multiple în cercetarea socială şi alegerea metodelor poate să nu emeargă
numai din fundamentele teoretice pure ci, să fie influenţată de mai multe instanţe cum ar fi posibilitatea de
organizare a echipei de cercetare, solicitările celor care au comandat cercetarea sau posibilitatea de a depăşi
obstacolele ce apar în integrarea metodelor.
Cu siguranţă dezbaterile asupra strategiilor de desfăşurare a cercetărilor în domeniul social vor
continua, fiecare cercetător punându-şi amprenta experienţei şi creativităţii sale în elaborarea
designului experimental şi în combinarea metodelor şi tehnicilor pentru atingerea obiectivelor
propuse. Există totuşi un acord între cercetători care sugerează că metodele cantitative pot fi complementare
şi pot facilita metodele calitative iar metodele calitative pot fi complementare şi să ajute metodele cantitative
precum şi faptul că ambele moduri de abordare a datelor pot fi utilizate în egală măsură. Principiul
unităţii sau complementarităţii metodologice este aproape un loc comun în disciplinele socio-umane, scria
P. Iluţ (1997, p. 68).
Dar o problemă cu care se confruntă cercetătorul în conducerea proiectului său de studiere a temei
alese o constituie integrarea metodelor şi depăşirea barierelor ce apar în utilizarea lor. În acest sens R.G.
Burgess (1997, p. 110-112) analizează câteva obstacole:
• competenţa limitată – barieră ce poate apărea fie când un cercetător este antrenat să aplice
toate metodele, dar care este “competent în toate cele dar eficient în nici una”, fie când
cercetătorul este specialist într-o metodă şi orb faţă de potenţialul complementar al altor metode;
• ethnocentrismul disciplinei – barieră ce apare când cercetătorul apreciază numai virtuţile
domeniului propriu şi ignoră metodele oferite de alte discipline ;
• costurile – în alegerea şi integrarea metodelor cercetătorul trebuie să ţină seama de costurile
(bani, timp, eforturi) implicate de strategiile metodologiei propuse mai ales când se lucrează în
echipă interdisciplinară. Acest obstacol apare alături de altul numit de autori:
• oportunitate – Se consideră că o barieră majoră pentru integrarea metodologică este lipsa
unui proiect convenabil pentru combinarea metodelor. Parţial, aceasta se datorează costurilor mai
mari antrenate de studii ce propun metodologii complexe decât cele cu metodologii simple.
Toate obstacolele ce apar cercetătorului în domeniul alegerii strategiei metodologice adecvate şi în
calea integrării metodelor presupun pentru depăşirea lor şi experienţă de practician cunoscător al
metodologiilor de cercetare, originalitate în combinatorică metodologică, abilitate în adoptarea şi
utilizarea unor metode specifice altor domenii sau discipline ştiinţifice şi nu în ultimul rând, calităţi de
manager care ştie să convingă sponsorii, administratorii, economiştii şi chiar politicienii de fezabilitatea şi
chiar beneficiile utilizării unor metode şi surse multiple de date.
Nevoia de a construi o imagine integrală şi cât mai exactă asupra fenomenelor studiate puternic
resimţită de cercetătorul câmpului psiho-social îl pune în faţa dilemei: holistic – riguros (exact) redată de P.
Iluţ (1985, 1997): “Cu cât ne apropiem mai mult de o imagine globală, integratoare, cu atât ne îndepărtăm de
exact (precis) şi cu cât rămânem mai mult pe terenul descrierii exacte cu atât prindem doar fragmentarul şi
staticul”. Autenticitatea informaţiilor lui P. Iluţ poate fi confirmată de cercetătorul care a resimţit pe

48
parcursul derulării experimentelor dramatismul implicat de rezolvarea dilemei: având în vedere că fiecare
conducător de proiecte în domeniul psiho-socialului doreşte să depăşească reproşurile adresate de
comunitatea ştiinţifică demersului experimental în domeniu (vezi şi Monteil J.M. 1997, p. 15-27) şi tinde
spre realizarea unor experimente cât mai apropiate de perfecţiunea celor din ştiinţele exacte.
De asemenea, suntem de acord cu afirmaţia că orice cercetător care se respectă vrea să inoveze
(Dogan M.; Pahre, R 1991, p. 17). Elaborarea modelului experimental şi elaborarea strategiei de cercetare
oferă teren inovaţiei metodologice, dar ridică totodată probleme ca orice proces creator.

Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar

1. Întrebări
• Ce este experimentul psihosocial?
• Definiţi următoarele concepte: variabila independentă, variabila dependentă,
validitate externă, validitate internă, manipularea variabilelor
• Prezentaţi avantaje şi limite ale metodei observaţiei
• Cum poate utiliza psihologul social metodele de creativitate în cunoaşterea,
investigarea şi rezolvarea problemelor de psihologie socială?
• Interpretaţi:
2. Interpretaţi textul următor şi realizaţi următoarele activităţi:
• Răspundeţi la întrebarea din text;
• Definiţi conceptele de: legătură cauzală, ipoteze cauzale.
Utilizaţi în pregătirea temei lucrările "Psihologie socială experimentală" (Ewa Drozda Senkowska, 1999)
şi "Metodologia cercetării în ştiinţele sociale" (Hăvîrneanu C., 2000).
"Noţiunea de legătură cauzală este rareori dezvoltată în introducerile în metoda experimentală. Totuşi,
definirea sa are consecinţe directe asupra operaţiilor necesare testării ipotezelor cauzale. Ea ne permite să
înţelegem de ce experimentul este un instrument adecvat pentru verificarea lor. Această noţiune se întîmplă a
fi una din cele mai puţin clare. Problemele apar din aceea că ea nu este o noţiune logică propriu-zisă, ci o
noţiune teoretică. Pentru a o defini sînt avansate trei condiţii (exigenţe) care trebuiesc satisfăcute pentru a
putea vorbi despre existenţa unei legături cauzale între fenomene. Pentru a le înţelege, să admitem că avem
de-a face cu două fenomene, unul simbolizat prin A, care este considerat drept cauza eventuală a celuilalt,
simbolizat prin Y. Ce condiţii trebuies satisfăcute pentru a putea afirma că A este cauza lui Y?" (Ewa Drozda
Senkowska, "Psihologie socială experimentală", p. 12-13)
3. Sugestii pentru seminar
• Discutaţi tema „Etică şi valori în psihologia socială” utilizând metoda Debate;
• Proiectaţi un experiment clasic pentru a testa ipoteza: „copii obişnuiţi cu un program
de muncă în familie obţin rezultate şcolare de nivel superior”;
• Proiectaţi un qvasi-experiment pentru a testa ipoteza: „dacă vom oferi unor cerşetori
condiţii de muncă şi de viaţă civilizată atunci ei vor renunţa la cerşit
• Proiectaţi o cercetare experimentală pe tema: „Reducerea sindromului de
instituţionalizare la bătrânii din casele de pensionari”

49
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu Monica (1999) - Minighid pentru elaborarea lucrărilor ştiinţifice în psihologie, Editura
Clusium, Cluj-Napoca.
2. Albu Monica (1999) - Metode şi instrumente de evaluare în psihologie Argonaut Cluj-Napoca.
3. Bales R.F. (1970) – Personality and interpersonal behavior, Holt, Rinehart and Winston, New
York
4. Berkovitz H. (1972) - Experiemntal social Psichology Academic Press, New York and London.
5. Boncu S. (1988) - Experimentul în psihologia socială din Revista Psihologia socială 1/1998.
6. Burney D.H. (1983) - Wadsworth Publishing Company Belmont.
7. Burgess R.G. (1993) - Research Methods Thomas Nelson and Sons Ltd, Hong-Kong.
8. Caluschi M., Stoica A., Ichim I. (1988) - Cunoşţerea potenţialului creativ al oamenilor muncii,
moment esenţial în afirmarea întreprinderii inovative; în vol. Lucrările celui de-al -III-lea
Simpozion Naţional de Inventică Iaşi - Tipografia Institutului Politehnic.
9. Caluschi M., Stoica A. (1988) - Rolul grupelor de creativitate în procesul modernizării
întreprinderii în volumul "Inventica în Institutul Politehnic Iaşi.
10. Caluschi M., Stoica A. (1988) - Traits specificues a la diagnose de la creativite în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii "[Link]" - Iaşi.
11. Caluschi Mariana (2001 a) - Grupul mic şi creativitatea, Ed. Cantes, Iaşi.
12. Caluschi Mariana, (2001-b) – Grupul creativ de formare. Experimente-programe-proiecte – Ed
Cantis, Iaşi
13. Chelcea S. (1982) - Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.
14. Chelcea S. (1998) - Un secol de psihosociologie, Editura I.N.I., Bucureşti
15. Cosmovici A. (1980) - Ierarhia ocupaţiilor ca indicator al structurii motivelor - Revista de
Psihologie nr.2., Editura Academiei, Bucureşti;
16. Cosmovici A.; Mihai D. (1973) –
17. Drozda-Senkowska, Ewa (1999) – Psihologie socială experimentală – Editura Eurocart, Iaşi
18. Forsyth D.R. (1983) - An Introduction to Group[ Dynamics Broooks Cole Publishing Company
- California.
19. Freeman J., Butcher H.J. (1971) - Creativity a Selective Rewiev of research Society for Research
into Higher Education London.
20. Golu P. (1989) - Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.
21. Hăvârneanu C. (2000) - Metodologia cercetării în ştiinţele sociale. Iaşi, Editura Erata.
22. Holban I. (1971) – Testul sociometric de personalitate. – Institutul de Ştiinţe Pedagogice, Filiala
Iaşi
23. Mamali C. (1981) - Balanţa motivaţională şi coerenţei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti.
24. Milgram S. (1971) - Pression de groupe et action contre un individu, în vol. "Psychologie sociale
theorique et experimentale". (coord. [Link], S. Moscovici) Editura Monton Paris.
25. Radu I., Miclea M., etc. (1993) - Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron Cluj-
Napoca.
26. Roco M. (1979) - Creativitatea individuală şi de grup, Bucureşti; Editura Academiei RSR.
27. Roco M. (1981) - Stimularea creativităţii la nivel de grup, în vol. Stimularea creativităţii elevilor
în procesul de învăţmânt, Grigore Nicola, coord. - Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
28. Roşca Al. ş.a. - Creativitate, modele, programare; Editura Ştiinţifică Bucureşti.
29. Rogers C. - Les groupes des recontre, Dunod Paris.
30. Tănase S.; Tompea D. (1996) – Psihologie industrială – Editura Ancarom – Iaşi
31. Tompea D. (1996) – Paradigme socioumane – Editura Alcarom, Iaşi
32. Vlăsceanu L. (1986) - Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti.
33. Zander Al. (1971) - Motives and Gool in Gropus Academic Press, New York and London.
34. Zlate M., Zlate C. (1982) - Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică Bucureşti.
35. Zlate M. (1984) - O nouă metodă de diagnosticare a comportamentului interpersonal ,
Bucureşti, Revista de Psihologie nr. 3-4.

50
51