Experimentul Rutherford

În 1909 Ernest Rutherford a sugerat efectuarea unui experiment folosind particule alfa şi
o foiţă de aur. Rezultatele acestui experiment au condus la schimbarea modului de
înţelegere a structurii atomului. "Noul" atom era în cea mai mare parte spaţiu gol şi
constituit din nucleu şi electroni orbitând în jurul acestuia.

Experimentul Rutherford

Experimentul "Rutherford" a fost cel care a condus la "reproiectarea" atomului şi a fost în

fapt efectuat, la sugestia lui Rutherford, de către Hass Geiger şi Ernest Marsden în anul
1909. Experimentul a constat în bombardarea unei foiţe de aur cu particule alfa emise
prin descompunerea radioactivă a atomilor de radiu. Recepţia particulelor alfa s-a făcut
prin intermediul unei plăcuţe detectoare din sulfat de zinc. Bazându-se pe cunoştinţele
vremii privind structura atomului (vezi modelul atomic al lui [Link]), Geiger şi
Marsden se aşteptau ca cea mai mare parte a particulelor alfa să călătorească drept prin
foiţa de hârtie, în timp ce numai o foarte mică parte va fi deviată sub un unghi foarte mic.
Aceste aşteptări erau fundamentate prin presupunerea că sarcinile pozitive şi negative ce
formau atomul erau distribuite uniform în interiorul acestuia şi că asupra particulelor alfa
se va exercita o forţă electrică foarte slabă.

Ce au descoperit cei doi cercetători, Hass Geiger şi Ernest Marsden, a fost surprinzător:
cele mai multe particule alfa treceau de foiţa de aur fără a suferi devieri, indicând că
atomul este, în cea mai mare parte, spaţiu gol. O mică parte din particulele alfa au fost
deviate sub diverse unghiuri, arătând astfel că sarcina pozitivă a atomului trebuie să fie
concentrată într-o zonă foarte restrânsă a atomului. În sfârşit, o foarte mică parte a
particulelor alfa au fost reflectate în direcţia din care veneau.

Particulele alfa au o masă de aproximativ 8000 de ori mai mare decât masa unui electron.
Prin urmare, pentru a devia sub unghiuri mari particulele alfa erau necesare forţe foarte
mari; electronul nu putea fi bănuit ca fiind cauza acestor devieri. Avansând ideea unui
nucleu atomic, foarte mic în comparaţie cu dimensiunea atomului, dar care reprezenta cea
mai mare parte a masei atomului, Rutherford a putut explica de ce numai unele particule
alfa întâlneau în drumul lor nuclee care să le devieze.

Caracteristicile fundamentale ale modelului atomic ale lui Ernest Rutherford sunt
următoarele:

a. atomii au în mijloc un nucleu foarte mic ce conţine cea mai mare parte a masei
atomului;
b. cea mai mare parte a atomului este spaţiu gol;
c. electronii orbitează în jurul nucleului;
d. nucleul este format din protoni, care sunt încărcaţi pozitiv;
e. numărul protonilor este egal cu cel al electronilor.

MODELUL CUANTIC AL ATOMULUI - PE SCURT

Principalele caracteristici ale modelului cuantic al atomului sunt următoarele:

- starea atomului este descrisă de funcţii matematice;
- atomul este constituit din nucleu (quarcuri care formează protoni şi neutroni) şi
electroni distribuiţi în jurul nucleului;
- electronii nu se mişcă pe orbite fixe în jurul nucleului, ci ocupă orbitali cu diferite
forme, funcţie de tipul de atom;
orbitalul reprezintă volumul din spaţiul din jurul nucleului caracterizat de o mare
probabilitate de a găsi electroni;
- nivelurile de energie sunt compuse din mai multe substraturi energetice;
- nici un orbital nu conţine electroni identici (cu aceleaşi numere cuantice)
(restricţia este impusă de principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli).

Modelul atomic al lui Niels Bohr (1885-1962) funcţionează foarte bine pentru atomul de
hidrogen şi explică spectrul atomic, dar nu este adecvat atomilor cu un număr mai mare
de electroni. Un număr de întrebări ca de exemplu: de ce electronii sunt ţintuiţi pe
anumite niveluri energetice, de ce prima orbită poate ţine doar 2 electroni, iar celelalte
orbite câte 8 etc., nu pot fi lămurite de către teoria ce susţine modelul atomic al Bohr.

LOUIS DE BROGLIE ŞI DUALITATEA UNDĂ-PARTICULĂ A MATERIEI

Louis de Broglie (1892-1987), studiind ideea că lumina are o dublă natură - undă şi
particulă - a avansat ipoteza că poate şi materia, considerată a fi constituită din particule
prin excelenţă, are o dublă natură. Electronii erau consideraţi particule şi atât, având
masă, viteză şi celelalte caracteristici ale unei particule. De Broglie şi-a expus ipoteza
într-o formulă foarte simplă:

λ = h/(m x v),

unde λ este lungimea de undă, h este constanta lui Planck cu valoarea 6,63x10-34 Js, m
este masa, iar v este viteza.

Prin această ecuaţie sunt surprinse ambele naturi ale materiei, undă şi particulă, partea
stângă fiind pentru undă, iar partea dreaptă fiind pentru particulă. Se poate observa un
lucru privind ecuaţia: cu cât este mai mică masa unui lucru, cu celelalte variabile
neschimbate, cu atât lungimea de undă va fi mai mare.

După această formulă vă puteţi calcula lungimea de undă a corpului dumneavoastră,

numai că rezultatul va fi incomprehensibil de mic. Dar aplicată în domeniul subatomic,
ecuaţia va da o soluţie de altă natură, în sensul că poate fi verificată experimental, căci
pentru electron de pildă, care are o masă foarte mică, lungimea de undă este 1,21x10-16 m,
adică de 43000 de ori mai mare decât diametrul acestuia, distanţă comparabilă cu distanţa
dintre doi atomi dintr-un cristal. Astfel, un fascicul de electroni trimis către cristal va
produce fenomenul difracţiei.

WERNER HEISENBERG ŞI PRINCIPIUL INCERTITUDINII

Heisenberg (1901-1976) şi-a adus contribuţia la o mai bună înţelegere a modelului

cuantic al atomului prin teoria sa cunoscută sub numele de Principiul incertitudinii. Acest
principiu spune - în esenţă - următoarele: în cazul unui electron (ori al unei particule de
dimensiuni foarte mici) este imposibil de determinat cu precizie atât poziţia, cât şi
impulsul (viteza) acestuia. Cu cât precizia de determinare a poziţiei creşte, cu atât
precizia privind viteza scade şi invers.

Acest lucru înseamnă că, în cazul electronului, ori nu-i ştim precis poziţia, ori nu ştim
unde se va afla în viitor (pentru că nu-i ştim viteza cu exactitate). Ce rămâne de făcut? Să
folosim statistica pentru a determina regiunile de probabilitate ale prezenţei electronilor.
Nu este chiar ca în fizica clasică unde calculele ne permit să aflăm fără erori poziţia ori
viteza unor obiecte, dar trebuie să ne obişnuim cu acest lucru, şi anume că mecanica
cuantică, teoria care descrie lumea subatomică, funcţionează şi descrie lumea pe baza
probabilităţilor.

NUMERELE CUANTICE

Numărul cuantic principal, n: acesta descrie apartenenţa unui electron la un anumit

nivel energetic. Poate lua valori de la 1 la infinit. Odată cu creşterea numărul cuantic
principal, creşte şi energia electronului, iar orbitalii ocupă un spaţiu mai mare.

Numărul cuantic secundar, l: acestea descriu apartenenţa electronilor la un anumit

subnivel.

Numărul cuantic magnetic, ml: descrie orientarea spaţială a orbitalilor; care identifică
orbitalii în cadrul substraturilor, iar fiecare valoare a lui ml corespunde uneia din
orientările permise pentru câmpul magnetic asociat orbitalului (pentru un substrat "p" - ml
poate fi -1,0 sau 1, pentru un substrat "d", ml poate fi -2,-1,0,1 sau 2 etc.).

Numărul cuantic de spin, ms: descrie impulsul propriu de rotaţie al electronilor şi poate
avea valorile +1/2 sau -1/2. Pe un orbital încap maxim 2 electroni, primul ocupant fiind
de spin paralel (+1/2), iar al doilea, în mod obligatoriu, de spin opus.

Principiul excluziunii a fost formulat de Wolfgang Pauli (1900-1958) în 1925 şi afirmă că

în învelişul electronic al unui atom nu pot exista doi electroni cu aceleaşi patru numere
cuantice în acelaşi timp. Aşadar, pentru doi electroni identici, dacă numerele cuantice n, l
şi ml sunt identice, ms, spinul, trebuie să fie diferit.

ORBITALII ATOMICI. TEORIE ŞI REPREZENTARE GRAFICĂ

Aşadar, mecanica cuantică nu mai priveşte electronii ca fiind în mişcare orbitală în jurul
nucleului, aşa cum considera Niels Bohr, ci afirmă simplu că aceştia se află pe diverse
niveluri energetice, fiind caracterizaţi de patru numere cuantice (citiţi în detaliu despre
aceste numere cuantice aici).

Electronii din învelişul electronic (spaţiul din jurul nucleului electronic în care se găsesc
electronii atomului), funcţie de energia de care dispun, sunt ordonaţi pe niveluri
energetice (straturi energetice). Straturile electronice sunt numerotate în funcţie de
energie, crescător, numărul stratului fiind egal cu numărul cuantic principal, n. Nivelurile
energetice se subîmpart în subniveluri care conţin un număr de orbitali.

Orbitalii reprezintă volumul din jurul nucleului atomic în care probabilitatea de a găsi un
electron cu o anumită cantitate de energie este de 90%. Unui orbital îi pot fi atribuiţi
maximum 2 electroni.
Aşadar, ştim că învelişul electronic al atomului este structurat pe niveluri energetice,
care sunt împărţite pe subniveluri care conţin orbitali. Subnivelurile sunt notate cu s (de
la [Link]), p (eng:principal), d (eng. diffus) şi f ([Link]).

Numărul de orbitali ai subnivelurilor

Fiecărui subnivel îi este asociat un anume număr cuantic secundar l, astfel: subnivelul s
are l=0, subnivelul p are l=1, subnivelul d are l=2 şi subnivelul f are l=3. Numărul de
orbitali pentru fiecare subnivel se poate calcula cu formula: 2l+1. Aşadar, de pildă,
subnivelul 2d are 2x2+1 orbitali, deci 5.

Cum se calculează numărul de electroni al fiecărui subnivel energetic?

După cum am arătam mai sus, fiecărui subnivel îi este asociat un anume număr cuantic
secundar, l.

Formula de calcul a numărului maxim de electroni pe fiecare subnivel este următoarea:

Numărul maxim de electroni ai unui subnivel=4l + 2,

unde l este numărul cuantic secundar. Rezultă, aşadar, că pe subnivelul s avem maximum
2 electroni, pe subnivelul p avem maximum 6 electroni, pe subnivelul d avem maximum
10 electroni, iar pe subnivelul f avem maximum 14 electroni.
Cum se calculează numărul de electroni de pe fiecare nivel energetic?

Numărul maxim de electroni ai unui nivel energetic = 2 x n2,

unde n este numărul nivelului. Astfel, pe primul nivel vom avea maximum 2 electroni, pe
nivelul 2 vom avea 2x22, adică 8, pe nivelul energetic numărul 3 vom avea 2x32, adică 18
şamd.

Iată acelaşi lucru pus sub formă tabelară:

Nivel energetic Subnivel

[Link] Nr. maxim [Link]
Denumire
energetic electroni electroni
1 2 1s 2
2s 2
2 8
2p 6
3s 2
3 18 3p 6
3d 10
4s 2
4p 6
4 32
4d 10
4f 14

Care este logica ocupării orbitalilor cu electroni?

Distribuirea electronilor în învelişul electronic respectă trei principii: principiul lui Pauli
(vezi mai sus explicaţia), principiul energetic şi regula lui Hund.

Principiul energetic spune că orbitalii sunt ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii

energiei.
Regula lui Hund afirmă că la ocuparea cu electroni a orbitalilor se ocupă mai întâi
orbitalii care corespund unui subnivel cu câte un electron cu spin paralel, după care
orbitalii se ocupă cu un al doilea electron de spin antiparalel.

AŞADAR? CUM ARATĂ MODELUL CUANTIC AL ATOMULUI?

Se pare că natura este nedreaptă cu noi, căci în loc să avem un atom uşor de desenat, cu
orbite ordonat puse în jurul nucleului atomic, forma norului de probabilităţi ale prezenţei
electronilor în preajma nucleului este diferită de la atom la atom; ba, mai mult, în cadrul
aceluiaşi atom putem găsi mai multe tipuri de orbitali, care înseamnă mai multe
reprezentări grafice, ceea ce face imposibilă crearea unei imagini unice asupra modului în
care electronii sunt distribuiţi sau - mai superficial spus - asupra modului în care atomul
arată...
Modelul atomic al lui Bohr

De la modelul atomic al lui Ernest Rutherford la atomul lui Bohr

Fizicianul danez Niels Bohr, folosindu-se de noile teorii referitoare la capacitatea

atomului de a emite radiaţii, pornind de la modelul atomic al lui Rutherford, a "redesenat"
în 1913 structura atomică. Fizicienii secolului al XIX-lea au descoperit că atunci când un
gaz este expus unui câmp electric, gazul emite lumină, deci radiaţii electromagnetice. Dar
această emisie are loc numai la anumite frecvenţe, iar diferite elemente şi compuşi
chimici emit radiaţii de diferite lungimi de undă.

Aşadar, spectrul de emisie al atomilor şi al substanţelor diferă. Astfel, după cum uşor se
poate înţelege, atomii diferitelor elemente ori diferite substanţe pot fi determinate pe baza
lungimii de undă a radiaţiei emise, altfel spus pe baza liniilor spectrale. Chiar şi corpuri
îndepărtate, cum ar fi stelele, pot fi înţelese sub aspectul elementelor constituente,
determinând spectrul de emisie al acestora.

Având ca punct de plecare atomul lui Rutherford (Bohr şi Rutherford au lucrat împreună
pentru a înţelege radiaţia atomului), Bohr a dezvoltat o teorie prin care se putea prezice
lungimea de undă a radiaţiei atomului. Teoria lui Bohr a fost deosebit de îndrăzneaţă,
fundamentându-se pe câteva ipoteze ce au revoluţionat modul de înţelegere a atomului,
deşi erau privite cu suspiciune de fizicienii vremii:
- atomii emit radiaţie numai la anumite frecvenţe (frecvenţe discrete);
- electronii pot orbita numai la anumite distanţe de nucleu, intrând în contradicţie cu
modelul atomic al lui Rutherford care lăsa libertate de mişcare absolută electronilor;
- radiaţia poate fi emisă numai când un electron face un "salt" dintr-o stare staţionară
într-alta (de pe o orbită superioară pe una inferioară). În 1914 fizicienii James Franck şi
Gustav Hertz au dovedit experimental că atomii absorb şi emit radiaţie numai atunci când
electronii realizează saltul dintre stările staţionare (orbite).

Pentru a susţine aceste ipoteze, Niels Bohr a postulat că la scară atomică anumite stări
staţionare (orbite) erau stabile , iar electronii aflaţi pe aceste niveluri stabile nu emit
radiaţie (Bohr nu a putut justifica de ce se întâmplă astfel).

Bohr şi atomul de hidrogen

Prin stabilirea unor orbite ferme pe care electronii se pot situa în mişcarea lor în jurul
nucleului atomic, Bohr a putut explica foarte bine lungimile de undă discrete (cu valori
fixe) ale radiaţiei emise de atomul de hidrogen. Radiaţia se manifestă, a susţinut Bohr,
doar când un electron al hidrogenului face saltul de la o stare staţionară (orbită)
superioară, la una mai aproape de nucleu. Energia pierdută de electron este exact aceeaşi
cu energia cuantelor de lumină.
Caracteristicile fundamentale al modelului atomic creat de Niels Bohr

Modelul atomic al lui Niels Bohr (1913)

Atomul lui Bohr are următoarele trăsături definitorii:

- electronii se mişcă în jurul nucleului în orbite fixe (stări staţionare);
- electronul poate absorbi energie şi astfel face un salt pe o altă stare staţionară (orbită) cu
un nivel superior de energie;
- electronul poate cădea în starea staţionară originală emiţând în acest caz radiaţie
electromagnetică (fotoni);
- electronul poate avea numai anumite niveluri de energie.

Ce a "supravieţuit" din modelul atomic al lui Bohr?

Deşi ideile lui Niels Bohr privitoare la mecanismele atomului au fost revoluţionare, nu
toate s-au dovedit perene, fiind invalidate de cercetări ulterioare. Două sunt însă
conceptele care au "supravieţuit" progreselor fizicii secolului al XX-lea:
(1) existenţa unor stări staţionare fundamentale ale electronilor (orbite în care electronul
nu radiază);
(2) relaţia dintre frecvenţa radiaţiei electronului şi diferenţa de energie dintre stările
iniţiale şi finale ale electronului.

Modelul atomic al lui Thomson

La aproximativ o sută de ani de la conceperea modelului atomic al lui John Dalton,

fizicianul englez Joseph John Thompson (1856-1940) imaginează un nou tip de atom,
bazat pe constatările făcute în urma experimentelor cu tuburile catodice, schimbând odată
pentru totdeauna concepţia atomului indivizibil.

Joseph John Thompson (1856-1940) a imaginat în 1904 - în urma experimentelor

efectuate cu tuburi catodice - primul model al unui atom care nu mai era atomos (gr. -
indivizibil), ci o sferă încărcată pozitiv, dar plină de mici "corpusculi" încărcaţi negativ.
Sarcina pozitivă a sferei era egală cu sarcina totală a corpusculilor din interior. Deşi
modelul său a avut o viaţă scurtă, acesta a reprezentat o detaşare definitivă de imaginea
atomului indestructibil creată de John Dalton cu mai bine de o sută de ani în urmă.

[Link] a fost un fizician englez extrem de prolific, fiind cel care a descoperit
electronii, dar şi existenţa izotopilor (atomi ai aceluiaşi element, cu acelaşi număr de
protoni, dar număr diferit de neutroni). În anul 1906 Thomson a primit premiul Nobel "in
recognition of the great merits of his theoretical and experimental investigations on the
conduction of electricity by gases" (pentru recunoaşterea meritelor deosebite ale
investigaţiilor teoretice şi experimentale asupra conductivităţii electricităţii în gaze).

Cum a ajuns [Link] la modelul său atomic?

Fizicianul a efectuat o serie de experimente cu tuburi catodice. La acea dată (1897) razele
catodice erau un mister asupra căruia mulţi fizicieni se aplecaseră deja. În urma acestor
experimente [Link] a tras concluzia că radiaţia emisă de catod este formată din
"corpusculi", observând faptul că aceasta putea fi deviată de un câmp electric. Termenul
de "electron" va fi folosit pentru a desemna aceşti "corpusculi" mai târziu (din 1891), deşi
conceptul fusese introdus deja de fizicianul irlandez George Johnstone Stoney, care
făcuse referire la "unitatea fundamentală ce constituie electricitatea". Tot Stoney va fi
acela care va introduce şi termenul "electron".

Thomson a avansat ipoteza că aceşti corpusculi - sarcini negative purtate de particule de

materie - erau mai mici decât atomul şi că, în fapt, erau parte a acestuia. Pentru prima
dată ideea de atom compus din mai multe entităţi (contradicţie în termeni, căci atomos
înseamnă indivizibil, care nu poate fi spart) este dovedită experimental.

Cum arată modelul atomic al lui J.J. Thomson?

Atomul lui [Link] este format din corpusculi încărcaţi negativ ce stau într-un fel
de "supă" încărcată pozitiv. La data creării acestui model atomic, încă nu era dezvăluită
existenţa nucleului atomic, acesta fiind motivul pentru care imaginea de mai sus descrie o
distribuţie relativ uniformă a electronilor. Conform lui Thompson, electronii se puteau
roti în cerc în substanţa încărcată pozitiv din interiorul atomului.

Câţi ani a rezistat acest model atomic?

Unul dintre studenţii profesorului [Link] la Universitatea din Cambridge a fost

Ernest Rutheford. Acesta din urmă este cel care după numai şapte ani de la conceperea
modelului atomic al lui Thompson a propus un alt model, modelul planetar, care seamănă
cu sistemul solar, având pe post de Soare o nouă descoperire excepţională privind
structura atomului: nucleul atomic.

Dualitatea corpuscul-unda

Dacă lumina manifestă în anumite circumstanţe proprietăţi corpusculare, oare în cazul

particulelor elementare, precum electronii sau protonii am putea vorbi de un
comportament similar undelor? Fizicianul francez Louis de Broglie oferă un prim răspuns
atunci când îşi susţine teza de doctorat, în 1924.

Ipoteza lui de Broglie

În cadrul tezei sale de doctorat, prezentată în 1923, fizicianul francez Louis Victor de
Broglie, un tânăr născut la 15 august 1892 într-o familie nobiliară din Piemont, o regiune
din nordul Franţei, formulează o ipoteză foarte curajoasă, şi anume ideea că particulele
considerate la vremea respectivă corpusculi de materie (de exemplu electronii), au o
natură duală, corpusculară şi ondulatorie, asemenea radiaţiei electromagnetice.
Louis de Broglie primeşte Premiul Nobel pentru teza sa de doctorat în anul 1929.

De Broglie asociază o undă de o anumită frecvenţă fiecărei particule, oprindu-se în mod

special la descrierea naturii duale a electronului. Francezul propune şi o formulă de
calcul a lungimii de undă asociată unei particule elementare, în funcţie de impulsul (deci
viteza şi masa) particulei. Desigur, şi constanta lui Planck joacă un rol în ecuaţia propusă
de Louis de Broglie: λ=h/p, unde p=mxv. Lungimea de undă asociată materiei poartă
numele de lungime de undă de Broglie.

Dacă Planck introdusese constanta care avea să-i poarte numele pentru a descrie în mod
corect radiaţia corpului negru, apoi Einstein o folosise pentru a explica efectul
fotoelectric, iar Bohr apelase la această mărime pentru a caracteriza din punct de vedere
matematic modelul atomic introdus de el în 1913, venise iată rândul lui Louis de Broglie
să acorde un rol principal în ecuaţiile sale acestei constante fundamentale a naturii.

Semnificaţia constantei lui Planck

Constanta lui Planck devine la început de secol XX o prezenţă obligatorie în matematica

folosită de oamenii de ştiinţă care descriau pe atunci lumea atomului. Este numărul care
impune şi întăreşte ideea că lumea microscopică are un caracter discontinuu,
granular, cuantic şi nu cum s-a crezut până atunci, mai ales pe fondul
electromagnetismului maxwellian al secolului XIX, unul continuu. Teoriile recente ale
unificării vorbesc chiar şi despre un caracter granular al timpului şi spaţiului, extinzând
natura cuantică a Universului dincolo de caracteristicile radiaţiei electromagnetice.

Studiind formula propusă de Louis de Broglie pentru descrierea “undelor de materie”,

cum sunt denumite undele asociate materiei propuse de francez, se observă că dacă lumea
microscopică nu ar prezenta acest caracter granular, fapt echivalent matematic cu o
valoare nulă asociată constantei lui Planck, atunci şi lungimea de undă propusă de Louis
de Broglie ar deveni 0 (dacă h->0, atunci λ->0), anulând aspectul ondulatoriu al
particulelor elementare.

Altfel spus, mecanica cuantică, redusă la ideea centrală că există o limită minimă,
nenulă, până la care poate fi divizată energia, limită stabilită de valoarea constantei lui
Planck, sugerează în mod indirect în contextul formulei propuse de Louis de Broglie
natura ondulatorie a constituenţilor fundamentali ai materiei şi, în consecinţă,
existenţa unei unde asociate lor.

Putem vorbi de unde de materie şi în cazul obiectelor macroscopice?

Există fizicieni care susţin că răspunsul la întrebarea de mai sus este da. Cel puţin în
principiu. Numai că, aşa cum sugerează formula lui de Broglie, în cazul obiectelor
macroscopice ordinul de mărime al masei acestora generează lungimi de undă care tind
spre valoarea zero (dacă m este foarte mare, atunci λ->0). Pe de altă parte,
comportamentul ondulatoriu al unui obiect se manifestă şi devine observabil la
interacţiunea sa cu un sistem de dimensiuni comparabile cu lungimea sa de undă.

Aşadar, la nivel macroscopic, lungimile de undă asociate obiectelor sunt prea mici pentru
a produce efecte observabile. În schimb, pentru cazul electronului, formula lui de Broglie
furnizează o lungime de undă asociată comparabilă cu dimensiunile sistemelor cu care
electronul interacţionează în mod natural, şi anume constituenţii atomilor. Ceea ce
înseamnă că în cazul electronilor natura lor ondulatorie ar trebui să creeze efecte
observabile cu ajutorul anumitor montaje experimentale.

Ca o concluzie, aspectele ondulatorii ale materiei devin observabile pentru

particulele elementare, şi nicidecum în cazul structurilor macroscopice.
O excepţie – structurile macroscopice aflate la temperaturi apropiate de 0 K.

Ce se întâmplă însă cu structurile macroscopice dacă viteza din formula lui de

Broglie este nulă? În context macroscopic, viteza din formula lui de Broglie este de fapt
un indicator al agitaţiei termice a sistemului (nu vorbim de viteza de deplasare a unui
anume obiect, ci de viteza unui sistem macroscopic prin prisma energiei de mişcare a
constituenţilor fundamentali ai sistemului). Se ştie din teoria cinetică a gazelor că
scăderea agitaţiei termice a unui sistem, adică reducerea spre zero a mişcării (vitezei)
particulelor constituente, se poate obţine prin scăderea drastică a temperaturii
respectivului sistem. În mod ideal, energia (deci viteza) sistemului macroscopic poate fi
redusă la o valoare aproximativ nulă doar în condiţiile în care sistemul este răcit la
temperaturi foarte apropiate de zero absolut.

Acum câţiva ani s-a reuşit acest lucru obţinându-se în laborator aşa-numitul condensat
Bose-Einstein, un gaz foarte dens din atomi aduşi aproape de 0 K. Cum undele de materie
asociate acelor atomi au lungimi de ordine de mărime comparabile cu distanţele dintre
atomi, undele respective încep să “se simtă” reciproc, coordonându-şi starea şi ducând la
apariţia unui “superatom”, un sistem complex descris de o funcţie de undă asociată lui.
Aşadar, fizica temperaturilor foarte scăzute este un domeniu care poate fi folosit pentru a
pune în evidenţă unele dintre predicţiile mecanicii cuantice.

Când au apărut primele dovezi experimentale în sprijinul ipotezei lui Louis de Broglie?

Confirmarea experimentală a existenţei “undelor de materie” vine în anul 1927 de la

fizicienii americani Clinton Davidsson şi Lester Germer. Aceştia au pus în evidenţă pe
cale experimentală difracţia unui fascicul de electroni la contactul cu un cristal de nichel,
prima situaţie când sunt observate caracteristici similare undelor în cazul electronilor.
George G.P. Thomson a reuşit acelaşi lucru ulterior folosind un film fotografic din
celuloid şi apoi şi alte materiale. Davisson şi Thomson şi-au împărţit Premiul Nobel în
1937 pentru „descoperirea fenomenelor de interferenţă care se produc când cristalele
sunt expuse acţiunii unor fascicule de electroni”.

n 1961, Claus Jönsson a reuşit pentru prima dată punerea în scenă a celebrului
experiment al lui Thomas Young, folosind însă electroni (nu fotoni, ca în original) şi
observând apariţia fenomenului de interferenţă, pentru ca în 1989 Akira Tonomura şi
colegii săi de la Hitachi să pună în evidenţă franjele de interferenţă folosind o sursă foarte
slabă de electroni (trimiţând practic rând pe rând câte un electron spre o biprismă).

Ce progrese a adus ipoteza lui de Broglie în mecanica cuantică?

Dincolo de ideea lui de Broglie, revoluţionară în sine, ipoteza francezului a oferit o

modalitate nouă de a interpreta teoria atomică pe care Niels Bohr a formulat-o în
1913. Bohr a descris electronii drept particule care aveau orbite fixe, iar modelul vizual
asociat atomului său este utilizat şi astăzi pe scară largă. Modelul atomic al lui Niels Bohr
se baza însă pe câteva ipoteze, printre care şi faptul că electronii pot orbita numai la
anumite distanţe de nucleu, ipoteze pentru care Bohr nu a oferit nicio justificare.
 Orbită electronică permisă (stânga), respectiv interzisă (dreapta) de teoria lui Louis de
Broglie

Asociind electronilor proprietăţi ondulatorii, de Broglie schimbă modelul vizual al lui

Bohr, reprezentând electronul ca o undă circulară. La absorbţia unui foton, o undă
adiţională este încorporată, ceea ce rezultă fiind trecerea electronului pe o orbită
superioară (lungimea respectivei „corzi” vibrante circulare creşte prin înglobarea unui
foton). Postulatul lui Bohr, deci faptul că orbitarea poate avea loc doar la anumite
distanţe de nucleu, poate fi explicat astfel: doar orbitele care conţin pe toată
circumferinţa lor un număr întreg de lungimi de undă sunt permise. Observaţi în
imaginile de mai jos despre ce este vorba:

În teoria lui de Broglie pot exista doar orbitele pe a căror

circumferinţă se încadrează un număr întreg de lungimi de undă. Orbita exterioară
de culoare verde şi cea interioară îndeplinesc condiţia, dar cea albastră nu este
permisă ! (figura din stânga)

În figura din dreapta unda de Broglie nu se "încadrează"

perfect pentru că circumferinţa nu este un multiplu întreg
al lungimii de undă. În consecinţă, figura ilustrează o orbită
nepermisă pentru electronul care orbitează în jurul nucleului
de hidrogen. În cazul unui atom de hidrogen real,
circumferinţa trebuie să fie un multiplu întreg al lungimii
de undă de Broglie (λ).
Dualitatea particulă-undă în contextul interpretării Copenhaga

Bohr a extins ideea dualismului corpuscul-undă formulând un principiu al

complementarităţii, care spune că cele două aspecte sunt complementare, iar nu
contradictorii. Conform acestui principiu, a te întreba care este adevărata natură a
unei particule fundamentale este o eroare de logică. Pentru a observa comportamentul
electronului este necesar un anumit experiment care, susţine Bohr, scoate la iveală doar
una dintre faţetele electronului. O analogie superbă este cea cu o monedă. Un
experiment care îşi propune să studieze electronul poate fi asemănat cu “datul cu
banul”. La final, nu poţi vedea decât fie capul, fie pajura, nicidecum pe ambele.

Aplicaţii. Microscopul electronic

Una dintre cele mai importante aplicaţii practice care se folosesc de aspectul ondulatoriu
al electronilor este microscopul electronic. Nu vom detalia aici tehnologia din spatele
acestei extraordinare invenţii. Vom prezenta în schimb principiul teoretic care permite
funcţionarea acestui aparat.

Fineţea de percepţie a microscoapelor este strâns legată de lungimea de undă a razelor cu

care se “iluminează” obiectul studiat. Cu cât lungimea de undă a acestora este mai
mică, cu atât rezoluţia obţinută creşte. Dacă ne raportăm la formula lui de Broglie
(λ=h/p) şi facem o comparaţie între fotoni şi electroni, rezultă în mod clar faptul că
undele de materie asociate electronului au lungimi de undă mai mici decât cele ale
luminii vizibile. Pentru undele electromagnetice din spectrul vizibil lungimea de undă
este în zona 400-800 nm, în timp ce undele asociate electronilor folosiţi în microscoapele
electronice moderne au valori mai mici de 1pm. Astfel, anumite microscoape electronice
ajung să mărească de 2 milioane de ori, pe când cele mai bune microscoape optice măresc
de doar 2 000 de ori.

Experimentul Franck-Hertz a fost un experiment fizic care a furnizat suport pentru

modelul Bohr al atomului, un precursor al mecanicii cuantice. În 1914, fizicienii germani
James Franck şi Gustav Ludwig Hertz au încercat să probeze experimental nivelele
energetice ale atomului. Astăzi celebrul experiment Franck-Hertz a adus dovada
experimentală a modelului atomului propus de Niels Bohr, cu electroni orbitând nucleul
cu niveluri discrete specificate de energie. Franck şi Hertz au primit Premiul Nobel
pentru Fizică în 1925 pentru acest experiment.

Experimentul Franck-Hertz a confirmat modelul cuantizat al lui Bohr pentru atom,

demonstrând că atomii pot să absoarbe sau să cedeze energie doar în anumite cuante.
Experimentul
Expreimentul clasic implica un tub cu gaz la presiune joasă, dotat cu trei electrozi:
un catod care emite electroni, o grilă pentru accelerare, şi un anod. Anodul era ţinut la un
potenţial electric uşor negativ relativ la grilă (deşi pozitiv faţă de cel al catodului), astfel
încât electronii să aibă o energie cinetică mică după trecerea de grilă. Instrumentele au
fost calibrate pentru a măsura curentul electric dintre cei doi electroni, şi a ajusta
diferenţa de potenţial dintre catod (electrodul negativ) şi grila de accelerare.

• La diferenţe de potenţial reduse—până la 4,9 volţi când tubul conţinea vapori de

mercur - curentul prin tub creştea constant cu creşterea diferenţei de potenţial.
Tensiunea mai ridicată mărea câmpul electric din tub şi electronii erau atraşi cu
forţă mai mare spre şi prin grila de accelerare.
• La 4,9 volţi curentul scade brusc, aproape până la zero.
• Curentul creşte constant din nou dacă tensiunea este crescută mai mult, până se
ajunge la 9,8 volţi (exact 4,9+4,9 volţi).
• La 9,8 volţi se observă o cădere bruscă similară.
• Această serie de căderi ale curentului din 4,9 în 4,9 volţi continuă vizibil până la
potenţiale de cel puţin 100 de volţi.

Interpretarea rezultatelor

Franck şi Hertz şi-au explicat experimentul în termeni de ciocnire elastică şi inelastică.

La potenţiale scăzute, electronii acceleraţi căpătau doar o cantitate modestă de energie
cinetică. La întâlnirea atomilor de mercur din tub, ei participau la ciocniri pur elastice.
Aceasta se datorează predicţiei mecanicii cuantice că un atom nu poate absorbi energie
până când energia de coliziune depăşeşte cea necesară pentru a ridica un electron la o
stare de energie superioară.

Cu coliziuni pur elastice, cantitatea totală de energie cinetică din sistem rămâne aceeaşi.
Deoarece electronii au masă de peste o mie de ori mai mică decât cei mai uşori atomi,
înseamnă că electronii deţin marea majoritate a acelei energii cinetice. Potenţialele mai
înalte servesc pentru a aduce mai mulţi electroni prin grilă spre anod şi a mări curentul
măsurat, până când potenţialul de accelerare ajunge la 4,9 volţi.

Excitarea electronică cu cea mai mică energie în care poate participa un atom de mercur
necesită 4,9 electron-volţi (eV). Când potenţialul de accelerare ajunge la 4,9 volţi, fiecare
electron liber are exact 4,9 eV energie cinetică (peste energia sa de repaus la acea
temperatură) când ajunge la grilă. În consecinţă, o coliziune între un atom de mercur şi un
electron liber la acel punct poate fi inelastică, adică energia cinetică a unui electron liber
poate fi convertită în energie potenţială prin creşterea nivelului de energie al unui
electron legat de un atom de mercur: aceasta se numeşte excitarea atomului de mercur.
Pierzându-şi astfel toată energia cinetică acumulată, electronul liber nu mai poate depăşi
diferenţa de potenţial uşor negativă dintre grilă şi anod, iar curentul măsurat scade astfel
brusc.
Cu creşterea tensiunii, electronii vor participa la o ciocnire inelastică, vor pierde 4,9 eV,
dar vor continua să fie acceleraţi. În acest fel, curentul creşte din nou după ce potenţialul
de accelerare depăşeşte 4,9 V. La 9,8 V, situaţia se schimbă din nou. Acolo, fiecare
electron are atâta energie cât să poată participa la două ciocniri inelastice, să excite doi
atomi de mercur, şi apoi să rămână fără energie cinetică. Din nou, curentul observat
scade. La intervale de 4,9 volţi acest proces se repetă; de fiecare dată, electronii suferă
încă o ciocnire inelastică.

Radiatii X

Razele X sunt radiaţii electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între
0,1 şi 100 Å (ångström).

În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un

corp metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiaţii foarte penetrante,
radiaţii pe care le-a denumit raze X. Radiaţiile X au fost numite mai târziu radiaţii
Roentgen sau Röntgen.

Obţinerea razelor X
[modifică] În laborator

Razele X se pot obţine în tuburi electronice vidate, în care electronii emişi de un catod
incandescent sunt acceleraţi de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii
cu viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiaţii X. Electronii rapizi care ciocnesc
anticatodul interacţionează cu atomii acestuia în două moduri:

• Electronii, având viteză mare, trec prin învelişul de electroni al atomilor

anticatodului şi se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de la
direcţia lor iniţială. Când electronii se îndepartează de nucleu, ei sunt frânaţi de
câmpul electric al nucleului; în acest proces se emit radiaţii X.
• La trecerea prin învelişul de electroni al atomilor anticatodului, electronii rapizi
pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un strat
interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este
ocupat de un electron aflat pe straturile următoare (de exemplu de pe straturile L,
M sau N). Rearanjarea electronilor atomilor anticatodului este însoţită de emisia
radiaţiilor X.
La un sincrotron

Electroni cu o energie de ordinul GeV sunt constrânşi la o orbita aproximativ circulară

într-un inel de acumulare, emiţând raze X cu un flux deosebit de ridicat.

Proprietăţile radiaţiilor X
Ele prezintă următoarele proprietăţi:

• în vid ele se propagă cu viteza luminii;

• impresionează plăcile fotografice;
• nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice;
• produc fluorescenţa unor substanţe (emisie de lumină);
• sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;
• pătrund cu uşurinţă prin unele substanţe opace pentru lumină, de exemplu prin
corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ş.a., dar
sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de
pătrundere depinde de masa atomică şi grosimea substanţei prin care trec.