Contratransferul la Freud
In calitate de concept metapsihologic, contratransferul a fost subiectul multor discuţii.
Freud însuşi l-a introdus în teoria psihanalitică, dar a scris puţin despre el. S-a mulţumit cu
scurte observaţii, care au suscitat numeroase interpretări.
………………………………………………………………………………………….
In Observaţii asupra iubirii de transfer (1915), Freud ne spune :
“Pentru medic, acest fapt [repetiţia iubirii de transfer] constituie o informaţie preţioasă
şi un avertisment salutar, cel de a fi circumspect faţă de posibilitatea apariţiei unui
contratransfer. Medicul trebuie să considere că iubirea pacientei este determinată de situaţia
analitică, iar nu de calităţile sale personale, că nu are deci nici un motiv să se umfle în pene
cu această « cucerire », cum am numi-o înafara analizei ».
Cu această frază, Freud pare să se refere atât la sensul contratransferului ca instrument
de cercetare asupra transferului pacientului, cât şi la o concepţie defensivă despre
contratransfer (un acelaşi « fapt » constituie o « informaţie preţioasă » şi un « avertisment »).
El mai atrage atenţia asupra contratransferului în aspectul său narcisic : dat fiind că iubirea de
transfer apare prin repetiţie – pacienta despre care vorbeşte s-ar îndrăgosti de orice alt medic
-, analistul trebuie să realizeze că situaţia analitică este cea care o provoacă, iar nu propria sa
persoană, adică trebuie să se considere drept contingent ca obiect al iubirii pacientei. Avem
aici o importantă informaţie despre viziunea freudiană privind raportul dintre narcisismul
analistului şi teoria sa asupra pacientului său.
Freud evocă mai pe larg opinia sa despre contratransfer în 1913, într-o scrisoare către
Binswanger :
« [Contratransferul] se numără printre cele mai complicate probleme tehnice ale
psihanalizei. Cred că, teoretic, nu este aşa greu de rezolvat. Ceea ce îi oferim pacientului nu
trebuie să fie niciodată un afect imediat, ci un afect acordat în mod conştient, iar aceasta într-o
măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de necesităţile momentului. In anumite
1
circumstanţe putem să oferim mult, dar niciodată din propriul său inconştient. Pentru mine,
aceasta ar fi formula. Aşadar, trebuie ca de fiecare dată să-ţi recunoşti contratransferul şi să-l
depăşeşti, numai atunci eşti tu însuţi liber. A oferi cuiva prea puţin pentru că-l iubeşti prea
mult, reprezintă o nedreptate împotriva pacientului, dar şi o eroare tehnică. Toate aceste
lucruri sunt dificile şi poate că trebuie să fii mai în vârstă ca să te descurci cu ele ».
Freud dă de înţeles că, dacă este posibil ca analistul să-şi utilizeze propriile afecte
pentru munca sa de interpretare, asta nu presupune o mărturisire faţă de pacient a
sentimentelor sale imediate, ci o elaborare a acestora.
………………………………………………………………………………………..
După noi, sensul recomandării lui Freud este cel al unei trieri între contratransferul ce
« aparţine » transferului pacientului şi transferul analistului asupra pacientului său.
……………………………………………………………………………………….
Dacă ţinem cont de viziunea lui Freud asupra raportului dintre narcisism şi relaţia de
obiect, l-am putea parafraza astfel : A-i oferi pacientului prea puţin pentru că îl iubeşti prea
mult, înseamnă a-i oferi prea mult din analistul său (contratransfer ca transfer al analistului) şi
prea puţin din el însuşi (transfer al pacientului).
……………………………………………………………………………………….
Ipoteza noastră este că neîncrederea lui Freud faţă de contratransfer (neîncredere care
l-a împiedicat, poate, să scrie articolul despre proiecţie pe care îl promisese) avea şi motive
privind teoria psihanalitică. El intuia deja că noţiunea de contratransfer este „complicată” prin
faptul că implică nu numai „necesităţile” pacientului, dar şi inconştientul analistului cu
propriile sale „necesităţi”, nu numai transferul pacientului, dar şi transferul analistului asupra
pacientului său. Am văzut că, pentru Freud, există o anumită opoziţie cantitativă (exprimată
prin conceptul de „investiţie”) între narcisism şi relaţia de obiect. Pe de altă parte, am văzut
că, de exemplu, atunci când Freud vorbeşte despre mecanismul proiecţiei la gelos, el
subliniază că nu realitatea percepţiei gelosului creează probleme, ci gradul de atenţie,
2
investirea exagerată a semnelor de infidelitate fantasmatică a obiectului ( încă o dată, un
factor cantitativ : „o prea mare importanţă” acordată inconştientului soţiei sale). In acest
context teoretic, o dezvoltare a noţiunii de contratransfer l-ar fi condus pe Freud spre
funcţionarea psihică a analistului, cu pericolul nu doar de a ieşi din obiectivitatea
analistului, dar şi de a „transfera” investiţia teoretică asupra persoanei analistului, în
dezavantajul investiţiei asupra pacientului său. A oferi „mai mult” analistului în teoria
psihanalitică ar fi însemnat pentru Freud a oferi „mai puţin” pacientului ca obiect de studiu,
ar fi însemnat o „nedreptate” făcută pacientului şi o „eroare” teoretică.
………………………………………………………………………………………….
Contratransferul la Melanie Klein
…………………………………………………………………………………………..
Afirmaţiile Melaniei Klein despre contratransfer, mai specifice decât cele ale lui
Freud, arată că „a-l iubi prea mult” pe pacient poate ţine, pe de o parte, de o apărare a
analistului faţă de un contratransfer angoasat sau negativ şi, pe de altă parte, de o coluziune
analist-mamă. Este vorba de o mamă care are „nevoia imperioasă de a potoli imediat
angoasele copilului său” : pentru noi este clar (dacă ne gândim la teoria lui Klein, dar şi la
ceea ce ştim despre relaţia mamă-copil) că este vorba de un răspuns matern automat faţă de
angoasa bebeluşului. Cum pacientul Melaniei Klein nu este niciodată, în realitate, un bebeluş,
această remarcă presupune şi o coluziune trecut-prezent în cadrul analizei.
Pericolele subliniate astfel în legătură cu contratransferul sunt considerate ca venind
din două direcţii : dinspre dorinţa analistului şi angoasa acestuia (mai puţin dinspre
narcisismul lui, ca la Freud), iar pe de altă parte, dinspre coluziunea analist-obiect aparţinând
trecutului.
…………………………………………………………………………………………………..
Dezvoltări teoretice asupra contratransferului
………………………………………………………………………………………………….
Insistăm totuşi asupra opiniei noastre cum că, dacă Freud a evitat să introducă în teoria
psihanalitică realitatea trecutului subiectului (adică realitatea psihică a părinţilor), a avut
pentru aceasta raţiuni legate esenţialmente de teoria sa asupra pulsiunilor (în care obiectul
3
este contingent) şi de teoria sa centrată pe tehnica analitică (al cărei ideal de neutralitate îi
cere să fie centrată mai mult pe cercetare decât pe vindecare, aceasta din urmă decurgând în
mod indirect, din libera alegere a pacientului în urma analizei conflictelor sale).
Prin conceptele sale de supraeu şi narcisism, Freud face totuşi referire la
subiectivitatea (inconştientă) a obiectului extern (părinţii) : supraeul provine din interiorizarea
propriului supraeu al părinţilor, iar narcisismul copilului provine dintr-o proiecţie a părinţilor
conţinând propriul lor narcisism. De ce Freud a „acceptat” să vorbească, legat de realitatea
psihică a subiectului, despre aceste două „oglinzi” ale subiectivităţii inconştiente a celuilalt
(părinte) ? O ipoteză ar fi următoarea : cum metoda analitică presupune ca regulă
fundamentală asociaţia liberă din partea pacientului, atitudinea esenţială a analistului este de
aşteptat să se opună supraeului subiectului şi, în acelaşi timp, să se opună narcisismului
analistului (deoarece pacientul este obiectul său de studiu, iar după Freud, cu cât investeşti în
obiectul tău, cu atât mai puţin investeşti în propriul tău eu). In aceste condiţii teoretice, a vorbi
de acest tip de subiectivitate a obiectului nu aduce nici un pericol pentru teoria freudiană, în
măsura în care analistul este, prin înseşi fundamentele metodei sale, pus în gardă împotriva
unei coluziuni cu supraeul şi cu narcisismul părinţilor.
………………………………………………………………………………………………….
Cum arată Nancy Katan-Beaufils, comună pentru toţi aceşti autori este problema
actului şi a coordonatelor după care îl apreciem. Toţi găsesc un criteriu de adevăr în act şi în
efectele subiective suscitate de pacient. Opiniile sunt divergente cu privire la maniera de a
trata aceste efecte : fie a le da o valoare de adevăr imediat şi ale restitui sub forma unei
mărturisiri (M. Little; O. Kernberg, în ilustrarea clinică relatată în capitolul anterior), fie a se
detaşa şi ale interpreta (H. Rosenfeld, W. Bion, care descrie analistul ca fiind dator să se
străduiască să nu aibă amintiri sau dorinţe).
…………………………………………………………………………………………………
Heinrich Racker a oferit repere preţioase pentru munca de elaborare a
contratransferului. El subliniază importanţa fantasmelor pacientului asupra
contratransferului analistului, analiza acestora constituind o parte importantă a analizei
transferului. Obiectivitatea analistului se bazează pe un fel de „diviziune internă” care îi
permite să analizeze atât propria sa subiectivitate din contratransfer, cât şi subiectivitatea
4
pacientului ; aceasta ne duce cu gândul la rolul „terţului simbolic” pe care îl are analistul,
după Lacan. Racker scoate în evidenţă un aspect interesant, anume prezenţa, la analist, a
„unei predispoziţii ce corespunde cu funcţia sa de a fi analist”; această tendinţă face diferenţa
între relaţia analitică şi o relaţie interpersonală, ea constând în intenţia analistului de
identificare cu pacientul său (identificare concordantă, bază a înţelegerii). Această idee a lui
Racker – ce trimite şi ea la viziunea lui Lacan asupra funcţiei analistului, reluată de Haydee
Faimberg în conceptul ei de „poziţie contratransferenţială” conţinând o parte din transfer încă
neanalizată – ridică problema, după noi, a investiţiei analistului asupra pacientului său ca
obiect de cercetare analitică, aşadar ridică o problemă de ordin economic.
Identificarea concordantă şi identificarea complementară (cu obiectele interne ale
pacientului – termen introdus de Helene Deutsch) sunt invers proporţionale, cu alte cuvinte,
atunci când una se intensifică, cealaltă scade. Putem deduce de aici : cu cât creşte identificarea
complementară, cu atât scade înţelegerea ; sau, cu cât se pune analistul în locul obiectului
pacientului, cu atât el îl înţelege mai puţin pe pacient. Oare această comparaţie, între cele
două tipuri de identificări ale analistului, nu seamănă oare cu fraza lui Freud din scrisoarea
către Binswanger, „ A oferi cuiva prea puţin pentru că îl iubeşti prea mult, înseamnă o
nedreptate făcută pacientului” ? In perspectiva lui Freud, „a iubi prea mult” înseamnă a se
plasa în poziţia de obiect real al pacientului (aflat într-o relaţie interpersonală) şi a adopta o
poziţie narcisică (conform căreia analistul este iubit pentru ceea ce este el, iar nu din raţiuni
transferenţiale, care fac din obiectul iubirii un obiect contingent). Mai credem că, dacă Freud
sfătuieşte psihanaliştii să nu interpreteze transferul decât atunci când acesta devine o
rezistenţă, el o face tot din această perspectivă economică, a investiţiei analistului asupra
psihismului pacientului, împotriva alunecării spre psihismul analistului. Interpretarea
sistematică a transferului în cursul analizei (în maniera kleiniană) ar fi considerată de Freud,
ne imaginăm, ca o cerere de iubire din partea analistului, printr-o autoinvestire narcisică a
propriei sale persoane. De asemenea, a accentua în mod sistematic partea de hic et nunc a
şedinţei psihanalitice şi a nu o lega cu trecutul pacientului, ar fi interpretat de Freud ca o
tendinţă globală de a atrage investiţia travaliului analitic spre persoana analistului.
Să revenim la Racker. Identificarea concordantă a analistului (înţelegerea sau empatia)
este un fel de reproducere sau re-experienţă a propriilor procese infantile ale analistului, dar
ca răspuns la stimuli ce vin din partea pacientului. Putem spune că pacientul exercită o
influenţă specifică asupra psihismului analistului (chiar dacă răspunsul acestuia are drept
sursă propriul inconştient) şi că această specificitate ţine de ceea ce autorul numeşte
„predispoziţia spre identificarea cu pacientul” şi „funcţia analitică”.
5
In acelaşi sens, el distinge două tipuri de contratransfer :
„Pe de o parte, avem analistul ca subiect şi pacientul ca obiect de cunoaştere, ceea ce
anulează „relaţia de obiect” propriu-zisă ; în locul ei, apare o aproximativă uniune sau
identitate între părţile (experienţele, pulsiunile sau apărările) subiectului şi obiectului.
Ansamblul proceselor ce corespund acestei uniuni ar putea fi numit „contratransfer
concordant”. Pe de altă parte, avem o relaţie de obiect oarecare [pentru analist], un transfer
„real” în care analistul „repetă” experienţe anterioare, pacientul reprezentând obiecte interne
ale analistului. Ansamblul acestor experienţe, care există şi ele în mod permanent şi continuu,
ar putea fi numit „contratransfer complementar”.
Este important să remarcăm că, pentru Racker, dimensiunea din contratransfer care
poate fi un obstacol în analiză (contratransfer complementar sau transfer al analistului asupra
pacientului său) vine din măsura în care analistul funcţionează într-o relaţie de obiect. Altfel
spus, analistul este împiedicat să fie analist de către aspectul de reciprocitate prezent în toate
relaţiile interpersonale sau, cum i se spune astăzi, prin tentaţia de simetrie în raportul său cu
pacientul (în vreme ce funcţia analitică se bazează pe disimetria poziţiilor analistului şi
pacientului).
………………………………………………………………………………………………..
In ce priveşte întrebarea dacă analistul trebuie sau nu să-i comunice pacientului
aspecte din contratransferul său, Racker afirmă că, spre deosebire de Alice Balint sau de
Winnicott, el găseşte că modul cel mai bun de a îndeplini scopul acestor comunicări – a-i
arăta pacientului „realitatea contratransferului obiectelor sale interne şi externe” – este analiza
fantasmelor pacientului asupra contratransferului analistului. Aceasta este şi alegerea lui Bion,
care nu susţine că analistul nu are memorie şi dorinţă, ci că el trebuie „să renunţe [ca scop
ideal] la memorie şi la dorinţă” în timpul şedinţei psihanalitice ; adică trebuie să renunţe la
„zelul” terapeutic (înţelegere, interpretare şi efectul lor imediat) şi să se arate deschis la
identificarea proiectivă a pacientului.
………………………………………………………………………………………………….
6
Harold Searles este un autor care a descris pe larg problemele contratransferenţiale şi
de tehnică în cazul stărilor limită (la pacienţii borderline sau psihotici). El arată că, deseori,
interpretările analistului contează pentru aceşti pacienţi mai puţin decât participarea lui
nonverbală, din cauza a doi factori : o funcţionare a pacientului ce corespunde cu o etapă care
precede achiziţia limbajului şi participarea nonverbală a membrilor familiei faţă de pacient, în
cursul copilăriei. Faptul că diferenţierea eului pacientului este incompletă „diminuează
posibilităţile sale de a utiliza interpretările verbale”, deoarece „el nu funcţionează ca o
persoană care ştie că analistul său şi ea au fiecare individualitatea sa şi realitatea sa subiectivă
proprie”. Cum subiectul manifestă „o lipsă a sensului realităţii exterioare, dar şi interioare”,
„analistul se vede determinat să îi impună pacientului propria sa realitate, în loc să lupte cu el
pentru a-l ajuta să dobândească un sens al realităţii care să fie valabil pentru el şi numai pentru
el” ; autorul o citează pe H. Deutsch, care arată cum pacientul, dacă îşi „adaptează” sensul
realităţii la cel al analistului, nu face decât să repete adaptarea „as if” pe care a realizat-o după
modelul figurilor parentale. (Din acest punct de vedere, am putea considera că, arătându-i în
mod explicit pacientului contratransferul său, analistul îşi impune propria realitate psihică sub
forma unei „realităţi exterioare” care nu este achiziţia pacientului). Această situaţie repetă şi
situaţia din copilărie când sugarul reprezintă un instrument prin care mama îşi satisface
nevoile inconştiente.
………………………………………………………………………………………………..
O viziune radicală asupra contratransferului este cea a lui Jacques Lacan, care îi oferă
o conotaţie negativă, punând un accent pozitiv numai pe ceea ce Racker numea „predispoziţia
la funcţia analitică”. După Lacan, analistul nu operează prin efectul inconştientului său, ci din
poziţia sa în analiză, poziţie ce nu este cea a subiectivităţii (chiar suscitată de transfer), ci cea
a obiectivităţii funcţiei sale (de subiect ce se presupune că ştie). Teoria lui Lacan vizează o
critică generalizată a relaţiei analitice concepută ca situaţie interumană implicând persoane şi
comportamentele lor reciproce. Analistul nu este iubit pentru el însuşi, ci pentru că este un
Altul (destinatar căruia îi vorbeşte subiectul). Interpretând, analistul operează din poziţia
Celuilalt care nu este nici analistul, nici pacientul, ci un terţ simbolic. Astfel, dispozitivul
analitic se oferă ca un artefact şi nu ca întâlnirea dintre două inconştiente, iar acest artefact
presupune punerea în paranteză a analistului ca subiect. Analistul nu operează ca efect al
inconştientului său, ci ca efect al analizei. Nu este greu să detectăm, în aceste afirmaţii,
viziunea lui Freud asupra curei psihanalitice. In ultimă instanţă, remarcă Colette Garrigues
7
urmându-l pe Lacan, dacă transferul inconştientului pacientului se poate manifesta asupra
analistului, de ce să numim aceasta contratransfer ? Este vorba de un singur concept,
transferul, care-şi poate găsi locul şi în persoana analistului ; a izola termenul de
contratransfer revine la a plasa procesul analitic într-o confuzie a intersubiectivităţii.
………………………………………………………………………………………………..
…..s-a ajuns în cele din urmă la următoarea definiţie a contratransferului :
contratransferul conţine atât transferul analistului asupra pacientului său, cât şi sentimentele
proiectate în el, prin identificare proiectivă, de către pacient (Anne Alvarez, 1983).