Cruciadele

Cruciadele1 sunt acțiuni militare ale Occidentului medieval, desfășurate în secolele XI –

XIII sub directa oblăduire a papei, inițial cu scopul eliberării „locurilor sfinte” de sub stăpânirea
musulmanilor necredincioși, ulterior transformate în războaie de expansiune și cucerire ale unor
noi teritorii, în care sunt antrenați monarhii și nobililii feudali occidentali.
Perspectiva din care sunt anlizate cruciadele, cel puțin în cazul lucrărilor studiate, este
una europocentristă. Astfel, S. Columbeanu și R. Valentin (1971), după o analiză sumară a
societății medievale occidentale, în sânul căreia a germinat ideea de cruciadă, fac o descriere a
celor opt expediții cruciate, dar fără a se opri asupra consecințelor acestor evenimente. O.
Drâmba (1987), Ecaterina Lung și Gh. Zbughea (2003), Florin Pintescu (2008) urmează tipicul
abordării istorice a cruciadelor: cauze – desfășurare – consecințe, cel care va fi adoptat și în
scurtul excurs de față. În Cruciadele2, carte ce cuprinde un mănunchi de studii ale unor istorici
în principal francezi, sunt abordate teme diverse, uneori de pe poziții contrare, de la cauzele
cruciadelor, aspectele controversate și insolite ale desfășurării lor (Cruciada Copiilor, Cruciada a
IV-a), simbolistică și arhitectură militară până la consecințele acestora pe plan politic, social,
economic și cultural.
Cauzele declanșării și desfășurării cruciadelor, izvorâte din structura societății medievale
occidentale, sunt complexe: religioase, morale, politice, sociale și economice.
La sfârșitul secolului al XI-lea Biserica era scindată, în urma schismei din 1054, într-o
parte orientală, controlată de Bizanț și una occidentală, sub autoritatea papei. Imperiul bizantin
era atacat de turcii selgiucizi în Asia Mică (care în 1071 spulberă armata bizantină, iar în 1085
cuceresc Antiohia3), iar dinspre NE de pecenegi și cumani, care amenință tăierea drumurilor
comerciale dintre Mediterana și China, respectiv dintre Marea Neagră și Marea Baltică4. Astfel
încât, împărații bizantini angajează mercenari normanzi5 și apelează la papă pentru a le pleda
cauza în întreaga creștinătate, sperând să beneficieze de forța militară a cavalerilor occidentali 6,

1
Un cuvânt folosit astăzi, de către unii oameni politici europeni și americani, dar și de către oponenții lor
musulmani, fără discernământ. În accepțiunea clascică, cruciadele s-au desfășurat în sec. XI – XIII sub directa
influență a papei. Astfel, nici conflictele medievale dintre europeni și musulmani din Pen. Iberică, S Franței,
Sardinia și Sicilia nu pot fi considerate cruciade, cu atât mai mult cele actuale din Orientul Mijlociu și N Africii,
care nu au nici un fel de substrat religios, ci mai ales unul economic.
2
***Cruciadele, Editura Artemis, București; nu este menționat anul apariției; pentru ediția franceză, publicată le
Editura Seuil, după care s-a realizat traducerea, este precizat anul 1988.
3
Ovidiu Drâmba, Cruciadele, p. 549 – 570, în Istoria culturii și civilizației, vol II, 1987, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, p. 250.
4
Robert Delort, Introducere, p. 9 – 20, în*** Cruciadele, p. 12.
5
Aceștia urmăreau mai degrabă crearea unui imperiu mediteranean nu numai în defavoarea arabilor, ci și a
bizantinilor (Ecaterina Lung, Gheorghe Zbughea, în Istorie Medie Universală. Europa medievală (sec. V-XV),
Editura Fundației România de Mâine, 2003, București, p. 191).
6
Ecaterina Lung, Gh. Zbughea, Op. cit, p. 191.
1
cu ajutorul cărora să-și recapete autoritatea asupra teritoriilor pierdute. În același timp, papa
încerca, pe de o parte, să-și întărească autoritatea prin reformarea internă a Bisericii, prin
clarificarea relațiilor cu monarhii europeni (mai ales în privința învestiturii), iar pe de alta să-și
recapete influența asupra Bisericii orientale7.
Societatea medievală occidentală era impregnată de religie, cea care ordonează viața de zi
cu zi a indivizilor din toate păturile sociale. Pe acest fond, în secolul XI se intensifică pelerinajul
occidentalilor la Ierusalim, considerat centrul spiritual al Creștinismului, potențat de răspândirea
ideilor milenariste care anunțau iminentul sfârșit al lumii, prevestit de perioadele de foamete și
epidemii8. Pelerinii sperau astfel să le fie iertate păcatele și să se mântuiască. Dar, drumul era
lung și plin de primejdii, iar „locurile sfinte” se aflau sub stăpânirea necredincioșilor. Acești
pelerini, ca și cavalerii mercenari, vin în contact cu două civilizații, cea bizantină și arabă, mai
bogate și mai rafinate decât cea occidentală, de unde admirația, dar și râvna de a le cuceri și jefui
teritoriile.
Sub pretextul protejării pelerinilor și a „locurilor sfinte”, papa, ajutat de un corp clerical
disciplinat, lansează teoria „războiului sfânt”, ai cărei germeni sunt mai vechi, încă din timpul lui
Constantin cel Mare (împărat între 306 – 337), atunci când creștinii au preluat puterea în
Imperiul roman și a Sfântului Augustin (354 – 430), cel care a scris Războiul Domnului9.
Participarea la cruciadă aduce pentru luptători o serie de avantaje, cum ar fi scutirea de penitențe,
iar cei care mor pe câmpul de luptă sunt mântuiți10. Este un „contra djihad”11, în sensul unei
opoziții față de expansiunea musulmană, preluată de la arbi de turcii selgiucizi, făcută pe seama
creștinilor tot în numele unui „război sfânt”.
Ideea de cruciadă prinde rădăcini pe fondul expansiunii demografice și economice a
Occidentului, însoțită de schimbări la nivel social. Creșterea demografică, susținută de cea
economică, conduce la apariția unui surplus de populație cu mijloace de subzistență precare, care
nu poate fi absorbită în totalitate de noile teritorii europene colonizate.
Țăranii erau aserviți seniorilor, pe ale căror teritorii locuiau. Practicau diverse munci în
folosul stăpânului, îi plăteau anumite taxe, iar acesta se amesteca în viața familiilor. Dețineau și
mici suprafețe de teren, dar insuficiente pentru întreținere12.
O altă clasă tot mai nuneroasă și în plină consolidare, cu inegalități interne, este cea a
cavalerilor. Legea primului născut, care limita fărâmițarea terenurilor și așa insuficiente, îi obliga
pe ceilalți să aleagă calea Bisericii sau pe cea a armelor. Participarea la cruciade le sporea șansa

7
S. Columbeanu, R. Valentin, Cruciadele, Editura enciclopedică română, 1971, București, p. 27 – 28.
8
Robert Delort, Op. cit., p. 13.
9
Phillipe Contamine, Un război pentru împărăția cerurilor, p. 99 – 108, în ***Cruciadele, p. 99 – 100.
10
Robert Delort, Op. cit., p. 14.
11
Florin Pintescu, Introducere în istoria medie universală, Suceava, 2008, p 51.
12
S. Columbeanu, R. Valentin, Op. cit., p. 12 – 13.
2
de a agonisi o avere prin împărțirea prăzii, iar cei rămași acasă beneficiau de o împărțire mai
corectă a bunurilor13. Prin instituirea de către papă a interdicției „Treve de Dieu”, care prevedea
încetarea oricărei violențe din seara de miercuri până dimineața de luni, cavalerii trebuiau să
găsească un loc unde să-și consume energia, iar acesta era oferit de cruciade. În același timp, cei
rămași acasă erau mai ușor de supravegheat14. Pentru a participa la lupte aceștia erau nevoiți să-
și procure singuri calul, haranșamentul, armura, coiful și armele, care erau scumpe. În cazul
pierderii luptei și a capturării de către adversari eru nevoiți să plătească o răscumpărare pentru
eliberare, apoi să-și procure alt cal și un nou echipament, cu mari eforturi financiare, suportate de
țărani, care-și doresc să-l vadă plecat pe cavaler și, eventual, să nu se mai întoarcă15.
Pe acest fond favorabil, în cadrul conciliului de la Clermont (iarna anului 1095), papa
Urban al II-lea lansează apelul la cruciadă, promițându-le participanților iertarea păcatelor și
mântuirea. Prima cruciadă16 are două etape: „cruciada săracilor”, condusă de un călugăr, Petru
Eremitul, care-și recrutează adepții în principal din Franța și un cavaler sărac, Gautier fără
Avere, care cutreieră Ungaria și „cruciada cavalerilor”, organizați în patru armate. Prima îl avea
în frunte pe Geodefroi de Bouillion, duce al Lotharingiei de Jos, a doua era alcătuită exclusiv din
normanzi, conduși de Bohemond de Tarent și nepotul său Tancred, a treia din feudali din S
Franței aflați sub comanda lui Raymond al IV-lea de Saint Gilles, conte de Toulouse și marchiz
de Provence, iar a patra din feudali din N Franței, conduși de Robert Courtheuse, conte de
Normandia și fratele său vitreg, Ștefan, conte de Blois și de Chartre.
După ce trec prin Germania, Bohemia și Ungaria, cele două oști ale săracilor, prost
înarmate, zdrențuroase și flămânde, care comit dezordine și jafuri, se întâlnesc sub zidurile
Constantinopolului la 1 august 1096. Pentru a nu provoca dezordine, sunt îmbarcate rapid pe
corăbiile bizantine și transportate în Asia Mică, acolo unde, în încercarea de a cuceri Niceea,
sunt distruse de trupele selgiucide.
Cele patru armate ale cavalerilor ajung la Constantinopol, din locuri și pe căi diferite, în
anul 1097. Aici, conducătorii acestora fac o înțelegere cu împăratul Alexie Commenul, cu
excepția lui Raymond, care le cere să-i fie recunoscută suzeranitatea în teritoriile ce vor fi
cucerite. Trecute de flota bizantină în Asia Mică, armatele cruciate cuceresc în iunie Niceea,
preluată de bizantini, apoi înfrâng oastea turcească la Dorileea (1 iulie), dar Antiohia rezistă până
în 1098. Cucerirea Ierusalimului la 15 iulie 1099 este urmată de un carnagiu asupra populației
locale, zugrăvit atât de cronicarii musulmani, cât și de cei creștini.

13
Robert Delort, Op. cit., p. 10.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 11.
16
S. Columbeanu, R. Valentin, Op. cit., p. 61 – 87 pentru informații privind desfășurarea primei cruciade.
3
 Principala consecință a primei cruciade a fost crearea unor formațiuni politice feudale
după model occidental: „regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Edessa,
Tripoli, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile de Ramlah, Kerak, Sidon și Beirut”17.
Pentru apărarea teritoriilor nou cucerite și menținerea ordinii interne au fost create ordine
militaro-călugărești: Ordinul Templierilor, Ordinul Ospitalierilor și Ordinul cavalerilor teutoni.
Dar turcii nu renunță la teritoriile pierdute. Unificate de atâbegul de Alep, Zengî,
populațiile musulmane din Siria atacă posesiunile creștine, iar fiul acestuia, Nur al Din, profitând
de disensiunile dintre cruciați și de răscoalele populației locale, cucerește Edessa la 3 noiembrie
1146. Este momentul lansării celei de-a doua cruciade. La chemarea papei Eugeniu al III-lea
răspund regele Franței, Ludovic al VII-lea și împăratul german Conrad al III-lea. Dar armatele
puternicilor monarhi creștini se pierd în lupte mărunte prin Asia Mică și Siria (1147 – 1148)18.
Lumea musulmană este unificată de sultanul Egiptului, Saladin (Salah al Din), ale cărui
armate ocupă noi teritorii creștine. În 1187, după ce distruge armata creștină condusă de Guy de
Lusignan, regele Ierusalimului, la Hittin, lângă Lacul Tiberiada, cucerește „orașul sfânt”. Din
vechile formațiuni creștine mai supraviețuiesc Tyrul, orașul Tripoli, cetatea Antiohia și castelul
Margab19.
Este momentul pentru un nou apel la cruciadă, lansat de papa Clement al II-lea, la care
răspund Richard Inimă de Leu, regele Angliei, Filip al II-lea August, regele Franței și Frederic
Barbarossa, împăratul Germaniei. În luna mai a anului 1189 armata împăratului german se pune
în mișcare, preferând calea terestră. Un an mai târziu, ajuns în Asia Mică, îl înfrânge pe sultanul
de Iconium, dar se îneacă atunci când încearcă să traverseze râul Cydnus. Armata sa se
împrăștie, dar o mică parte, reunită sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea își continuă
drumul. Trupele regelui Franței sunt îmbarcate la Genova, iar ale regelui Angliei la Marsillia, dar
poposesc un an în Sicilia. De aici pleacă spre Asia, debarcând în fața Accrei (1191), între timp
armata lui Richard Inimă de Leu cucerind de la bizantini Insula Cipru, pe care i-a oferit-o lui
Guy de Lussignian. Cele trei armate reunificate asediază Accra, care capitulează la 12 iulie 1191.
Neînțelegerile dintre cruciați determină abandonarea luptei20.
Propovăduită de papa Inocențiu al III-lea încă din 1190, chemării la o nouă cruciadă îi
răspund cu greu cavaleri și conți francezi și flamanzi, care formează o armată sub conducerea
piemontezului Boniface de Montferrant21. Înaintea plecării nici măcar nu se vorbește de
Constantinopol, alegându-se, tocmai pentru evitarea acestuia, transportul trupelor pe calea

17
Florin Pintescu, Op. cit., p. 53.
18
S. Columbeanu, R. Valentin, Op. cit., p. 94 – 104 pentru a doua cruciadă.
19
Ibidem, p. 108 – 111 pentru a treia cruciadă.
20
Ibidem, p. 114 – 132.
21
Ibidem, p. 141.
4
maritimă. În acest sens, cruciații încheie un acord cu Veneția, care se angajează să asigure
traversarea spre Egipt și aprovizionarea a 33000 de soldați contra sumei de 84000 de mărci22.
Ajunși în lagună în 1202, cruciații, mai puțini, au și fonduri insuficiente. Pentru acoperirea
sumei, dogele Enrico Dandolo propune capilor cruciadei atacarea orașului Zara, cheia comerțului
pe coasta Dalmației. Aceștia sunt de acord, iar în noiembrie 1202 Zara este cucerită. Papa
Inocențiu al III-lea este nemulțumit de deturnarea cruciadei, excomunicându-i pentru o perioadă
pe cruciați și venețieni23.
Cruciații nu se mulțumesc însă cu această cucerire. Profitând de slăbiciunea Imperiului
Bizantin, măcinat de intrigile pentru putere și influențați de același doge al Veneției, care-și
dorea întărirea pozițiilor și privilegiilor comerciale în dauna Genovei și Pisei, armata cruciată
intră în Constantinopol, unde-i reînscăunează pe Isac II Anghelos și fiul său Alexios IV (17 iulie
1203) contra unei sume importante de bani. Dar cavalerii nu pleacă și-și așteaptă sumele promise
pa malul Bosforului. Pentru a-și putea onora datoriile împăratul crește impozitele, fapt ce
conduce la nemulțumirea populației, și așa umilită de prezența străină. În aceste condiții Alexios
IV este înlăturat de Alexios Murzufles, care încearcă o negociere cu Dandolo, dar acesta-i pune
niște condiții inacceptabile. Astfel că o nouă înfruntare este inevitabilă. La 12 aprilie 1204
Constantinopolul cade în mâna cruciaților. De jaful acestora nu scapă nici măcar bisericile24.
În urma cruciadei a patra Imperiul Bizantin dispare, teritoriile fiind împărțite între
Veneția și capii cruciați. Apar noi entități politico-teritoriale: Imperiul Latin de răsărit,
Trapezuntul, Nicea și Epirul25. Restaurarea Imperiului Bizantin se produce în 1261, atunci când
împăratul bizantin de Niceea, Mihail Paleologu îl alungă de la Constantinopol pe ultimul împărat
latin26.
Anul 1212 este marcat prin așa-numita „Cruciadă a Copiilor”, în fapt o încercare
nereușită a unor mulțimi sărace din Franța și ținutul Kӧln, stârnite de doi tineri cu viziuni, buni
predicatori, un cioban și un berar, care nici măcar nu au ajuns la „locurile sfinte” 27. Autoritățile
laice și religioase nu s-au implicat, ba chiar regele Franței împrăștie mulțimile adunate.
Patru ani mai târziu, episcopul Accrei, Jacques de Vitry, cu acceptul papei Honorius al
III-lea, predică o nouă cruciadă, la care răspund Leopold al VI-lea, ducele Austriei și Andrei al
II-lea, regele Ungariei. După ce cuceresc cetatea Taborului (1217) Andrei al II-lea se retrage, dar

22
Michel Kaplan, Devastarea Constantinopolului, p. 204 – 212, în ***Cruciadele, p. 206.
23
Ibidem, p. 206.
24
Ibidem, p. 206 – 208.
25
Florin Pintescu, Op. cit., p. 34
26
S. Columbeanu, R. Valentin, Op. cit., p. 156
27
Peter Raedts, A avut oare loc Cruciada Copiilor?, p. 57 – 73, în ***Cruciadele.
5
cruciada continuă. În 1219 ocupă cetatea Damietta din Delta Nilului, apoi se îndreaptă spre
Cairo, dar nu ajung să asedieze orașul, fiind împrăștiați de musulmani (1221)28.
În urma unor alianțe matrimoniale, susținute de papă, împăratul Frederic al II-lea devine,
în numele fiului său minor, stăpân al regatului Ierusalimului (1228) în dauna socrului său Jean de
Brienne. Este prieten cu sultanul Egiptului Malik al-Kamil și adoptă obiceiri orientale. Astfel,
papa Grigore al III-lea îl suspectează de simpatie pentru musulmani și este excomunicat.
Profitând de slăbiciunea sultanului și într-o poziție incomodă față de Biserică atacă Jaffa.
Sultanul cere pacea și-i cedează Ierusalimul (1229). Revoltele baronilor din Accra și
neânțelegerile cu papa îl determină pe rege să se întoarcă în Europa29.
Regele Franței Ludovic al IX-lea, grav bolnav, promite că în cazul unei însănătoșiri, drept
mulțumire adusă lui Dumnezeu va pleca la cruciadă. Locul ales pentru debarcarea trupelor,
alcătuite doar din francezi, este Egiptul. Trec prin aceeași cetate Damietta, părăsită de populația
musulmană și se îndreaptă spre Cairo (1250), unde nu ajung niciodată30.
Între anii 1260 și 1275 sultanul mameluc Az Zahir Baibars unifică Siria cu Egiptul și
cucerește în mare parte posesiunile creștine. Drept urmare regele Franței, Ludovic al IX-lea și cel
al Siciliei, Charles de Anjou pornesc la o nouă cruciadă. Ținta inițială este din nou Egiptul, dar
Charles de Anjou, din motive neclare până astăzi, o deturnează spre Tunis. Aici armata cruciată
campează printre ruinele antice ale Cartaginei (1270). Ciuma și hărțiuielile musulmanilor o
decimează. Însuși regele Franței este doborât de flagel31.
Perioada istorică a cruciadelor se încheie în 1291 prin căderea Accrei în mâinile
musulmanilor.
Cruciadele au avut consecințe pe plan economic, politic, social, cultural și religios.
Doctrina autocratică și autoritatea crescândă a papei se sprijină pe cruciade, dar tot aici își
au originea și unele excese (Inchiziția, cu rădăcini în timpul prigoanei albigenzilor, spre care au
fost deturnați cruciații, practica indulgențelor pentru finanțarea expedițiilor cruciate, care va fi
utilizată apoi în exces)32, care, cu timpul vor eroda poziția Bisericii occidentale.
După retragerea cruciaților statutul de dhimis (protejați, cu condiția plății unei taxe pe cap
de locuitor) al creștinilor din Orient se înrăutățește, iar dintre grupările creștine rămase până
astăzi pe aceste teritorii doar maroniții recunosc autoritatea papei 33. În același timp, acțiunile
cruciate au determinat o renaștere a djihadului34.

28
S. Columbeanu, R. Valentin, Op. cit., p. 160 – 169.
29
Ibidem, p. 170 – 176.
30
Ibidem, p. 181 – 188.
31
Ibidem, p. 189 – 194.
32
Cecile Morrisson, Marea ruptură cu Orientul, p. 213 – 230, în ***Cruciadele, p. 221.
33
Ibidem, p. 219.
34
Ibidem, p. 219 – 220.
6
 Relațiile dintre cele două biserici creștine sunt rupte total și durabil după cea de-a patra
cruciadă35. O altă consecință a acesteia este impunerea hegemoniei comerciale a orașelor italiene
în E Mediteranei, în special a Veneției, în dauna Imperiului Bizantin36.
Negustorii venețieni, pisani, genovezi, dar și cei din Marsillia și Barcelona au profitat de
deschiderea unor noi rute comerciale și crearea de agenții comerciale privilegiate în noile state
creștine. De asemenea, au obținut profituri uriașe din transportul trupelor, al pelerinilor și al
mărfurilor pentru aprovizionarea creștinilor din Orient37.
Alte consecințe pe plan economic sunt: detezaurizarea și intensificarea circulației
monetare38, răspândirea tehnicilor bancare în întreaga Europă (împrumuturi, ipotecări de bunuri,
scrisori de garanție)39
Plecarea cavalerilor turbulenți în cruciade a adus pentru orașe și sate perioade de relativă
pace și liniște, iar prin lipsa acestora monarhii au profitat pentru a continua procesul de
centralizare politică40.
La nivel cultural, împrumuturile între cele două civilzații sunt minime, știința și tehnica
arabă pătrunzând în Europa anterior fie prin intermediul Spaniei musulmane, fie prin intermediul
Bizanțului41. Totuși, occidentalii au împrumutat din Orient unele deprinderi vestimentare sau
alimentare, precum și gustul pentru lux și rafinament, necunoscute până atunci. Tot aici se
familiarizează cu noi meșteșuguri (fabricarea sticlei, obținerea stofelor din lână, a purpurei,
brocartului) și cunosc noi produse agricole (bumbacul, trestia de zahăr)42.
Deși cruciadele, cel puțin primele două, au avut un substrat religios preponderent, ulterior
s-au adăugat și alte cauze, în special de natură politico-economică, astfel încât expedițiile de
eliberare a „locurilor sfinte” s-au transformat în expediții de cucerire a unor noi teritorii, chiar
creștine. Consecințele acestora au fost atât negative, cât și pozitive pentru părțile implicate, fără a
putea face totuși un bilanț clar în privița preponderenței vreuneia dintre cele două categorii43.

35
Ibidem, p. 218.
36
Ibidem, p. 225.
37
Ibidem, p. 224 – 225.
38
Ibidem, p. 217.
39
Ibidem, p. 223.
40
Ovidiu Drâmba, Op. cit., p. 570.
41
Ibidem.
42
Cecile Morrisson, Op. cit., p. 226.
43
Ovidiu Drâmba, Op. cit., p. 570 înclină spre preponderența consecințelor negative.
7
 Bibliografie

Lucrări generale
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987,
București, 667 p.
Lung, Ecaterina, Zbughea, Gheorghe, Istorie Medie Universală. Europa medievală (secolele V –
XV), Editura Funadației România de Mâine, 2003, București, 300 p.
Pintescu, Florin, Introducere în Istoria Medie Universală, 2008, Suceava, 121 p.

Lucrări speciale
Columbeanu, S., Valentin, R., Cruciadele, Editura enciclopedică română, 1971, București, 216 p.
***Cruciadele, Editura Artemis, București, 280 p.