Domeniul Agricultură

Proiect

TIPURI DE STRUCTURI ALE SOLULUI DUPĂ GRADUL

DE DEZVOLTARE ȘI FORMA AGREGATELOR

Proiect realizat de:

2018
 TIPURI DE STRUCTURI ALE SOLULUI DUPĂ GRADUL
DE DEZVOLTARE ȘI FORMA AGREGATELOR

1. Generalităţi

Agregarea pedosferică sau structurarea pedosferică este însuşirea ce deosebeşte solul de

roca pe care s-a format.
Cea mai importantă caracteristică a agregării pedosferice este ceea ce se numeşte
îndeobşte "structura solului", care mai corect ar trebui numită "stare de agregare a
componentelor fizico-mecanice ale solului".
În sens strict pedologic, prin structură se inţelege modul cum se desface solul în stare
uscată când este supus unei uşoare apăsări. Structura in stare de uscare este agregarea cea
mai caracteristică, dar solul poate prezenta agregare şi în alte stări de umiditate. in ultimă
prin însuşirile acelor agregate de sol, glomerule de sol, care nu sunt altceva decât fragmente
de microconglomerat de solificare. Agregate analiză, rnodul cum se desface solul la apăsare
uşoară este remarcabil şi analoage se întâlnesc şi la unele roci sedimentare detritice
consolidate cum sunt marnele, de aceea trebuie distinsă o structură petrografică şi altă
structură de solificure sau simplu structura solului.
Agregatele structurii de solificare se formează în principal în acelaşi mod ca şi
agregatele petrografice care sunt şi ele microconglomerate. Grăunţii de structură se
formează datorită coagulării particulelor coloidale de sol, presiunilor radiculare, acumulărilor
de humus, curentului descendent de apă şi schimbului de gaze. La cuagularea
particulelor coloidale de argilă și humus se cuprind în masa granulei și fragmente
minerale grosiere de praf, nisip și chiar pietre mici. În mod firesc ar trebui să se
formeze blocuri cimentate, însă din cauza pierderilor de apă prin evaporare din
sistemul cuagulat chiar după formare, masa cuagulată se contractă dând naștere la
crăpături și fragmente după legea diametrelor și tensiunea volumelor constante.
Apa din sistem se evaporă până ce se stabilește un echilibru între tensiunea
vaporilor din atmosferă și tensiunea vaporilor din agregate. La o stare de uscare
înaintată, desfacerea în fragmente după legea diametrelor constante se oprește,
agregatele având diametrul potrivit cantităților de ciment și fragmentelor
cimentate.
 La efectul legii diametrelor constante se adaugă efectele fixării și separării
fragmentelor structurale prin efectele trepidației pă,ântului, pr ezenței animalelor și
microorganismelor, fragmentelor de resturi organice, curenților de apă din sol,
schimbul de gaze, înghețul și dezghețul apei, iuluvionarea și eluvionarea, alterarea
continuă a resturilor organice, presiunea stratului de sol de la supr afață,
redispunerea și recoagularea temporară, care fac ca agregatele să aibă forme și
însușiri variabile după modul de manifestare a condițiilor locale. Dacă intervine o
forță de tăiere și răsturnare prin lucrări mecanice aplicate solului, apar și agregat e
de ruptură mecanică. Dacă solul este prea umed și argilos, ruperea se face în
coloane sau prisme, numite agregate de ruptură.

2. Clasificarea și descrierea agregatelor de structură

Agregatele de structură se denumesc după forma lor exterioară care reflectă

geneza și însușirile lor. Se deosebesc următoarele forme de structură: grăunțoasă,
prismatică, foioasă, vermiculară și loessoidică.

2.1. Structura grăunțoasă (glomerulară, granulară sau grunzoasă)

Este aceea care, în stare uscare și la puțină apăsare, agregatul se desface în
granule mai mult sau mai puțin rotunjite. Se întâlnește în orizontul A de la
majoritatea tipurilor de sol formate pe roci poroase cu conținut minim de argilă.
Se formează prin coagularea argilei în prezența cationilor coagulat ori (Ca 2+ ,
Mg2+ ), cu contribuția unor procese ca înghețul și dezghețul apei, înțelenirea sau
înierbarea solului care separă mai bine agregatele de structură, humificarea intensă
a resturilor vegetale, dispersia și coagularea repetată după pierderea excesului
temporar de apă, difuziunea gazelor din atmosferă în sol și invers, lucrările
solului.
Structura grăunțoasă este o stare reversibilă deoarece se distruge la exces
de umiditate sau datorită presiunilor provenite de la piesele active ale mașinilor și
uneltelor ce lucrează solul, datorită înghețului și dezghețului, creșterii plantelor,
pentru ca apoi să se refacă.
 Agregatele de structură prezintă porozitate capilară și necapilară datorită
schimbului de gaze, pătrunderii apei și rădăcinilor fine, ceea ce permite reținerea
de apă și gaze în pori, fiind cea mai favorabilă creșterii plantelor.
Aspectul rugos al suprafeței externe permite pătrunderea cu ușurință a
rădăcinilor printre agregatele grăunțoase și răspândirea lor în masa solului.
Apăsate ușor se desfac în fragmente mici până la pulverizare în particule singulare
și în agregate pulverulente. Structura grăunțoasă este cea mai favorabilă creșterii
plantelor. Mașinile pentru lucrarea solului o transformă într -o structură
pulverulentă, dar nu o pot distruge întrucât este o stare reversibilă în aceste
condiții.
După mărime, structura grăunțoasă poate fi ”pulverulentă” când agregatele
au diametru sub 1mm, „mărunțită” când diametrul acestora este de cca 1mm, ”
mică” dacă agregatele sunt între 1-3 mm diametru, ”mijlocie” sau ”măzărată” când
acestea au diametrul de 3-5 mm, ”mare” între 5-7 mm și ”foarte mare”, când
agregatele depășesc 7mm diametru. Stabilirea procentului din fiecare categorie se
face simplu, cu ajutorul aparatului Erikson, care fol0=osește un curent ascendent
de apă pentru separarea agregatelor stabile de diverse mărimi.

2.2. Structura prismatică

Este însușirea solului în stare uscată de a se desface în fragmente
colțuroase, cu fețe și muchii tranșante. Denumirea de structură prismatică est e
convențională cu prisme având vârfuri ascuțite, de cele mai multe ori figuri
geometrice analoage prismelor piramidale. Este caracteristică orizonturilor A și B
din anumite soluri formate pe marne sau aluviuni argiloase.
Structura prismatică din orizontul A se întâlnește în straturile superioare ale
lăcoviștelor calcaroase salinizate și a solurilor salifere. Separarea agregatelor se
produce în urma apariției rețelei de crăpături după legea diametrelor constante,
care se continuă și în profunzime, separându-se acele fragmente colțuroase.
Aceasta înseamnă că rețeaua de crăpături se formează în jurul centrelor de
coagulare, când se trece de la o stare umedă la alta uscată a solului argilos.
Asemenea structură este un bun criteriu practic de recunoaștere a solu rilor
sărăturoase și argiloase.
 Structura prismatică din orizonturile B iluviale se formează prin coagulare
și datorită presiunii (greutății) straturilor ce aăasă asupra lor, încât se poate
considera că a avut loc o compactizare și deformare a agregatelor de structură
grăunțoasă. Dovada acestui fapt constă în trecerile ce se remarcă de la o structură
grăunțoasă la cea prismatică printr-o stare de agregare grăunțos-prismatică
întâlnită la trecerea de la A la B.
O structură prismatică se întâlneşte şi în stratul hardpanic. in timp ce
structura prismatică din orizontul B este o stare relativ ireversib lă, mai ales în
anii uscaţi, cea din stratul uscat al orizontului A este o stare reversibilă de
agregare deoarece se formează după fiecare uscare şi se distruge după fiecare
imbibare cu apă în exces. Apăsate uşor, agregatele de structură se desfac în
fragmente colţuroase cu diametrul mic, la fragmentarea inaintată rezultând o
pulverizare. Agregatele au muchii şi feţe tranşante, porozitate redusă, fiind o
structură mai puţin favorabilă creşterii plantelor, care pot să -şi dezvolte rădăcinile
doar între spaţiile dintre agregatele principale, accesul apei şi al gazelor fiind de
asemenea limitate. Agregatele de structură prismatică pot fi clasificate după
dimensiuni astfel: mici, cu diametrul între 1-3 mm, mijlocii cu diametrul de 3-5
mm, mari între 5-7 mm Şi agregate foarte mari când diametrul acestora depăşeşte
7 mm. Structura prismatică nu se poate separa sigur cu aparatul Erikson decât dacă
se foloseşte în loc de apă alcool sau benzen, cea inai bună dozare putându -se face
prin cernerea solului uscat perintr-un set de site cu ochiuri de diverse mărimi.

2.3. Structura nuciformă

Este însuşirea solului aflat in stare uscată de a se desface în fragmente
rotunjite cu aspect de nucă, dar nu în întregime ci în proporţie de peste 65 %,
restul rămânând prismatice, astfel încât este vorba de o structură nuciform -
prismatică. Se întâlneşte în orizonturile B argilo -iluviale şi se formează prin
coagulare pericinetică,denumită şi condensare coloidă pentru faptul că pe feţele
agregatelor iniţiale de structură se depun şi aderă mereu particule coloid -disperse
de argilă cu ceva hunus. De aici se deduce că structura nuciformă se formează prin
evoluţie dintr-o structură prismatică a orizonturilor B argiloase, cu spălare intensă
selectată. Aşadar, formarea agregatelor se datoreşte coagulării şi presiunii
straturilor de sol de la suprafaţă. Este o stare ireversibilă, dacă solul din orizontul
B unde se află structura nuciformă se îmbibă cu ap ă în perioadele umede. Se
produce o umectare superficială a agregatelor nuciforme, care face ca la uscare să
se rupă prin aceleaşi sectoare, agregatele nuciforme menţinându -şi astfel mult
timp forma. inmuierea superficială, condensarea coloidă, apăsarea (p resiune)
straturilor de deasupra, uscarea solului supt factori ce contribuie la formarea şi
menţinerea structurii nuciforme din orizonturile B iluviale. Este o stare
ireversibilă pe adâncimea straturilor din B, care nu îngheaţă iarna. Agregatele
nuciforme sunt relativ compacte, fără pori datorită depunerilor succesive şi
repetate de particule coloidale coagulate pericinetic. Suprafaţa lor exterioară este
relativ netedă, fără pori şi şanţuri. in microstratificaţie se observă depuneri
concentrice de straturi de argilă translocată din A în B. La apăsare continuă se
desfac în fragmente de diverse mărimi până la pulverizare. Dacă este adusă la
suprafaţă, se pulverizează prin desfacere în agregate structurale grăunţoase sau cel
mult prismatice. Agregatele de structură nuciformă variază ca mărime, putând fi
grupate astfel: mici, cu diametrul între 1-3 mm; mijlocii, cu diametrul de 3-5 mm;
mari, cu diametrul de 5-7 mm şi ,foarte mari când au 7-9 mm diametru. Structura
nuciformă este puţin favorabilă creşterii plantelor, ale căror rădăcini nu se pot
dezvolta decât între granule şi la suprafaţa lor. Separarea agregatelor după mărime
nu se poate face decât prin cernere.

2.4. Structura foioasă sau şistoasă

Este însuşirea solului de a se desface la apăsare în foiţe de sol presat. Se
formează prin presarea sau bătătorirea solului la suprafaţă sau la o anumită
adâncime, cum este de pildă stratul la nivelul căruia lucrează fierul plugului.
Particulele de sol se apropie mult, cimentul se deformează, particulele fiind
aşezate într-un spaţiu bine împachetat. Datorită trepidaţiilor şi presiunii rădăcinii
plantelor, p1ăcile orizontale formate prin apăsare se fragmentează în plăcuţe mici
de 1-8 mm diametru şi de 1-4 mm grosime. La suprafaţa solului, textura foiasă
poate fi întâlnită de la texturi argiloase până la cele luto -nisipoase folosite ca
pajişti exagerat păşunate, pe zone traversate frecvent de vehicule sau de animale.
Structura foiasă din hardpan apare când solul se ară repetat la aceeaşi adâncime.
Se mai întâlnesc structuri foioase la soluri formate pe marne şistoase, argiloase
sau disodilice, la care aceasta se grefează, în straturile intermediare, pe structura
foiasă a rocii. Structura foiasă este o stare reversibilă şi temporară fiindcă dispare
odată cu cauza care a produs-o (apăsarea). Plăcuţele de structură variază de la
foarte subţiri (1-2 mm grosime), la agregate de structură foioasă mijlocie când
plăcile au 2-4 mm grosime şi, în fine, agregate de structură foiasă groase când
plăcile au peste 2-4 mm grosime. O asemenea structură este puţin favorabilă
creşterii plantelor deoarece un asemenea sol cu aspect compactat are puţin spaţiu
lacunar. Agregatele structurii şistoase nu se pot separa cu ajutorul aparatu lui
Erikson ci doar prin cernere.

2.5. Structura vermiculară

Este starea pe care o prezintă solurile din livezi, grădini din vatra satului
sau rar soluri înţelenite din câmp, unde agregatele conţin impresiuni, mumifieri,
pământ consumat de râme, de larve de insecte, care prin putrezire lasă urmele ce
se observă cu ochiul liber. De obicei apare în solurile ce conţin rnulte resturi
vegetale. 0 asemenea structură se formează prin coagularea argilei şi humusului,
urmată de consolidarea acestora împreună. in solurile aluviale poate fi observată,
de asemenea, o structură similară. Este o stare trecătoare în straturile superticiale,
iar în straturile adânci este o stare ireversibilă. Structura vermiculară prezintă
porozitate grosieră, aerisire cavernoasă în care se poate păstra apa şi soluţiile de
săruri solubile. in ruptură bulgăroasă, solul are feţele cu aspectul rocilor
psamitice. Este o stare de agregare foarte favorabilă creşterii plantelor ierboase
sau legumicole. Se poate exprima prin procente de sol structurat vermicular.

2.6. Structura loessică sau loessoidică

Este starea pe care o prezintă orizontul AC din unele soluri când sunt
uscate. A fost observată la aşa zisele loessuri şi este justificată ca denumire dacă
solul s-a format pe loess. Când acesta s-a format pe altfel de rocă decât loessul şi
orizontul C are structură loessică, este corect să se spună structură loessoidică,
roca generatoare de sol fiind considerată loessoidizabilă. Asemenea roci sunt
unele aluviuni de terasă şi unele marne. Conditia hotărâtoare pentru aparitia
structurii loessice sau loessoidice este ca roca generatoare de sol (rocă eoliană,
aluviune sau marnă) să posede o anumită compoziţie mecanică, adică părti
aproximativ egale de argilă, lut, nisip şi praf, la care se adaugă continutul de
CaCO3. Procesul ce contribuie la formarea structurii loessice este tot coagularea,
dar argila fiind în proportie mai mică decât lutul şi nisipul, coagularea este slabă,
centrele de coagulare sunt dispuse în retele datorită unor cauze şi efecte secundare
cum sunt iluvionarea şi eluvionarea carbonatilor în, şi din orizontul C, drenajul
intern al apei descendente care lasă tuburi de scurgere, schimbul de gaze între sol
şi atmosferă, pătrunderea rădăcinilor foarte fine, infiltrarea şi îmbibarea
produselor de solificare solubile ce se formează în straturile A, B şi AC. Aceste
cauze şi efecte secundare duc la aparitia porozitătii loessice, care împreună cu
textura echilibrată şi coagularea slabă determină pulverizarea uşoară a solului în
stare uscată. Structura loessică este o stare reversibilă cu toate că se găseşte în
orizontul C, datorită faptului că în stare umedă are loc dispersarea argilei, încât în
stare umedă structura loessică nu se mai observă. La uscarea solului în contact
nemijlocit cu atmosfera, ca în deschideri la zi, solul din orizontul C loessoidizat s e
rupe în coloane şi are macro- şi microporozitate. Culoarea solului cu structură
loessică este cenuşiu-albicios-gălbuie, alteori limonie-brună datorită ferului
divalent de la periferia particulelor şi carbonatilor de fer în cantitate mică, şi
substantelor humice aduse de apa de infiltraţie. Structura loessică este mai mult o
consolidare loessică decât o structură loessică. Ea este relativ prefarată de plantele
cultivate. Nu se poate măsura şi exprima cantitativ, ci doar calitativ prin
microfotografii.

2.7. Agregarea sub formă de ruptură

Este o stare temporară de structurare a solului pe care clasicii pedologiei o
considerau tot o stare de structură. Ruptura solului în coloane se produce la o
uscare rapidă a solului umed, sau foarte umed caracterizat prin continut apreciabil
de praf şi argilă. Pot exista rupturi columnale, paralelipipedice, coloane cu ruptură
regulată sau bulgăroasă neregulată. cornişe, la soluri argiloase şi argilo -lutoase.
Solurile din lunci, în general salinizate, foarte umede primăvara , mai târziu se
usucă repede şi crapă. Crăpăturile apar mai întâi la suprafaţa solului, apoi
avansează în adâncime după legea diametrelor constante. Către sfârşitul coloanele
de ruptură se clatină la călcare până la adâncimea unde solul este umed In
coloanele de ruptură columnal-paralelipipedică solul formează un bloc compact şi
[Link] columnală la loess şi roci loessoiodizabile apare la cornişele
dealurilor numai dacă solul este uscat şi deschiderea apare la vedere. Ruptura
columnal-prismatică se observă în lunci la sărături argilo-lutoase sau chiar
argiloase unde coloana este constituită din agregate de structură pericinetice, încât
în secţiune coloana are aspectut unei figuri geometrice. Rezistenţa la umectare,
numită rezistenţă hidrică este însuşirea structurii solului de a rezista
transformărilor când vine în contact cu apa. Se exprimă can titativ pentru 48 de
ore. Alte însuşiri care interesează sunt densitatea, greutatea specifică, numită şi
greutate volumetrică.

Bibliografie

Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D. (1996), Pedologie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Brânduş C. (2001), Geografia solurilor cu elemente de pedologie, Edit. Univ.
"Ştefan cel Mare" Suceava
Bucur N., Lixandru G. (1997) Principii fundamentale de știința solului I.
Formarea, evoluția, fizica și chimia solului, Editura ”Dosoftei”, Iași.
Budui V. (2017), Geografia solurilor – note cu curs, Universitatea Ștefan cel Mare
Suceava.