Metafora (din greacă: metapherin) este o figură de stil prin care se trece de la
sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații
subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în "punerea semnului
identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor,
pe baza unei analogii".
Tipuri
După aria de răspândire, metaforele sunt de două feluri:
– metafore poetice
– metafore lingvistice sau lexicale – se împart în metafore tocite și metafore vii
– metafore tocite – și-au pierdut de-a lungul timpului orice urmă de expresivitate; folosirea
acestora nu trezește în mintea vorbitorului o imagine vie
(broasca ușii, piciorul mesei, aripa avionului); se împart în: metafore seci, metafore moarte,
metafore uzate
– metafore vii – presupun existența unui sens propriu și figurat (om ursuz, meliță); se
împart în: metafore expresive, metafore sensibile
Exemple
Metafora din poezia eminesciană „Melancolie”:
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții moartă.
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. (M. Eminescu – Scrisoarea III)
Zadarnic paiul sec al minții-l treieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini
Nimic nu iese dintr-un dram de creieri. (M. Eminescu – Ureche)
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopții moartă. (M. Eminescu)
Credința-i val, iubirea vânt
Și viața fum. (G. Coșbuc)
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri. (O. Goga)
Materia, în trecerea-i de om,
E-o pasăre ce plânge într-un pom. (M. Sorescu)
Gura ta sub firișoare-i
Pafta cu mărgăritare. (T. Arghezi)
Mi-e sufletul o mare ce clocotă-n apus. (Ion Voinea)
O fată frumoasă e
mirajul din zariște,
aurul graiului,
lacrima raiului. (L. Blaga)
Din vârf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-ațâța
jăraticul ascuns
sub vântul lor subțire de cenușă... (L. Blaga)
Un vânt de seară
aprins sărută cerul la apus
și-ii scoate ruji de sânge pe obraji. (L. Blaga – Mugurii )
Grăbită, căruntețea mă-mbracă-n promoroacă,
Amarnice vântoase de gânduri și nesomn
...
Îndură-te, coboară și vino de mă vezi
Pân' nu s-aștern pe mine solemnele zăpezi. (V. Voiculescu – Sonet)
Să fiu slobodă, să scap de cușca asta în care mă usuc. (V. Alecsandri)
Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus... (O. Goga)
Personificarea este o figură de stil prin care li se
atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești (de
exemplu: norii plâng; pisica vorbește; soarele râde; stelele clipesc; păsărelele
șoptesc; vântul aleargă; sălciile triste).
Personificarea este folosită, în special, în creația folclorică, în fabule și
în poezia lirică:
„Primăvara, mama noastră,
Sufla brumă de pe coastă.”
Personificare este o figură de stil dominantă, îndeosebi, în poezie:
„Codrule, cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu, din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.”
—Mihai Eminescu, „Revedere”
Hei Diddle, Diddle
Prin mama gâscă
Hei, drăguță,
Pisica si vioara,
Vaca a sărit peste lună;
Puștiul câine râse
Pentru a vedea acest sport,
Și farfuria a fugit cu lingura.
Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii. (M. Eminescu – Când însuși
glasul)
Sara pe deal buciumul sună cu jale. (M. Eminescu)
...printre gratii luna moale
Sfiicioasă și smerită și-a vărsat razele sale. (M. Eminescu)
Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. ( L. Blaga –
Melancolie)
Lumea curge nepăsătoare
Prin muzee,
Tablourile nu se mai satură
Privind afară din rame. (M. Sorescu)
Cât de frumoasă te-i gătit ,
Naturo, tu! (G. Coșbuc – Vara)
... se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului. (I. Creangă –
Amintiri din copilărie)
Luncă, luncă, dragă luncă,
Rai frumos al țării mele. (V. Alecsandri – Lunca din Mircești)
Epitetul
Epitetul (din greacă — ἐπίθετον (epitheton) și latină — (epitheton; are sensul care e pus
lângă, adăugat) este un cuvânt descriptiv sau frază cu funcție expresivă, care determină
un substantiv sau un verb. El exprimă o însușire deosebită a unui obiect, prezentându-l
într-o lumină nouă, aparte.
S-a dus să zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. (V. Alecsandri – Sfârșitul iernii)
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;
Fluieraș de soc,
Multă zice cu foc... (Miorița)
Și clopote de alarmă răsuna răgușit. (M. Eminescu)
Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente, de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar. (Ion Barbu)
Hârâită, noduroasă, stă în colț râșnița veche. (M. Eminescu)
Primăvară…
O pictură parfumată cu vibrări de violet. (G. Bacovia – Nervi de primăvară)
Zborul bufniței e cald și-i moale. (L. Blaga)
Sub bolți încenușate păianjenul își țese
Dantela lui subțire din fire lungi și dese;
Căminul zace-n umbră posac...(Al. Macedonski)
Un joc îngânând cu lemnoasele membre
sună târziu, nebunul, caldul septembre. (L. Blaga)