Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

REFERAT
La disciplina Bazele Gestiunii Riscurilor Financiare

TEMA : Rolul managementului în asigurări

Elaborat
Cepraga Marcel
Grupa: FB 1702

Conducător ştiinţific
CAPRIAN Iu.
Dr. conf. univ.

Chişinău 2019
 CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 3
CAPITOLUL [Link] GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE ................................................ 4
1.1. Locul şi rolul asigurărilor în societate........................................................................................... 4
1.2. Conceptul de asigurare ................................................................................................................... 4
1.3. Clasificarea asigurărilor ................................................................................................................. 5
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ASIGURĂRI ......................................................... 9
2.1 Evoluţia analizei riscului ................................................................................................................ 9
2.2 Obiectivele analizei riscului.......................................................................................................... 10
2.3 Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului .......................................................................... 12
2.4 Estimarea şi percepţia riscurilor ................................................................................................. 13
2.5 Riscul în activitatea firmei ........................................................................................................... 14
2.6 Particularităţi privind managementul riscului în asigurări ...................................................... 19
2.7 Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigurări ........................................... 22
2.8 Controlul riscului .......................................................................................................................... 25
Concluzie ......................................................................................................................................................... 29
BIBLIOGRAFIE: ........................................................................................................................................... 30

2
 INTRODUCERE

Prin tematica pe care o abordează, acest referat îşi propune să realizeze o anumită
analiză sau o imagine asupra unei părţi din multitudinea de aspecte pe care complexitatea
activităţii de asigurare o presupune.
Obiectivele acestui referat:

 să faciliteze însuşirea noţiunilor legate de activitatea de asigurare ;

 să permită sesizarea asemănărilor şi a distincţiilor între mecanismele de

derulare a diferitelor forme de asigurare;
 să înţeleagă aspectele economice şi juridice ale activităţii de asigurare;

 să facă cunoscute principalele categorii de riscuri cu care se pot confrunta

persoanele, bunurile şi/sau afacerile lor;
 să familiarizeze cu principalele tipuri de asigurări practicate atât pe piaţa
internă cât şi pe cea internaţională.

3
CAPITOLUL [Link] GENERALE PRIVIND
ASIGURĂRILE

În acest capitol sunt prezentate o serie de definiţii ale operaţiunii de asigurare,

conţinutul juridic, economic şi financiar al asigurării, principalele criterii sintetizate în
literatura de specialitate în funcţie de care se clasifică asigurările, principalele tipuri de
asigurări; alte aspecte abordate sunt cele legate de societăţile şi intermediarii care acţionează
pe piaţa asigurărilor.

1.1. Locul şi rolul asigurărilor în societate

Asigurările reprezintă o ramură de activitate, un sector de servicii financiare dezvoltarea

asigurărilor are conotaţii economice complexe (atât pentru persoanele fizice si juridice asigurate
cât şi pentru întreaga societate); activităţile economice sunt expuse permanent unor multitudini
de riscuri generate atât de factori obiectivi cât şi subiectivi; asigurarea este un proces economic-
social necesar şi obiectiv, deoarece acţionează ca un mijloc de protecţie:
– despăgubeşte pierderile financiare acoperite prin riscuri asigurate;
– asigură continuitatea activităţii economice întrerupte temporar.

1.2. Conceptul de asigurare

Conform profesorilor Iulian Văcărel şi Florian Bercea ,,asigurarea acţionează în

strânsă legătură cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube
importante economiei naţionale şi populaţiei,, .

Profesorul Gheorghe Bistriceanu consideră că: ,,asigurarea este un sistem de relaţii

economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din
acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către populaţie şi
agenţii economici ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele
şi se satisfac şi alte cerinţe economico-financiare, probabile, imprevizibile,,.

Dicţionarul Le Petit Larrousse, ediţia 1996, precizează că: ,,asigurarea este o garanţie
acordată de un asigurător asiguratului său, de a indemniza eventualele pagube, în schimbul
unei prime sau cotizaţii,,.
 1.3. Clasificarea asigurărilor

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate – pentru o mai

uşoară înţelegere şi urmărire a particularităţilor pe care le prezintă – după mai multe criterii.
 După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare deosebim asigurări
obligatorii şi asigurări facultative.
Potrivit legii, raporturile de asigurare se nasc în baza contractului încheiat între
asigurător şi asigurat.

Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru
apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea
victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când
bunurile unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite riscuri,
astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai
devreme sau mai târziu, la producerea evenimentelor asigurate.

În asigurările obligatorii raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile

lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se
cere acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice şi juridice
ce intră sub incidenţa legii.
În România cea mai uzitată/cunoscută formă de asigurare obligatorie este asigurarea de
răspundere civilă pentru pagube cauzate prin accidente de circulaţie. În acest sens, legea prevede
obligaţia persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării sau
folosite pe teritoriul României de a le asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a
pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României.
Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea
facultativă. Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a sumei
asigurate, durata asigurării etc.
 Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativă
 este o asigurare totală (în ea nu este o asigurare totală (cuprinde, de
sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi regulă, numai o parte din bunurile de acelaşi fel fel,
precum şi toate persoanele care existente în proprietatea persoanelor fizice şi întrunesc
condiţiile prevăzute de lege) juridice la un moment dat)
 este o asigurare normată nu este o asigurare normată (suma (suma
asigurată este stabilită prin lege asigurată este stabilită în funcţie de propunerea sau sub
forma unor norme de asiguratului şi având ca limită maximă valoarea asigurare pe unităţi
de bunuri reală a bunului în momentul încheierii asigurării, separate) iar la
asigurările de persoane anumite sume stabilite
prin regulamentele de asigurare.)
 este o asigurare fără termen este o asigurare cu termen (este valabilă
(acţionează atât timp cât există bunul numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită
asigurat; răspunderea asigurătorului ia în contractul de asigurare; răspunderea naştere
în mod automat din momentul asigurătorului acţionează numai în cadrul acestui în care
asigurătorul a intrat în posesia interval)
bunului respectiv)

 După domeniul asigurării deosebim asigurări de bunuri, asigurăride

persoane şi asigurări de răspundere civilă.
a.1.1 Asigurarea de bunuri are ca obiect anumite bunuri (o construcţie, autovehicule,
bunuri ale gospodăriei casnice, animale etc.) care sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate
de calamităţi naturale, accidente sau alte evenimente.
Asigurarea de persoane are ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa, supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. În acest tip de
asigurare asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul – la apariţia cazului asigurat – să
primească indemnizaţia de asigurare fără relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar dacă nu ar fi
încercat vreo pagubă. Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând o
măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
Asigurarea de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) are ca obiect o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui
prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii.

Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor (asigurări

de daune), având ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, fie
prin avarierea (totală sau parţială) a bunului asigurat, fie prin plata despăgubirilor civile datorate
terţilor ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce angajează răspunderea
asiguratului. Aceasta înseamnă că aceste asigurări au caracter indemnitar (de despăgubire).
Asigurările de persoane nu au caracter indemnitar.
  În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe şi
asigurări indirecte (reasigurări).
În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între
asigurat şi asigurători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot
asigurare directă este şi coasigurarea în care există mai mulţi asigurători precum şi asigurarea
mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare).
Reasigurarea apare ca un raport care se stabileşte, de fiecare dată, între două societăţi
de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea
are la bază contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui
reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel
reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele convenite
în contractul de reasigurare.

 După sfera de cuprindere în profil teritorial asigurările pot fi grupate în

asigurări interne şi asigurări externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că, în general, părţile contractante
domiciliază în ţara noastră, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se
află pe teritoriul României, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Primele de
asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc în monedă naţională.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în
afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare (una din părţile
contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară; obiectul asigurării ori riscul
asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări). De regulă, la aceste
asigurări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se plătesc în valută, motiv pentru care
ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de asigurări în valută. Pot fi amintite în acest sens
asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea creditelor pentru export, asigurarea
mijloacelor de transport etc.
 După riscul asigurat, pot exista următoarele categorii de asigurări:
- pentru incendii, trăsnete, explozii, cutremure etc.; bunurile asigurate
împotriva acestor fenomene sunt: clădiri şi diferite construcţii, maşini, utilaje, mijloace de
transport, obiecte de uz casnic etc.;
- pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtună, uragan, alunecări de teren,
riscuri specifice culturilor agricole;
- pentru derapări, răsturnări, coliziuni, prăbuşiri sau alte accidente ale
mijloacelor de transport;
 - pentru diferite boli şi accidente ale animalelor;
- pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice (boală,
invaliditate, deces);
- pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţi etc.
 În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:
- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile,
râurile, porturile etc.;
- asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce
pe apele mărilor sau oceanelor;
- asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri:
pentru pierderea sau avarierea aeronavei şi de răspundere civilă a companiei aeriene.
 În funcţie de interesul pecuniar avem:
- asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);
- asigurarea împotriva falimentului în afaceri;
- asigurarea responsabilităţii (răspunderii).

 În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:

- asigurări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului);
- asigurări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);
- asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de
timp).
 CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN
ASIGURĂRI

Managementul riscului oferă elementele necesare pentru răspunsul la complexitatea

monitorizării riscului. Conceptul de management al riscului constă atât în prevenirea şi
minimizarea producerii unor evenimente cât şi în procesul de identificare, evaluare şi
cuantificare al acestora.
Totodată managementul riscului parcurge etape de dezvoltare în această perioadă fiind
de mare utilitate în adoptarea unor măsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apară.
Un prim element în procesul de management al riscului constă în identificarea acestuia,
prin inspecţia de risc, experienţă, chestionarele de analiză a situaţiei.
Cuantificarea riscului sau evaluarea acestuia exprimă probabilitatea de a se produce,
precum şi impactul financiar pe care îl poate avea în cazul producerii asupra celui care se
efectuează analiza.
O etapă foarte importantă o reprezintă recomandarea şi decizia asupra modalităţii de
transfer al riscului prin asigurare combinând cel puţin trei elemente cea mai buna acoperire, o
prima de asigurare negociată, un asigurător capabil să suporte rapid eventuale daune.
Managerul de risc există de obicei în marile companii, acesta având rolul de a atrage
atenţia asupra riscurilor care ameninţă la un moment dat activitatea companiei dar şi de a
elabora programe de asigurare sau alte metode de prevenire.
Prin dotarea clădirilor cu sisteme de alarmă împotriva furturilor, cu detectoare de fum
şi stingătoare de incendiu se implementează practic o parte a unui sistem de management al
riscului.
În activitatea de asigurări riscul îşi face simţită prezenţa într-o măsură mult mai mare
decât în alte domenii.51

2.1 Evoluţia analizei riscului

Analiza şi managementul riscului nu elimină riscul, ci permit evaluarea efectelor

expunerii la risc şi alocarea judicioasă a resurselor în diferite proiecte investiţionale, precum şi
elaborarea planurilor şi prognozelor privind perspectivele afacerii; astfel putem să ne
asigurăm în faţa riscului. Analiza riscului este un instrument complementar necesar, însă nu şi
suficient în afaceri; este instrumentul care face diferenţa între noroc/şansă şi un management
bun, sau între neşansă şi un management inadecvat.52
Managementul riscului şi-a dobândit aplicabilitatea în practică abia în preajma anilor
70, în special în Statele Unite ale Americii. Primele diplome de specializare în domeniul analizei
şi managementul riscului au fost eliberate în Statele Unite ale Americii, în anul 1973. Cu toate
acestea în anii `70 conceptul de management al riscului era un termen relativ rar utilizat în
practică. În afara sectorului financiar, instituţionalizarea practicilor de analiză şi gestiune a
riscului s-a făcut simţită abia două decenii mai târziu, în deceniul nouă, cu predilecţie în sectorul
bunurilor de larg consum, infrastructurii, energiei, nuclear, transporturilor, explorărilor
petroliere şi spaţiale.53
În deceniul opt atenţia s-a focalizat spre riscurile politice. Evenimentul catalizator a fost
revoluţia din Iran, în 1979, care a generat o pierdere de 1 miliard de dolari întreprinderilor
străine care operau în această ţară. De altfel, sfârşitul deceniului 8 a rămas în istoria omenirii
prin căderea zidului Berlinului şi alte numeroase schimbări politice care au avut loc în lume,
ceea ce a condus la necesitatea de a interpreta riscul dintr-o perspectivă oarecum mai tehnică,
precum probabilitatea de realizare a unui pericol cu implicaţii asupra afacerii, riscuri care nu
mai pot fi subscrise, întotdeauna, unei poliţe de asigurare, fără a fi doar de natură materială sau
financiară.
În anii ’90 se remarcă o intensificare a căutărilor şi dezbaterilor în scopul creării unor
modele de măsurare şi agregare a riscului la nivel de entitate, explicată, în mare măsură, prin
pierderile înregistrate de unele companii şi instituţii financiare.54
În prezent toate obiectivele şi procesele operaţionale sunt expuse riscului, ceea ce a
condus la schimbarea preocupărilor privind interesul faţă de anumite categorii de risc. Aşa cum
menţionau Bek şi Giddens „trăim în era riscului”55: nu există zi în care problema riscului să nu
ocupe primele pagini în media. Riscul şi încrederea par a fi indisociabile. Sentimentul securităţii
provine dintr-un echilibru subtil între risc şi încredere. Acest sentiment exprimă în fapt
încrederea în probitatea altuia sau validitatea unor principii.

2.2 Obiectivele analizei riscului

Analiza şi managementul riscului, ca proces instituţionalizat la nivel de corporaţie sau

organizaţie nu este încă un demers sistematic, iar atunci când există poate avea diferite
motivaţii, după cum se poate vedea din tabelul nr.1
a.1.2 Tabel nr.1. Obiectivele analizei riscului din perspectiva diferitelor domenii de
 activitate

Sectorul economic

cu

/
Resurse naturale
produse de larg

Telecomunicaţii

farmaceutică
High –Tech,
amănuntul /
financiare

Industria
Industrie

Utilităţi
consum
Servicii

Comerţ

Chimie
Obiectivele analizei
şi gestiunii riscului
Identificarea factorilor de 67% 58% 71% 64% 70% 67%
risc la care poate fi
expusă firma
Dobândirea unui avantaj 73% 54% 67% 43% 75% 73%
competitiv printr-o bună
cunoaştere a factorilor de
risc
Protejare împotriva 67% 54% 46% 71% 65% 73%
pierderilor
Rezistenţa în faţa unor 56% 50% 38% 79% 45% 67%
riscuri extreme
Optimizarea alocării 58% 46% 63% 29% 35% 60%
resurselor interne
Alocarea eficientă a 65% 35% 54% 43% 65% 40%
capitalului
Evitarea unor riscuri 60% 39% 21% 71% 55% 47%
Identificarea riscurilor cu 46% 50% 38% 21% 40% 40%
efect de contagiune
Flexibilitate 44% 39% 29% 43% 40% 53%
organizaţională
Ameliorarea PER (price 44% 35% 42% 43% 25% 33%
earning ratio)
Reducerea costurilor cu 33% 42% 38% 57% 20% 53%
acoperirea riscului
(asigurare, hedging etc.)
Sursa: Business Finance Magazine, Aprilie 2002, p.12; studiu realizat de către The Economist Intelligence Unit
Ltd. Cifrele indică câţi respondenţi (procentual) consideră obiectivele enunţate ca fiind foarte importante.

Acest tabel redă obiectivele analizei riscului, din perspectiva unor domenii economice
diverse, care acoperă un spectru destul de larg de afaceri (comerciale), inclusiv comerţul cu
amănuntul. Din tabel se pot deduce diferenţele motivaţionale, de la un sector la altul, în ceea ce
priveşte analiza riscului. Dincolo de acestea, concluzia care se poate desprinde este că o analiză
sistematică a expunerii la risc conduce la o mai bună alocare a resurselor, chiar şi atunci când
nu generează neapărat rezultate cantitative impresionante, scopul analizei riscului fiind acela de
a sprijinii decidentul în orientarea acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, o structurare a riscurilor şi o
analiză sistematică a acestora asigură o dezvoltare mult mai realistă, rezultate mai bune şi
venituri mai mari.
Motivaţiile instituţionalizării analizei riscului rezidă în ritmul schimbărilor induse de
fenomenul globalizării, de reglementările din diferite domenii, de aşteptările, în continuă
creştere, ale acţionarilor, de noile tehnologii etc.; analiza riscului funcţionează ca un sistem
progresiv de garanţie şi control ce contribuie la succesul afacerii. Abordarea tradiţională a
riscului era de natură defensivă, prin excelenţă, pledând pentru evitarea riscului şi nu pentru
asumarea lui. Într-un mediu competitiv, această abordare este insuficientă, fiind necesară o
atitudine de asumare a riscului fundamentată însă pe o analiză detaliată şi structurată a
interacţiunii dintre factorii cheie ai creării de valoare: riscuri, dezvoltare şi rentabilitate.
Pentru organizaţiile cu scop lucrativ analiza riscului este sinonimă cu maximizarea
valorii firmei prin minimizarea pierderii induse de risc. Pentru organizaţiile nonprofit rolul
analizei riscului rezidă în maximizarea utilităţii bunurilor şi serviciilor oferite clienţilor sau
contribuabililor. O economie de piaţă funcţională, bazată pe proprietatea privată, pe libertatea
individuală, pe instituţii care să protejeze interesele actorilor sociali prin reguli şi norme care să
asigure un echilibru al raportului de putere în societate este un mediu propice (mai bun
deocamdată decât celelalte sisteme economice, realizării bunăstării economice) în plan
individual şi organizaţional. Realitatea demonstrează acest lucru. Din păcate însă nu trăim într-
o lume perfectă şi dorinţa de a oferi un randament sporit investitorilor poate conduce la decizii
care nu minimizează în mod necesar şi costul total al societăţii, costul celorlalţi actori de pe
piaţă – angajaţi, clienţi, furnizori, creditori etc.56

2.3 Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului

Lupta împotriva dezastrele provocate de diverse riscuri este individualizată în trei

momente fundamentale: previziune, prevenire şi diminuare, între care există strânse raporturi
de intercondiţionare57.
Previziunea reprezintă ansamblu de activităţi dedicate studiului şi determinării cauzelor
evenimentelor externe, identificării riscului şi individualizării porţiunilor de teritoriu expuse
riscului. Previziunea este aproape întotdeauna exprimată în termeni de probabilitate.
Previziunea este o acţiune de tip cognitiv interdisciplinar, care trebuie să furnizeze o descriere
precisă a regulilor vulnerabile şi a riscului la care sunt supuse persoanele şi bunurile. Prevederea
mai presupune conlucrarea în sens dinamic a scenariilor, care în cursul unui eveniment s-ar
putea determina în aşa fel încât să furnizeze date preţioase pentru gestiunea urgenţelor (în cazul
riscurilor naturale mai ales).
Programele de previziune naţională, regională şi provinciale constituie instrumente de
planificare teritorială şi au ca obiect principal clasificarea teritoriului pe baza nivelelor de risc.
Ele constau în culegerea sistematică a informaţiilor utile elaborării unor modele de prevedere,
proprii principalelor tipuri de risc dintr-un teritoriu.
Previziunea impune crearea unei reţele de monitorizare a evenimentelor de risc şi a unor
bănci de date. Individualizarea arealelor afectate cunoscute, localizarea evenimentelor
probabile şi predicţia temporală a lor permite elaborarea hărţilor cu pericol şi a celor de risc.
Prevenirea constă în activităţile menite să evite sau să reducă la minim consecinţele
evenimentelor extreme ca urmare a cunoştinţelor acumulate şi a activităţii de previziune
deoarece odată individualizat riscul, se trece la adoptarea intervenţiilor pentru atenuarea sa.
Mondializarea riscului şi catastrofelor se accelerează fapt ce a impus luarea unor măsuri
de prevenire la nivelul unor organisme internaţionale.

2.4 Estimarea şi percepţia riscurilor

Oamenii percep riscul în funcţie de natura acestora şi de experienţele lor individuale.

Unii oameni indică riscul ca un hazard cu o mare probabilitate de producere şi care are efecte
negative asupra lor, în timp ce alţii iau în considerare doar efectele riscului cum ar fi extinderea
acestora şi ce anume îi afectează.
Percepţia riscului este puternic influenţată de posibilitatea controlului uman asupra
fenomenelor de risc. În numeroase cazuri percepţia umană poate fi afectată de numeroşi factori
subiectivi sau obiectivi.

Psihologia riscului este importantă în contextul evaluării şi gestionării acestuia. Baza

psihologiei procesului de decizie subiectiva este aceea că, pentru a da sens celor ce-l înconjoară,
omul creează o imagine mintală a realităţii. În realitate, reacţia umană la risc sugerează o
frecventă schimbare a riscului perceput şi subiectiv chiar dacă nu există o modificare a
probabilităţii sau gravităţii acestuia.
Au fost delimitate cinci stadii ale ciclului problemă - atenţie 58: pre – problemă (pre –
risc); descoperirea alarmată şi entuziasmul euforic; realizarea costului progresiv semnificativ;
scăderea graduală a interesului intens al publicului; stadiul post – problemă.
În cazul în care probabilitatea de producere a riscului este cunoscută omul acţionează în
diferite moduri. Au fost descoperite patru tipuri de răspunsuri: lipsa acţiunilor, acţiuni
personale, sociale sau politice. Lipsa acţiunilor se poate materializa printr-o viziune fatalistă
asupra evenimentelor, prin speranţa că hazardul nu va avea loc sau că oficialităţile pot rezolva
probleme etc. acţiunile personale constau în protecţia structurală, îmbunătăţirea locuinţei,
părăsirea ariei supusă riscului, evacuarea temporară etc. Acţiunile sociale constau în
organizarea sistemului de avertizare asupra riscului, ajutorarea în caz de pericol sau de
calamităţi etc. Acţiunile politice constau în luarea unor măsuri de presiune pentru protejarea
împotriva riscurilor şi pentru implementarea unor măsuri de prevenire a lor, precum pentru
crearea unor sisteme de avertizare a producerii riscului sau hazardele.

2.5 Riscul în activitatea firmei

În afaceri este binecunoscută expresia "Cine nu riscă nu câştigă" sau o variantă a acesteia
" Cine nu riscă, rămâne cu ceea ce n-au ales alţii". Pornind de la aceste expresii, putem spune
că, în afaceri, riscul este dorit şi asumat în vederea obţinerii unui profit. Riscul este mult mai
prezent în pieţele financiare, unde, începând cu riscul de contrapartidă (credit), trecând prin
riscul de lichiditate şi ajungând la riscul de piaţa, putem chiar sa îl cuantificam.
Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei organizaţii presupune identificarea şi
asumarea unor riscuri multiple, cum ar fi: schimbările de mediu sau interne, conceperea unor
strategii nerealiste, erori şi omisiuni în proiectare şi execuţie, etc.
Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate referi la
probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la influenţa, la efectul unui eveniment în cazul
în care acesta se produce. Riscul apare atunci când: un eveniment se produce sigur, dar
rezultatul acestuia e nesigur; efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia evenimentului

este nesigură; atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte.

Riscul în activitatea unei firme se referă la probabilitatea de a nu se respecta obiectivele
stabilite în termeni de performanţă (nerealizarea standardelor de calitate), program
(nerespectarea termenului de execuţie) si cost (depăşirea bugetului).
Element de risc este orice element care are o probabilitate măsurabilă de a devia de la
plan. Aceasta presupune desigur existenţa unui plan. Strategiile, planurile şi programele firmei
constituie elemente care permit prefigurarea realităţii şi apoi confruntarea realizărilor efective
cu rezultatele aşteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară derularea unor seturi
de activităţi. O activitate, notată (a), poate fi considerată element de risc dacă sunt îndeplinite
simultan următoarele două condiţii:
0 < P(a) < 1 (Formula 3.1)
L(a) = 0 (Formula 3.2)
Unde: P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă

a.[Link] E(a) = efectul evenimentului (a) asupra obiectivelor

L(a) = evaluarea monetară a lui E(a)

Managementul riscului este un proces ciclic, cu mai multe faze distincte: identificarea
riscului, analiza riscului şi reacţia la risc.
În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potenţiale, efectele şi
probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie prevenite.
Practic, în această fază se identifică toate elementele care satisfac condiţiile (3.1) şi (3.2).
Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc cu
probabilităţi reduse de apariţie sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta înseamnă că pot fi
neglijate acele elemente pentru care P(a) sau L(a) tind către zero.
Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să ia în
considerare atât riscurile interne cât şi pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care
echipa managerială le poate controla sau influenţa, în timp ce riscurile externe nu se află sub
controlul acesteia.
Riscul poate fi identificat folosind diferite metode:
a) întocmirea unor liste de control care cuprind surse potenţiale de risc, cum ar fi:
condiţii de mediu, rezultatele aşteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile şi
omisiunile de proiectare şi execuţie, estimările costurilor şi a termenelor de execuţie etc.;

b) analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor

care au apărut în situaţii similare celor curente;

c) utilizarea experienţei personalului direct productiv (şefi de secţii şi de echipe) prin

invitarea acestora la o şedinţă formala de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe
teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O comunicare
eficientă teren - birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare şi diminuare a
riscurilor;
d) identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie, schimbări în economie,
tehnologie, relaţii cu sindicatele) prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile
asociaţiilor profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de specialitate.
Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază şi
realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se foloseşte un
instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistică la analiza Monte
Carlo. Alegerea instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităţilor analizei
şi să ţină seama de acurateţea datelor disponibile.
Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorii aşteptate (VA),
care se calculează ca produs între probabilităţile de apariţie ale anumitor evenimente şi efectele
acestora:
VA(a) = P(a) x E(a) (Formula 3.3)
Unde: VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a)
 P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a)
E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a)
De exemplu, în cazul unei firme de construcţii, determinarea riscului are un impact
major în calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de ofertare - licitare. Astfel, dacă în timpul
pregătirii documentaţiei pentru participarea la o licitaţie pentru adjudecarea unei lucrări s-a
identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul săpării fundaţiei, antreprenorul
se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea aşteptată a producerii acestui fenomen
şi o poate include în calculele pentru elaborarea devizului ofertă. Concret, dacă costul
suplimentar antrenat de efectuarea de săpături în rocă dură pentru o anumită lucrare este de
100.000 milioane lei, iar probabilitatea ca să se întâlnească rocă dură a fost estimată la 30%,
valoarea aşteptată a acestui risc va fi:
VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 milioane lei

Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea utilizează

un model al unui sistem pentru a analiza performanţele sau comportamentul sistemului. Pentru
proiectele de construcţii cel mai frecvent se foloseşte simularea Monte Carlo a programului de
execuţie şi a costurilor asociate activităţilor. Această tehnică simulează realizarea obiectivelor
de un număr mare de ori furnizând o distribuţie statistică a rezultatelor.
Managementul riscului cuprinde o gamă largă de activităţi, riguros definite şi
organizate, care, plecând de la condiţiile de existenţă şi obiectivele fundamentale ale instituţiei,
analizează factorii de risc într-o concepţie de securitate, în vederea minimizării riscului asumat
şi costurilor necesare. Literatura de specialitate menţionează câteva metode consacrate, dintre
care mai amintim: metoda interdependenţelor funcţionale şi metoda matricelor de risc.
În aplicarea metodei interdependenţelor funcţionale, se pleacă de la evidenţierea
factorilor controlabili (structura organizatorică şi de personal, strategia de securitate, sistemele
de securitate şi procedurile aplicate) şi a celor necontrolabili (erori de sistem, acţiuni teroriste,
greviste, catastrofe naturale). Metoda evidenţiază interdependenţa ierarhică de evenimente
pozitive aflate în relaţii de tip sau logic ori şi logic, permiţând clarificarea ameninţărilor, a
măsurilor şi contramăsurilor.
Componentele principale ale metodei matricelor de risc sunt: aria protejată, ameninţările
probabile şi nivelul de risc.

Aria protejată Ameninţările

Nivelul de risc
 Figura nr.6. Elementele matricei de risc

Sursă: D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscului în asigurări, Bucureşti 1999, Editura
Semne 1994 p.28.

Pentru construirea matricei de risc, se determină ariile protejate şi, în special, zonele
vitale; se cuantifică consecinţele în cazul atacurilor reuşite şi se calculează valoarea riscului
asumat prin însumare ponderată a valorilor cuantificate.
Aplicarea metodei matricei de risc la obiectivul propus duce la obţinerea unor valori
pentru riscul asumat care, comparate cu conceptul atitudinii de risc (acceptabil, atitudine
selectivă, inacceptabil), determină, fie toleranţa selectivă, cu masurile de prevenire şi atenuare
a efectelor, fie neacceptabilitatea, cu măsurile de asigurare pentru cazurile de materializare a
riscurilor maxime.
Reacţia la risc este faza de acţiune din cadrul ciclului managementului riscului, în care
se încearcă: să se elimine riscurile; să se reducă riscurile şi / sau să se repartizeze riscurile.
Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta riscurile. Echipa managerială sau
întreprinzătorul poate: să nu iniţieze o anumită tranzacţie sau afacere; să stabilească un preţ
foarte mare, care să acopere riscurile; să condiţioneze oferta, etc.
Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul tind să scoată organizaţia din afaceri.
O organizaţie cu aversiune prea mare faţă de risc nu va supravieţui mult timp şi ar trebui să-şi
investească capitalul în altă parte.
Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente cum sunt:
a) programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie programarea
ştiinţifică a activităţilor cu ajutorul graficelor reţea poate diminua riscurile în limite rezonabile.
b) instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează
productivitatea şi calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire şi conştientizare în domeniul
securităţii muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor şi efectul acestora.
c) reproiectarea. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare judicioasă
a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi a forţei de muncă.
Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de management al
riscului. Aceasta se referă la părţile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate pentru
consecinţele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă ţinându-se seama de
comportamentul faţă de risc al diferitelor organizaţii implicate. În acest sens regula generală de
alocare a riscului este să se aloce riscul părţii care poate să îl suporte şi să îl controleze cel mai
bine.
Strategia de contractare constituie un mecanism esenţial în repartizarea riscului.
Riscurile pe care şi le asumă firma sunt în mod obişnuit formalizate prin contracte cu
beneficiarii. Riscurile legate de resursele umane sunt acoperite, cel puţin parţial, prin încheierea
contractelor colective şi individuale de muncă. În majoritatea cazurilor, riscurile legate de
materiale şi echipamente pot fi transferate furnizorilor acestora, prin garanţiile pe care aceştia
le oferă. Unele riscuri pot fi îndepărtate prin încheierea unor contracte de asigurare. Compania
de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de asigurare). Dacă riscul
se produce în condiţiile specificate prin contractul de asigurare, asigurătorul va rambursa partea
asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare, asigurătorul
păstrează prima de asigurare.
Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dacă ia
în considerare toate aspectele acestuia. Performanţa în procesul de management al riscului este
dată de calitatea managerilor şi a personalului implicat, şi anume de cea mai slabă verigă din
cadrul său. Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care realizează managementul
riscului este competentă şi a găsit o cale de mijloc între tehnicizarea excesivă a procesului şi
acţiunea pe bază de intuiţie.
Din punct de vedere formal, riscul se referă la posibilitatea ca rezultatul deciziei să nu
coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai favorabil decât
valoarea anticipată defineşte potenţialul upside. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai
nefavorabil în raport cu valoarea anticipată defineşte riscul downside.
Din punct de vedere contabil tipologia riscurilor firmei sunt ilustrate de prevederile
Standardelor Internaţionale de Contabilitate. Unul din aceste standarde (IAS 32) intitulat
Instrumente financiare: prezentare şi descriere face referire la tranzacţiile cu instrumente
financiare ale firmei, respectiv la riscurile la care sunt supuse acestea, care se găsesc sau nu în
bilanţ. În cadrul acestui standard, sunt definite riscul de preţ, riscul de credit, riscul de lichiditate
şi riscul fluxului de numerar.
1. Riscul de preţ care cuprinde:
a) Riscul valutar este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită
schimbărilor nivelului de piaţă al cursului valutar.
b) Riscul ratei dobânzii este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită
schimbărilor nivelului de piaţă al ratei dobânzii.
c) Riscul de piaţă este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al
schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt cauzate de factori specifici
titlurilor de valoare individuală sau emitentului acestora, sau factorilor care afectează toate
titlurile de valoare tranzacţionate pe piaţă.
2. Riscul de credit este riscul ca una din părţile instrumentului financiar să nu
execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părţi o pierdere financiară.
3. Riscul de lichiditate, numit şi risc de finanţare, este riscul ca o
întreprindere să întâlnească dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea
angajamentelor aferente instrumentelor financiare. El poate apărea din imposibilitatea de a vinde
repede un activ financiar la o valoare apropiată de valoarea sa justă.
4. Riscul fluxului de numerar este riscul ca valoarea fluxurilor de numerar
viitoare asociate unui instrument financiar monetar să fluctueze.60

2.6 Particularităţi privind managementul riscului în asigurări

Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care le
comportă natura şi activitatea complexă pe care aceştia o dezvoltă. Ion Purcaru afirmă faptul că
riscuri diverse ameninţă toate bunurile şi toţi oamenii.61
Indiferent cât de multă grijă acordăm evitării problemelor sau protecţiei familiei şi a
bunurilor personale riscul există în viaţa noastră aducând pierderi materiale şi financiare.
Riscul, elementul de bază de la care porneşte o asigurare este utilizat în sensul negativ al
evenimentelor pe care nu le dorim.
Cu toate acestea de-a lungul vremii oamenii au găsit forţa necesară nu numai refacerii
bunurilor distruse dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în cazul pericolelor.
Asigurarea este conceptul de unire a unei comunităţi de risc prin care membrii
comunităţii consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare şi mai apoi la
suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunităţi.
Esenţa asigurării constă în dispersia asupra unei comunităţi special organizate în acest
scop. Procesul de identificare, cuantificare, cercetare a reacţiei la riscuri, reducerea
probabilităţii de a se produce un risc, implementarea unor masuri şi decizii de limitare a
producerii pagubelor este definit astăzi ca un transfer al riscului.
Managementul în asigurări este necesar să fie astfel conceput încât să creeze condiţii
optime pentru: constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de asigurare; acordarea
operativă a despăgubirilor şi, respectiv, a sumelor asigurate la care au dreptul asiguraţii, atunci
când se produc riscurile asigurate; adoptarea continuă a formelor de asigurări de bunuri,
persoane şi răspundere civilă la cerinţele care apar pe piaţa de asigurări şi reasigurări, internă şi
internaţională.
Managementul în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă este
necesar să fie proiectat ţinând cont atât de faptul ca se constituie fonduri ce se utilizează pentru
acoperirea unor daune produse de riscuri care au un pronunţat caracter aleatoriu, cât şi de
acţiunea altor factori, cum sunt: forma juridică de realizare a asigurării (asigurări obligatorii sau
facultativ); ramura de asigurare (asigurări de bunuri, persoane sau răspundere civilă); sfera de
cuprindere în profil teritorial a asigurării (asigurări interne, externe sau reasigurări);
dimensiunea fondurilor pe care şi le poate constitui o societate de asigurări.
Societăţile de asigurări îşi asumă răspunderi în legătură cu acoperirea unor daune care
se produc întâmplător şi ulterior şi al căror volum nu se cunoaşte, ci se poate doar aproxima,
prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Pentru ca aceste calcule să poată fi efectuate în
mod ştiinţific, este necesară existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să
cuprindă inclusiv date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai
îndelungate. Datorită acestor date, societatea de asigurări poate să stabilească nivelul primelor
de asigurare, apelând la metodele statistico - matematice.
Existenţa unui asemenea sistem informaţional permite efectuarea unor calcule privind
evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate.
Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi
lung a mărimii fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar al activităţii de
asigurare.
În cadrul sistemului informaţional, un loc important îl ocupă evidenţa statistică privind
daunele produse de diferite riscuri asigurate sau asigurabile fără de care, practic, nu poate fi
vorba de calcularea, pe baza unor criterii ştiinţifice, a primelor de asigurare.
Sistemului informaţional prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte fundamentarea
temeinică a deciziilor care se adoptă de consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări
în problemele de bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de asigurare.
Este vorba de adoptarea unor decizii, cum sunt cele privind introducerea de noi forme de
asigurare facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă ori de deciziile legate de normele
de funcţionare şi structura organizatorică a societăţii de asigurări şi a unităţilor teritoriale ale
acesteia.
În ceea ce priveşte forma juridică de realizare a asigurării, aceasta influenţează modul
de organizare şi conducere a activităţii, deoarece intr-un fel stau lucrurile când este vorba de
asigurarea obligatorie si altfel la asigurarea contractuală.
În cazul unei anumite asigurări obligatorii, dat fiind faptul ca ea cuprinde totalitatea
bunurilor de acelaşi fel sau toate persoanele prevăzute de lege, nu se mai pune problema luării
măsurilor necesare pentru dezvoltare. În acest caz se urmăreşte, în principal, ca prin măsuri
adecvate să se încaseze primele de asigurare la termenul prevăzut de lege şi crearea condiţiilor
necesare privind constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor de asigurare
sau a sumelor asigurate, astfel încât toate acestea să se efectueze pe baze reale şi într-un timp
cât mai scurt.
În unele cazuri, încasarea primelor de asigurare aferente asigurărilor obligatorii (de
exemplu: asigurarea auto, unde apar în calitate de asiguraţi şi un număr foarte mare de persoane
fizice), se poate realiza şi de către alte organe, cum ar fi unităţile C.E.C., care apoi le varsă în
contul asigurătorului. Această modalitate de încasare a primelor impune o conlucrare
permanentă între organele asigurătorului şi organele respective, pentru luarea din timp a
măsurilor ce se impun, astfel ca întreaga operaţiune să se poată desfăşura în cele mai bune
condiţii. În acest sens, este necesar ca identificarea persoanelor deţinătoare de autovehicule
cuprinse în asigurarea obligatorie să se efectueze în timp util, pentru ca apoi pe baza ei sa se
poată acţiona pentru încasarea conform prevederilor legale a primelor de asigurare pe care le
datorează fiecare asigurat în anul respectiv.
Managementul în cazul asigurărilor facultative este necesar să permită: realizarea unui
grad de cuprindere cât mai ridicat, respectiv cât mai apropiat de sută la sută, deoarece astfel nu
se poate realiza o dispersie optimă a riscurilor; efectuarea în condiţii calitative corespunzătoare
a operaţiilor de contractare a asigurării şi de încasare a primelor de asigurare; efectuare într-un
timp cât mai scurt şi în concordanţă cu realitatea a operaţiilor de constatare, evaluare a daunelor
şi de stabilire şi achitare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite asiguraţilor.
Referitor la influenţa ramurii de asigurare asupra managementului în acest domeniu,
apar diferenţe în funcţie dacă asigurările sunt de bunuri sau sunt de persoane. La asigurările
de bunuri, nu apare necesară existenţa unui compartiment care să se ocupe de problemele de
constatare şi evaluare a daunelor, pentru că aici nu poate fi vorba de evaluarea unei persoane
cu tot ce însemnă ea. Activitatea privind asigurările de persoane este necesar să fie astfel
organizată încât să permită ţinerea unei evidenţe clare şi la zi privind situaţia fiecărui asigurat.

Managementul în activitatea de asigurare diferă, din anumite puncte de vedere, şi în

funcţie de sfera de cuprindere în profil teritorial al asigurărilor. Astfel, în cazul asigurărilor
interne, la stabilirea cadrului organizatoric şi de conducere este necesar să se ia în considerare
specificul organizării administrativ-teritoriale a ţării şi cerinţele de ordin economic, financiar şi
social al diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice ce pot apărea în calitate de asiguraţi.
Asigurările externe au ca obiect bunurile sau persoanele care ies în afara graniţelor unei ţări,
precum şi bunuri aparţinând unui stat aflate pe teritoriul altei state. Ele sunt organizate cu luarea
în considerare atât a cerinţelor izvorâte din necesităţile de dezvoltare a comerţului exterior şi a
cooperării economice între state, cât şi a posibilităţii oferite pe piaţa internaţională de asigurări
şi reasigurări în ceea ce priveşte prestarea de servicii sub forma unor primiri şi cedări în
reasigurare.
2.7 Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigurări

Conform Autorităţii de Supraveghere a activităţii de asigurare din Uniunea Europeană

Riscurile globale se clasifică astfel 62:
1. Riscuri tehnice – sunt determinate de tipul de activitate de asigurare pe care o
desfăşoară un asigurător. Acestea pot fi întâlnite sub următoarea formă:
a) Riscul de eroare poate apărea ori de câte ori tarifele de prime se dovedesc a fi insuficiente,
datorită faptului că la fundamentarea acestora nu au existat suficiente date statistice care să
permită o exploatare privind dezvoltarea riscului asigurat.
b) Riscul de deviere se manifestă atunci când pe parcursul desfăşurării activităţii de asigurare
se înregistrează o evoluţie a daunelor şi a costurilor activităţii de asigurare mult diferite de
cele care au stat la baza calculării primelor.
c) Riscul de evaluare se referă la posibilitatea determinării insuficient de riguroase a rezervelor
tehnice de prime, astfel încât aceasta să nu permită asigurătorului să acopere integral
obligaţiile asumate prin contractele de asigurare încheiate.
d) Riscul cheltuielilor de exploatare poate fi întâlnit în cazul asigurărilor care se încheie pe
termen lung şi se referă că elementele incluse în prima de asigurare, în scopul acoperirii
cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigurări, să nu permită
realizarea acestui lucru în viitor, din cauza creşterii cheltuielilor curente de la un an la altul
e) Riscul daunelor majore este specific asigurărilor generale şi se manifestă în cazurile în care
producerea unui număr excesiv de daune îi expune pe asigurători la plăţi de despăgubiri de
un volum deosebit, care le poate perturba serios echilibrul financiar.
f) Riscul de cumul(riscul de catastrofă) poate apărea atunci când producerea unui singur
fenomen poate conduce la o acumulare a daunelor, într-o anumită zonă geografică, de
proporţii deosebite.
g) Riscul de creştere este posibil să se manifeste ca urmare a înregistrării unei dezvoltări
excesive şi insuficiente coordonate şi corelate a activităţii unui asigurător.
h) Riscuri de lichidare poate să se producă atunci când fondurile unui asigurător nu sunt la
nivelul obligaţiilor acestuia faţă de terţi în situaţia încetării activităţii de asigurare.

Tabelul nr.2. Principalii factori care pot provoca riscurile tehnice

 Denumirea factorilor Efectul propagat de aceşti factori Riscuri tehnice
Progresul ştiinţifico-tehnic Apariţia unor noi riscuri Riscul de eroare
Globalizarea economiei Apariţia unor noi pieţe Riscul de evaluare
mondiale Lipsa transparenţei în ceea ce
priveşte evoluţia şi frecvenţa
daunelor
Mutaţii privind obiceiurile şi Modificări privind dimensiunea Riscul de deviere
preferinţele cumpărătorului şi frecvenţa daunelor
Schimbări privind evoluţiile de Adaptarea la noile realităţi a
mediu sistemului informaţional
Schimbări demografice
Inflaţia Creşterea (nominală) a salariilor Riscul cheltuielilor
Sporirea costurilor materiale de exploatare
Sursa: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigurări,
uz intern, Bucureşti, 1997, p.6

2. Riscuri investiţionale – apar în cadrul preocupărilor şi acţiunilor ce se întreprind de

un asigurător pentru obţinerea performanţei, randamentului şi a unor venituri corespunzătoare
prin realizarea anumitor investiţii. Cele mai frecvent întâlnite riscuri investiţionale sunt:
a) Riscuri de devalorizare reprezintă riscul ca o anumită investiţie să înregistreze o pierdere
din valoare ca urmare a schimburilor intervenite între cerere şi ofertă pe piaţa de capital sau
pe piaţa bunurilor imobiliare, modificării ratei de schimb valutar sau creşterii volumului
sumelor de încasat de la diferiţi debitori.
b) Riscul de lichiditate apare atunci când anumite investiţii de un volum important nu pot fi
lichidate la momentul dorit sau conform unui program prestabilit, punându-l pe asigurător
în situaţia de a fi depăşit de obligaţiile financiare ajunse la scadenţă.
c) Riscul dobânzilor este determinat fie de deprecierea titlurilor de valoare cu dobândă fixă, în
situaţia în care se înregistrează o creştere a ratei dobânzii pe piaţa de capital, fie de pierderea
care se poate înregistra în cazul reinvestirii, dar are loc o scădere a ratei dobânzii.
d) Riscul de supraevaluare apare în cazul în care, prin subestimarea efectului unor factori, o
investiţie este supraevaluată din start, ceea ce poate crea probleme neplăcute ulterior.
Factorii care pot determina apariţia riscurilor investiţionale şi efectul propagat de aceştia
pot fi prezentaţi astfel:
 Tabelul nr. 3. Factorii care pot genera riscuri investiţionale
Denumirea factorilor Efectul propagat de aceşti factori Riscuri tehnice
Dezechilibre la nivel Scăderea producţiei şi a Riscul de
macroeconomic exportului devalorizare
Scăderea cursului acţiunilor şi a Riscul de
obligaţiunilor la bursă dobânzilor
Distorsiuni pe piaţa de capital
Instabilitate politică şi Transferuri limitate de capital Riscul de lichidare
economică Închiderea unor pieţe
Accentuarea investiţiei şi a
controlului guvernamental
Sursa: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigurări,
uz intern, Bucureşti, 1997, p.6

3. Alte riscuri – în această categorie întâlnim:

a) Riscul de participare este riscul care şi-l asumă un asigurător, atunci când participă ca
acţionar la alte societăţi comerciale.
b) Riscul privind garanţiile date în favoarea terţilor îşi face simţit efectul în cazul în care
asigurătorul garantat este pus în situaţia de a plăti o garanţie în îndeplinirea unei promisiuni
făcute unei terţe persoane.
c) Riscul în legătură cu înregistrarea unor pierderi datorită unor terţi poate apărea în cazul
în care terţe persoane nu-şi îndeplinesc anumite obligaţii asumate faţă de asigurător. Astfel
de obligaţii apar în contractele de reasigurare, coasigurare sau în cel de intermediere.
d) Riscul general al afacerilor. În condiţiile în care afacerile se realizează în conformitate cu
un anumit cadru legal, schimbările mai importante pe care acesta le cunoaşte (de exemplu,
cele referitoare la modul de impozitare) pot afecta gradul de probabilitate al afacerilor.
e) Riscul managerial se referă la riscul cu care se poate confrunta un asigurător, în condiţiile
în care activitatea de management nu este realizată de oameni competenţi sau când printre
aceştia apar unii dispuşi la acţiuni frauduloase.
Factori care determină apariţia “altor riscuri” şi efectul propagat de aceşti factori se
prezintă:
Tabelul nr.4. Factorii care generează alte riscuri

Denumirea factorilor Efectul propagat de Riscuri tehnice

aceşti factori
Economia de piaţă şi legile Adoptarea unor strategii Riscul de participare
specifice acesteia de grup
Apariţia unor dificultăţi
financiare la societăţile
la care a fost subscris
capitalul.
Economia de piaţă şi legile Apariţia stării de Riscul legat de garanţii
specifice acesteia insolvabilitate la unii acordate unor terţe persoane
 parteneri

Creanţe ale sistemului Reducerea calităţii Riscul legat de garanţii

educaţional pregătirii profesionale. acordate unor terţe persoane
Diminuarea atenţiei acordate Diminuarea spiritului de
valorilor etice responsabilitate şi
manifestarea lipsei de
încredere
Sursă: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind
supravegherea în asigurări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.6

2.8 Controlul riscului

Un accident este dificil de analizat, datorită faptului că se produce brusc şi este adesea
ori un eveniment violent, care provoacă pierderi grave.
Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă (sau decizie de a acţiona)
care reduce frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui
accident.63 Deşi această definiţie este relativ concisă, există trei aspecte importante ce reclamă
o atenţie deosebită.
În primul rând, controlul riscului se concentrează asupra daunelor şi nu asupra sumelor
de bani plătite pentru refacere. De exemplu, când o maşină este distrusă sau cineva decedează,
o organizaţie, o familie, sau societatea în ansamblul său, suferă o pierdere de resurse. Controlul
riscului urmăreşte să reducă frecvenţa sau mărimea acestei pierderi de resurse. Severitatea
pierderii nu este redusă dacă proprietarul maşinii sau familiei persoanei decedate primeşte o
compensaţie financiară pentru pierderea suferită.
În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al riscului poate fi măsurată
numai din perspectiva unei entităţi determinate. Spre exemplu, pietonii sunt expuşi accidentării
de către automobile, iar şoferii sunt expuşi răspunderii în cazul unor astfel de accidente.
Expunerea pietonilor la accidente şi expunerea şoferilor la răspundere în caz de accident sunt
diferite, dar pleacă de la aceleaşi circumstanţe.
Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este acela că o anumită
măsură de control realizează un control efectiv numai pentru un anumit tip de risc. De exemplu,
sistemele automate de stingere a incendiilor reprezintă un control al riscului de incendiu, dar nu
şi al riscului de delapidare, de exemplu. Un sistem de stingere a incendiilor poate exercita un
control efectiv al riscului pentru cele mai multe tipuri de incendii. Totuşi, dacă sistemul
foloseşte apa ca agent de stingere, acesta reprezintă mai degrabă un pericol, decât o măsură de
siguranţă, în cazul unor incendii a căror sursă de iniţiere o constituie grăsimile. Specificarea
unei măsuri de control al riscului necesită specificarea pericolului ce trebuie controlat. O măsură
de control al unui anumit tip de pierdere ar putea duce la o creştere a frecvenţei sau mărimii
altor categorii de pierderi.
Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organizaţii sau ale societăţii în
ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuează perioada lor
de refacere. Controlul riscului poate fi în unele cazuri supraapreciat, caz în care cheltuielile cu
aplicarea măsurilor de siguranţă, raportat la reducerea numărului de accidente sau a severităţii
acestora, se pot dovedi nejustificate.

Cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul prevenirii accidentelor

sunt:

1. Teoria dominoului – a fost elaborată în anul 1920 de către H.W. Heinrich, un

inginer specializat în siguranţa industrială. Această teorie susţine faptul că toate accidentele
sunt rezultatul unui lanţ de cinci factori:
- mediul social
- greşeala unei persoane
- un act periculos şi / sau un risc mecanica sau fizic
- accidentul în sine
- accidentul rezultat.

Heinrich explică fiecare dintre aceşti cinci factori, făcând comparaţie cu un joc de domino.
Autorul teoriei susţine faptul că :orice accident se produce într-un mediu social negativ pentru
o persoană şi are drept consecinţă rănirea acesteia; îndepărtarea oricăreia dintre cele patru piese
de domino care precede accidentul duc la prevenirea acestuia. Heinrich susţine că îndepărtarea
celei de-a treia piese – actul periculos, este, de obicei, cea mai bună cale de întrerupere a lanţului
şi de a preveni producerea accidentelor.
2. Metode generale de control – a fost dezvoltată după câteva decenii după teoria
dominoului de către câţiva specialişti în siguranţa industrială şi se concentrează asupra condiţiei
fizice de nesiguranţă, decât asupra comiterii unor erori de către angajaţi, care ar cauza
accidentări ale acestora. Aceşti specialişti au identificat 11 metode pentru controlul accidentelor
industriale şi bolilor profesionale:
Metode aplicabile procesului de producţie:

- Înlocuirea materialelor periculoase pentru sănătate cu altele mai puţin periculoase.

- Schimbarea sau modificarea procesului de producţie pentru a reduce contactul dintre
acesta şi muncitori.
 - Izolarea sau închiderea unui proces de producţie sau a unei operaţii de lucru, pentru a
reduce numărul persoanelor expuse.
- Folosirea umidităţii pentru a reduce praful în anumite activităţi de exemplu, mineritul.
- Folosirea ventilaţiei pentru dispersarea agenţilor de contaminare.
- Folosirea ventilaţiei cu aer curat pentru crearea unei atmosfere mai sănătoase.
- Întreţinerea corespunzătoare a locului de muncă şi a grupurilor sanitare, asigurarea
apei potabile.
- Folosirea unor metode speciale de control pentru pericole specifice, cum ar fi
reducerea timpului de expunere, sau monitorizarea continuă.
Metode aplicabile oamenilor:

- Utilizarea echipamentului de protecţie, cum ar fi costume speciale, ochelari de

protecţie.
- Implementarea programelor medicale pentru detectarea substanţelor toxice.
- Pregătire şi educarea angajaţilor.
Absenţa uneia sau mai multor metode de control poate provoca un accident industrial sau
boală profesională. Aceste metode pot fi aplicate sursei, pe traseul dintre sursă şi angajatul
expus, direct angajatului, sau unei combinaţii a acestora. Această metodă este adecvată acelor
situaţii în care cauza celor mai multe accidente o constituie mai degrabă condiţiile fizice decât
eroarea umană.
3. Teoria eliberării energiei – a fost elaborată de William Haddon Jr., în anul 1970,
consideră că accidentele pot fi privite ca o cantitate de energie care este eliberată şi care
afectează obiectele şi fiinţele la un nivel ce nu poate fi suportat de acestea. Conform acestei
teorii cauza principală a accidentelor o constituie scăparea energiei de sub control.
Cele zece strategii ale lui Haddon au fost simplificate de către Robert Mehr şi Bob
Hedges. Aceştia au identificat 5 puncte de control al accidentului:
- Controlul formării energiei.
- Controlul eliberării energiei.
- Separarea energiei eliberate de persoanele şi obiectele susceptibile a fi afectate.
- Crearea unui mediu care să reducă efectul nociv al energiei eliberate.
- Contracararea efectelor energiei eliberate.
4. Tehnica revederii operaţiilor (TOR) – deficienţele managementului pot reprezenta o
cauză a eşuării eforturilor unei organizaţii în atingerea obiectivelor sale. Accidentele prezintă o
astfel de eşuare. Există 5 principii de bază ale controlului riscului:
- Un act de nesiguranţă, o condiţie de nesiguranţă şi un accident constituie simptome ale
faptului că în actul managerial se comite o anumită eroare.
 - Anumite circumstanţe vor genera accidente grave; aceste circumstanţe pot fi
identificate şi controlate.
- Siguranţa poate fi controlată la fel ca orice altă funcţie a companiei. Managementul
ar trebui să direcţioneze eforturile pentru controlul siguranţei, prin stabilirea unor
obiective ce pot fi îndeplinite şi prin planificare, organizare, conducere şi controlul
pentru a îndeplini aceste obiective.
- Cheia performanţei o constituie elaborarea unor proceduri specifice de
management în vederea asumării responsabilităţii.
- Funcţia siguranţei este aceea de a localiza şi defini erorile operaţionale care permit
producerea accidentelor. Această funcţie se poate realiza pe două cai: întrebându-ne
de ce se întâmplă accidentele şi întrebându-ne cunoscute de control sunt utilizate.
Sistemul TOR poate să identifice cauza producerii accidentelor şi să sugereze
aplicarea de acţiuni corective
5. Siguranţa sistemului – se bazează pe conceptul de sistem unic al universului ce
conţine mai multe sisteme interconectate de dimensiuni mai reduse.
Un accident apare atunci când o componentă mecanică sau umană a unui sistem
funcţionează defectuos. Siguranţa sistemului previzionează modul în care pot apărea aceste
defecţiuni, astfel încât să poată fi luate măsurile necesare pentru a preveni accidentele sau
pentru a reduce consecinţele producerii acestora. Siguranţa sistemului analizează întregul
sistem, produs sau operaţie prin intermediul următoarelor etape:
- Identificarea proiectelor potenţiale.
- Respectarea specificaţiilor operaţionale.
- Evaluarea etapelor primare de proiectare şi a procedurilor de respectare a cerinţelor
de siguranţă.
- Monitorizarea tuturor aspectelor sistemului pe întreaga sa durată de viaţă.
Teoriile de cauzalitate şi control al producerii accidentelor generează o serie de măsuri
specifice de control al riscului. O asemenea măsură de control implică una sau mai multe
dintre următoarele posibilităţi65:
- Evitarea riscului.
- Prevenirea pierderii.
- Reducerea pierderii.
- Separarea unităţilor expuse la pierderi.
- Transfer contractual al controlului riscului.

28
 Concluzie
Riscul este un element de care în sectorul asigurărilor se ţine seama poate mai mult
decât în alte sectoare de activitate. Managementul riscului este un domeniu relativ recent; el
oferă soluţii în prevenirea şi minimizarea posibilităţii de producere a unor evenimente
cauzatoare de pierderi. Analiza riscului nu este încă un proces sistematic, ea având obiective
distincte în funcţie de domeniile în care se aplică. Asigurarea are la bază existenţa unei
comunităţi de risc ai cărei membri consimt să participe la crearea unui fond special din care
vor fi suportate pagubele. Managementul în asigurări este necesar să fie astfel conceput încât
să creeze condiţii optime pentru: constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de
asigurare; acordarea operativă a despăgubirilor şi, respectiv, a sumelor asigurate la care au
dreptul asiguraţii, atunci când se produc riscurile asigurate; adoptarea continuă a formelor
de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă la cerinţele care apar pe piaţa de
asigurări şi reasigurări, internă şi internaţională.
Managementul în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă este
necesar să fie proiectat ţinând cont atât de faptul ca se constituie fonduri ce se utilizează
pentru acoperirea unor daune produse de riscuri care au un pronunţat caracter aleatoriu, cât
şi de acţiunea altor factori, cum sunt: forma juridică de realizare a asigurării (asigurări
obligatorii sau facultativ); ramura de asigurare (asigurări de bunuri, persoane sau
răspundere civilă); sfera de cuprindere în profil teritorial a asigurării (asigurări interne,
externe sau reasigurări); dimensiunea fondurilor pe care şi le poate constitui o societate de
asigurări.

29
 BIBLIOGRAFIE:

1. Bistriceanu, Gh. D, Bercea Florian, Macovei E.I. – Dicţionar de asigurări, Editura

Ştiinţifică, 1991
2. Caraiani Ghe.; Tudor Mihaela – Asigurări maritime, Editura Lumina Lex, 1999

3. Constantinescu, D. A. ,. Dobrin, M., Niţă S. – Managementul riscului în asigurări,

Bucureşti 1999, Editura Semne, 94
4. Moldovan, Tudor M. – Introducere actuarială în asigurări generale, Editura
Finmedia, Bucureşti, 1995

5. Popescu, Dumitru; Macovei Ioan – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982
6. Popescu, Nela - Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat.

7. Purcaru, I. - Asigurări de persoane şi de bunuri, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

8. Văcărel, Iulian; Bercea, Florian – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a Bucureşti, 1998.
9. [Link]
10. [Link]
11. [Link]
12. [Link]
13. [Link]

30