1.

Noţiunea și caracteristica generală a contractului de vânzare – cumpărare internaţională

Vânzarea - cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi cumpărător, se obligă, reciproc,
să transmită proprietatea unui bun în schimbul unui preţ. Principala reglementare în materie o
formează Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980, care a intrat în vigoare la 1 ianuraie 1988. Caracterele juridice
comune ale contractului de vânzare – cumpărare sunt următoarele: bilateral sau sinalagmatic; cu titlu
oneros; comutativ; translativ de proprietate. Caracterele juridice specifice sunt: comercialitatea şi
internaţionalitatea. Pentru determinarea caracterului internaţional, Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980 prevede că dispoziţiile acesteia se aplică
contractelor de vânzare de mărfuri în care părțile contractante îşi au sediul în state diferite.
2. Obligaţiile vânzătorului
Art. 34 din Convenţia de la Viena enumeră obligaţiile vânzătorului: să predea mărfurile să transfere
proprietatea asupra mărfurilor să remită documentele referitoare la mărfuri obligaţia de conformitate
obligaţia de garanţie pentru evicţiune obligația de conservare a mărfurilor.
Obligaţia de predare a mărfurilor Locul predării mărfurilor Convenţia de la Viena reglementează locul
predării mărfii prin mai multe soluţii, aplicabile în scară: a) marfa se socoteşte predată în cazul în care
ea este pusă la dispoziţia cumpărătorului în locul prevăzut în contract (se respectă voinţa pătţilor); b)
în cazul în care contractul nu prevede nimic în ceea ce priveşte locul predării mărfii, marfa se socoteşte
predată în momentul în care ea este remisă primului transportator; c) în cazul în care este vorba de un
bun individual–determinat sau de un bun determinat prin caractere generice, dar care trebuie prelevat
dintr-o masă aflată într-un anumit loc special, marfa se socoteşte predată în momentul în care este
pusă la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special; d) dacă nu ne aflăm în niciuna din situaţiile
anterioare, marfa se socoteşte predată la sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului (ea
este pusă la dispoziţia cumpărătorului). Din punct de vedere al predării mărfurilor, Convenţia de la
Viena prevede principiul că marfa este cherabilă, iar nu portabilă (cumpărătorul trebuie să vină la
sediul vânzătorului).
Momentul predării mărfurilor. Există mai multe soluţii, aplicabile: a) în cazul în care o asemenea dată
este prevăzută în contract sau este determinabilă în funcţie de contract, momentul predării este la acea
dată; b) în cazul în care în contract este prevăzută ca dată a predării o perioadă de timp – de ex.: luna
decembrie 2006, trimestrul I din 2007 – prin contract trebuie să se prevadă căreia dintre părţi îi revine
dreptul de a alege ziua exactă pentru predare. Dacă prin contract nu se prevede acest lucru,
vânzătorului îi revine dreptul de a alege data exactă, cu obligaţia de a-l anunţa din timp pe cumpărător;
c) în cazul în care nu este prevăzută o dată și nici printr-o perioadă, conform Convenţiei de la Viena
predarea trebuie făcută într-un termen rezonabil din momentul încheierii contractului.
Obligaţia de transfer a proprietăţii Art. 34 menţionează explicit această obligaţie, dar ea nu este
reglementată în conţinutul Convenţiei de la Viena. Acest lucru se datorează faptului că statele care au
participat la elaborarea Convenţiei de la Viena nu s-au înţeles în ceea ce priveşte momentul şi modul
de transmitere a proprietăţii. Astfel, rezultă că se vor aplica normele de drept internaţional privat,
norme conflictuale, şi se va trimite la normele unui stat la care normele conflictuale trimit.
Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă Vânzătorul este obligat să remită
cumpărătorului documentele prevăzute în contract. Dacă nu există o prevedere în acest sens, el trebuie
să remită documentele care, în mod rezonabil şi potrivit uzanţelor, însoţesc mărfurile respective.
Obligaţia de conformitate Convenţia de la Viena adună în această noţiune toate elementele ce ţin de
marfă. Astfel, prin obligaţia de conformitate se înţeleg cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul şi
conformitatea mărfii. Conform acestei obligaţii, marfa trebuie să respecte anumite condiţii. Ea trebuie
să fie conformă prevederilor contractului. În lipsă de o prevedere privind aceste elemente, marfa se
socoteşte conformă dacă ea este adecvată întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de
acelaşi tip sau, în cazul în care vânzătorul a cunoscut că marfa urmează a avea o întrebuinţare specială,
dacă ea este adecvată acelei întrebuinţări.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune Conform Convenţiei de la Viena vânzătorul trebuie să predea
mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazurile în care cumpărătorul
acceptă să preia mărfurile chiar şi în aceste condiţii. Regula este deci că vânzătorul trebuie să predea
mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ. Excepţia permite cumpărătorului să cumpere
o marfă chiar dacă există o pretenţie din partea unui terţ şi, întrucât textul nu distinge, poate fi vorba
chiar de o acţiune în revendicare. Rezultă că, teoretic, se poate vinde şi bunul altuia, fără ca prin
aceasta contractul să aibă vreo problemă privind valabilitatea lui. Acest lucru se întâmplă pentru că în
comerţul internaţional majoritatea bunurilor sunt generice şi fungibile sau pentru că, teoretic,
vânzătorul poate cumpăra o marfă de pe piaţă şi o poate revinde.
Obligaţia de conservare a mărfurilor. Această obligaţie este comună ambelor părţi şi este reglementată
în Capitolul V, Secţiunea VI a Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980. Obligaţia de conservare a
mărfurilor constituie o aplicare a principiului colaborării care trebuie să existe între părţi. Conform
art. 85, când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plăteşte preţul, în cazul în care
plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul dacă are mărfurile în posesia sau sub
controlul său, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru ale asigura conservarea, ţinând seama de
împrejurări. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la cumpărător rambursarea cheltuielilor
sale rezonabile.
Obligația de trasnimoterea dreptului de proprietate și a ariscurilor. Regula generala presupune in cazul
marfurilor vindute in cursul trasporturilor riscurile sunt transferate cumparatorului din comentul
incheierii [Link]ția de la Viena prevede alte reguli – [Link] cazul cind cumpărătorul e oblig
să preia mprfurile intr-un alt loc decît sediul vinzatorului, riscurile sunt tranferate cind predarea este
facută, iar cumpărătorul stia ca marfurile sunt puse la dispozitia sa in acel loc. [Link] cazul in care
vanzarea se referă la marfurile neindivizualizate inca marfurile sunt considerate a fi puse la dispozitia
cumpaprtorului atunci cind sa facut identificarea lor in mod clar.

Obligaţiile cumpărătorului Art. 53 din Convenţia de la Viena prevede două obligaţii ale
cumpărătoruluii: obligaţia de plată a preţulu; obligaţia de preluare a mărfii. Mai există o obligaţie a
cumpărătorului, pe care art. 53 nu o prevede: cumpărătorul este obligat să precizeze caracteristicile
mărfii, în cazul în care marfa se produce după aceste caracteristici.
Obligaţia de plată a preţului În ceea ce priveşte întinderea acestei obligaţii, Convenţia de la Viena
defineşte plata preţului ca fiind îndeplinirea de către cumpărător a oricărui act care să permită
transferul preţului către vânzător. În legătură cu determinarea preţului, Convenţia de la Viena prevede
o regulă şi o situaţie specială. Regula, prevăzută în art. 14 al convenţiei, este că preţul trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil. Situaţia specială (sub influenţa dreptului anglo-saxon şi a
particularităţilor comerţului internaţional) este prevăzută de art. 55, care menţionează că vânzarea este
valabil încheiată chiar dacă preţul nu este determinat şi nici determinabil. În această ipoteză se
procedează la determinarea preţului de către un terţ, care este de regulă un expert, dar poate fi şi un
judecător sau un arbitru. Convenţia instituie o prezumţie legală relativă de determinare a preţului: dacă
preţul nu este determinat şi nici determinabil, se prezumă că părţile s-au referit în mod tacit la preţul
practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru
aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile. Ideea este in favori negotii, adică pentru salvarea
contractului.
Locul plăţii preţului: a) la locul stabilit în contract (prevalează voinţa părţilor); b) în cazul în care nu
este nimic prevăzut în contract, la sediul vânzătorului; c) în cazul în care în contract s-a prevăzut că
plata se face contra documentelor (payment against documents) plata trebuie făcută la locul remiterii
mărfurilor sau documentelor. De ex.: în cazul mărfurilor încărcate pe un vas documentul este
conosamentul.
Momentul plăţii preţului: a) preţul trebuie plătit la momentul prevăzut în contract. b) în lipsă de
prevedere, preţul trebuie plătit în momentul în care, conform contractului, vânzătorul pune la
dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora (ex.:
conosamentul) c) dacă nu ne aflăm în situaţiile anterioare, vânzătorul poate face din plată o condiţie
a remiterii mărfurilor sau documentelor şi în acest caz plata trebuie să fie anterioară remiterii
mărfurilor sau documentelor.
Obligaţia de preluare a mărfurilor Conform Convenţiei de la Viena cumpărătorul trebuie să
îndeplinească orice act, care în mod rezonabil permite vânzătorului să predea marfa.
Obligaţia de precizare a caracteristicilor mărfii În cazul în care marfa se produce pe baza specificaţiilor
precizate de cumpărător (ex.: model, mostră, comandă), cumpărătorul este obligat să transmită
specificaţiile respective pentru a permite vânzătorului să producă marfa.

Răspunderea părților în contractul de vânzare-cumpărare internațională

Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de neexecutare a obligațiilor de către vânzător
Convenţia de la Viena prevede în primul rând faptul că în cazul încălcării obligaţiilor de către
vânzător, cumpărătorul are două posibilităţi: să-şi exercite drepturile pe care Convenţia de la Viena le
prevede la art. 46 – 52; să ceară daune interese prevăzute la art. 74 -77. Drepturile prevăzute de art.
46 – 52: Există o prevedere prealabilă – Convenţia de la Viena interzice judecătorului sau arbitrului,
adică autorităţii însărcinate cu soluţionarea litigiului, să acorde vânzătorului un termen de graţie. În
schimb, Convenţia de la Viena reglementează posibilitatea şi chiar obligaţia în anumite cazuri a
cumpărătorului de a acorda vânzătorului un termen suplimentar pentru executare. Drepturile
cumpărătorului a) cumpărătorul poate să ceară executarea în natură a obligaţiilor de cătra vânzător; b)
cumpărătorul poate să ceară anumite drepturi speciale în cazul în care vânzătorul a încălcat obligaţia
de conformitate; c) cumpărătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului. În continuare vom analiza
pe rând aceste drepturi ale cumpărătorului. a) Convenţia prevede la art. 46: cumpărătorul poate cere
vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile sale, cu excepţia cazului în care cumpărătorul s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere (ex.: a cerut rezoluţiunea contractului). b) În
cazul în care vânzătorul nu şi-a respectat o obligaţie specifică – obligaţia de conformitate –
cumpărătorul are la dipoziţie anumite drepturi speciale: 1. cumpărătorul poate cere vânzătorului
predarea unor mărfuri de înlocuire în cazul în care lipsa de conformitate constituie o contravenţie
esenţială la contract şi dacă a fost cerută de cumpărător într-un termen rezonabil. În acest context,
constatăm introducerea unei noţiuni specifice noi în Convenţia de la Viena, ș i anumea, cea de
„contravenţie esenţială”. Convenţia foloseşte noţiunea de „contravenţie la contract”, care semnifică o
încălcare la contract. Art. 25 din Convenţia de la Viena oferă definiț ia „contravenţiei esenţiale”,
precizând că o contravenţie la contract săvârşită de una din părţi este esenţială atunci când cauzează
celeilalte părţi un prejudiciu prin care o privează în mod substanţial de ceea ce aceasta era în drept să
aştepte de la 63 contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat,
iar o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut nici ea53
. Elementele definiţiei: se consideră o încălcare esenţială la contract contravenţia săvârşită de una din
părţi atunci când cauzează un prejudiciu celeilalte părţi; prejudiciul constă în faptul că cealaltă parte
este lipsită în mod substanţial de ceea ce ea era în drept să se aştepte de la contract. Această idee este
asemănătoare cu ideea de cauză din dreptul nostru. Noţiunea acoperă atât noţiunea de cauză din
dreptul romanist, cât şi pe cea de consideration din dreptul anglo-saxon. Cele două noţiuni nu sunt
identice însă; excepţie: partea în culpă, deşi sunt îndeplinite primele două condiţii, nu va fi socotită în
contravenţie esenţială dacă ea nu a prevăzut rezultatul păgubitor pentru cealaltă parte şi o persoană
rezonabilă, cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut nici ea. Deci, partea care
nu l-a executat este considerată exonerată de răspundere dacă nu a prevăzut rezultatul, iar atitudinea
ei este analizată după un criteriu obiectiv, iar nu subiectiv, personal. 2. cumpărătorul poate cere
vânzătorului repararea lipsei de conformitate, în afară de cazul în care această soluţie ar fi nerezonabilă
în funcţie de împrejurări. 3. cumpărătorul poate cere o reducere de preţ, proporţională cu diferenţa
dintre valoarea mărfii care a fost predată şi valoarea pe care marfa ar fi trebuit să o aibă, dacă nu ar fi
existat lipsa de conformitate. 4. vânzătorul poate cere ca însuşi cumpărătorul să repare lipsa de
conformitate pe cheltuiala vânzătorului; cumpărătorul trebuie însă să accepte. c) rezoluţiunea
contractului este reglementată după sistemul anglo-saxon, printr-o distincţie între obligaţia de predare
a mărfii şi celelalte obligaţii. Există două ipoteze: dacă vânzătorul nu a executat oricare dintre
obligaţiile sale, cu excepţia obligaţiei de predare a mărfii, contractul va fi rezolvit dacă încălcarea este
esenţială. dacă vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfii, cumpărătorul este obligat să
acorde vânzătorului un termen suplimentar pentru executare. Dacă vânzătorul nu predă marfa nici în
termenul suplimentar acordat de cumpărător, contravenţia se socoteşte esenţială şi contractul va fi
rezolvit. Rezultă astfel că rezoluţiunea se leagă de contravenţia esenţială. Mijloacele de care dispune
vânzătorul în cazul neexecutării obligaţiilor de către cumpărător Vânzătorul are la dispoziţie 3
instrumente de angajare a răspunderii cumpărătorului: 1. vânzătorul poate cere plata preţului
(executarea în natură), cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu respectiva
cerere; 2. vânzătorul poate declara contractul rezolvit, în primul rând în caz de neexecutare de către
cumpărător a oricărei obligaţii contractuale constituind o contravenţie esenţială la contract, iar în al
doilea rând, dacă cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia marfa predată
în termenul suplimentar acordat de către vânzător (încălcarea acestui termen reprezintă o contravenţie
esenţială la contract); 3. vânzătorul dispune de anumite drepturi speciale dacă cumpărătorul nu-şi
execută obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale mărfii. În acest caz vânzătorul poate
efectua singur specificarea potrivit nevoilor cumpărătorului care îi sunt cunoscute. Amânarea
executării obligaț iilor contractuale 53 Dragoș -Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul Buglea, Ș erban-
Alexandru Stănescu, Dreptul comerț ului internaț ional, Tratat, partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureș ti, 2008, pag. 65-66. 64 Instituț ia amânării executării obligaț iilor, de sorginte anglo-saxonă,
este asemănătoare cu excepț ia de neexecutare a contractului (exceptio non adimplenti contractus) din
dreptul romanist (romano-germanic). Între cele două instituț ii există importante asemănări, dar ș i
deosebiri. Asemănările constau mai ales în faptul că ele se aplică în împrejurări similare ș i au efecte
similare, ș i anume amândouă permit părț ii care le invocă să obț ină, fără intervenț ia instanț ei de
judecată sau de arbitraj, o suspendare a executării obligaț iilor sale până în momentul în care cealaltă
parte îș i va îndeplini obligaț iile sale sau va acorda garanț ii suficiente de bună executare. Deosebirile
constau în faptul că în timp ce excepț ia de neexecutare este un mijloc de apărare aflat la dispoziț ia
părț ii căreia i se pretinde executarea obligaț iilor ce îi revin fără ca cealaltă parte să le fi executat pe
ale sale, amânarea executării obligaț iilor în reglementarea Convenț iei este o modalitate prin care o
parte ia iniț iativă suspendării executării obligaț iilor care îi incumbă atunci când există indicii serioase
că cealaltă parte nu va executa o măsură esenț ială a propriilor obligaț ii, iniț iativă care trebuie urmată
de o notificare adresată celeilalte părț i 54 . În conformitate cu art. 71, alin. 1, o parte poate să amâne
executarea obligaţiilor sale când, după încheierea contractului, rezultă că cealată parte nu va executa
o parte esenţială a obligaţiilor ce îi revin din cauza: a) unei grave insuficienț e a capacităț ii de
executare a acestei părț i sau a insolvabilităț ii sale; b) modului în care se pregăteș te să execute sau
execută contractul; Conform art. 71, alin. 2 vânzătorul care se află în situaț ia prevăzută la alin. 1 al
art. 71, are dreptul de a stopa mărfurile aflate în curs de transport către cumpărător. Conform art. 71
alin. 3, partea care amână executarea, înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze o
notificare în acest scop celeilalte părț i ș i trebuie să procedeze la executare dacă cealaltă parte dă
garanț ii suficiente de bună executare a obligaț iilor sale. Notificarea este supusă sistemului expediț
iei, potrivit art. 27 din Convenț ie. Neefectuarea notificării nu afectează dreptul părț ii de a amâna
executarea obligaț iilor sale dacă sunt întrunite condiț iile exercitării acestui drept, ci atrage numai
suportarea prejudiciului pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost notificată. Transferul
riscurilor de la vânzător la cumpărător În privinț a momentului transferului riscrurilor trebuie făcută
o distincţie după cum contractul implică sau nu transportul mărfurilor. Dacă contractul implică
transportul mărfurilor, avem următoarele două situaț ii: a) dacă vânzătorul trebuie să remită marfa
transportatorului într-un loc determinat, atunci riscurile se transferă de la vânzător la cumpărător în
momentul în care marfa este remisă în acel loc; b) dacă vânzătorul nu trebuie să remită marfa într-un
loc determinat, atunci transmiterea riscurilor are loc în momentul remiterii mărfii primului
transportator. Dacă contractul nu implică transportul mărfurilor, atunci sunt posibile următoarele două
ipoteze: a) dacă cumpărătorul este ţinut să preia marfa într-un alt loc decât la sediul vânzătorului,
riscurile se transmit în momentul în care predarea este făcută în acel loc; b) în toate celelalte cazuri
transferul riscurilor are loc în momentul în care marfa este pusă la dispoziţia cumpărătorului. În toate
cazurile, pentru a opera transferul riscurilor, este necesar ca marfa să fie individualizată ca fiind pentru
acel cumpărător. Daunele-interese 54 Dumitru Mazilu, Dreptul comerț ului internaț ional, partea
specială, Ed. Lumina Lex, Bucureș ti, 2000, pag. 170-171. 65 Daunele-interese pot fi acordate pentru
neexecutarea oricăror obligaţii contractuale. Daunele-interese pot fi cumulate cu celelalte mijloace de
care dispune după caz vânzătorul sau cumpărătorul55 . Potrivit art. 74 din Convenţia de la Viena,
daunele-interese acoperă atât pierderea suferită – damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat –
lucrum cessans. Potrivit art. 74 aceste daune-interese nu pot fi superioare pirderii suferite şi câştigului
nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă la momentul încheierii
contractului. Deci, potrivit Convenţiei de la Viena sunt reparabile doar daunele previzibile. Convenţia
de la Viena reglementează anumite modalităţi specifice da calcul a daunelorinterese. Astfel, art. 75
reglementează executarea coactivă: atunci când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul, într-o
manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire a procedat la o cumpărare de înlocuire
sau la o vânzare compensatorie, partea care cere daune poate obţine diferenţa dintre preţul contractual
şi preţul cumpărării de înlocuire sau a vânzării compensatorii. Dacă contractul este rezolvit, iar
mărfurile au un preţ curent pe piaţă, atunci se pot cere daune echivalente cu diferenţa dintre preţul
contractual şi preţul curent al respectivelor mărfuri. În ceia ce priveș te dobânzile, acestea sunt datorate
în cazul neexecutării unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 78, dacă o parte nu
plăteşte preţul sau oricare altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra sumei
respective. Exercitarea dreptului la dobânzi nu prejudiciază asupra daunelor – interese pe care partea
îndreptăţită are posibiltaatea să le ceară sub forma despăgubirilor, posibilitatea cumulării fiind admisă.
Exonerarea de răspundere. Forț a majoră. Forţa majoră este reglementată în art. 79 din Convenţia de
la Viena, text care nu utilizează însă sintagma de „forţă majoră”. Potrivit art. 79, o parte este exonerată
de răspundere pentru neexecutarea oricărei obligaţii contractuale, dacă dovedeşte că neexecutarea a
fost determinată de o piedică îndeplinind următoarele condiţii cumulative: a) să fie independentă de
voinţa părţii care o invocă; b) partea să nu se fi putut aştepta în mod rezonabil în momentul încheierii
contractului la apariţia unei asemenea piedici; c) să fie imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea
nu o poate preveni şi nici depăşi, nici nu poate să-i prevină sau să-i depăşească efectele. În ceia ce
priveș te invocarea forț ei majore, partea care a suferit împrejurarea de forţă majoră trebuie să-l
avertizeze pe cocontractant despre obstacolul apărut şi despre efectele pe care acesta le are asupra
capacităţii sale de executare a contractului. În lipsa notificării într-un termen rezonabil din momentul
în care partea care nu şi-a executat obligaţia cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască respectivul obstacol,
această parte va datora dauneinterese, dar care nu sunt datorate pentru neexecutarea obligaţiei
contractuale, ci pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării respectivului obstacol. Deci, lipsa
notificării nu implică decăderea din dreptul de a invoca forţa majoră, dar partea va suporta daune-
interese pentru prejudiciul pe care cocontractantul l-ar fi putut evita dacă ar fi fost notificat la timp. 5.
Prescripţia extinctivă în materie de vânzare internională
Prescripţia extinctivă în materie de vânzare internaț ională este reglementată de „Convenţia asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri”, adoptată la New York în 1974. Convenţia
a fost adoptată sub auspiciile ONU, ca şi Convenţia de la Viena. Întrucât Convenţia de la New York
este anterioară Convenţiei de la Viena, în 1980 ea a fost amendată cu un Protocol pentru armonizarea
prevederilor sale cu prevederile Convenţiei de la Viena. R. Moldova a aderat la Convenţia de la New
York şi la Protocolul de amendare a acestei Convenţii la 01.03.1998. Prevederile Convenţiei de la
New York, ca şi cele ale Convenţiei de la Viena, au un caracter supletiv. Deci părţile pot înlătura de
la aplicare total sau parţial prevederile Convenţiei de la New York. Domeniul de aplicare al Convenţiei
este corespunzător domeniului de aplicare al Convenţiei de la Viena, pentru că reglementează
prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri. Din punct de vedere personal, Convenţia
de la New York se aplică atunci când părţile îşi au sediul în state contractante diferite sau atunci când
regulile de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat parte la Convenţie. Din punct
de vedere material, potrivit art. 1 din Convenţia de la New York, „prin prezenta Convenţie sunt
determinate condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător,
născute dintr-un contract de vânzare internaţională de mărfuri, nu mai pot fi exercitate ca urmare a
expirării unui interval de timp, numit termen de prescripţie . Potrivit art. 8 din Convenţia de la New
York, termenul de prescripţie este de 4 ani. Potrivit art. 23 din Convenţie, se prevede o limitare
generală a termenului de prescripţie. Astfel, indiferent de cauzele de încetare a curgerii termenului de
prescripţie sau de prelungire a termenului de prescripţie, termenul general de prescripţie expiră cel
mai târziu la 10 ani de la momentul la care a început să curgă. Începutul prescripţiei Convenţia de la
New York reglementează o regulă generală şi o serie de reguli speciale. Regula generală este
consacrată în art. 9 din Convenţie, potrivit căruia, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
la care acţiunea poate fi exercitată. Convenţia de la New York instituie de asemenea o serie se reguli
speciale, care, ca şi în dreptul intern, nu constituie excepţii de la regula generală, ci aplicaţii ale regulii
generale în anumite cazuri particulare57 . În primul rând, în cazul acţiunii rezultate din încălcarea
contractului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data încălcării. În al doilea rând, în cazul
acţiunii întemeiate pe neconformitatea mărfii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la
care marfa a fost în mod efectiv remisă cumpărătorului sau de la data la care oferta de remitere a fost
refuzată de cumpărător. Acţiunea are în vedere acţiunile bazate pe vicii aparente ale mărfii. În al treilea
rând, în cazul acţiunii întemeiate pe dol, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care
dolul a fost descoperit sau în mod raţional trebuia să fie descoperit. Deci, Convenţia de la New York
fixează două momente de la care termenul de prescripţie poate să înceapă să curgă: un moment
subiectiv – data de la care dolul a fost descoperit; un moment obiectiv – data de la care dolul trebuia,
în mod raţional, să fie descoperit. Acest moment obiectiv se determină prin raportare la o persoană
rezonabilă, aflată în aceeaşi situaţie. 56 Pentru detalii, Dragoș -Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul
Buglea, Ș erban-Alexandru Sitaru, Dreptul comerț ului internaț ional, Tratat, partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureș ti, 2008, pag. 152-160. 57 Ibidem, pag. 162-166. 67 În al patrulea rând,
dacă există o garanţie expresă pe durata unui termen determinat, atunci termenul de prescripţie începe
să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul că motivează exercitarea acţiunii,
însă cel mai târziu de la data expirării garanţiei. Prin urmare avem 2 momente: primul moment este
cel la care se constată viciile; cel de-al doilea moment este cel al datei expirării garanţiei. În al cincilea
rând, în materia rezoluţiunii contractului (dacă o parte declară rezoluţiunea contractului). Putem
întâlni alte două ipoteze: a) dacă declararea rezoluţiunii intervine înaintea datei de executare a
contractului, data scadenţei, atunci termenul de prescripţie curge de la data la care declaraţia este
notificată celeilalte părţi; b) dacă rezoluţiunea este declarată după data fixată pentru executare, atunci
termenul de prescripţie curge de la data fixată pentru executare. Încetarea curgerii termenului de
prescripţie Această instituţie este cunoscută în dreptul naț ional ca „întreruperea cursului prescripţiei”.
Cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie58: a) Termenul încetează să curgă la
îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului. Poate
fi vorba de o procedură judiciară, arbitrală sau administrativă. Potrivit Convenţiei de la New York
este necesar ca procedura să se finalizeze printro hotărâre asupra fondului cauzei. Nu intervine un
asemenea caz de încetare a termenului de prescripţie dacă creditorul renunţă la proces, dacă procedura
se perimă, dacă procedura este anulabilă sau dacă instanţa dispune încetarea procesului. b) Termenul
încetează să curgă la îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act cu efect întreruptiv potrivit legii
statului unde debitorul îşi are sediul. Acest caz este prevăzut în completarea primului. c) Termenul
încetează să curgă în cazul recunoaşterii de către debitor a obligaţiei pe care acesta o are faţă de
creditor. Potrivit art. 20 din Convenţia de la New York termenul de prescripţie încetează atunci când,
înainte de expirarea acestuia, debitorul recunoaşte datoria pe care o are faţă de creditor. Potrivit acestui
articol, recunoaşterea trebuie făcută, ca regulă, în scris. Totuşi, acelaşi text acceptă valoarea unei
recunoaşteri tacite, dacă este vorba de plata dobânzilor sau de executarea parţială a unei obligaţii de
către debitor. Prelungirea termenului de prescripţie Este o situaţie similară cu cea din dreptul intern
numită „suspendarea cursului prescripţiei”. Convenţia de la New York reglementează o singură cauză
de prelungire a termenului prescripţiei, în art. 21. Această cauză vizează ipoteza forţei majore. Nici
Convenţia de la New York nu foloseşte noţiunea de „forţă majoră”, după cum nu o face nici Convenţia
de la Viena. Însă, din condiţiile prevăzute de art. 21 rezultă că este vorba de o cauză de forţă majoră
definită sintetic, adică prin elementele constitutive ale forţei majore. Termenul de prescripţie se
prelungeşte cu 1 an din momentul în care anumite împrejurări ce au intervenit au încetat să existe,
împrejurări ce trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiț ii: nu sunt imputabile
creditorului; creditorul nu le putea evita şi nici învinge; aceste împrejurări îl aduc pe creditor în
imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripţiei. 58 Idem, pag. 166-172. 68 Efectele expirării
termenului de perscripţie Potrivit art. 25 din Convenţia de la New York, niciun drept nu este
recunoscut şi nici nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului de
prescripţie. Potrivit art. 26, dacă debitorul execută obligaţia după expirarea termenului de prescripţie,
el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar dacă în momentul executării ignora faptul că termenul de
prescripţie era expirat. Deci, expirarea termenului de prescripţie nu stinge şi dreptul subiectiv, ci doar
dreptul la acţiune.
Obiectul contractului
Obiectul contractului este acela la care părțile sau numai una din ele se obligă, sau cu alte cuvinte sunt
prestațiile la care se obligă una sau ambele părți. Obiectul trebuie sa îndeplinească următoarele
condiţii:
a) Sa fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor pe baza unor elemente de
determinare prevăzute în contract;
b) Sa fie posibil atât din punct de vedere fizic, material cât şi din punct de vedere juridic, adică nimeni
nu se poate obliga la imposibil. Imposibilitatea se determină prin abstracto, adică să fie absolută şi de
neînvins pentru oricine.
c) Să fie licit. Caracterul licit al obiectului în cazul contractelor de comerț intonațional se raportează
atât la ordinea juridică națională cât şi la cea internațională.
d) Cauza. Este un element constitutiv în structura contractului, fiind totodată şi o condiție de
valabilitate trebuie să nu contravină legii, bunelor moravuri sau ordinii publice. Cu alte cuvinte trebuie
sa fie licită şi morală.
Forma
În materia contractelor comerciale internaţionale se aplică principiul consensualismului. Conform
acestuia, contractele se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, acestea fiind libere să aleagă
modalitatea de exteriorizare a consimţămîntului lor.
În acest sens, art. 11 al Convenţiei de la Viena din 1989 care se referă vînzarea internaţională de
mărfuri, prevede: „contractul de vînzare nu trebuie să fie încheiat nici constatat în scris, şi nu este
supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Instituirea formei scrise pentru anumite contracte, reprezintă condiția esentila pentru validitatea
contractului si constituie astfel o excepție de la principiul consensualismului consacrat pe larg
in practica judiciară a unor tari si in practica arbitrara internaționala. Exemplu: Actul constitutiv al
societăților comerciale trebuie încheiat in forma scrisa ad validitate , care este de esenta titlurilor de
valoare precum cambia, biletul la ordin, cecul.
Limba contractelor de comerț internațional
Părțile sunt libere să aleagă limba în care sa fie redactat contractul de comerț internațional care poate
fi a a uneia dintre părți sau a unei limbi de circulație internaționala. Deseori contractele de comerț
internațional se încheie în doua sau mai multe exemplare originale în conținut identic, dar fiind
redactate în diferite limbi. De asemenea în practica comerciala internațională sunt frecvente cazurile
cînd fiecare exemplar al contractului este redactat în două limbi diferite in care una de regula de
circulație internațională.
În cazul în care un exemplar din contract se redactează în una din limbile de circulație internațională,
acel exemplar constituie elementul de referința pentru ipoteza apariției ulterioare a unor probleme
legate de interpretarea sau executarea contractului. De obicei, preferință se acorda limbii ce conține
noțiuni, formule şi expresii tehnico-comerciale specifice contractului. Ex: limba engleza este frecvent
utilizată ca limba a contractelor din domeniul transportului maritim.
Legea aplicabilă
Părțile stabilesc legea care le cârmuiește contractul in temeiul principiului de drept internațional
privat lex voluntatiscare permite parților la contract să aleagă legea aplicabilă acestora. Prin electio
juris părțile evita incertitudinile care le provoacă un conflict de legi datorat caracterului internațional
al contractului. Părțile au posibilitatea de a schimba legea aplicabila contractului oricînd în toata durata
executării contractului, condiția de a nu aduce atingere validității formei contractului sau drepturilor
dobîndite de terț.
Părţile de asemenea pot desemna lex contractus, fie o lege națională, fie o lege străină. În mod
obișnuit, părțile își aleg legea aplicabila prin inserarea unei clauze în contract. Legea aplicabilă poate
fi aleasă şi printr-un contract separat de cel principal.