Dansul este un ansamblu de mișcări ritmate, variate ale corpului omenesc, executate în

ritmul unei melodii, de diferite tipuri. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon.
Dans modern. Dans clasic (sau academic) = formă de dans occidental care constituie baza tehnică a
coregrafiei, a spectacolelor de balet etc

Descrierea disciplinei

În cadrul cursului copii vor studia noţiune de dans popular, vor identifica măsura muzicală, stilul şi
caracterul dansurilor pentru începători.

Obiective

Obiectivele principale ale cursului sunt următoarele:

 Să definească noţiunea de dans popular.

 Să identifice măsura muzicală, stilul şi caracterul dansului
 . Să explice originea dansului popular.
 Să studieze poziţiile principale în dans
 Să studieze poziţia corpului, a minilor şi ale picioarelor
 Să studieze poziţia şi mişcările
 dezvoltarea plasticităţii şi puterii muşchilor prin diferite exerciţii
 studierea poziţiilor picioarelor şi minilor
 studierea exerciţiilor la bară
 studierea exerciţiilor la mijloc
 Sărituri
 Să studieze poziţia şi mişcările în perechi
 Să studieze mişcările partenerilor în timpul dansului

Finalităţi de studii

La finele cursului studenţii vor fi capabili: Să demonstreze plastica, ţinuta, poziţiile picioarelor
şi minilor. Să demonstreze exerciţii la bară, la mijloc şi sărituri.

Pre-recuzite (precondiţii)

Pentru realizarea obiectivelor propuse elevii trebuie să posede auz muzical, simţul ritmului şi
starea satisfăcătoare a sănătăţii fizice.
 Istoria Dansului

Dansul este o creaţie expresivă și profundă a poporului, o reflectare artistică emoţională

specifică vieţii sale multiseculare.

Izvoarele dansului moldovenesc îşi au începutul în trecutul îndepărtat, la traci şi geto-daci. Mai
multe obiceiuri rituale din antichitate sînt legate de intrarea într-o stare specifică prin intermediul
dansului. Clasificicînd dansurile, putem menţiona dansul mimetic utilitar, ce acompania munca
omului, apoi dansurile ritualice, care erau însoţite de cîntece, aveau mişcări ritmate şi de regulă se
dansau pe loc deschis în poiene, pe cîmpii. Astfel de dansuri erau interpretate de 7, 9, 11...
persoane, sau de un alt număr impar de dansatori, ceea ce avea un sens sacral pentru strămoşii
noştri. Mai tîrziu dansul ludic (animalier), care imita animalele sau diverse scene dintre îndrăgostiţi
etc. şi abia în neolitic putem vorbi de dansul arhaic − hora, care a însemnat în acea epocă şi
sociabilitatea colectivă şi constituirea acelei matrice arhetipale a formelor cinetice ale dansului de
mai tîrziu. Printre cele mai cunoscute dansuri ritualice moldoveneşti pot fi amintite „Căluşarii”,
„Drăgaica”, dansuri care au rădăcini adînci în istoria culturii poporului nostru.
Din cele mai vechi timpuri viaţa cotidiană a poporului a fost însoţită de dansurile de
colectivitate, în care s-a reflectat cu o putere deosebit de mare energia emoţională a moldovenilor
– „Hora”, „Sîrba”, „Bătuta”, „Brîul”, „Învîrtita”, „Trei lemne”, etc.
La timpul său dansurile ca „Ruseasca”, „Bulgăreasca”, „Armeneasca”, „Țîgăneasca” au
fost preluate de la bulgari, ruşi, armeni şi ţigani. Împrumînd elementele şi ritmurile separate din la
dansurile altor popoare, moldovenii le interpretau în felul lor – cu mult foc, vioiciune şi într-un
mod cu totul special. Nici unul dintre popoarele sus-numite nu mai are dansuri similare, iar dacă le
au, acestea se numesc dansuri moldoveneşti. Pentru diferite perioade istorice sînt caracteristice
anumite genuri ale dansului.

Evului Mediu îi sunt caracteristice dansurile colective, „de lanţ”, „de cerc”, pe cînd în epoca
Renaşterii devin populare dansurile solo bărbăteşti. La fel, este caracteristică răspîndirea dansurilor
libere în perechi.

În epoca feudală este răspîndit aşa-numitul „Joc rural” la moldoveni, care a fost apoi dansat
şi de nobilime, transformîndu-se în „Joc popular” – dans popular.

Cea mai largă răspîndire a primit-o dansul „hora” (în bulgară „хоро”), ce provine de la
grecescul „choros” şi care conform unor mărturii − este cel mai vechi dans din Moldova. Însă la
începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un simplu dans, cuvîntul capătă o nouă
conotaţie însemnînd şi un fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora nu
are un final bine determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea dansatorilor, există o mulţime de
variante ale acestui dans în diferite regiuni. Hora poate fi numită conform locului de unde provine
– „Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau a evenimentului, în cinstea cărora este
interpretată – „Hora miresei”, „Hora Ilenuței”, „Hora nunţii” ş.a.m.d. Cîteodată cuvîntul „hora” se
omite, iar dansul se numeşte pur şi simplu „Nuneasca”, „Floricica”, etc.

La mijlocul secolului al XIX–lea noţiunea „hora” cu sensul ei general este înlocuită cu

noţiunea „Joc”. Jocul era organizat de un grup de flăcăi. Ei strîngeau bani şi angajau muzicanţi. În
zilele de sărbătoare jocul dura de obicei de dimineaţă pînă seara tîrziu.

În secolele al XIX–lea – XX–lea dansurile libere sînt înlocuite cu dansurile de pereche şi

cele de grup. În baza dansului folcloric sînt create variante scenice ale dansurilor populare,
interpretate de către ansambluri de profesionişti. Cele mai bune dintre ele intră în fondul de aur al
coregrafiei naţionale.

Pe parcursul istoriei sale îndelungate dansul în Moldova a suferit mereu transformări,

reflectînd dezvoltarea culturală a Moldovei, însă, şi-a păstrat elementele sale tradiţionale, care stau
astăzi la baza dansului contemporan moldovenesc.

Revistă Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2013, nr.5(65) 154

VARIETATEA ŞI STRUCTURA LECŢIEI DE DANS POPULAR SCENIC: ABORDARE METODOLOGICĂ

Zoia GUŢU

Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

În articol este abordată problema varietăţii şi structurii lecţiei de dans popular scenic prin aplicarea
diferitelor forme şi metode educative, în scopul optimizării procesului de instruire. Accentul se pune pe
două dimensiuni: cea pedagogică şi cea analitică.

Cuvinte-cheie: lecţie de dans, dans scenic popular, metode educative, exerciţiu la bară, compoziţii
la mijloc de sală.

Formarea abilităţilor coregrafice la studenţi este un proces îndelungat de asimilare şi consolidare a

materiei de studiu. În acest proces o importanţă deosebită are formarea deprinderilor motrice
specifice dansului popular şi dezvoltarea interesului faţă de el.

Lecţia de dans scenic popular este un mijloc eficient de educaţie estetică a tinerilor coregrafi, o
lecţie de artă, un proces de cunoaştere şi realizare, lăsându-şi amprenta pe toate activităţile şi
fenomenele coregrafice, care trebuie să producă în primul rând emoţii [1]
 Lecţia de dans scenic este o activitate pedagogică şi artistică, având ca elemente principale
mişcările de dans şi muzica, studenţii şi profesorul. Însuşirea artei coregrafice, a legilor specifice ale
acesteia necesită o muncă asiduă, putere a cugetului, stare înaltă a sufletului şi spirit de sacrificiu.
Coregrafia produce bucurii, plăceri sufleteşti deosebite numai dacă se depun eforturi pentru a o însuşi.
Totodată, lecţia de dans scenic este o activitate de cunoaştere. În cadrul ei profesorul trebuie să se
conducă de principiile ştiinţifice, conform cărora cunoaşterea se realizează în trei etape: senzorială,
practică şi raţională.

Etapa senzorială este prima treaptă a cunoaşterii, primul contact cu lumea dansului. De la aspectul
senzorial urmează demonstrarea elementelor prin interpretarea acestora, apoi acestea se analizează şi
se explică, studenţii reproducându-le sub îndrumarea profesorului. Se stabilesc noţiunile, definiţiile,
metodele de predare a dansului scenic. După aceasta studentul efectuează analiza, explicarea
metodică şi creativă a mişcărilor coregrafice

Demonstrarea, explicarea şi interpretarea se îmbină în mod variat la fiecare lecţie. Dat fiind
caracterul practic al dansului scenic, este necesar a i se acorda atenţie interpretării metodice.

Lecţia de dans include multiple şi variate activităţi muzicale în baza cărora se alcătuiesc diverse
mişcări şi compoziţii la bară şi la mijloc de sală.

Lecţia de dans scenic este o creaţie originală a profesorului şi a studentului, de fiecare dată
concepută şi planificată din nou. Conceptul, structura, dinamica, dramaturgia, materialul muzical se
află în vizorul profesorului şi al concertmaistrului şi sunt determinate de competenţa, experienţa şi
fantezia acestora [8, p.80].

Lecţiile de dans scenic popular se clasifică în următoarele tipuri: lecţia de introducere, lecţia de
aprofundare sau lecţia combinată (mixtă), lecţia de creare, lecţia de evaluare (lecţia deschisă, colocviu,
examen, concert).

Lecţia de introducere se organizează la început de an, de semestru. Pot fi proiectate 1-2 lecţii
teoretice la o temă din curriculumul respectiv.

Lecţia de aprofundare sau lecţia combinată (mixtă) realizează obiectivele didactice proiectate într-
o succesiune logică. Atingerea consecutivă a obiectivelor este necesară pentru realizarea obiectivelor
operaţionale Seria “Ştiinţe ale educaţiei” Pedagogie ISSN 1857-2103 155 şi cuprinde, de regulă,
următoarele etape: reactualizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor anterioare; prezentarea materialului
– stimul; dirijarea învăţării practice; obţinerea şi evaluarea performanţelor; stabilirea temei pentru
lucrul individual.
 Lecţia de creare include: prezentarea materialului–stimul, dirijarea activităţii de consolidare a
cunoştinţelor, obţinerea şi evaluarea performantelor, crearea noilor exerciţii (studii) în baza
materialului studiat. Lecţia de evaluare se organizează la sfârşitul unui semestru (an de studii) pentru a
verifica gradul de asimilare a cunoştinţelor şi a abilităţilor prevăzute de curricula la disciplinele
respective. Structura acestei lecţii poate fi următoarea: prezentarea materialului studiat la bară şi la
mijloc de sală; prezentarea creaţiilor proprii (exerciţii la bară sau combinaţii la mijloc de sală, studii);
explicaţii metodice [7]. Lecţia este cea mai importantă formă de activitate didactică, realizarea ei
presupunând forme şi mijloace de aplicare a materialului didactic, strategii didactice, conţinuturi etc.
Ea reflectă viziunea pedagogică a personalităţii profesorului: pregătirea pedagogică, metodică şi
coregrafică a acestuia, cunoaşterea particularităţilor de dezvoltare a studentului şi respectarea lor în
activităţile practice. În cadrul lecţiei respective se realizează următoarele activităţi dominante: a)
informativ-formative; b) cumulative; c) evoluative. Activităţile informativ-formative se aplică în cadrul
următoarelor tipuri de lecţii: – introductivă; – combinată; – de dobândire a cunoştinţelor şi de formare
a capacităţilor. Activităţile cumulative se aplică în cazul lecţiilor de recapitulare şi de sistematizare.
Activităţile evaluative se aplică la: – lecţii de evaluare (verificare, apreciere, notare); – creare proprie
(combinaţie, studiu, montare, desfăşurare). Lecţia practică de dans scenic popular are o structură
tradiţională, constituită pe parcursul anilor, şi include următoarele etape: 1. Exerciţiul la bară 2.
Compoziţii la mijloc de sală 3. Studierea elementelor dansurilor populare. Fiecare etapă are obiectivele
sale: exerciţiul la bară are drept scop plasarea corectă şi încalzirea treptată a corpului; compoziţiile la
mijloc de sală dezvoltă muzicalitatea ritmicii corporale, insistându-se asupra execuţiei corecte şi
expresive a mişcărilor, asupra înţelegerii stilului de interpretare; studierea elementelor la mijloc de sală
are ca scop însuşirea tehnicii specifice a diferitelor stiluri regionale, cunoaşterea paşilor de bază, a
muzicii, care apoi se înlănţuiesc în activităţi coregrafice la mijloc de sală. Fiecare parte componentă a
lecţiei poartă un caracter tradiţional, dar de fiecare dată are un conţinut nou în funcţie de sarcinile
înaintate în faţa studentului de către profesor. Aceste sarcini sunt în corelaţie cu nivelul de pregătire a
studentului, deprinderile obţinute, care necesită a fi perfecţionate. Prin predarea sistematică a lecţiilor
practice, prin exerciţii la bară la mijlocul sălii se asigură executarea acestora cu amândouă picioare,
pentru ca ambele parţi ale corpului să se dezvolte egal şi armonios. Lecţia practică de dans scenic
popular are o structură clară şi fixă şi începe cu însuşirea mişcărilor la bară, trecându-se treptat la
însuşirea poziţiilor de picioare şi de braţe, de corp şi de cap, la învăţarea paşilor de bază, care apoi se
îmbină în studii coregrafice la mijlocul sălii. Cunoaşterea elementelor de bază ale dansului scenic
popular contribuie la dezvoltarea gândirii creative a studentului, ceea ce îi permite sa creeze şi sa
monteze diferite scene coregrafice. Competenţele coregrafice se formează şi se dezvoltă în procesul
activităţii practice în cadrul diferitelor tipuri de lecţii de dans scenic popular.
Bibliografie

1. ANGEL, S. Rolul dansului în istoria teatrului. Universitatea de artă teatrală şi

cinematografică „I.L. Caragiale”, 1998.

2. CRISTEA, S. Dicţionar de pedagogie. Chişinău – Bucureşti: Litera, 2000.

3. CUCOŞ, C. Pedagogie. Iaşi: Polirom,

4. GAGIM, I. Ştiinţa şi arta educaţiei muzicale. Chişinău: ARC, 1996.

5. БЕРНШТЕЙН, Н.А. Физиология движений и активность. Москва: Наука, 1990.

6. БОРЗОВ, A. Танцы народов мира. Москва: Университет Натальи Нестеровой, 2006.

7. ЗАЦЕПИНА, К., КЛИМОВ, А., РИХТЕР, К., ТОЛСТАЯ, Н., ФАРМАНЯНЦ, Е.

Народно-сценический танец. Москва: Искусство, 1976.

8. КОНДРАТЕНКО, Ю.А. Язык сценического танца: видовая специфика и

морфология. Саранск: Изд-во Мордовского ун-та, 2009.

9.Агриппина Ваганова «Школа классического танца»