Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

I. Încadrare: în epocă, operă, program estetic, gen, specie

Despre Creangă totul s-a spus, credea N. Manolescu, urmărind spectacolul receptărilor
operei lui Creangă, considerat atât un scriitor de factură populară, cât şi un erudit, Homer al
nostru.
Aparţinând epocii Junimii, Creangă este povestitorul unic prin geniul lui oral, prin
neasemănata lui putere de a evoca viaţa, un scriitor din linia realismului (T. Vianu ), căci atât
Amintirile din copilărie, cât şi poveştile sale conturează o lume omogenă a satului românesc, în
care strălucesc răsfrângerile unei străvechi civilizaţii. Creangă umple schema universală cu
imagini concrete ale vieţii ţărăneşti de odinioară, cu o realitate social-istorică determinată,
localizând astfel fabulosul, poveştile sale fiind caracterizate prin originala alăturare a
miraculosului cu cea mai specifică realitate (G. Călinescu).
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, specie epică relativ amplă, care dezvoltă
categoria estetică a fabulosului şi conflictul dintre bine şi rău, încheiat cu victoria binelui, având
o acţiune convenţională la care participă personaje sau forţe supranaturale. Fiind un basm cult,
opera reorganizează structurile stereotipe ale basmului popular, prezentând mărcile
originalităţii autorului:
-acţiune mai complexă, dramatizată prin dialog, un ritm rapid al povestirii ;
-oralitatea şi limbajul afectiv;
-erudiţia paremiologică;
-nota comică;
-umanizarea fabulosului. Odată cu particularizarea acţiunii şi a personajelor prin amănunte
realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă ce este similar cronotopului din
Amintiri din copilărie.

II. Teme, motive, viziunea asupra lumii

Tema generală a basmului, biruinţa binelui asupra forţelor malfice, este dublată de tema
iniţierii, opera lui Creangă devenind astfel un basm al fiinţei, un bildungsroman în regimul
fabulosului. Motivele ordonatoare, cu rol de structuranţi textuali, sunt călătoria iniţiatică şi
cele trei probe depăşite, la acestea adăugându-se motive specifice basmului: cifre magice,
superioritatea mezinului, împăratul fără urmaş la tron, interdicţia încălcată, obiecte magice,
nunta împărătească etc.
Oglindire a vieţii în moduri fabuloase (G. Călinescu), Povestea lui Harap-Alb propune o
viziune carnavalescă a lumii, în care sub măştile convenţionale din basm sunt camuflate
sensuri, norme, adevăruri ale omenirii, eroul luptând pentru apărarea unor valori morale. Într-o
atmosfera ludică, se prezintă cu umor spectacolul lumii: Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu
capu-n jos, în întreaga operă existând o jovialitate nestăpânită ce transgresează graniţele dintre
realitate şi fabulos.
III. Elemente de compoziție și de structură
Titlul, instanţă semiotică superioară şi ordonatoare, element de paratextualitate, ce
realizează legătura dintre universul ficţional şi lumea reală, are valoare anticipativă, întrucât
lexemul povestea avertizează cititorul asupra universului fabulos înfăţişat. Numele
protagonistului, Harap-Alb, evidenţiază statutul neobişnuit, de antierou şi de erou canonic al
basmelor. Construcţia oximoronică (harap însemnând rob şi inducând ideea de negru, alb fiind
atributul stăpânului, asociat cu nobleţea, inocenţa, curăţenia sufletească) ilustrează condiţia
aparentă de sclav, statut necesar pentru a cunoaşte viaţa supuşilor, şi cea reală, de tânăr prinţ
(personajul poartă mască). Numele format din două nonculori armonizează binele şi răul,
slăbiciunea şi puterea, adevărul şi minciuna. Antroponimul folosit de Creangă reprezintă o
modalitate de a individualiza un tip uman, subliniind caracterul realist al operei.

Discursul epic este marcat de formule tipice iniţiale, mediane şi finale.

Incipitul este supramarcat de o dublă intrare în universul ficţional, fiecare prag fiind
textualizat prin sintagma recurentă Amu cică... În prima secvenţă textuală, este personalizată
formula consacrată a basmului prin folosirea regionalismului fonetic amu şi a lexemului cică,
validându-se un narator care nu crede propria poveste. Imperfectul vebului era sugerează
continuitatea, durata, acţiunea începând odată, într-un illo tempore. Înainte de repetarea
formulei, se instituie un pact ficţional între narator şi naratar (ia să nu ne depărtăm cu vorba),
apoi naratorul îşi asumă funcţia de narare: să încep a depăna firul poveştii.
Finalul canonic, al nunţii împărăteşti, particularizat printr-o notă de umor autoadresată
(Un păcat de povestariu/ fără bani în buzunariu) a naratorului ludic, este însoţit de formula de
încheiere, ce determină aducerea bruscă a lectorului în realitate prin delimitarea clară a celor
două lumi: cea fabuloasă, numită prin lexemul acolo şi cea reală, pe la noi (Cine se duce acolo
bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iară cine nu, se uită şi rabdă).
Tiparul narativ (V. Propp), concretizat într-o serie de situaţii-tip, cu grad mare de
stabilitate, devenite funcţii este alcătuit din patru părţi.
- Situaţia iniţială de echilibru
- Factorul perturbator
- Acţiunea de recuperare a echilibrului
- Restabilirea echilibrului

Semnificația probelor și trăsăturile reliefate de acestea

Mezinul este neiniţiat şi are de trecut probe cu caracter iniţiatic, fiecare probă dezvăluindu-i un
adevăr, o normă sau un rost al lumii şi învăţându-l o experienţă de viaţă, pregătindu-l pentru a fi
un conducător luminat, căci ”basmele dau glas utopiei populare despre societatea ideală”(C.
Eretescu).
- Din prima probă, a milosteniei, la care îl supune Sf. Duminică, învaţă că nu trebuie să
dispreţuiască pe cei umili, că sacrul se poate manifesta sub diferite forme.
-Proba hărniciei va duce la înzestrarea cu armele, hainele şi calul craiului, sugerându-se ideea
repetării istoriei, a reluării unui ciclu. Din transformarea miraculoasă a calului răpciugos în
bidiviu înaripat, feciorul craiului învaţă că trebuie să depăşească aparenţele spre a afla esenţa.
-Proba curajului, pe care o trece înfruntând pe craiul deghizat în urs, îl desemnează ca pe un
ales pregătit să pornească în călătoria iniţiatică. Drept recunoaştere, primeşte în dar pielea de
urs, simbol şi totem al războinicilor.
În plan simbolic, podul reprezintă trecerea către un alt orizont existenţial, pădurea
are semnificaţia unui labirint, în care tânărul se rătăceşte, tocmai pentru că e lipsit de
experienţă şi, încălcând interdicţia tatălui său, îl ia pe Spân drept călăuză. Fântâna are
semnificaţia unei continue regenerări, locul unde au loc o moarte şi o naştere ritualice: moare
identitatea de fiu de crai şi renaşte ca Harap-Alb, slugă a Spânului.
Cele trei probe la care îl supune Spânul:
- Aducerea sălăţilor din grădina ursului semnifică iniţierea în taina valorilor materiale. Astfel,
eroul va şti să asigure supuşilor un trai îmbelşugat, cea mai importantă obligaţie pentru un
conducător, învăţând răbdarea, curajul.
- Aducerea pietrelor preţioase îl iniţiază în taina valorilor moral –estetice: va şti să domnească
în numele dreptăţii, bunătăţii, adevărului, învăţând să fie puternic, să reziste ispitelor.
-Călătoria către Împăratul Roş şi probele la care e supus au două motive anticipative: nunta
furnicilor (simbol al teluricului, al hărniciei) care sugerează destinul omului de a întemeia o
familie şi întâlnirea cu albinele lipsite de adăpost, sugestie a aspiraţiei de a avea un cămin. Cei
cinci tovarăşi au trăsături hiperbolizate, îngroşate în mod caricatural (beţivul, indiscretul etc) şi
sunt reprezentări antropomorfizate ale unor impulsuri fiziologice (foame, frig, sete) sau
cognitive (dorinţa de cunoaştere, de a stăpâni spaţiul şi timpul), impulsuri lăuntrice pe care
eroul învaţă să le domine. Gerilă reprezintă capacitatea adaptării la mediu şi altruismul, Setilă şi
Flămânzilă sunt expresia unor instincte fiziologice fundamentale, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă
întruchipează pătrunderea, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Calităţile de
conducător, abilitatea de a comunica, toleranţa, firea veselă, sociabilitatea sunt evidenţiate de
întâlnirea cu aceştia şi încercările pe care le vor trece împreună: proba focului, prin care se
transformă un mediu ostil într-unul prielnic, ospăţul pantagruelic (probă a ascezei inverse,
întrucât în faţa belşugului de alimente şi băutură, protagonistul trebuie să-şi dovedească
superioritatea spiritului asupra trupului, nelăsându-se dominat de instincte fiziologice
fundamentale), proba alegerii macului de nisip, păzirea şi ghicirea fetei, întrecerea cal-turturică
(reprezentând dublul magic).
Pe drumul de întoarcere, Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş,
împlinindu-se şi în plan erotic. Dovedeşte onoare şi o duce Spânului, dar fata spune adevărul şi
Harap-Alb este ucis de Spân şi readus la viaţă de fată, trecând din nou printr-o moarte şi o
naştere ritualice. Traseul iniţiatic este complet, iar protagonistul este iniţiat.
IV. Personajele: personajul principal/ relația dintre două personaje
În basm, există şapte mari tipuri de personaje(după V. Propp): eroul, falsul erou,
răufăcătorul, trimiţătorul, donatorul, ajutorul, fata de împărat şi tatăl ei, personaje polarizate pe
criterii etice-pozitive sau negative. Creangă le individualizează, astfel că personajele se
comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte(G. Călinescu). Tipologie. Statutul social, moral,
pshihologic. Numele:
Protagonistul operei se încadrează în tipologia eroului, fiind pozitiv, eponim, rotund şi
tridimensional, deoarece iese din tipar, evoluează şi surprinde cititorul, definindu-se ca o fiinţă
complexă ce are calităţi şi defecte, ce învaţă din greşeli şi progresează. Parcurge un traseu
iniţiatic, de la tânărul lipsit de experienţă la statutul de erou iniţiat, basmul fiind un
bildungsroman cu subiect fabulos, drumul parcurs de protagonist fiind unul spiritual, al formării
personalităţii, al perfecţionării şi iniţerii. Este atipic, prin lipsa puterilor supranaturale şi prin
asocierea a două modele-antieroul (se olicăie, e slab de înger, mai fricos decât o femeie,
plânge, se văicăreşte) şi eroul canonic al basmelor, învestit cu toate calităţile fizice şi morale.
Protagonistul rămâne mereu în sfera umanului, G. Călinescu asemănându-l cu un flăcău de la
ţară datorită mentalităţii sale, faptele ce depăşesc sfera realului fiind săvârşite de către
adjuvanţii cu puteri supranaturale. Este, totuşi, o fiinţă aparte, cu un destin excepţional, fapt
sugerat de originea nobilă şi de motivul mezinului, deci predestinat să fie un învingător în
paradigma fabulosului.
Protagonistul poartă mască, fiind prezentat în trei ipostaze: cel mai mic dintre fiii craiului,
neiniţiatul; Harap-Alb, rob al Spânului, novicele sau neofitul; împăratul, iniţiatul.
Antagonistul, Spânul, este răufăcătorul şi, uneori, trimiţătorul, fiind un personaj plat, fără
identitate socială şi fără a fi individualizat prin nume. Spânul poartă în înfăţişarea sa şi în nume
semnul caracterului său malefic, nu are însuşiri supranaturale, reprezentând răul din lumea
oamenilor. Este însă un rău necesar, cum îl defineşte calul: şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe
lume.
Prosopografia . Procedee de caracterizare
Ca în basmele populare, frumuseţea interioară se răsfrânge şi în înfăţişarea exterioară,
prosopografia referindu-se la faptul că protagonistul era mult mai plăcut la înfăţişare decât
Spânul, aşa cum remarcă fetele Împăratului Verde.
Etopeea. Procedee de caracterizare
Etopeea complexă a eroului este realizată atât prin mijloace directe, cât şi prin modalităţi
indirecte, precum limbajul, faptele, gesturile, comportamentul sau relaţiile cu alte personaje.
Caracterizarea directă surprinde atât lipsa de experienţă şi slăbiciunile protagonistului: boboc în
felul său, naiv, credul (naratorul), nu te ştiam aşa fricos (calul), slab de înger, mai fricos decât o
femeie, găina plouată (Sfânta Duminică), cât şi calităţile: prietenos, ca tovarăş era părtaş la
toate, inimă milostivă, vrednic, omenos.
Calităţile protagonistului, precum bunătate, milostenie, hărnicie, pricepere, sociabilitate,
fire veselă, loialitate, spirit de conducător, altruism, cinste, capacitate de a se adapta, ambiţie,
inteligenţă dar şi defectele: nesupunere (încalcă interdicţia tatălui său, echivalent cu păcatul
originar), naivitate, slăbiciune sunt surprinse prin modalităţi indirecte de caracterizare: fapte,
limbaj, comportament, relaţia cu celelalte personaje. Vezi semnificația probelor și trăsăturile
reliefate de acestea
Întâlnirea cu Spânul este episodul-cheie al operei cu semnificaţii multiple în devenirea
personajului, întrucât el este cel care înlesneşte conferirea unui nou nume şi a unui nou statut,
astfel încât Spânul îndeplineşte funcţia de magister iniţiatic, fiind cel care provoacă cele două
morţi şi naşteri ritualice ale eroului, necesare iniţierii. Probele la care îl supune sunt trepte ale
desăvârşirii. Sinceritatea, blândeţea, bunătatea sufletească şi loialitatea protagonistului se află
într-o evidentă contradicţie cu viclenia, agresivitatea şi josnicia Spânului. Imediat ce au ajuns la
împărăţia unchiului, Spânul îl trimite pe Harap-Alb la grajduri să aibă grijă de cal, îl ameninţă că
va fi ”vai de pielea lui”, apoi îi dă o palmă, ”ca să ţii minte ce ţi-am spus”, cu intenţia de a-l umili
în faţa tuturor. Spânul îşi însuşeşte toate meritele lui Harap-Alb, lăudându-se ridicol că ştie să fie
stăpân adevărat şi spunându-i împăratului Verde că ”prea intră în voia supuşilor”, că ”împărăţia
e prea paşnică.” Spânul ipostaziază astfel conducătorul crud, despotic, violent, în antiteză cu
tipul de conducător luminat întruchipat de Harap-Alb. În final, uciderea lui Harap-Alb şi
pedepsirea Spânului dobândesc valoarea unei sentinţe morale: binele triumfă, oamenii buni
izbândesc iar cei răi sunt pedepsiţi pe măsura faptelor.

În opinia mea, încercările la care este supus protagonistul, deşi sunt specifice basmului, au
funcţie formativă, celelalte personaje devenind pedagogi ai protagonistului, întrucât basmul
este un scenariu paideic/ al iniţierii: Spânul este pedagogul rău, care-l pune pe protagonist în
situaţii limită, Sfânta Duminică este pedagogul bun, calul este pedagogul rezervat, care-l lasă să
se descurce singur. Astfel, protagonistul va da cele dintâi probe de curaj şi bărbăţie, nu fără
ezitări şi slăbiciuni omeneşti. În drumul iniţiatic spre cunoaşterea lumii, trece prin mai multe
etape, care-i marchează eroului propriile limite, dar îl determină să se cunoască pe sine:
umilinţa, răbdarea, virtuţile omeniei. Trecând probele, el îşi va recăpăta dreptul de a fi împărat,
ajungând la summumul iniţierii, căci moartea personajului în final este ritualică, simbolică, iar
reînvierea este semnul dobândirii unei noi identităţi. Izbânda eroului se datorează bunătăţii,
asumării sensului milei creştine: nu eu, spune Sfânta Duminică, ci puterea milosteniei şi inima
cea bună te ajută, dar şi cunoaşterii pe care i-o aduce experienţa : vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Protagonistul basmului este, deci, imaginea unui om
obişnuit, având calităţi şi defecte, dar progresând pe drumul iniţierii, al desăvârşirii umane, căci
omul de soi se vădeşte sub orice strai (G. Călinescu).
Basmul are multiple semnificaţii, G. Călinescu considerându-l chiar un gen vast, depăşind
cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observare morală etc. Mesajul basmului este
optimist, arătându-ne că fiecare om, dând dovadă de calităţi obişnuite, precum bunătatea,
onoarea, hărnicia, altruismul, poate deveni erou în propria poveste de viaţă.