Basmul

Folclorul reprezintă o componentă fundamentală a culturii unui popor,cea dintâi

forma de manifestare artistică a acestuia.

Marele poet V. Alecsandri spunea,referindu-se la creaţia noastră populară,că reprezintă

,, o adevărată comoară natională,demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru
naţia română,,.Creațiile populare românesti,în versuri sau proză,sunt dovada de necontestat
a înaltei spiritualități a neamului nostru,a esentei sufletului românesc atât de încercat
de-a lungul istoriei. O astfel de creatie este si basmul popular, o creaţie epică în proză în
care autorul narează întâmplări reale care se împletesc cu cele fantastice. La acţiune
participă personaje înzestrate cu puteri supranaturale care reprezintă binele şi răul,
acestea aflându-se într-o confruntare permanentă si întotdeauna binele învinge răul.

Cei care s-au ocupat cu studiul acestor opere literare,au ajuns la concluzia că basmul
constituie reflectarea vieții poporului sub aspectele cele mai variate, fiind o sinteză a
înțelepciunii populare. „Basmul – scrie G. Călinescu – e un gen vast, depășind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică știință, observație, morală etc.”

Datorită dimensiunii şi amplorii epice, basmul se diferentiază de alte specii ale prozei
populare .El are câteva trăsături definitorii care îl unicizează ,trăsături care pot fi identificate
si în textul dat spre analiză.
O primă trăsătură ,pe care o regăsim si în opera aceasta,o reprezintă faptul că timpul şi
spaţiul acţiunii sunt imaginare şi nedecise, nedeterminate,acţiunea petrecându-se într-un
timp fără timp,în atemporalitate,într-un prezent istoric,în timp ce locul actiunii este vag
precizat,în lumea oamenilor ,dar şi pe tărâmul celălalt,loc magic,populat cu fiinţe fantastice
şi cu puteri supranaturale.(ex)
O a doua trăsătură, o constituie faptul că basmele au ca structură o formulă de început,
o formulă mediană, care menţine vie atenţia cititorului şi semnalează continuitatea
acțiunii si o formulă finală.

Mărci categoriale,aceste formulele de început (iniţiale) şi de sfârşit (finale) încadrează

naraţiunea, delimitează povestea de comunicarea cotidiană, obişnuită, ceea ce face ca
basmul să fie socotit o „povestire în ramă”. Formulele iniţiale avertizează ascultătorul în
legătură cu caracterul neobişnuit al întâmplărilor care urmează a fi relatate, întâmplări
care s-au petrecut în trecut („A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...”),
într-un timp fabulos, ireal, incontrolabil, un timp al tuturor posibilităţilor şi introduc
cititorul în lumea basmului. La rândul lor, formulele finale, printr-un procedeu contrar, îl
readuc pe ascultător, cum s-ar zice, „cu picioarele pe pământ”,îl scot din timpul
basmului(,uneori povestitorul continuând să afirme calitatea sa de martor/participant la
evenimente,) (ex). Formula finală lasă să se înţeleagă că toată istorisirea a fost o
născocire(ex). B.P. Hasdeu consideră că formulele finale au menirea de a face
„tranziţiunea” din lumea poveştii în lumea reală şi că aceasta se realizează „printr-o glumă,
printr-o păcăleală, printr-un scepticism aparent”.
 O a treia trăsătură este reprezentată de faptul că acţiunea este prezentată gradat în
ordine logică şi cronologică, fiind structurată pe momentele subiectului, la fel ca în orice
operă care aparţine genului epic. Astfel, acţiunea prezintă o situaţie iniţială,(EX) apoi
apare un element perturbator care declanşează o serie de situaţii neprevăzute(,EX) care
duc către momentul de maximă tensiune(EX),iar în final echilibrul se
restabileşte(EX)/sau (se face rezumatul frag. dat în câteva rânduri)
O a patra trăsătură o ilustrează prezenţa cifrelor magice: trei, şapte, nouă şi a
obiectelor miraculoase, precum pana, solzişorul, puful, aripa etc.(ex)
O a cincea trăsătură o constituie prezenţa unor motive literare specifice, precum:
călătoria, probele, căsătoria, răsplata, ipocrizia răufăcătorului etc.(ex)
O altă trăsătură a acestei specii este aceea că orice basm presupune o convenţie
între povestitor si ascultător, conform cărei în basm totul este posibil.
X este personajul principal al basmului sau eroul, cel care participă la întreaga
acţiune,fiind imaginea binelui şi întruchipând idealul de cinste, dreptate, adevăr. Acesta
poate fi caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe ( de către autor, de celelalte
personaje sau prin autocaracterizare), cât şi prin mijoacele caracterizării indirecte ( prin
fapte, atitudine, limbaj, din relaţia cu celelalte personaje).(caracterizarea pe scurt)
De asemenea, în basm apare şi antagonistul, personajul negativ, cel care reprezintă
forţele răului cu care se înfruntă eroul.(ex)
Totodată, în basm apar ajutoarele, personajele care îl ajută pe erou în probele la care
este supus şi donatoarele, cele care îi oferă eroului obiectele miraculoase.(ex)
Remarcăm si că modul de ex)punere predominant în acest fragment este
naraţiunea,(ex) care se îmbină armonios cu descrierea(ex), dialogul sau monologul.(ex)
Nu trebuie să uităm nici faptul că, fiind o creaţie populară,basmul are toate
particularităţie [Link],ea are caracter anonim,deoarece nu i se cunoaste
autorul,caracter colectiv,fiind rezultatul muncii mai multor indivizi talentati din
popor,caracter oral,fiind transmisă prin viu grai de la o generatie la alta,dar şi caracter
tradiţional prin temele si motivele abordate.

Putem spune că basmul dat povesteste niste întâmplări fantastice din care se
desprinde conceptia de viata a poporului,fiind, în acelasi timp, poezia dorintelor
împlinite pentru că tot ce nu este posibil în lumea reala devine realizabil în basm.

Stilul acestei opere literare se caracterizează prin oralitate, realizată prin mai multe
mijloace artistice: cuvinte si expresii populare(ex), regionalisme(ex), propozitii interogative
si exlamative(ex) si dialoguri(ex),lucru firesc fiind vorba despre o creatie populară. Limba
basmului se caracterzează prin energia si simplitatea expresivitătii,fiind utilizat limbajul
popular în varianta lui solemnă.

În concluzie, basmul este o specie a genului epic în proză, în care întâmplări

reale se împletesc cu cele fantastice, iar personajele care participă la acţiune simbolizează
cele două lumi care se confruntă, binele şi răul,învingând de fiecare dată forţa binelui.
 Basmul este o creatie populara in proza de mari dimensiuni in care se
povestesc intamplari cu caracter fantastic la care iau parte personaje cu
insusiri supranaturale reprezentand fortele binelui si ale raului.

Creatia este un basm si are trasaturi prin care se deosebeste de

alte specii literare.

1. Basmul are o structura traditionala: intotdeauna se povestesc anumite intamplari

la care iau parte aceleasi tipuri de personaje.

2. Intamplarile se petrec intotdeauna demult, intr-o imparatie.

3. Orice basm are o formula tipica, de inceput, „a fost odata ca niciodata”, ce

marcheaza intrarea intr-o lume fabuloasa in care totul este posibil.

4. Orice basm incepe cu o lipsa:

5. Aparitia eroului este precedata intotdeauna de alte incercari nereusite:

6. Personajul principal al basmului este intotdeauna un tanar cu insusiri deosebite pe

care nu le dezvaluie de la inceput. El pleaca intr-o calatorie initiatica, pe parcursul
careia intalneste niste obstacole pe care le depaseste rand pe rand.

7. Actiunea basmului se petrece intotdeauna pe doua taramuri: in lumea noastra si

pe taramul celalalt unde totul este posibil.

8. Fortele binelui se infrunta intotdeauna cu fortele raului, aparent mai puternice si

mai numeroase, pe care le invinge, demonstrandu-se astfel increderea omului din
popor in victoria binelui.
9. Personajul de basm are niste ajutoare: unele apartin lumii reale, altele apartin
lumii fantastice. El are intotdeauna de indeplinit o misiune. Implinirea ei nu inseamna
sfarsitul intamplarilor.

[Link] definitorie basmului consta in prezenta elementelor fantastice. Apar

astfel intamplari fantastice, personaje fantastice, personaje umane cu insusiri
supranaturale si obiecte fantastice.

[Link] orice basm apare falsul erou sau impostorul:

[Link] iese intotdeauna la iviala, vinovatii sunt pedepsiti si totul se termina cu o

nunta.

In ceea ce priveste constructia basmului, trebuie mentionata gradarea

actiunii care creste treptat in intensitate.

Basmul povesteste niste peripetii fantastice din care se desprinde

conceptia de viata a poporului. Basmul este in acelasi timp poezia
dorintelor implinite pentru ca tot ce nu este posibil in lumea reala devine
realizabil in basm.

Stilul se caracterizeaza prin oralitate, realizata prin mai multe mijloace

artistice: cuvinte si expresii populare(), regionalisme(), propozitii
interogative si exlamative() si dialoguri(intre si ).

Basmul se incheie cu o formula tipica, , ce marcheaza iesirea din lumea

fantastica.

Este utilizat limbajul popular in variant lui solemna. Limba basmului se

caracterzeaza prin energia si simplitatea expresivitatii.
Basmul este o o creaţie epică în proză în care autorul narează întâmplări reale care se împletesc cu cele fantastice. La
acţiune participă personaje înzestrate cu puteri supranaturale care reprezintă binele şi răul, acestea aflându-se în
confruntare. Întotdeauna binele învinge răul.
Trăsături definitorii ale basmului sunt:
O primă trăsătură o reprezintă faptul că timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare şi nedecise, nedeterminate.
O a doua trăsătură o constituie faptul că basmele au ca structură o formulă de început, care introduce cititorul în lumea
basmului; o formulă mediană, care menţine vie atenţia cititorului şi semnalează continuitatea acțiunii si o formulă finală,
cea care îl scoate pe cititor din lumea fantastică a basmului.
O a treia trăsătură este reprezentată de faptul că acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ca în orice operă
care aparţine genului epic; astfel, acţiunea prezintă o situaţie iniţială, apoi apare un element perturbator care declanşează o
serie de situaţii neprevăzute, care duc către momentul de maximă tensiune, iar în final echilibrul se restabileşte.
O a patra trăsătură o ilustrează prezenţa cifrelor magice: trei, şapte, nouă şi a obiectelor miraculoase, precum pana,
solzişorul, puful, aripa etc.
O a cincea trăsătură o constituie prezenţa unor motive literare specifice, precum: călătoria, probele, căsătoria, răsplata,
ipocrizia răufăcătorului etc.
În ceea ce priveşte personajele, acestea se împart în mai multe categorii:
Personajul principal al basmului sau eroul, cel care participă la întreaga acţiune; este imaginea binelui şi întruchipează
idealul de cinste, dreptate, adevăr. Acesta poate fi caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe ( de către autor, de
celelalte personaje sau prin autocaracterizare), cât şi prin mijoacele caracterizării indirecte ( prin fapte, atitudine, limbaj, din
relaţia cu celelalte personaje).
De asemenea, în basm apare şi antagonistul, personajul negativ, cel care reprezintă forţele răului şi cu care se înfruntă
eroul.
Totodată, în basm pot apărea ajutoarele, personajele care îl ajută pe erou în probele la care este supus şi donatoarele, cele
care îi oferă eroului obiectele miraculoase.
Ca ultimă trăsătură, modul de expunere predominant este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea, dialogul sau
monologul.
În concluzie, basmul este o specie a genului epic în proză, în care întâmplări reale se împletesc cu cele fantastice, iar
personajele care participă la acţiune simbolizează cele două lumi care se confruntă, binele şi răul.
Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele general
de poveste. Termenul basm, de origine slavă, basn’, cu sensul originar de „fabulă”, „apolog”,
„minciună”, „născocire”, a intrat în textele scrise româneşti sub formele basnă şi basnu încă din secolul
al XVII-lea şi a fost adoptat, mai târziu, de către culegătorii de proză populară din Muntenia (Nicolae
Filimon, Petre Ispirescu) pentru a desemna o naraţiune orală de mari dimensiuni, „pluriepisodică”
(Ovidiu Bârlea), aparţinând „poveştilor complexe” („complex tales”, după Stith Thompson), în care un
erou, aparţinând de regulă umanului, se confruntă cu adversari veniţi din lumea nonumanului (zmei,
balauri, zgripţuroaice, draci), pe care îi învinge, prin forţele proprii sau, cel mai adesea, cu sprijinul
unor personaje ajutătoare (adjuvanţi), fiinţe umane sau animale dotate cu însuşiri supranaturale.

Dimensiunea, amploarea epică diferenţiază basmul de alte specii ale prozei populare, precum
legenda, snoava şi povestirea, şi îl apropie de naraţiunile populare în versuri cântate, cântece
bătrâneşti sau balade, pe de o parte, şi de romanul din literatura cultă, pe de altă parte. Apropierea de
roman a fost menţionată încă de B.P. Hasdeu şi fixată într-o formulare memorabilă de George
Călinescu: „Basmul este un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă,
observaţie morală etc.” Apropierea se susţine numai până la un punct, deoarece basmul este, ca şi
romanul, „o operă de creaţie literară”, dar are, spre deosebire de acesta, „o geneză specială” şi un
mod de realizare specific, fiind „o oglindire în orice caz a vieţii în moduri fabuloase”.

Ceea ce separă decisiv cele două tipuri de discurs narativ este natura orală a basmului, faţă de
existenţa scrisă a romanului din literatura de autor. Cel dintâi este spus de un povestitor către un
auditoriu, fiind destinat ascultării, al doilea este scris şi destinat cititului. Specia presupunea cu
necesitate, în formele ei genuine, tradiţionale, coprezenţa în timp şi spaţiu a emiţătorului
(povestitorului) şi destinatarului (ascultătorilor) mesajului, pe când comunicarea dintre romancier şi
cititorii săi se realizează mediat, prin mijlocirea textului scris. Efect al oralităţii, caracterul formalizat
este vădit la toate nivelele, de la cel de suprafaţă (formulele) până la cel de adâncime (structura).

Mărci categoriale, formulele de început (iniţiale) şi de sfârşit (finale) încadrează naraţiunea,

delimitează povestea de comunicarea cotidiană, obişnuită, ceea ce face ca basmul să fie socotit o
„povestire în ramă”. Formulele iniţiale avertizează ascultătorul în legătură cu caracterul neobişnuit al
întâmplărilor care urmează a fi relatate, întâmplări care s-au petrecut în trecut („A fost odată ca
niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti...”), într-un timp fabulos, ireal, incontrolabil, un timp al tuturor
posibilităţilor („pe când se potcoveau purecii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi zburau până la
cer...”). Recurgând la aşa-numita „formulă a imposibilului” (P. Bogatîrev), ce constă în alăturarea unor
elemente care se contrazic, se exclud reciproc, formulele iniţiale au menirea de a-l abstrage pe
ascultător din contingent şi de a-l transporta în lumea fabulosului, constituindu-se într-un procedeu
poetic specific basmului fantastic.

La rândul lor, formulele finale, printr-un procedeu contrar, îl readuc pe ascultător, cum s-ar zice, „cu
picioarele pe pământ”, povestitorul continuând să afirme calitatea sa de martor/participant la
evenimentele relatate („Şi s-a întâmplat că eram şi eu acolo şi am mâncat din bucatele ce erau la
masă”), calitate negată printr-o replică a „formulei imposibilului” de la începutul basmului („Apoi, când
am plecat de-acolo mi-au dat şi mie un cal cu trupul de ceară, cu picioarele de beţe, cu coada de fuior
şi cu capul de tigvă...”), dublată de „mijlocul de locomoţie” folosit: „şi venii pe o şa şi vă spusei
dumneavoastră aşa” sau „încălecai pe o lingură scurtă, s-o dau pe la nasul cui n-ascultă” ori, mai rar,
„Mă-ncălecai p-un arici / Şi vă povestii pân-aici”.

De multe ori, formula finală lasă să se înţeleagă că toată istorisirea a fost o născocire: „M-am suit pe o
prăjină / Şi v-am spus chiar o minciună...” ori: „Iar eu mă suii pe-o şa / Şi o spusei aşa, / Şaua a fost
cam ruginoasă / Şi povestea mincinoasă”, în conformitate cu teoria sa în legătură cu originea basmului
în vis, B.P. Hasdeu consideră că formulele finale au menirea de a face „tranziţiunea” din lumea
poveştii în lumea reală şi că aceasta se realizează „printr-o glumă, printr-o păcăleală, printr-un
scepticism aparent”. Nicolae Roşianu crede, la rândul său, că „funcţia principală a formulelor finale
constă în transpunerea ascultătorilor în lumea reală; printr-o uşoară ironie, prin tonul ei de glumă, de
parodie, formula finală destramă lumea de basm”.

Instanţa orală a comunicării explică, de asemenea, prezenţa şi funcţia formulelor mediane, dintre care
unele, cele „externe”, au menirea de a trezi curiozitatea ascultătorilor („Şi se duseră multă lume la
împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă înainte este, mai mândră şi mai frumoasă, s-
ascultaţi şi dumneavoastră; cine a asculta bine a învăţa”) şi de a verifica atenţia acestora - dacă
povestitorul zice, la un moment dat, un cuvânt („ciont”), auditorii sunt obligaţi să răspundă cu un alt
cuvânt („leveş”), dovadă că iau parte activă la actul de comunicare, dar şi de a face trecerea de la un
episod la altul, de la o „mişcare” la alta. Tot ca o consecinţă a oralităţii apare şi celălalt grup, al
formulelor mediane, numite de N. Roşianu „interne”, formule ce caracterizează anumite personaje,
obiecte, acţiuni, schimburi de replici etc., constituind un adevărat „depozit” de elemente prefabricate,
care, aflate la dispoziţia povestitorului, servesc procesului de creaţie şi dau stabilitate textului.

În tipologia internaţională a basmului sunt cuprinse naraţiuni diferite atât din punctul de vedere al
originii, cât şi al tematicii, structurii şi formelor de expresie, distingându-se între basmul fantastic, care
corespunde la ceea ce în engleză se numeşte fairy-tale sau magic-tale (Tales of Magic), în
germană Marchen, în franceză conte defees, basmul religios (Religious Tales), basmul nuvelistic
(Novelette / Romantic Tales), basmul despre uriaşul (dracul) cel prost (Tales of trie Stupid Ogre), toate
grupate sub denumirea generică ordinary folk-tales, acoperind tipurile 300-1199 din Catalogul Aarne-
Thompson, în timp ce basmul despre animale (Animal Tales) ocupă poziţiile 1-299, glumele şi
anecdotele (Jokes and Anecdotes) - 1200-1999, poveştile cu formule (Formula Tales) - 2000-2399, un
ultim capitol cuprinzând poveşti neclasificabile (Unclassified Tales), tipurile 2400-2499.
Înainte ca finlandezul Antti Aarne să pună în Verzeichnis der Marchentypen (1910) bazele catalogului
internaţional de poveşti, tradus în engleză şi completat de Stith Thompson, în două ediţii - prima în
1928, a doua în 1961 -, Lazăr Şăineanu propunea, în monografia Basmele române în comparaţiune cu
legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor
romanice (1895), o clasificare a basmului apropiată, în liniile ei generale, de aceea acceptată, ulterior,
pe plan mondial, incluzând, în secţiunea întâi, poveşti mitico-fantastice, cu nu mai puţin de zece
„cicluri”, în secţiunea a doua, poveşti etico-mitice (psihologice), cu alte zece „cicluri”, într-a treia -
poveşti religioase (legende) (trei „cicluri”), într-a patra - poveşti glumeţe (snoave) cu două „cicluri” şi
într-un adaos - fabula animală. Tot acest efort de ordonare, de clasificare a materialului naraţiunilor
populare în proză a adâncit cunoaşterea domeniului şi a contribuit la definirea mai exactă a speciei-
pivot a acestora, basmul fantastic sau basmul propriu-zis.
Alături de caracterul formular, generat, ca în cazul întregului folclor, de natura orală a comunicării,
basmul se defineşte ca o structură narativă de un tip deosebit, determinată de funcţiile lui, mai vechi şi
mai noi. Trebuie făcută, la început, distincţia dintre actul povestitului, performarea, transmiterea
basmului în felurite ocazii (la şezătoare sau la clacă, la stână, în cabanele forestiere, la priveghi, la
moară etc.) şi basmul ca atare, ca enunţ, ca text, ca mesaj. În culturile arhaice, tradiţionale, se atribuia
povestitului, actului zicerii, spunerii, enunţării, o funcţie magică, de protecţie a locului (casa, stâna)
unde se spuneau poveşti sau de obţinere, prin forţa cuvântului rostit în anumite circumstanţe
temporale (pe durata gestaţiei oilor, de exemplu), a unor fiinţe miraculoase (un miel vorbitor).

Cât priveşte basmul ca naraţiune, ca „poveste” (story, recit), acesta trebuie privit tot în contextul zicerii
sale şi în raport cu funcţiile cărora le va fi răspuns, în diferite epoci istorice, culturi şi societăţi. Titlul
celei dintâi colecţii de basme folclorice, realizată, cu intenţii ştiinţifice, de fraţii Jacob şi Wilhelm
Grimm, Kinder und Haus Marchen (1812-1820), a impus imaginea romantică a poveştilor „pentru copii
şi casă”, a circumscris basmul universului casnic şi copilăresc, instituind drept zicători predilecţi ai unor
astfel de naraţiuni persoane în vârstă („bunicul” sau „bunica”, „unchiaşul sfătos”), iar ca loc al
performării, „vatra”, „căminul”, „gura sobei”.
A reduce însă cadrul zicerii basmelor la acela strict familial şi condiţia „povestaşului” la aceea a
bătrânului casei înseamnă a limita excesiv contextul performării şi a îngusta însăşi posibilitatea de
înţelegere a basmului popular. De fapt, această imagine este contrazisă chiar de statutul sursei unora
dintre „poveştile pentru copii şi casă” culese de Fraţii Grimm de la „die alte Marie”, pe numele ei Maria
Muller, născută Clar, îngrijitoarea copiilor unui farmacist din oraş.

Înainte de a privi basmul ca performare, ca act de comunicare (Mihai Pop), folcloriştii au arătat
interesul cuvenit povestitorilor, subliniindu-se ocaziile zicerii, structura repertoriilor, raporturile cu
auditoriul, particularităţile stilului individual în limitele stilului local, zonal, naţional. Rolul povestitorului
în contextul socio-cultural căruia îi aparţine a fost scos în evidenţă de majoritatea folcloriştilor. La noi,
bunăoară, sugestive „fişe de informator” anexează Ovidiu Bârlea în volumul al treilea din Antologie de
proză populară epică (1966), iar Tony Brill scrie o micromonografie despre O povestitoare din
Haţeg (1967).
Admiţându-i vechimea de necontestat, care îl aşează, ca origine, în timpuri foarte îndepărtate,
cercetătorii se întrec în a aduce dovezi ale consemnării în scris a unor teme şi structuri narative de
basm încă din Antichitate şi în a le depista sursele. Tentaţia aflării originilor a orientat cercetarea, în
acord cu direcţiile ştiinţifice dominante în epocă, către miturile arhaice clasice sau indo-europene
(teoria mitologică) sau către textele scrise ale vechilor indieni, de unde, pe diferite căi, ar fi ajuns în
Europa (teoria indianistă sau migraţionistă).

O dezvoltare a teoriei mitologice se găseşte în aşa-numita teorie naturistă, după care, în procesul
despărţirii limbilor din trunchiul comun indo-european, sensurile primare ale unor cuvinte s-au uitat,
mitologia fiind rezultatul unei „boli a limbajului”. Descinzând din „erori de limbă”, miturile n-ar fi fost
altceva decât denumiri voalate ale corpurilor şi fenomenelor cereşti - soarele, aurora, crepusculul.
Îmbrăţişată şi de unii autori români (At. M. Marienescu, Aron Densuşianu, Grigore Silaşi, George
Coşbuc), teoria naturistă a fost aplicată la basmele româneşti în prefaţa lui Leo Bachelin la Sept
contes roumaines (1894), în care se arată, între altele, că porcul ar reprezenta „forma zoomorfică a
ceţei matinale, a norilor furtunoşi sau a nopţii” etc.
Moses Gaster şi Nicolae Iorga adaptează teza generală a migraţionismului lui Theodor Benfey la
condiţiile locale, atribuind o mai mare pondere, în procesul transmiterii, Bizanţului, bogomilismului şi
cărţilor populare. Grupului teoriilor monogenetice li se opune grupul teoriilor poligenetice sau
antropologice, rod al depăşirii europocentrismului şi al deschiderii unor noi perspective prin
cunoaşterea populaţiilor aşa-zis „primitive” şi a culturii acestora. Cel puţin la nivelul unor motive, teme,
atitudini comune naraţiunilor diferitelor popoare, între care nu au putut exista schimburi culturale,
împrumuturi sau influenţe reciproce, singura explicaţie plauzibilă stă în producerea lor independentă,
de către mentalitatea primitivă, în locuri şi în timpuri diferite, după cum susţin E.B. Tylor şi Andrew
Lang.

Mai aproape de dezideratul găsirii „rădăcinilor istorice” ale basmului „ca întreg” se află V.I. Propp,
lucrarea sa din 1946, model de cercetare genetică, diferită de cea istorică, urmărind să descopere
izvoarele basmului, prin raportarea acestuia la „instituţiile sociale ale trecutului”, la anumite „datini şi
rituri”, la miturile arhaice şi la modul de gândire primitiv. Pentru Propp, basmul nu este supravieţuire, ci
rezultatul unui proces istoric, al devenirii în timp, al desacralizării, demagizării ritului şi mitului
deopotrivă.

O contribuţie originală, chiar dacă prea puţin cunoscută pe plan internaţional, la elucidarea originii
basmului aduce B.P. Hasdeu, care, în Etymologicum Magnum Romaniae (1898), întrevede ca sursă a
acestuia visul (teoria onirică). Independent de Ludwig Laistner (Das Ratsel der Sphinx, 1889) şi de
Edward Clodd (Myths and Dreams, 1890), savantul român identifică o serie de asemănări între basm
şi vis (zborul ca „mijloc foarte îndemânatec de locomoţie”, comprimarea şi dilatarea timpului şi a
spaţiului, prezenţa firească a personajelor fantastice - zei, zâne, sfinţi, monştri -, inexistenţa
deosebirilor dintre limbi, chiar „dobitoacele” vorbind omeneşte, prezenţa metamorfozelor „celor mai
extravagante”, „suferinţele şi nenorocirile cele mai cumplite se încheie sistematic printr-un bun
deznodământ”).
Fără a fi validată în chip ştiinţific, teoria onirică deschide drumul cercetării psihanalitice a basmului, de
la Sigmund Freud la cei din şcoala lui, Karl Abraham (Dreams and Myths, 1913), Erich Fromm (The
Forgotten Language. An Introduction to the Understanding of Dreams, Fairy Tales, and Myths, 1951),
Geza Roheim (The Gates of the Dream, 1952) etc.
Nici una dintre aceste ipoteze, luată singură, nu dă însă un răspuns definitiv, complet în legătură cu
originea basmului; în fiecare se pot găsi sugestii demne de a fi luate în consideraţie şi din toate se
poate întrupa o imagine mai completă a basmului ca întreg. Căci este sigur că basmul popular
tradiţional se află în imediata proximitate a mitului primitiv (diferit de miturile clasice ale Antichităţii
greco-latine), pe care îl continuă, dar de care se şi desparte, se diferenţiază din punct de vedere
funcţional. Mitul are un pronunţat caracter ritual, situându-se pe planul sacrului, spre deosebire de
basm, care este o povestire nerituală, situată pe planul profanului. De aici decurge veridicitatea (şi
credibilitatea) absolută a mitului, în raport cu caracterul neveridic al basmului, al cărui adevăr este
subminat de chiar formulele lui iniţiale şi finale.

Mitul explică, are o funcţie etiologică, „povestea” lui este plasată într-un timp al originilor, al
începuturilor (in illo tempore), basmul relatează experienţa unui erou uman petrecută într-un timp din
afara istoriei, dar nu primordial, ci vag depărtat de momentul zicerii. Mitul instituie, prin rememorarea
unor gesturi primordiale, o ordine; basmul propune, prin intermediul ficţiunii, un model de
comportament ideal, o lume, alta decât cea reală, imediată, o lume dorită, visată, imaginată, construită
prin mijlocirea cuvântului. Mitul este un construct cultural cu valoare ideologică, basmul - un produs
estetic, o operă de artă a cuvântului, menită să emoţioneze.
O particularitate artistică de prim ordin a basmului propriu-zis o constituie amestecul inextricabil dintre
realitate şi ceea ce se numeşte fantastic. Naşterea şi creşterea miraculoasă a eroului (numit, generic,
Făt-Frumos, dar şi Greuceanu, Prâslea, Petrea, Ţugulea etc.), fiinţele supranaturale aparţinând altor
tărâmuri şi altor regnuri (zmei, balauri), metamorfozele spectaculoase ale celor urmăriţi, dimensiunile
fizice nefireşti ale unor personaje, animalele vorbitoare, calul care mănâncă jăratec, obiectele şi
uneltele magice cu puteri ieşite din comun, substanţele cu însuşiri tămăduitoare, precum apa vie şi
apa moartă, proiectează basmul într-o lume ale cărei margini sunt nefireşti din punctul de vedere al
gândirii raţionale, ştiinţifice a omului modern.

Dar nu şi din acela al omului societăţii tradiţionale pentru care toată „sceneria” basmului se înscrie în
limitele posibilului: „Poate că s-o întâmplat cândva, oarecând”, zice un povestitor, altul afirmă chiar mai
categoric: „Tăte aşa or fost, n-ai pute alcătui atâtea minciuni”, al treilea aduce în sprijin alte argumente:
„Că viteji o fost, ştim şi din istorie. Astea-s adevărate. [...] Toate o fost cu putinţă”.

Indiferent care ar fi sursa genetică a elementelor fantastice prezente în basm (mituri, ritualuri, credinţe
magice, visuri, coşmaruri etc.), ceea ce se impune este literaturizarea lor, transformarea lor în imagini
poetice, în constituenţi ai unui discurs narativ de tip ficţional. Alegoria, fabulosul, feericul, miraculosul
devin nişte procedee de încifrare, de poetizare a realităţii de dincolo de real, o lume acceptată, ca şi
cum ar fi reală. Amestecul firesc al celor două lumi, relaţia de complementaritate ce se stabileşte între
ele constituie una dintre dominantele basmului fantastic.

Basmul popular a găsit în el însuşi forţa de a se adapta necontenit condiţiilor mereu schimbătoare din
societatea omenească, răspunzând nevoii fireşti a omului de a domina forţele răului, de a se bucura
de victoria binelui, de a dobândi fericirea, de a se împlini prin dragoste şi căsătorie, de a străbate spaţii
nelimitate, de a controla timpul, de a atinge inaccesibilul. O sursă a acestui proteism, a acestei forţe de
perpetuă regenerare se află în chiar structura sa narativă.

În raport cu funcţia ei dominantă, fiecare categorie folclorică şi-a creat un model sau modele
structurale proprii. S-a constatat că, urmare a procesului de modelare, basmul propriu-zis sau fantastic
are o structură „monotipică”. Concluzia este rezultatul cercetării morfologice întreprinse de V.I. Propp
(1928), care a identificat elementele stabile ale basmului, numite „funcţii”, a constatat că „numărul
funcţiilor din basmul fantastic este limitat”, astfel de invariante reducându-se la 31, şi că „succesiunea
funcţiilor este întotdeauna aceeaşi”.

Nu toate funcţiile se regăsesc la nivelul unui singur basm, dar unele dintre ele, cuplate în perechi, sunt
obligatorii (de exemplu, funcţia VIII - „prejudicierea” şi XIX - „remedierea” sau XVI - „lupta” şi XVIII -
„victoria”), în raport cu schema epică utilizată, se poate distinge între aşa-numitele „basme biografice”,
care urmăresc eroul de la naştere sau chiar dinainte de naştere, adesea miraculoasă (dintr-un bob de
piper, dintr-o lacrimă, dintr-un măr etc.), până la căsătorie şi înscăunare, şi basme „episodice”, „mai
scurte şi mai clare”, in care, arată Ovidiu Bârlea, se insistă numai asupra unui episod din viaţa eroului.
Unicitatea şi stabilitatea modelului la nivelul repertoriului de basm al tuturor popoarelor asigură
transmiterea şi perpetuarea categoriei, regenerarea ei continuă şi explică permanenţa în timp a
naraţiunilor populare de acest tip.

Originea şi temele comune pe spaţii culturale extrem de largi, ca şi modelul narativ universal nu se
opun originalităţii si specificului naţional sau local. Nuanţele particulare, parfumul specific al fiecărei
realizări concrete a unei teme sau a unui motiv universal în variante individuale datorate unui
povestitor înzestrat vin să contrabalanseze tiparul învederat al basmului, schematismul construcţiei
sale. Basmul, ca şi literatura clasică, aprecia George Călinescu, este „un plagiat sincer şi total, şi
geniul se relevă în arta copiatului”, adăugând: „Accidentul constituie în basm esenţa. Aşezarea în timp
şi în spaţiu, detaliul senzorial şi moral conferă fără sforţări a treia dimensiune”.

Colecţiile de basme populare româneşti, începând cu însemnarea manuscrisă Istoria unui voinic
înţălept întrebându-se din ponturi cu o fată de împărat (1797) şi terminând cu înregistrările sonore,
realizate în ultimele decenii şi aflate în arhivele institutelor de cercetare, reprezintă un corpus uriaş de
texte, mărturisind extrema bogăţie a repertoriului naţional (circa 600 de titluri, aproximează Ovidiu
Bârlea, dintre care aproape jumătate „nu figurează în catalogul internaţional”).
Culegerile acoperă toate provinciile, respectiv marile zone etno-folclorice româneşti, începând cu
Transilvania şi cu Banatul, de unde au cules fraţii germani Albert şi Arthur Schott (1845), apoi Franz
Obert, Mircea Vasile Stănescu-Arădanul, Demetriu Boer, Ştefan Cacoveanu, între precursori
numărându-se, în Bucovina, Ion Gh. Sbiera (1855-1856, dar culegerea sa a fost tipărită abia în 1886),
urmat de Simion Fl. Marian şi alţii.

Pentru Principate, începutul îl face Nicolae Filimon (1862), urmat imediat de Petre Ispirescu, I.C.
Fundescu, Dumitru Stăncescu, G. Dem. Teodorescu, din Muntenia, în timp ce din Moldova sunt de
reţinut culegerile lui Alexandru Vasiliu şi Dumitru Furtună. Repertoriul transilvănean este cuprins în
culegerile lui George Cătană (Banat), Ion Pop-Reteganul, Pauline Schullerus etc. Stadiul contemporan
al basmului poate fi urmărit în culegerile lui Ovidiu Bârlea, Ion Nijloveanu, Gheorghe Vrabie, Mihail M.
Robea, Octav Păun şi Silviu Angelescu, Pamfil Bilţiu, acestea din urmă provenind din zone folclorice
mai restrânse (Olt, Argeş, Dâmboviţa, Maramureş).

Fie că este inspirat direct dintr-un prototip folcloric cunoscut, fie că este o creaţie strict personală,
originală, basmul cult nu poate fi separat de modelul lui popular, de sursa sa folclorică. Se înţelege că
nu se poate vorbi despre basmul cult decât după ce basmul popular a fost descoperit, cules, publicat
şi comentat de oamenii de cultură ai vremii. Aproape simultan cu culegerea basmelor populare, a
început şi prelucrarea acestora de către scriitorii vremii, basmul devenind astfel o specie de sorginte
populară a literaturii culte. Chiar dacă încercări vor fi fost şi înaintea lui, Mihai Eminescu are meritul de
a fi creatorul primului basm cult izbutit, original, remarcabil din literatura română, Făt-Frumos din
lacrimă (1870).
Îi urmează Ioan Slavici cu Zâna Zorilor (1872), Alexandru I. Odobescu cu Basmul cu fata din piatră şi
cu feciorul de împărat cel cu noroc la vânat sau Basmul bisoceanului, inclus în cunoscuta sa
scriere, Pseudo-cynegetikos (1874), şi, nu mult mai târziu, Ion Creangă cu ale sale poveşti: Soacra cu
trei nurori (1875), Capra cu trei iezi (1875), Dănilă Prepeleac (1876), Povestea
porcului (1876), Povestea lui Stan Păţitul (1877), Povestea lui Harap-Alb (1877) etc.
Lista scriitorilor creatori de basme culte sau „de autor” (diferite, deci, de basme populare, orale,
anonime) poate fi completată cu numele lui I.L. Caragiale (Calul Dracului, Abu-Hasan), Barbu
Delavrancea (Neghiniţă, Poveste, Stăpânea odată...). Lor li se pot adăuga alţi scriitori care au folosit
basmul popular drept model pentru opere literare în versuri (Vasile Alecsandri, Înşiră-te mărgărite,
Mihai Eminescu, Călin Nebunul, Miron şi frumoasa fără corp, Fata-n grădina de aur, rămas în
manuscris şi transformat apoi în marele poem filosofic Luceafărul, George Coşbuc, Fata craiului din
cetini, Izvor de apă vie, Tulnic şi Lioara) sau chiar dramatice (Vasile Alecsandri, Sânziana şi Pepelea,
Victor Eftimiu, Înşir-te mărgărite, Cocoşul negru).
Elaborate şi comunicate prin intermediul scrisului, destinate, dintru început, cititului, basmele de autor
poartă mai pregnant decât cele populare, orale, amprenta stilistică a creatorului şi a epocii sale. Făt-
Frumos din lacrimă este o proză romantică şi o ilustrare a eminescianismului, în timp ce scrierile de
acelaşi fel ale contemporanului Ion Creangă, într-o mai mică măsură, poate, Povestea lui Harap-Alb,
sunt naraţiuni realiste, care comunică, s-a observat, cu proza memorialistică din Amintiri din copilărie.
Mai puţin constrâns decât povestitorul popular să respecte modelul tradiţional, scriitorul cult are
libertatea de a se distanţa de acesta până într-atât încât cititorul sau criticul literar să se întrebe dacă
naraţiunea respectivă mai este sau nu un basm.
În raport cu viziunea scriitorului, accentul se poate muta de pe eroic pe etic, de pe aventură pe
meditaţie, ajungându-se până la parodie şi antibasm. Dar tocmai această libertate a creatorului-scriitor
în raport cu modelul tradiţional face ca basmul cult sau „de autor” să fie o specie încă vie a literaturii
române, răspunzând nevoii de adevăr, de bine şi de frumos, acut resimţite şi în lumea contemporană.

Potrivit Dictionarului de termeni literari Cuvantul basm este derivat din vechea slava de la basni ceea ce
inseamna nascocire , [Link] defineste o specie a epicii populare si culta cu raspandire
mondiala , in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi , zane ,
animale nazdravane) aflate in lupta cu fortele nefaste ale naturii sau ale societatii , simbolizate prin
balauri , zmei , vrajitoare , pe care ajung a le birui pana la urma.

Basmele au ramas de-a lungul veacurilor operele cele mai indragite de copii , incepand din primii ani ai copilariei
si pana aproape de [Link] o impresie puternica asupra imaginatiei si sensibilitatii copiilor , prin
morala lor pozitiva si usor de receptionat , basmele au o deosebita insemnatate educativa. In basme domina
fantasticul atat in cadrul in care se desfasoara actiunea , cat si in prezentarea personajelor care fie ca au calitati
hiperbolizate , supraomenesti , fie ca sunt fiinte cu infatisari si insusiri supranaturale , sau obiecte care au
insusiri neobisnuite. Tema basmelor este lupta dintre bine si rau , care se termina intotdeauna cu victoria binelui
Adeseori tema basmului se sprijina pe conflictul cauzat de inegalitatile sociale , pe contrastul dintre bogatie si
saracie , dintre harnicie si lene , dintre modestie si ingamfare , curaj si lasitate , viclenie si cinste , dintre adevar
si minciuna. Eroul pozitiv al basmelor este in majoritatea cazurilor Fat-Frumos , pe care il gasim sub denumiri
felurite , dar intrupand intotdeauna aceleasi [Link] este de obicei un om puternic , viteaz si hotarat ,
perseverent in realizarea telului [Link] nu reuseste numai datorita fortei fizice si vitejiei , ci si datorita istetimii ,
prezentei de spirit si curajului sau.

Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni saraci , ca in basmele Tugulea , fiul unchiasului si al matusii
sau Ciobanasul cel istet. Uneori , la inceputul basmului , eroul principal e prezentat chipes , stralucind de
frumusete si plin de [Link] apare lipsit de stralucire , este o figura neinsemnata , pe care ceilalti frati mai
mari il considera inferior (Calin , Tugulea).In realitate , el este numai lipsit de experienta [Link] desfasurarea
actiunii basmului el reuseste sa-si puna in evidenta calitatile sale deosebite , dovedind ca nu este nici prost , nici
naiv sau nefolositor , cum se credea , ci ca , dimpotriva , are cele mai alese [Link] este de obicei ultimul
dintre cei trei frati si e desconsiderat de acestia (Prislea cel voinic si merele de aur ; Harap Alb). Fata de fratii sai
considerati mai destepti , dar care in realitate sunt sireti si invidiosi , hrapareti si egoisti , Praslea , cel de-al
treilea dintre frati , se deosebeste prin umanism , cinste , curaj , indemanare , iscusinta etc.O alta caracteristica
a eroului principal din basme este mila lui pentru diferite vietuitoare , care , la randul lor , il ajuta sa invinga toate
greutatile si sa iasa biruitor din toate incurcaturile. Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosinzeana ; uneori
insa poarta alt [Link] , n-are nume : este fata mijlocie sau cea mica a [Link] frumusetea ei se
dusese vestea peste mari si tari.

Fata din popor sau fiica de imparat , ea este salvata de Fat-Frumos din robia Zmeului sau a vreunei vrajitoare ,
ca [Link] , eroina are caracteristici asemanatoare cu cele ale lui Praslea ; este modesta si
muncitoare ; are multe de suferit din partea mamei vitrege sau este slujnica la o stapana bogata si [Link] cele
din urma , prin harnicie , prin curaj , perseverenta , modestie sau istetime , ea reuseste sa infrunte toate
greutatile , sa invinga raul , devenind fericita alaturi de Fat-Frumos (Fata unchiasului) Eroii pozitivi din basme
sunt ajutati in lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu insusiri supranaturale , create de fantezia
[Link] , eroul principal este ajutat de un frate bun (Afin si Dafin).Alteori , in ajutorul personajului pozitiv
vin fiinte omenesti cu puteri supranaturale : Flamandul si Setosul (din basmul Tugulea , fiul unchiasului si al
matusii) sau fiinte fantastice , ca zanele : Zana Apelor , Zana Zorilor etc. Adeseori , Fat - Frumos este ajutat de
diferite vietuitoare din lumea [Link] si sfatuitorul sau in toate imprejurarile este calul nazdravan ,
care-si insoteste stapanul tot timpul , ducandu-l ca vantul si ca gandul si sfatuindu-l cum sa iasa din incurcaturile
cele mai grele sau cum sa invinga piedicile ce-i stau in [Link] de Fat-Frumos , in basmul popular , calul
nazdravan joaca un rol [Link] cal , faptele eroice ale lui Fat-Frumos nu s-ar putea realiza.

Asa cum arata George Calinescu in studiul sau Estetica basmului , mitologia hipica e vasta , reducandu-se in
fond la ideea strabaterii fulgeratoare a [Link] cele mai multe ori calul are un numar variat de aripi , care-l
ajuta sa strabata cu mai multa rapiditate [Link] basm calul nazdravan apare ca un animal dotat cu insusiri
intelectuale exceptionale , ca un pretios sfatuitor al omului , care vorbeste cu voinicul in limba [Link]
calul nazdravan poarta in urechi diferite obiecte folosite de Fat-Frumos spre a scapa din primejdie : gresia care
se preface in munte de piatra , peria care se transfporma in padure deasa , haine , arc , sageti [Link] pozitiv
este ajutat si de vietuitoarele carora le facuse un bine , dandu-le ajutor in imprejurarile [Link] aceasta
categorie fac parte pasari , pesti , raci etc. Eroul principal are nenumarati [Link] apar in basm uriasi cu
puteri supranaturale , care se leaga frati de cruce cu eroul [Link] se pot grupa in mai multe
[Link] sunt intruchipari ale fortelor si anomaliilor naturii ; intotdeauna reprezinta insa si unele limite ale
puterii omului , care ar dori sa poata smulge padurea , pisa piatra , reteza muntii , modifica temperatura. O alta
categorie de personaje reprezinta fenomene meteorologice si cronologice , personificari ale vanturilor : Mama
crivatului , Mama vantului turbat In unele basme apar si zanele , binevoitoare fata de eroul principal ,
simbolizand binele si frumosul.

Tot un fel de zane sunt si ursitoarele , prevestitoare bune sau rele ale vietii omului. Dar personajul principal nu
are numai [Link] are si numerosi [Link] simbol al binelui , el are de infruntat pe reprezentantii raului ,
cu care lupta si-i invinge fie prin forta si curaj , fie prin iscusinta si prin istetime. Printre dusmanii personajului
pozitiv apar mai intai [Link] unele basme il dusmanesc chiar fratii mai mari , care-l invidiaza pentru faptele
sale de [Link] eroinei basmului sunt uneori surorile sale sau mama sa vitrega , care o dusmaneste
pentru frumusetea ei (Mama cea rea ).Alteori , desi munceste cu toata sarguinta , eroina e dusmanita de mama
sa vitrega pentru ca fetele acesteia nu au aceleasi calitati ca ea (Fata unchiasului). Personajele negative sunt
unele fiinte monstruase sau cu puteri supranaturale : zmeul , balaurul , simbolizand manifestarile neintelese si
inspaimantatoare ale naturii sau elemente negative din viata sociala. Zmeii sunt fiinte uriase , create de fantezia
poporului , care au si unele asemanari cu omul , si unele aspecte de monstru. Zmeii sunt nu rareori
[Link] cel cu gradina cu merele de aur nu poate avea mere , fiindca , desi a pus paznicii cei mai strajnici
din toata imparatia , cineva fura merele in noaptea in care se [Link] cel mare al imparatului se pune la
panda , insa dupa miezul noptii il apuca o picoteala de nu se mai poate tine pe picioare.

La fel se intampla si cu fiul mijlociu , peste un [Link] anul al treilea , fiul cel mic , Prislea , asezandu-se intre
tepuse , izbuteste sa biruie [Link] aude un fasait prin gradina , fosnetul se apropie de [Link]
trage trei sageti pe rand , un geamat iese de langa pom , se face apoi tacere de [Link] poate culege
cateva mere de aur spre a le duce pe o tipsie tatalui sau , dupa aceea se ia pe urmele zmeului , dupa dara de
sange , ce se pierde intr-o pustietate (Prislea cel voinic si merele de aur). Portretul fizic al zmeului ramane
nedeslusit. In orice caz este si el o fiinta cu mari forte fizice , epuizabile , un urias Puterea sa e herculeanaZmeul
e dotat cu un mare simt olfactiv , mirosind indata prezenta unui omUn mijloc de aparare , de persecutie sau de
mistificatie al zmeului este metamorfozaUn zmeu se preface in balaurAltul se face busteanIndeobste zmeul e o
fiinta violenta si crunta , avand o repulsie congenitala pentru oamenii de pe taramul nostru al caror miros il irita.
Zmeul are mama , frati , surori , fete , duce o adevarata viata de familie intr-o gospodarie [Link] e in nici un
caz o vietate salbatica. In privinta caracterului , zmeoaicele , indeosebi mama zmeilor , sunt mai [Link]-
voinic , furand pe Ileana-Simziana pentru stapanul ei , imparatul , mama zmeului se ia dupa ea ca o leoaica , cu
o falca in cer si una in pamant , si aruncand vapaie din gura ei ca dintr-un cuptor. Zmeoaicele sunt dupa toate
semnele foarte prolifice , zmeii traiesc in tari cu imparati si crai , constituie armate , apar in [Link]-frumos
lupta la podul de arama cu trei zmei , la cel de argint cu noua , la cel de aur cu zmei cata frunza si iarba este pe
campie(Fat-Frumos si fata lui Rosiu - imparat).

Castelul zmeilor in care e tinuta Ileana Cosinzeana e pazit de patruzeci si doi de zmei , vanjosi. Zmeoaica e si
vrajitoare. In rezumat , zmeoaica batrana e o mama care-si iubeste cu ardenta copiii , indeosebi feciorii , ii
insoara si-i razbuna cand sunt [Link] are puteri uriase , zboara prin aer , prefacuta intr-un fenomen natural ,
se catara pe munti , soarbe pe vrajmasi , ii impietreste si mai ales e o mare rozatoare , avand colti cu care
gaureste piatra si mananca pomii.E apriga si de un temperament incoercibil si la suparare plesneste in sensul
propriu al cuvantului. Locuinta zmeilor indica o treapta superioara de civilizatie , asemanatoare cu cea a
[Link] cel mare poseda un palat cu totul si cu totul de arama , cel mijlociu un palat de argint , cel mic
, un palat de [Link] altor zmei , asezata unde-si intarca dracul copiii , e cu tavan cu grinzi (Greuceanu). Pe de
alta parte zmeii in ciuda fortei lor fizice sunt fricosi , lipsiti de rationament , chiar de-a dreptul natangi putand fi
usor pacaliti si omorati de un om [Link] lor ca si a animalelor inferioare e unilaterala si lipsita de
[Link] cineva a descoperit puterea lor , ei nu pot inventa nimic spre a face fata [Link] il face pe
zmeu sa se umileasca si sa fie disimulator.

Balaurul este o reptila monstruoasa , foarte des intalnita in basme avand trei pana la douasprezece capete ,
varsand foc si smoala pe nari. Formele organice reprezinta o disproportie intre masa corporala si dezvoltarea
centrilor superiori , apararea se face simplist prin intimidare si fara adaptare prin reflectie la conditiile
[Link] e monstrul redus numai la reflexe , pe care omul , inspaimantat intai de aspectul lui strain
geometriei frumosului , il invinge usor , cunoscandu-i functiunea elementara si cautand indeosebi sa opreasca
procesul de refacere celulara. Balaurul se deosebeste de zmeu prin aceea ca este o reptila gigantica cu mai
multe [Link] e un [Link] balauri zburatori si balauri nezburatori. Balaurul se hraneste adesea cu
oameni. A fost odata intr-o tara un balaur mare , nevoie de [Link] avea sapte capete , traia intr-o groapa si se
hranea numai cu [Link] iesea el la mancare , toata lumea fugea , se inchidea in case si sta ascunsa
pana ce-si potolea foamea cu vreun drumet pe care-l tragea ata la moarte.(Balaurul cel cu sapte capete)
Elementele fantastice , personificarea animalelor si a obiectelor isi au originea in animismul omului primitiv , care
acorda obiectelor de care avea nevoie , dupa ce le confectiona , o forta supranaturala.

Astfel , apar in basme nenumarate obiecte fermecate , care actioneaza la porunca omului , venind in ajutorul
personajului pozitiv : masa care se asaza si se strange si ale carei bucate nu se termina niciodata , buzduganul
sau topotul care zboara si taie sau loveste singur, covorul sau cizmele cu care se zboara prin vazduh. Trasatura
lor caracteristica consta in faptul ca ele isi pierd calitatile si nu mai aduc foloase daca au cazut in mainile unui
om nepriceput , lenes , lacom sau necinstit. Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase raman din
copilarie in mintea omului si pot deveni un imbold pentru noi creatii in domeniul stiintei. Basmul este pretios si
pentru ca pune intr-o lumina vie ce e bine si ce e rau , ajutandu-l pe copil sa-si insuseasca aceste reprezentari
morale. Lectura basmelor prezinta o deosebita importanta educativa si prin reliefarea calitatilor eroilor , care
constituie pentru copii modele demne de [Link] faptele eroului pozitiv , ei invata sa fie curajosi si darji ,
perseverenti si hotatati , modesti si harnici , cinstiti si drepti , prieteni adevarati , exprimand compasiune fata de
cei mai slabi , admiratie fata de cei optimisti si increzatori in fortele lor. Basmele sunt si puternice mijloace de
dezvoltare a atentiei si a memoriei.

Ascultandu-le sau citindu-le , copiii isi exerseaza atentia urmarind cu incordare peripetiile narate. Basmul este
valoros atat pentru educarea artistica a copiilor cat si pentru dezvoltarea [Link] basmele , copiii
intalnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute si se bucura atunci cand le [Link] memoreaza cuvintele cu
care incep si se incheie , precum si acelea care se repeta , astfel expresiile proprii limbii poporului intra in
limbajul lor. Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos , prilejuind copilului puternice
emotii estetice.