Celula
Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională, a tuturor organismelor vii.
Definiţii
Pentru celulă au fost date numeroase definiţii. Astfel chiar aceiaşi autori (Toma C. şi Niţă
Mihaela în „Celula vegetală” Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi 1995) dau două
definiţii diferite în funcţie punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste
definiţii sunt:
• „Celula este o unitate morfo funcţională elementară a tuturor organismelor
procariote şi eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii,
dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.”
• „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem
biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relaţii de echilibru cu mediul
înconjurător – în cazul protofitelor şi protozoarelor – sau ca un subsistem când
devine parte componentă a unui ţesut, organ sau organism pluricelular.”
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de exemplu,
bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută
folosind microscopul.
Teoria celulară a fost fututas pentru prima dată de [Link] şi [Link] în 1839.
Clasificarea celulelor
Celulele se clasifică în:
Procariote
Structura celulelor procariote
Celulă procariotă tipică
Celulele procariote au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi
fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote.
Celula procariotă este învelită de un perete rigid, lipoproteic, acesta conţine sacul
mureinic, inexistent în celulele eucariote. Plasmalema este cel de al doilea înveliş al
celulei, de natură lipoproteică. Aceasta are rol în respiraţie, nu se poate invagina pentru a
forma vezicule, prin care să incorporeze soluţii nutritive de la exterior sau particule
solide. Aceste fenomene sunt denumite pinocitoza şi fagocitoză.
Membrana Citoplasmatică- aceasta este de natură lipoproteică, cu o structură
funcţională complexă, constituind un criteriu de deosebire a celulei procariote faţă de
celula eucariotă. Datorită grosimii constante şi suprafeţei limitate de peretele celular care
o înconjoară, membrana citoplasmatică prezintă ca singură posibilitate de a-şi mări
suprafaţa de invaginare şi pliere sub formă de mezozom. Plasmalema nu este permeabilă
pentru macromolecule; singurele particule care o pot traversa sunt fragmentele de ADN şi
enzimele extracelulare.
O altă componentă a celulei procariote este citoplasma care ocupă aproape tot spaţiul
celular. Citoplasma este o mixtură complexă de soluţii perfecte şi coloidale al unor
substanţe minerale şi organice, dizolvate în apă. Nu posedă un citoschelet proteic, format
din microtubuli şi microfilamente şi nu prezintă curenţi plasmatici. Se caracterizează
printr-o stare coloidală de gel permanent, stare care exclude existenţa curenţilor
citoplasmatici şi asigură menţinerea structurii nucleului care este lipsit de membrană
limitantă.
Celula nu posedă organite înconjurate de membrane; la unele bacterii membrana
plasmatică formează mezosomi care au rol în respiraţia celulară şi în ancorarea
moleculelor de ADN.
La bacteriile fotosintetizante se observă la microscop mici vezicule înconjurate de
membrane, la nivelul lor se găsesc pigmenţi asimilatori, aceste vezicule sunt denumite
cromatofori.
În citoplasma cianobacteriilor se găsesc veziculele aplatizate, înconjurate de membrane,
numite tilacoide.
În tilacoide se află pigmenţi clorofilieni, iar pe suprafaţa lor sunt plasaţi pigmenţi
proteici, ficocianina şi ficoeritrina, care maschează pigmenţi clorofilieni.
În ciuda relativei lor simplităţi, potenţialele metabolice ale celulelor procariote actuale
sunt comparabile cu cela ale celulelor eucariote. Mai mult decât atât, metabolistul
bacterian este de sute şi mii de ori mai intens decât cel al celulelor eucariote. Această
capacitate metabolică este determinată de valoarea înaltă a raportului suprafaţă/volum,
ceea ce facilitează schimburile celulei cu mediul ambiant. Remarcabil este şi faptul că
natura substanţelor pe care le catabolizează este foarte mare; pot metaboliza şi substanţe
toxice precum: cauciuc, asfalt, petrol, detergenţi etc. Unele etape ala ciclului azotului şi
sulfului sunt realizate în exclusivitate de celulele procariote (bacteriile fixatoare de azot).
O altă carectesistică a metabolismului bacterian este plasticitatea: bacteriile pot trece cu
usurinţă de la aerobioză la anaerobioză, de la autotrofie la heterotrofie, ceea ce la conferă
o mare capacitate adaptativă.
În citoplasmă se gasesc numeroşi ribozomi, care sunt mai mici decât cei de la eucariote,
dar îndeplinesc aceaşi funcţie, de sinteză proteică.
Celulele procariote se divid de câteva ori pe oră în timp ce eucariotele, cu creştere foarte
rapidă, se divid doar de două ori pe zi.
Celulele procariote nu au un nucleu adevărat, materialul genetic este constituit dintr-o
singură moleculă de ADN, această molecula reprezintă cromozomul sau genomul
bacterian, cunoscut sub denumirea de nucleoid.
Multiplicarea celulelor se face prin sciziparitate ( forma primitivă de diviziune directă).
Eucariote
Structura celulelor eucariote
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) reticul endoplasmatic
granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet,
(8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasma, (12)
lizozom, (13) centriol.
Celulele eucariote sunt formate din:
Membrana
• Membrană celulară
• Perete celular-
Citoplasma şi componentele subcelulare
• Citoplasmă
• Citoschelet
• Organite celulare
o Ribozomi
o Mitocondrii
o Centrozomul
o Aparatul Golgi
o Vacuole
o Lizosomi
o Plastide
o Reticul endoplasmatic
Nucleul şi materialul genetic
• Nucleul celulei
Sursa: Wikipedia