CULOAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

A caracteriza şi a reproduce o culoare sunt aspecte provocatoare ale esteticii în

stomatologie.1De-a lungul vieţii am acceptat culoarea ca pe un aspect de bază al mediului
înconjurător. Culoarea aduce o cantitate mare de plăcere vieţii noastre. Cu siguranţă am fost
impresionaţi de un apus, o piesă de artă sau poate pur şi simplu de o privelişte frumoasă.
Culoarea comunică informaţie, uneori direct, alteori subliminal. Luăm decizii în privinţa a ceea
ce cumpărăm în piaţă bazându-ne pe culoare (prospeţimea fructelor, calitatea cărnii), ne bazăm
pe culorile roşu/verde de la semafor atunci când traversăm o intersecţie, starea noastră de spirit
este influenţată de luminozitatea mediului înconjurător. Culoarea ne influentează multe aspecte
din viaţa de zi cu zi, chiar dacă suntem constienţi sau nu de acest lucru.

În stomatologie vom întâmpina dificultăţi în determinarea aspectului dinţilor naturali şi în

redarea acestuia. Multe elemente sunt implicate în aspectul dinţilor – forma, transluciditatea,
textura şi culoarea.2 Când eram mici am învăţat despre culoare, cu siguranţă ne-am jucat cu
creioanele colorate, plastelină sau alte forme de coloranţi. Din păcate însă, ceea ce am fost
învăţaţi în trecut este probabil greşit, vom descoperi cum să regândim culoarea şi să o aplicam în
viaţa de zi cu zi, dar cel mai important, în evaluarea aspectului dinţilor pentru o estetică cât mai
apropiată de cea naturală.

Culoarea este un fenomen complex, care poate fi gândit la mai multe niveluri. Un aspect
important este faptul ca depinde de lumină, iar sursa acesteia variază. Cerul de dimineata are
culoarea diferită faţă de cel de seară, iar un obiect văzut în lumina soarelui de dimineaţă poate să
pară că are altă culoare decât după amiaza târziu.

Culoarea este şi obiectivă, dar şi subiectivă. Lumina de la o sursa cade pe un obiect, care
reflectă anumite raze, iar pe altele le absoarbe. Acest aspect este fizic, dar şi obiectiv. Lumina
reflectată ajunge la noi şi începem să procesăm informaţia. Recepţia luminii de către ochiul
nostru este considerată un fenomen psihofizic, ceva la limita între fizic şi psihologic.

Energia produsă de porţiunea vizibilă a spectrulului electromagnetic stimulează celulele

receptoare corespondente porţiunii spectrale (interpretată de conuri) şi a cantităţii de energie
(bastonaşe).3Substanţele chimice secretate de aceşti receptori stimulează terminaţiile nervoase
care transmit informaţia către creier. Mesajul este transmis prin nervul optic de-a lungul
ganglionului genicular în centrul optic din cerebel. Aici, mesajul este interpretat, fiind un proces
psihologic. Această interpretare nu este o translaţie fizică directă a stimulului original, putând fii
modificată de aberaţii fizice (distorsionări ale culorii de către cornee, proprietăţi anormale ale
conurilor, etc). Informaţia primită de către conuri şi bastonaşe trebuie să fie „reasamblată” pentru
a produce imaginea mentală. Experienţa şi influenţa omului pot modifica rezultatul final al
senzaţiei. Aşadar, „a vedea” culoarea este un fenomen fizic, psihofizic şi psihosocial, precum am
arătat mai sus. Drept urmare, „culoarea” există doar în mintea noastră.
 La începutul anului 1930, E. Bruce Clark a scris „Culoarea, ca şi formă are 3
dimensiuni, dar acestea nu sunt folosite în mod normal. Noi, ca stomatologi, nu suntem echipaţi
educaţional să putem aborda problema culorii”. În ciuda faptului că acest pasaj are peste 80 de
ani, afirmaţia este încă adevarată. Dacă întelegem dimensiunile culorii, putem să comunicăm
informaţia şi să reproducem obiecte bazate pe măsuratori obiective. Acesta este scopul folosirii
ştiinţei culorii, de a comunica informaţia despre aspectul dinţilor.

Aşa cum a subliniat Clark, există 3 dimensiuni ale culorii: nuanţă (hue), luminozitate
(value) şi saturaţie (chroma). Este esenţial să înţelegem bine aceste 3 aspecte importante ale
culorii, indiferent de ce alte denumiri sunt folosite pentru a le descrie şi să ştim să le aplicam.4

Nuanţa

Nuanţa (fig.1) (hue) este atributul culorii care este frecvent confundat cu culoarea însăşi.
Nuanţa este doar una dintre cele trei dimensiuni ale culorii. Există mai multe moduri în care se
poate defini nuanţa:

 Numele unei familii de senzaţii de culoare cum ar fi “albastru” sau “roşu”. Aceste nume
de nuanţe sunt generale, nu specifice. Galben este o nuanţă , dar sunt multe senzaţii de
culoare care pot fi descrise ca fiind “galben”.
 Senzaţia produsă de diferite lungimi de undă ale luminii din spectrul vizibil. Acestea, de
la cea mai scurtă la cea mai lungă (380-760nm), sunt violet, albastru, verde, galben,
orange, roşu.
 Calitatea senzaţiilor pe care un observator este capabil să o perceapă în funcţie de
diferitele lungimi de undă de energie radiantă.

Fig. 1 Nuanţa – reprezentare grafică

 Spectrul electromagnetic include multe forme de energie. ‚Spectrul vizibil’ este acea
porţiune care are capacitatea de a stimula celulele receptoare ale retinei şi de a iniţia un răspuns
pe care noi îl recunoaştem sub forma unei imagini. Această secţiune are valori între 380 şi 760
nanometri (Tabel 1). Există mai multe denumiri pe care le dăm răspunsurilor primite din spectrul
vizibil, dar în general sunt 7 nume de nuanţe: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu,
roşu (de la lungimea de undă cea mai mică la cea mai mare).

Culoare Lungime de undă (nm)

Roşu 650-800

Portocaliu 590-649

Galben 550-580

Verde 490-539

Albastru 460-489

Indigo 440-459

Violet 390-439

Tabel. 1 Lungimile de undă ale culorilor

Lungimile de undă evocă un răspuns pe care noi îl cunoaştem sub forma de ‚nuanţă’. Rar,
totuşi, există obiecte colorate de o singură lungime de undă, majoritatea sunt o combinaţie de
lungimi de undă care interacţionează. Rezultanta spectrală produce o lungime de undă dominantă
şi oferă creierului nostru senzaţia de nuanţă. Trebuie să înţelegem totuşi că nuanţa nu este
culoarea. Culoarea este un aspect tridimensional, nuanţa reprezentând doar una din dimensiuni,
chiar dacă numele culorii este derivat mai ales din nuanţă.

Luminozitatea

Strălucirea sau luminozitatea (value) reprezintă gradul relativ de alb sau negru al unui
obiect. O fotografie alb-negru este o redare unidimensională a unor obiecte tridimensionale.
Nuanţa şi saturaţia lipsesc, doar strălucirea fiind prezentă. Deoarece ochiul uman este foarte
sensibil la modificările de strălucire, strălucirea unei restaurări dentare poate fi mai importantă
decât nuanţa sau saturaţia. Bineînţeles că toate sunt importante, dar diferenţele de strălucire pot fi
mai uşor observate.

Saturaţia
 Saturaţia (fig.2) (chroma) poate fi definită ca intensitatea, puritatea sau concentraţia
culorii. Culorile pale, pastelate au o saturaţie scăzută, iar culorile intense au o saturaţie crescută.
Cea mai dificilă sarcină în alegerea culorii este de a decide dacă diferenţa este de saturaţie sau de
strălucire. Auzim frecvent termenii de “mai închis decât” sau “mai deschis decât” care se pot
referi atât la saturaţie, cât şi la strălucire. Pentru a evita confuzia, înţelegerea clară a celor trei
dimensiuni ale culorii este esenţială.

Fig. 2 Saturaţie – reprezentare grafică

Sistemul lui Munsell

Sistemul de culori Munsell (fig.3) este un spaţiu de culoare în care culorile sunt
specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate (value) şi saturatie (chroma).
Acest sistem a fost creat de profesorul Albert Henry Munsell la începutul secolului XX.

Fig. 3 Sistemul lui Munsell – spaţiul de culoare

 Multe sisteme de ordonare a culorilor au incercat să plaseze culorile într-un spaţiu de
culori tridimensional, dar sistemul propus de Munsell a reuşit acest lucru într-o manieră mult mai
simplă şi precisă, fapt ce a determinat o adoptare a lui pe scară largă. Sistemul de culori inventat
de Munsell şi modificările ulteriore aduse acestuia s-au bazat pe măsurători riguroase asupra
precepţiei vizuale a culorilor de către subiecţii umani. Acest fapt a facut ca studiile iniţiate de
Munsell să stea la baza unei abordări ştiinţifice a studiului culorilor.

Sistemul de culori Munsell a surcalasat sistemele existente în acea perioadă (fiind utilizat
şi în prezent) şi stă la baza multor sisteme actuale, cum ar fi: CIE XYZ, CIELAB (L*a*b*),
CIECAM02 etc. În spaţiul de culori Munsell, culorile sunt specificate pe baza a trei dimensiuni
nuanţă (hue), luminozitate (value) şi saturatie (chroma). În acest sistem, „nuanţa” este
reprezentată de cinci culori de bază şi anume: roşu (Red), galben (Yellow), verde (Green),
albastru (Blue) şi violet (Purple), la care se adaugă culorile complementare portocaliu (YR -
yellow-red), verde-gălbui (GY - green-yellow), turcoaz (BG - blue-green), violet-albăstrui (PB -
purple-blue) şi magenta (RP - red-purple); fiecare dintre aceste culori se împarte în 10 trepte (de
la 1 la 10) ce determină tranziţia dintre ele (de ex. pentru roşu avem 1R, 2.5R,... 10R).

Luminozitatea culorii este reprezentată prin numere de la 0 (negru) la 10 (alb) dispuse pe

o scară verticală, astfel: o la bază şi 10 la partea superioară. Între capetele scării se distribuie 9
tonuri de gri. Saturaţia (puritatea culorii) este reprezentată prin scări de valori numerice de la 1
până la 26, sau chiar până la 30 (în anumite situaţii foarte rare, neîntâlnite în practica curentă).
Nivelurile cromatice variază în funcţie de capacitatea nuanţei de a se satura la o anumită
luminozitate (fig.4). Valoarea sistemului lui Munsell este dată de faptul că este un sistem ordonat
psihologic şi se pretează diferitelor atribuţii, precum comparaţiilor de nuanţe în stomatologie.

Fig. 4 Sistemul lui Munsell

Abordarea lui Munsell oferă greutate egală tuturor segmentelor de nuanţă, indiferent de
lungimea de undă a acestora, chiar dacă violet are unde mai scurte decât altele, precum roşu.
 Alte sisteme de culori

Sistemul Munsell este bun pentru stomatologie fiind un sistem ordonat psihologic. Totuşi,
în majoritatea cazurilor este folosit sistemul CIE L*A*B* (fig.5). În acesta, culorile sunt
analizate comparativ cu roşu/verde (opuse) sau galben/albastru. În 1976, CIE a recomandat
sistemul CIE L*a*b, sau CIELAB. Acesta este un sistem aproximativ uniform (într-un sistem
uniform, diferenţa dintre 2 puncte din spaţiul culorii corespunde cu diferenţa vizuală dintre cele 2
culori proiectate în spaţiul de culori).

Fig. 5 Reprezentare grafică a sistemului de culori CIE L*a*b

Dimensiunea verticală care face un unghi drept cu diagrama este valoarea, denumită şi
luminozitate (L din L*a*b*) şi are valoarea maximă 100 (alb) şi un minim 0 (reprezintă negru).
a* şi b* sunt reprezentate de valori +/- şi nu au limite precise, a* fiind roşu (daca are valoare
pozitivă) sau verde (daca are valoare negativă), b* galben(dacă are valoare pozitivă) sau albastru
(daca are valoare negativă).5

Istoria interesantă a sistemului L*a*b (fig.6,7) este parte a istoriei culturale a Europei.
De menţionat refuzul lui Goethe cu privire la descoperirile fizice ale lui Newton. Faimosul poet a
spus “Wer aber das Licht will spalten/Den mußt du für einen Affen halten (Cei ce intenţionează
să dividă lumina trebuie să fie consideraţi proşti)". Timp de 200 de ani, nu a existat om de ştiinţă
care să nu scrie măcar o teză sau să ţină un discurs despre această ipoteza a lui Goethe, însă
numai cercetările moderne au pus capăt controversei.

În primul deceniu al secolului 20 a existat o dorinţă intensă a oamenilor de ştiinţă de a

găsi o metodă obiectivă pentru determinarea culorii. A fost un adevărat concurs în descoperirea
sistemului care, pe de o parte să se bazeze pe capacitatea ochiului de a determina culorile
asemănătoare, dar pe de altă parte să fie reprezentat de o construcţie matematică care să permită
poziţionarea culorii respective în relaţie cu fiecare culoare primară.

Fig. 6 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – aranjamentul culorilor în forma de copită în jurul punctului alb,
aşa numit ‚punct acromatic’; gradul de saturaţie scade spre exteriorul suprafeţei, iar cel al intensităţii creşte

CIE (Commission Internationale d’Eclairage) a fost autorizată să dezvolte un tabel definit de

culori standard care ar fi trebuit să îndeplinească atât cerinţele de precizie, cât şi de obiectivitate.
Dezvoltarea unui astfel de sistem s-a bazat pe triunghiul culorilor a lui James C. Maxwell.
Valorile tradiţionale ale lui Maxwell, RGB, au fost convertite în cele 3 noi valori x, y si z.
Valoarea x reprezintă axa orizontală şi valoarea y cea verticală. În tabelul cu axa z, graficul x-y
este numai un plan în spaţiul culorii care reprezintă percepţia luminii. Planurile situate pe axa z
spre punctul 0 reprezintă culorile cu luminozitate scăzută.
 Fig. 7 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – scăderea intensităţii culorii)

Din păcate, acest sistem nu permite decât să determinăm culoarea ca pe o simplă gradaţie
pe un grafic. În 1976, a apărut un nou sistem recomandat de CIE (Commission Internationale
d’Eclairage), fiind intitulat CIE L*a*b*.6

Transluciditatea

Cu ajutorul ceramicii se încearcă imitarea unui dinte natural luând în calcul mai multe
dimensiuni ale culorii. Pe lângă nuanţă, saturaţie şi luminozitate, un alt factor important îl
reprezintă transluciditatea. Aceasta poate fi definită ca având valori diferite între transparent şi
opac. În general, dacă se creşte transluciditatea unei restaurări protetice, se scade cantitatea de
lumina care se întoarce la privitor, aceasta fiind absorbită de materialul în care a pătruns. Atunci
când lumina pătrunde în smalţ, este dispersată pe întreaga suprafaţă, precum un cablu de fibră
optică. Asemenător unui cablu de fibră optică, smalţul este un material dens din punct de vedere
optic, care este delimitat pe ambele părţi de aer sau dentină, amândouă cu densitate optică
scăzută.

În mod normal, dacă se creşte opacitatea sau reflectivitatea, se creşte luminozitatea.

Crescând densitatea optică a materialelor ceramice, proprietăţile de fibră optică ale smalţului
natural pot fi replicate şi lucrarea protetică total fizionomică poate să fie în acelaşi timp intensă,
cât şi translucentă. Cu ajutorul stratului de smalţ translucent o restaurare capătă aspectul de
adâncime a culorii şi de dinte natural vital.

Transluciditatea smalţului depinde de lungimea de undă. Cu cât aceasta este mai mare, cu
atât creşte şi transluciditatea.7

Fluorescenţa (fig.8)

Unele corpuri au capacitatea de a emite energie incidentă la lungimi de undă mai mari
decât undele incidente. Această proprietate se numeste ‚luminiscenţă’. Dacă lumina emisă
continuă şi după ce stimulul a fost îndepărtat, proprietatea se numeşte ‚fosforescenţă’. Sigur toată
lumea a văzut sub diferite forme fosforescenţa. Când emisia este întreruptă în acelaşi timp cu
stimulul, proprietatea se numeşte fluorescenţă. Dinţii au această proprietate la un stimul între
340-350 nm, acesta fiind segmentul ultraviolet al spectrului. S-ar putea chiar să fie fluorescenţi
în spectrul vizibil, dar nu a fost măsurat, se ştie doar că acest fenomen se întamplă la expunerea
la lumina albastră, când orice sursă cu lungimi de undă între 340-350 nm ii stimulează. Aceste
condiţii sunt usor de îndeplinit de lămpile fluorescente sau chiar de lumina solară.
 Conform principiului culorilor aditive, în cazul fluorescenţei, lumina emisă este albastră
şi culoarea dinţilor este galbenă, rezultatul fiind dinţi mai albi (albastru + galben = alb în
sistemul aditiv). Acelaşi fenomen se găseşte şi în cazul detergenţilor de rufe care au „înălbitor
optic”. Aceştia sunt de fapt agenţi fluorescenţi care ajută hainele albe să nu mai aibă aspect
galben. Este important pentru materialele de restaurare să aibă aceeaşi cantitate şi calitate de
fluorescenţă ca şi dinţii naturali. Această condiţie nu este tot timpul îndeplinită şi unele materiale
se bazează pe abilitatea medicului de a obţine acest efect.

Există multe condiţii de îndeplinit pentru ca un agent să fie fluorescent în cazul

materialelor restauratoare. Pentru materialele ceramice, trebuie să poată rezista temperaturilor de
ardere. Alte considerente sunt: să fie non toxice (a fost o problemă cu materialele pe bază de
uraniu), curbele de emisie să fie aceleaşi ca ale dinţilor naturali, să nu prezinte fosforescenţă, să
aibă distribuţie omogenă, să nu interacţioneze cu coloranţii oxizi metalici, să aibă aceeaşi
luminozitate cu a dinţilor naturali, să reziste ecranizării produse de coloranţii oxizi metalici.
Această ultimă condiţie nu este îndeplinită de nuanţele cromatice mai mari, pentru că sunt
încărcate cu mai mulţi coloranţi şi ecranează o parte din fluorescenţă.

Lumina UV poate să aibă un efect dramatic asupra nivelului de vitalitate exprimat de

restaurările protetice. Cu ajutorul fluorescenţei, o restaurare poate să pară mai intensă, mai vie.
Deci, chiar dacă pacientul este la plajă sau într-un club, restaurarea va părea cât mai puţin falsă.
Fluorescenţa unui dinte natural are loc în dentina datorită conţinutului crescut de substanţe
organice.8 Lumina ambientală produsă de lămpi UV este absorbită şi apoi emisă o lunimă
fluorescentă. Cu cât fluorescenţa este mai crescută, cu atât saturaţia mai scăzuta.9De obicei se
adaugă pudre fluorescente lucrărilor pentru a creşte cantitatea de lumina care se întoarce la
privitor, pentru a elimina discoloraţiile şi pentru a scădea saturaţia. 10Acest beneficiu este mai
ales important când dorim să creştem nuanţa fără să afectam transluciditatea în straturile de
dentină ale restaurării protetice.
 Fig. 8 Dinţi anteriori – opalescenţa şi fluorescenţa

Opalescenţa (fig.8)

Opalescenţa poate fi descrisă precum un fenomen în care un material pare să aibă o

culoare atunci când lumina se reflectă din el, altă culoare când lumina este transmisă prin el.
Materialele opace actionează precum prismele şi reflectă diferite lungimi de undă în diferite
unghiuri. Cristalele de hidroxiapatita din smalţ actionează de asemenea ca niste prisme. Efectele
de opacitate ale smalţului intensifică culoarea dintelui şi îi oferă proprietăţi optice de adâncime şi
vitalitate.11

Contrast şi strălucire

Contrastul este cauzat de diferenţa între intensitatea culorii unui obiect şi fundalul din
imediata vecinătate. Formele obiectelor de mare contrast sunt mai usor de identificat decât a
celor cu un contrast scăzut. Un obiect de o culoare prea intensă pe un fundal închis sau de o
culoare diferită în mod evident produce disconfort şi poate să interfere cu percepţia privitorului.12
Aceasta interferenţă se numeşte strălucire (reduce abilitatea privitorului de a percepe informaţia
vizuală).

Preston et al13 recomandă ca iluminarea dinţilor să nu fie foarte intensă fata de mediul
înconjurător. În fotografia dentară, dacă medicul foloseşte fundal negru se creşte impactul, dar va
produce şi acest efect de strălucire care interferă cu procesul de identificare a nuanţei şi
saturaţiei, deci duce la o decizie greşită în privinţa culorii viitoare restaurări protetice.

Culorile aditive

Până acum am învăţat dimensiunile culorii şi relaţiile dintre acestea. Ştim că nuanţa
depinde de lungimea de undă, iar acest concept are 2 proprietăţi, compoziţia luminii care cade pe
corpul respectiv şi lumina absorbită şi reflectată de acesta.
 Fig. 9 Culori aditive – reprezentare grafică

În timpul zilei, soarele transmite „lumina albă”. Dacă razele solare nu sunt alterate de
elementele din atmosferă, atunci lumina va conţine lungimi de undă pe care omul le poate
percepe. Lumina albă poate fi de asemenea generată de 3 culori pure, denumite culori primare
pentru că nu pot fi împărţite în alte componente. Se numesc ‚aditive’ pentru că cele 3 culori de
bază împreună produc albul, iar acestea sunt roşu, verde şi albastru (fig.9). Culorile aditive se
referă doar la lumină, nu la pigment. Trebuie să facem deosebirea! Atunci cand lumina albastră
este adăugată luminii verzi, se formează o culoare secundară denumită cian. Din albastru şi roşu
rezultă purpuriu iar din roşu şi verde, galben. Aşadar, aceste culori secundare sistemului aditiv
sunt cian, purpuriu şi galben. Dacă adăugăm o culoare primară unei culori secundare (care
trebuie să fie o combinaţie de 2 culori primare diferite de cea adăugată), atunci rezultă alb. O
culoare primară şi opusa sa secundară poartă denumirea de culori complementare.

Culorile substractive (fig.10)

Atunci când lumina cade pe un corp, acela are proprietatea de a absorbi anumite lungimi
de undă şi de a reflecta altele. Numai acele lungimi de undă care sunt reflectate sunt văzute de
noi, determinând culoarea pe care o atribuim obiectului. Celelalte lungimi de undă sunt substrase
din lungimea incidentă şi nu sunt vizibile. Aşadar, pigmenţii şi filtrele urmează principiul culorii
substractive. Acest lucru explică de ce simţim căldura atunci cand purtăm negru sub razele
soarelui: acestea sunt absorbite, iar enegia se transformă în căldură.
 Fig. 10 Culori substractive – reprezentare grafică

Aşa cum cele 3 culori aditive împreuna formează alb, există 3 culori substractive primare
care formează negru. Ar trebui să existe o relaţie directă între culorile aditive şi cele substractive
şi nu surprinde pe nimeni că cele 3 culori secundare sistemului aditiv sunt culorile primare ale
sistemului substractiv. Cele 3 culori primare ale sistemului substractiv sunt deci, cian, purpuriu şi
galben. Atunci când două culori substractive primare sunt combinate, reduc cantitatea de lumină
reflectată, reducând şi luminozitatea culorii secundare. Atunci când sunt combinate toate cele 3,
toată culoarea dispare şi rămâne negru. Cele 3 culori substractive secundare sunt roşu (galben şi
purpuriu), verde (galben şi cian) şi albastru (cian şi purpuriu).

Culorile complementare (fig.11)

Culorile complementare sunt cele care, combinate în proporţiile adecvate produc nuanţe
neutre (gri, alb sau negru). Acestea se împart în culori primare şi secundare, fiind grupate în felul
urmator: roşu şi cian, verde şi magenta, albastru şi galben. Dacă cineva priveşte un obiect de o
singură culoare (roşu de exemplu) pentru o perioada destul de lungă de timp (între 30-60
secunde), iar apoi se uita la o suprafaţă albă, i se va părea că vede o imagine de culoare
complementară primului obiect (în acest caz cian). Aşezate una lângă cealaltă, culorile
complementare par mai intense, mai aprinse. În plus, în cazul în care tehnicianul doreşte
modificarea parametrilor culorii restaurării protetice în sensul scăderii saturaţiei şi a strălucirii,
acesta aplică pe restaurare culoarea complementară celei ce trebuie modificată.
 Fig. 11 Culori complementare – reprezentare grafică

Culorile partitive

Din păcate, nu toate situaţiile urmăresc regulile sistemelor aditiv şi substractiv. Un al

treilea sistem este exemplificat de artişti folosind abordarea pointilistă. Van Gogh, Seurat şi alţi
impresionişti au folosit de multe ori puncte mici de culoare care aveau scopul de a fi amestecate
de ochiul celui care se uita de la distanţă. Acest fenomen este folosit şi atunci când particulele de
oxizi metalici sunt folosite ca şi coloranţi în ceramică. Aşadar, când vorbim despre folosirea
coloranţilor pentru a modifica restaurările după regulile culorilor substractive, vorbim de fapt
despre sistemul partitiv. Atunci când coloranţii sunt împărţiţi în puncte mici (particule fine) şi
sunt văzuţi de la distanţă, rezultatul este unul partitiv. Acest fenomen se numeşte de asemenea
‚amestec de culori integrate’ sau ‚fuziune spaţială’. Exemplele includ mozaicurile, ţesăturile,
tablourile pointiliste şi restaurările ceramice.

Această discuţie are la bază principiul: „cu lumina a venit culoarea”, acesta fiind un concept de
bază, culoarea reprezentând o funcţie a luminii. În mod tradiţional, există obişnuinţa de a privi
obiectelele ca având o culoare proprie. Acum trebuie să începem să ne obişnuim cu următorul
concept: „Culoarea nu este o proprietate a unui obiect, ci, mai degrabă, a luminii care se reflectă
din el.” Sursa de lumină existentă în mediul ambiant poate sau nu să aibă toate lungimile de undă
spectrală. Majoritatea surselor artificiale nu le au, iar dacă o sursă nu conţine toate segmentele
spectrale, acea nuanţă care în mod normal ar fi reflectată de un obiect nu mai este vizibilă.

Metamerismul

Metamerismul reprezintă caracteristica lucrării protetice de a avea o culoare în lumina de

la cabinet de exemplu, însă să prezinte alta în alte condiţii de iluminare.14 Cu siguranţă ai plecat
cu o ţinută de acasă şi ai rămas surprins să observi că nu se potrivesc culorile sub o altă sursă de
lumină. Culoarea pe care o vedem depinde de natura sursei de iluminare. Culoarea unui obiect
opac reprezintă suma lungimilor de undă care sunt reflectate din el. Atunci când reconstruim un
dinte cu ajutorul ceramicii, a mima straturile unui dinte cu ajutorul materialelor cu aceleaşi
proprietăţi optice (distribuţia energetică spectrală) va minimaliza efectul de metamerism. Cu cât
distribuţia energetică a celor 2 materiale este mai apropiată, cu atât succesul va fi mai bun.15

Percepţia

Până acum am înţeles conceptul de bază al culorii, acum este momentul să „vedem”
culoarea. Există multe aspecte psihologice şi psihosociale care trebuie luate în calcul. A fost
evidenţiat faptul că lumina ajunge la nivelul retinei şi stimulează celulele receptoare de la acel
nivel. Corneaa şi cristalinul îşi pierd din claritate pe masură ce îmbătrânim, scăzând cantitatea de
lumină transmisă şi uneori alterând-o chiar. Forma cristalinului este controlată de muşchiul ciliar.
Lentilele îşi pierd din elasticitate pe măsură ce înaintăm în vârstă şi din proprietatea de a
direcţiona lumina către pata galbenă (macula lutea).

Lumina trebuie să treacă atât prin umoarea apoasă, cât şi prin cea vitroasă până să ajungă
la receptori. Aceste umori pot să conţină detritusuri celulare, fiind considerate un alt factor de
îmbătrânire. Conurile sunt situate în fovea centralis (locul de pe retină care asigură cea mai bună
definiţie a imaginii) şi funcţionează doar ziua şi pentru vederea colorată. Bastonaşele sunt
dispuse periferic de fovee şi depăşesc conurile într-un raport de 20:1. Bastonaşele sunt pentru
vederea nocturnă, funcţionând la un nivel scăzut de lumină. Conurile urmează principiile
culorilor aditive, receptând culorile roşu, verde şi albastru (lungimi de undă). Toate senzaţiile de
culoare sunt produse de stimuli relativi prezenţi în terminaţiile nervoase. Bastonaşele sunt
sensibile la cantitatea de lumină, deşi încă nu este înţeles mecanismul de funcţionare al acestora.

Indiferent de culoare, nuanţa, luminozitatea şi saturaţia ajung la nivelul retinei, imaginea

fiind împărţită în componente de luminozitate si trimisă către creier, iar nuanţa şi saturaţia sunt
transmise separat. Imaginea este apoi reasamblată la nivelul creierului. Şi dacă până acum nu
este destul de complex, creierul în loc să developeze imaginea, procesează informaţia luând în
considerare mesaje şi de la celelalte simţuri şi comparând memoria experienţelor anterioare.

Vederea colorată poate să sufere aberaţii, acest fenomen fiind demonstraţie simplă arată
că dacă o persoană se uită mult timp la un obiect poate să distorsioneze balansul
[Link] ‚vedere coloră aberantă’. Există mai multe tipuri de astfel de aberaţii,
monocromatismul afectând 0,003% din populaţie, atât bărbaţii, cât şi femeile. Aceşti indivizi nu
văd culoarea deloc. Un alt procent de 2-3% din bărbaţi sunt dicromaţi – au numai 2 din cei 3
receptori ai culorii. Există mai multe tipuri de dicromatism. 5-8% din bărbaţi sunt tricromaţi,
văzând toate cele 3 culori primare, dar atipic.
 Curba de emisie spectrală

O alta parte a ecuaţiei pentru stimulii culorii este reprezentată de ‚răspunsul spectral’ .
Este esenţial să se controleze senzaţia de văz, pentru că este foarte uşor de distorsionat. O
demonstraţie simplă arată că dacă o persoană se uită mult timp la un obiect poate să distorsioneze
echilibrul culorilor. O expunere continuă la un set de culori duce la adaptarea în privinţa nuanţei,
făcând privitorul mai puţin sensibil la anumite părţi ale spectrului vizual.

Lumina care stimulează receptorii de culoare duce la secreţia unor chimicale, dar o prea
lungă expunere inhibă această caracteristică a receptorilor de a secreta chimicalele, de aici şi
adaptarea la anumite nuanţe. Însă, dacă un individ se adaptează unei anumite parţi a spectrului,
acesta devine sensibil segmentului complementar. Învăţătura pentru o mai bună alegere a nuanţei
este simplă: privitorul nu trebuie să se uite prea mult la elementele analizate. Uită-te la dinte şi la
ghidul de culori, dar nu mai mult de 5 secunde, apoi uită-te la o suprafaţă albastră. Te vei adapta
culorii galben, dar vei deveni sensibil pentru albastru. În felul acesta, schimbi balansul, te
adaptezi culorii albastru şi devii sensibil pentru galben, putând să te întorci la alegerea culorii.

Ochiul şi mintea pot să joace trucuri, culorile pot să pară mai intense sau mai aprinse
atunci când au un mediu contrastant (acest termen se numeşte ‚ îmbunătăţirea mediului’). Din
acest motiv, este indicat să rogi pacientul să îndeparteze rujul atunci când iei culoarea. De
asemenea, ţine minte că şi alte culori din jur pot să reflecta lumina, precum babeţica pacientului,
hainele asistentei etc., toate pot să modifice lumina mediului pe care ai incercat să o obţii.

Psihologia culorilor are multe ramificări, iar noi suntem influenţaţi de culoare în feluri pe
care nu le inţelegem. Max Lüscher, psiholog elveţian, a scris mai multe cărţi despre psihologia
culorii, recomandată fiind "Lüscher Color Test"

Distribuţia energetică spectrală

Trebuie luate în calcul 2 aspecte, intensitatea şi puritatea. Durerile de cap şi senzaţia de

oboseală pot să fie rezultatul unei iluminări proaste a mediului. Există multe aspecte de luat în
calcul, precum:
Nivelul vizual: Definirea nivelului de lumină necesar pentru a vedea
Diferenţe de luminozitate: După ce nivelul a fost stabilit, atunci trebuie determinat raportul dintre
lumina ambientală şi acel nivel de luminozitate necesar unei vederi eficiente. Dacă necesarul de
luminozitate este mare, dar lumina ambientală este scazută, pot apărea dureri de cap şi oboseală
vizuală. Raportul nu trebuie să fie mai mare de 10:1, dar nici mai mic de 3:1.
Umbrele: Există două tipuri de umbre produse de obiectele care pot exista într-un laborator sau
cabinet. Primele sunt cele produse de orice obiect pe mediul de lucru care scad nivelul luminii
disponibile. Este o situaţie mai ales valabilă pentru laboratoarele unde echipamentele pot să
interfereze cu sursa de lumină. În cavitatea orală este uşor să ne imaginăm diferite entităţi care
blochează lumina, incluzând chiar mâinile medicului sau dinţii adiacenţi. Un alt tip de umbre
sunt cele care blochează nu prin împiedicarea transmiterii luminii, ci prin reducerea cantităţii de
lumină ce ajunge la obiect, şi fac detaliile de nedesluşit.
Strălucirea este lumina în exces. Aceasta face detaliile să pară de nedesluşit. Suprafeţele umede
din cavitatea bucală produc acest efect, precum şi hârtia lucioasă din birouri.
Aspectul placut: Lumina trebuie să fie adecvată, dar nu trebuie să fie dură.
Vârsta celui ce priveşte: Îmbătrânirea este un fenomen ce nu poate fi evitat, iar acest proces
include şi scăderea eficienţei ochiului. Corneea şi cristalinul devin mai opace şi pot schimba
culoarea, umorile s-ar putea să conţină detritusuri celulare şi rezultatul tuturor acestor aspecte se
manifestă prin necesarul unei cantităţi mai mari de lumină pentru a vedea la fel de bine.
Lumina şi căldura (tabel 2) Sursele de iluminat pe care le folosim nu sunt foarte eficiente. O
sursă incandescentă produce mai multă energie calorică decât energie luminoasă. O sursă de
lumină fluorescentă, mai ales varianta cu balast, este mai eficientă, dar tot produce o cantitate
considerabilă de caldură. Cu cât cantitatea de lumină este crescută (devine adecvată), cantitatea
de căldură este de asemenea crescută, făcând necesar integrarea unui sistem de răcire/încălzire.
Atunci când cumperi un bec, scrie de obicei voltajul, de exemplu 100 w. Totuşi, această cifră iţi
spune ce cantitate de energie este consumată, nu ce cantitate este emisă.

Sursa Cantitatea de caldura emisă

Flacara produsă de lumânare 2,000 K

Bec 200 Watt 2,900 K

Lampa cu Quartz 3,400 K

Lampa cu lumină fluorescentă 4,000 K

albă
Cerul senin 5,500 K
Tabel. 2 Exemple de surse de lumină şi cantitatea de caldură emisă de acestea

Acest lucru înseamnă că un corp negru încălzit la 5500 K ar avea o culoare similară cu
cea a unui cer senin – o condiţie necesară pentru ca două culori să se potrivească. Aşadar, primul
parametru ce trebuie respectat de sursa de iluminare existentă în cabinet pentru alegerea culorii
este să emită o cantitate de căldură de aproximativ 5500 K.

Temperatura culorii descrie spectrul luminii care este radiată de un "corp negru" care are
temperatura suprafeţei respective. Un corp negru este un obiect care absoarbe toată lumina
incidentă, fără să o reflecte sau să o lase să treacă. O analogie a radiaţiei unui corp negru este
încălzirea unei bucăţi de metal sau a unei pietre: se spune că devin "roşu încins" când ajung la o
anumită temperatură şi apoi "alb încins" pentru temperaturi mai mari. În mod similar, corpurile
negre de temperaturi diferite au temperaturi de culoare diferite ale "luminii albe". În ciuda
numelui, lumina care poate părea albă nu conţine neapărat o distribuţie egală a culorilor din
spectrul vizibil.

Se remarcă cum o temperatură de 5000 K produce lumină relativ neutra, în timp ce 3000
K şi 9000 K produc lumină care tinde să aibă mai mult lungimi de undă portocalii sau albastre.
Culorile devin mai reci odată cu creşterea temperaturii culorii. Această regulă pare să încalce
natura firească a lucrurilor, dar este rezultatul faptului că lungimile de undă mai scurte conţin
lumină cu o energie mai puternică.

Efectele biologice: Există un numar mare de cărţi care arată că spectrul luminos întreg este
benefic atât sănătăţii fizice, cât şi psihice. O sursă de lumina ce cuprinde tot spectrul face culorile
mai vibrante şi creează un mediu înconjurător plăcut.

Un alt element de care trebuie să ţinem cont atunci când alegem sursa de lumina este
reprezentat de puritatea luminii. Vorbim de lumina din timpul zilei, o lumină produsă de soare
când cerul este fără nori, în jurul orelor 12.00-13.00. Aceste condiţii sunt greu de îndeplinit,
aşadar, singura metodă de a standardiza puritatea luminii în cabinetul stomatologic este de a
folosi lumina artificială. Lumina naturală este variabilă, diferă dimineaţa de seara, de la un
anotimp la altul, sau în funcţie de impurităţile din aer (ceaţă).

Există 3 caracteristici definitorii ale unei surse adecvate de lumină: temperatura culorii,
CRI-ul (Color rendering index) si curba emisiei spectrale. Al doilea parametru este mai obscur si
mai important: indexul CRI (Color rendering index). O definiţie simplă a indexului CRI ar fi că
măsoară abilitatea unei surse de lumină de a reda cu acurateţe toate frecvenţele spectrului atunci
când este comparată cu o lumină de referinţă asemanatoare (din punct de vedere al cantităţii de
căldură emisă).16 Are valori între 1 – 100. Cu cât are o valoare mai scăzută, cu atât vor fi
reproduse culori de acurateţe scăzută.

Sursele de lumină care sunt incandescente au valoarea CRI de 100, din moment ce toate
culorile din spectrul lor sunt redate la fel. Sursele de lumină care nu sunt incandescente au o
temperatură emisă asociată. Astfel, de exemple, sursele cu un index CRI mai mic de 100 sunt:
HMI, lămpi fluorescente, LED-urile. Cu valori mai scăzute ale indexului CRI sunt sursele de
lumină ce conţin prea mult verde sau magenta în spectru.17Un index CRI acceptabil pentru
imagini profesionale este considerat cel cu o valoare de 93 sau mai mare.

Majoritatea tuburilor fluorescente comune (lumina rece albă fulorescentă) au valoarea

indexului CRI de 68 – inadecvată pentru alegerea culorii. Acest index este probabil cel mai
important criteriu pentru procesul de alegere a sursei de lumină. Un al treilea parametru pentru
alegerea lampii este cunoscut sub numele de curba emisiei spectrale. Cu cât sursa de lumină este
mai apropiată de lumina zilei, cu atât mai bună va fi potrivirea de culori. Lumina zilei conţine şi
ultrvaiolete (a se ţine cont de funcţia luminii fluorescente în albirea dinţilor).
 Atunci când iţi alegi iluminarea pentru procesul de determinare a culorii viitoarei
restaurări protetice, cere specificaţiile lămpii pentru o alegere potrivită. De obicei cele 3 criterii
discutate trebuie să fie descrise. O sursă de lumină corectă cu siguranţă va avea un preţ mai
ridicat decât celelalte. Dacă ai de ales dintre mai mulţi distribuitori, întreabă de raţia watt pentru
a alege cel mai eficient tub şi întreabă care este longevitatea tubului, pentru că există diferenţe
majore între diferite tuburi fluorescente.

Nu uita să păstrezi lămpile curate, pentru ca lumina emanată să fie clară, ţinând cont de
faptul că praful şi poluanţii pot să emane o cantitate crescută de lumină. Dacă este posibil,
foloseşte filtre de polarizare pentru a transmite lumina vertical în cameră, îndepărtând astfel
majoritatea umbrelor.

Atunci când lumina naturală nu este disponibilă într-un cabinet stomatologic, poate fi
folosită lumina florescentă, provenită de la bec (emană o caldura de 5000-5500 K şi un are CRI
mai mare de 90).18

Cheile de culori

Potrivirea culorii între dinţii naturali şi un material de restaurare estetic este de obicei
făcută cu ajutorul unui ghid de culori. Deşi acestea sunt folosite pentru a identifica şi comunica
culoarea, au limitări.19

În 1908, Black a publicat o lucrare monumentală pentru stomatologie. Aceasta a fost

prima referinţă din literatura de specialitate privind importanţa valorii procesului de determinare
a nuanţei. Acesta a spus că cel mai bun rezultat estetic a fost obţinut după determinarea nuanţei şi
a luminozităţii (aceasta din urmă fiind considerată a avea o importanţă mai mare decât culoarea
în sine). În acea perioada existau deja diferite chei de culori, care însă determinau cele 3
caracteristici ale culorii în acelaşi timp (nuanţa, luminozitatea şi saturaţia).20

Abia în 1930, după ce Clark a publicat o serie de cercetări cu privire la ştiinţa culorii, au
apărut cheile de culori care se folosesc şi în ziua de astăzi. În acestea, el spunea că strălucirea
este cel mai important atribut al culorii (referindu-se de fapt la luminozitate).21Clark a introdus
importanţa luminozităţii în propria cheie de culori care se numea 'Tooth Color Indicator" care
cuprindea 60 de mostre şi numai o nuanţă (galben), dar oferea 342 de culori cervicale şi 342
incizale. Deşi era o cheie bună, conţinea prea multe variante şi era greu de folosit de către
medici.22 De fapt, nu a fost niciodată comercializată.

O altă cheie mai simplificată este Vita Lumina Vacuum Shade Guide (1960), aceasta
fiind foarte apreciată de către specialişti(fig.12). Vita a schimbat numele în Vitapan Classical
Shade Guide în februarie 1998. Aceasta includea 16 variante cu variabilitate a nuanţei şi a
saturaţiei, dar nici o metodă de a evalua cea mai importantă caracteristică: luminozitatea. O altă
problemă a acestei chei de culori este reprezentată de faptul că mostrele nu erau împărţite
simetric în spaţiul tridimensional al culorii.23

Fig. 12 Cheie de culori Vita Classic

Localizarea corectă a dintelui în spaţiul culorii este esenţială pentru a evita problemele ce
ţin de determinarea culorii acestuia. Cu acest scop, mostre din cheia de culori sunt comparate cu
dinţii de referinţă în gura pacientului. În acest proces, culoarea dintelui de referinţă este definită
cu un cod oferit de cheia de culori. Dilema acestei metode ţine de faptul că există un număr mare
de nuanţe dintre care poţi alege, astfel încât ochiul uman oboseşte repede şi nu poate să mai ofere
un răspuns obiectiv. Dacă însă numărul de nuanţe disponibil este mic, factori aleatori
influenţează nuanţa aleasă, din moment ce există atât de puţine variante. În plus, aproape toate
cheile de culori conţin culori cu distribuţie aleatorie în spaţiul culorii, ceea ce duce la o
concentrare inutilă şi la distanţe foarte mari între culori. Multe chei de culori oferă chiar nuanţe
care sunt în afara spaţiului culorii dinţilor, făcând procesul de alegere al culorii dificil în mod
inutil.

Fig. 13 Cheia de culori Vita 3D-Master

 Astfel de probleme au fost minimalizate de producătorii sistemului VITA 3D-MASTER
(fig.13). Cheia de culori conţine mostre echidistant distribuite în spaţiul de culori în concordanţă
cu principiile ştiinţifice, care adaugă precizie alegerii culorii dacă este folosită cum trebuie.
Cunoştinţe despre sistemul L*a*b*, respectiv L*c*h sunt utile în acest context. Sistemul 3D-
MASTER include 5 grupuri de luminozităţi cu distanţe egale (∆L=4) în spectrul coloristic al
dinţilor. Aceleaşi mostre ale unui grup au valoare egala a luminozităţii (L), dar diferă saturaţia şi
nuanta. Acest aranjament spaţial oferă baza procedurii determinării culorii dinţillor.24

Cum măsurăm culoarea?

Un adjuvant al cheilor de culori tradiţionale îl reprezintă instrumentele de măsurat

electronice, mai ales atunci când medicul trebuie să restaureze o edentaţie nu prea întinsă (atunci
când mai sunt dinţi restanţi). Aceste instrumente pot oferi de asemenea informaţie importantă cu
privire la luminozitatea culorii sau proporţiile acesteia, care se modifică în diferite zone ale
dinţilor.25

Aceste sisteme pot fi împartite în două categorii mari: calorimetre şi spectrofotometre.

În ziua de astăzi, cele mai folosite instrumente pentru a măsura culorile sunt spectrofotometrele.
Tehnologia spectrală măsoară lumina reflectată sau transmisă pe mai multe puncte din spectrul
vizual, rezultatul fiind o curbă care este unică pentru fiecare culoare, fiind o metodă excelentă
pentru a identifica, specifica şi potrivi culorile.

O a treia metodă de a detecta culoarea este cu ajutorul software-ului unei camere digitale
care face poze şi le transmite unui computer unde culoarea este analizată si apoi sunt oferite
rezultatele de care avem nevoie. Un exemplu de astfel de software este reprezentat de
ClearMatch (Smart Technology, Hood River, OR)

Calorimetrul

Calorimetrul este un dispozitiv cu 3 stimuli care foloseşte filtre pentru roşu, verde şi
albastru si stimulează răspunsul ochiului uman la lumină şi culoare. În anumite aplicaţii de
control ale calităţii, aceste dispozitive reprezintă cea mai ieftină soluţie. Ele nu pot compensa
însă metamerismul. Deoarece folosesc un singur tip de lumina (precum becul incandescent sau
xenonul) şi pentru că nu înregistrează reflexia spectrofotometrică, nu pot reda curba culorii.
Spectrofotometrele pot sa compenseze acest lucru, fiind mai potrivite unei alegeri adecvate şi
repetitive ale măsurătorii unei culori.26

De asemenea, există o multitudine de dezavantaje în a folosi un calorimetru pentru

măsurătorile din domeniul stomatologic – a culorii dinţilor naturali. Aceste instrumente au fost
create pentru a măsura suprafeţe plate şi astfel sunt susceptibile erorilor cu privire la efectul de
margine.27 Acest efect apare atunci când lumina, văzută normal cu ochiul liber, este risipită în
momentul transmisiei printr-un material translucent, precum dinţii, sau materialele de restaurare,
dar şi elementele unei chei de culori şi nu este măsurată din cauza configurării sursei de
iluminare, a senzorului şi a deschiderii.28 Aceste probleme încă persistă, atât în măsurarea
dinţilor naturali, cât şi în a fabricării cheilor de culori.29

Spectrofotometre

Există 2 clase de spectrofotometre: cu o sursă de lumină şi cu două surse de lumină.

Spectrofotometrul cu o sursă de lumină a fost primul inventat, toată lumina trecând prin mostră.
În acest caz, pentru a măsura intensitatea luminii incidente, obiectul trebuie îndepărtat pentru ca
lumina să poată trece. Acest tip de spectrofotometru este mai ieftin pentru că are mai puţine părţi
componente şi sistemul este mai puţin complicat.

Spectrofotometrul cu două surse de lumină are scopul de a elimina timpul de măsurare a

mostrei. Avantajul acestui tip de instrument este că măsurarea mostrei şi a obiectului de referinţă
se face in acelaşi timp. Un dezavantaj este reprezentat de costul crescut, precum şi de
sensibilitatea scăzută.

Spectrofotometrul cu sursă de lumină divizată este similar celui cu două surse de lumină,
însă foloseşte un splitter pentru a trimite lumina prin mostră şi obiectul ce trebuie măsurat,
simultan, către 2 detectoare identice, dar separate. Deci, măsurătorile se pot face simultan.
Avantajele acestuia sunt stabilitatea mare, deşi nu la fel de mare precum a celui cu două surse de
lumină.

Spectrofotometrul Easyshade

Spectrofotometrul Easyshade (Vita Zahnfabrik) (fig.14) este un dispozitiv intraoral care

oferă valorile L*a*b* într-un mod specific. Acest dispozitiv de determinat culoarea conţine o
unitate de bază, o piesă de mână şi un ansamblu de cablu fibro-optic. Există 3 programe de
măsurare: pentru dinţi, mostre de nuanţe şi restaurări. Culoarea oferită este cea mai apropiată din
cheile Classical şi 3-D Master Vita. Un dinte poate fi analizat ca un întreg, sau în treimea
gingivală, cea medie şi cea incizală. De asemenea, sunt disponibile şi date în sistemul L*a*b*
(luminozitate, saturaţie şi nuanţă).
 /

Fig. 14 Spectrofotometrul Eastshade

Măsurarea unei restaurări produce un răspuns de genul: Good, Fair sau Adjust (Bun, Potrivit,
Ajustează), împreuna cu diferenţa de culoare ∆E între nuanţa aleasă şi restaurare.30

Alegerea nuanţei şi potrivirea culorii

La prima vedere, alegerea culorii şi potrivirea acesteia par sinonime. Totuşi, sunt mulţi
paşi de urmat dacă vrei să încerci să înlocuieşti dentiţia umană cu un substituient artificial,
procesul fiind mult mai complicat. În momentul în care trebuie să alegi culoarea, medicul trebuie
să ia în calcul toate caracteristicile dinţilor care trebuiesc înlocuiţi. Mărirea ajută pentru a studia
mai de aproape culoarea. După ce ai făcut acest lucru, acum trebuie să transmiţi informaţia în
laborator, unde cu ajutorul materialelor trebuie să se facă noua restaurare protetica. Aşadar,
alegerea culorii este un proces în care se identifică caracteristicile pe care dorim să le aibă
restaurarea protetică, iar potrivirea culorii este modificarea acesteia astfel încat să atingă
cerinţele existente.

Există mulţi paşi pentru a pregăti mediul şi procedura de alegere a culorii. În general,
ecuţia este următoarea:

Distribuţia energetică spectrală

Reflexia spectrală = Stimulii pentru culoare

 X

Răspunsul spectral

Această ecuaţie indică faptul că există mai mulţi paşi care trebuiesc controlaţi pentru a
asigura că rezultatul este cel dorit, conform cerinţelor. Distribuţia energetică spectrală se referă la
sursa luminii, reflexia spectrală la lumina reflectată de celelalte obiecte din cameră înainte să
ajungă la dintele ce este analizat. Acesta este un concept important.

Să luăm în calcul lumina solară care pătrunde pe fereastră. Dacă aceasta ar ajunge direct
în cameră (considerand că nu a fost alterată de fereastră), efectul spectral ar fi maxim. Totuşi,
dacă lumina este reflectată de un perete înainte de a pătrunde pe fereastră, nu mai este
considerată ‚lumină solară’, ci lumină solară care a fost alterată de nuanţa suprafeţei care a
reflectat-o. Acest concept este aplicabil şi în procesul stomatologic. Nu trebuie luată în calcul
doar intensitatea luminii din cameră, dar şi suprafeţele care o vor reflecta. Într-un final,
mecanismul psihologic de a vedea trebuie controlat, pentru că poate să fie subiectul unor aberaţii
sau distorsiuni.

Mediul ambiant

Intensitatea condiţiilor de iluminare ale mediului înconjurator este foarte importantă.

Dacă cantitatea de lumină este prea mică, detaliile fine sunt pierdute şi ochiul întâmpină
dificultăţi în percepţia nuanţei. De obicei, lumina care provine din tavan nu este destul de intensă
pentru a acoperi întreg câmpul vizual. Dinţii au variaţii subtile de culoare, de aceea este necesară
o iluminare bună. Uniturile dentare nu sunt indicate pentru a fi folosite în procesul de
determinare a culorii viitoarei lucrări protetice pentru că au o intensitate prea mare şi se produce
efectul de strălucire care va obosi ochiul medicului. De asemenea, se contraindică determinarea
culorii imediat după ce s-a folosit lampa de la unitul dentar.

Momentul zilei cel mai indicat pentru a determina culoarea este reprezentat de orele
12.00-13.00, atunci când lumina naturală este produsă de soare, dacă cerul este fără nori. Fiind
însă condiţii greu de îndeplinit, este indicată folosirea unei surse de lumină artificială care să
imite acele condiţii ideale. Sursa de iluminare trebuie să respecte câteva caracteristici, precum o
cantitate de căldură emisă de aproximativ 5000 - 5500 K, un CRI cu o valoare mai mare de 93,
cât mai aproape de 100. Un al treilea parametru de care trebuie să se ţină cont este curba emisiei
spectrale, recomandată fiind lumina fluorescentă (are o curba de emisie spectrală cât mai
apropiată cu a luminii naturale) care respectă însă şi indicii enumeraţi mai sus.31

După ce cantitatea şi calitatea luminii au fost stabilite, acum trebuie să ne îndreptăm

atenţia asupra a ceea ce se întamplă cu lumina după ce a ajuns în camera în care luăm culoarea.
Trebuie evitate culorile cu saturaţie crescută care, prin substracţia întregului spectru de lumina,
vor distorsiona lumina pătrunsă în cameră. În primul rand, tavanul trebuie să fie alb. Tavanul este
un reflectorizant care transmite lumina înapoi în zona de lucru şi este indicat ca acest lucru să se
facă într-un mod cât mai eficient. Se doreşte o valoare Munsell de peste 9, dar chiar şi la acea
intensitate, peste 20% din lumină a fost deja absorbită.

Pentru zone verticale înalte, este nevoie de o valoare Munsell de peste 8, pentru pereţi
mai joşi şi dulapuri, o intensitate de 7 este adecvată, pe când la nivelul podelei valoarea poate să
scadă până la 6. Pentru orice suprafaţă reflectorizantă majoră, o saturaţie nu mai mare de 4 este
esenţială. Acest lucru nu înseamnă că un cabinet trebuie să fie plictisitor şi lispit de viaţă. Picturi,
obiecte de artă, etc, acestea pot adăuga interes camerei fără să distorsioneze mediul în vederea
alegerii culorii. Pereţi mai puţini înalţi şi zone mai puţin reflectorizante pot să aibă o saturaţie de
6 sau mai mică, pe când podelele au o saturaţie de 2.

Cum alegem culoarea – generalităţi

Determinarea culorii în stomatologie poate fi împărţită în 2 categorii: vizuală şi

instrumentală. Metoda vizuală de determinare a culorii se face prin compararea dinţilor
pacientului cu mostrele cheilor de culori oferite de diferiţi producători.32 Totuşi, această metodă
nu este cea mai indicată şi acest lucru reprezintă o problemă reală în stomatologie. Din momentul
introducerii în acest domeniu, spectrofotometrele şi calorimetrele au fost folosite doar în
cercetări, nu şi în practica clinică.

Metoda de determinare vizuală a culorii este subiectivă, depinzând de psihologia celui ce

o analizează şi răspunsurile psihologice produse de stimulul de energie radiantă.33 Diferenţele
pot să fie rezultatul mai multor factori, precum: oboseala, vârsta, emoţiile, condiţiile de
iluminare, expunerile anterioare ale ochilor, poziţia şi tipul de iluminare, precum şi
metamerismul.34

Dinţii se deshidratează în timpul pregătirilor, cât timp gura este deschisă şi aerul
comprimat este folosit pentru a îndepărta detritusurile alimentare. Drept rezultat, luminozitatea
culorii creşte şi saturaţia scade.35De aceea, culoarea trebuie aleasă la începutul procedurii, atunci
când dinţii sunt hidrataţi natual. Este o idee bună chiar să se repete acest pas la diferite
programări (diagnostic, profilactic).

O mărire de cel puţin x 3,5 - 4,5 (a dintelui în cauză) este esenţială pentru medic, astfel
acesta putându-se concentra pe o anumită zonă a dintelui atunci când foloseşte cheia de culori
roşie (o cheie de culori folosită cel mai des, produsă de Vita care conţine culori ale dentinei; mai
există o cheie de culori albastră care delimitează culori pentru partea cervicală, medie şi incizală
a dinţilor). Este important ca medicul să aleaga culoarea dinamic. Pacientul trebuie poziţionat
sub diferite surse de iluminare (naturală, incadescentă, fluorescentă sau halogenă) pentru că
spectrul de reflexie în diverse circumstanţe diferă dacă este vorba de ceramică sau dinte
natural.36 Medicul trebuie să îşi odihnească ochii la fiecare 10 secunde, privind un fundal
albastru sau gri.37

În timpul procedurii de alegere a nuanţei trebuie să i se explice pacientului de ce se face

acel lucru şi să fie educat în privinţa metamerismului şi a problemelor ce pot apărea în cursul
tratamentului. Şirul metameric este complex pentru că:

- cheia de culori nu corespunde proprietăţilor dinţilor naturali, având o curbă

spectrala diferită, este confecţionată din materiale diferite şi de cele mai multe ori
are o textură a suprafeţei diferită;
- cheile de culori nu se potrivesc între ele; au fost găsite diferenţe vizibile între
diferite chei de culori care sunt produse de aceeaşi companie, pentru acelaşi
material; acesta este motivul pentru care este o idee bună ca medicul să îi trimită
tehnicianului mostra de culoare din cheia cu care a ales nuanţa la pacientul
respectiv;
- cheia de culori nu se potriveşte cu materialul de restaurare; cheile de culori pentru
ceramică sunt din porţelan de sticlă, nu feldspatic, precum cele folosite pentru
restaurările metal-ceramice; cheile de culori pentru răşini sunt de asemenea diferite
faţă de restul materialelor;
- diferenţele care apar de la o serie de producţie la alta a aceluiaşi producător pot să
producă probleme technicianului; acesta este motivul pentru care tehnicianul
trebuie să trimita o cheie de culoare medicului pentru fiecare cutie nouă de
ceramică folosită pentru a se asigura că evită această problemă; mulţi producători
de ceramică se bazează pe observaţiile vizuale mai mult decât pe spectrofotometru
pentru a evalua diferite serii de producţie;
- este foarte important ca medicul să realizeze că alegerea nuanţei potrivite şi a
saturaţiei sunt cam pe poziţiile a 6-a şi a 7-a ca importanţă atunci când realizează o
lucrare protetică; o persoana trebuie să fie aproape de cineva pentru a detecta
uşoare diferenţe de nuanţă, însă discrepanţele de formă, luminozitate, textura
suprafeţei, luciu şi opacitate pot fi văzute de la distanţe mari; daca nu respectă
aceste caracteristici ale dentiţiei naturale, restaurarea finală va părea mai
proeminentă.38

Observatorul vede un obiect atunci când lumina se reflectă din el. Suprafeţele care sunt
perpendiculare persoanei care priveşte trimit aproape întreagă lumina acestuia. Suprafaţa
dinteului însă nu va trimite o cantitate semnificativă de lumină ochilor observatorului dacă nu
sunt perpendiculare acestuia. De aceea, medicul poate să manipuleze percepţia lungimii şi a
lăţimii prin crearea unor suprafeţe plate sau concave. Medicul poate să facă un dinte să pară a
avea o dimensiune mezio-distală sau cervico-incizală mai mică scăzând lăţimea sau lungimea
suprafeţei vestibulare care reflectă direct lumina.39
 Un alt exemplu îl reprezintă un incisiv inferior care este lingualizat. Nereflectând lumina
direct înapoi către privitor, poate să pară mai închis la culoare. Zâmbetul poate fi însă
uniformizat fără realinierea dinţilor, ci prin simpla creştere a intensităţii incisivului.

În cabinet trebuie să existe un mediu coloristic neutru. Atunci când privim un roşu aprins,
conurile se vor satura şi vor obosi repede, dând impresia că imaginile pe care le privim ulterior
conţin mai mult albastru-verde. Culoarea pereţilor în cabinet şi în laborator poate să altereze
percepţia. Într-o cameră albastră o persoană poate să vadă mai mult portocaliu decât are corpul
pe care îl priveşte (culoarea complementară albastrului fiind portocaliu). Un fundal ideal este
unul gri neutru.40Griul nu are culoare complementară, aşadar este odihnitor pentru conuri. Acest
lucru este foarte important pentru dinţii adulţi care au o suprafaţă lucioasă care reflectă nuanţa
oricarei culori plasate în vecinătate.41

Din cauza variabilităţii luminii zilei, ar trebui să fie trase jaluzelele cabinetului şi folosită
o sursă de iluminare de intensitate proprie. Medicul trebuie să acopere hainele pacientului cu o
babetă gri şi acesta să îşi îndepărteze sau acopere rujul.42Cel mai important factor în acest proces
de determinare a culorii pentru viitoarea lucrare protetică îl reprezintă iluminarea. Indiferent de
tehnica folosită, fără o sursă de lumină care se apropie de 5500K şi un CRI de 100, atât în
cabinet cât şi în laboratorul tehnicianului, o reuşită nu este posibilă.

Alegerea culorii trebuie făcută înainte de a porni lumina de la unitul dentar. Aceasta este
prea puternică şi poate să producă oboseală oculară din cauza fenomenului de strălucire.
Bastonaşele din ochi sunt sensibile la luminozitate şi la nuanţele de gri. Conurile devin active
doar la un nivel ridicat de luminozitate. Atunci când conurile funcţionează, nuanţa şi saturaţia pot
produce distorsiuni ale intensităţii. Un nivel scăzut de lumină este cel mai indicat pentru
evaluarea intensităţii.43Dacă lumina este prea puernică, reflexia puternică produsă de suprafaţa
vestibulară a dinţilor va da valori incorecte ale intensităţii.44

Un alt motiv pentru a face acest proces înainte de tratament este deshidratarea.
Luminozitatea creşte, iar saturaţia şi translucenţa scad atunci când dinţii sunt uscaţi după
tratament. Acesta este motivul pentru care restaurările sunt în general mai albe. Acest lucru se
întâmplă şi în cazul compozitului. În cazul în care compozitul ales este mai deschis decât dinţii,
atunci medicul are siguranţa că o să fie şi mai deschis după ce dinţii se rehidratează. Când există
dubii în privinţa culorii, medicul este indicat să aleagă nuanţa mai închisă.45

În cazul în care medicului i-au obosit ochii, primele impresii sunt cele mai bune. Nu este
indicat să se uite mai mult de 5 secunde la dinţi, pentru a preveni acomodarea.46Medicul trebuie
să se uite la dinţi atât cu buzele pacientului relaxate, dar şi deschise (lumina indirectă şi lumina
directă). Acest lucru îl ajută să determine cât din luminozitate provine din dentină. Luminozitatea
uneori este obţinută scăzând saturaţia. Dacă valoarea obţinută diferă mult, atunci nu este cea
corectă, eroarea fiind cauzată de reflectivitatea mare a suprafeţei. Pentru a creşte luminozitatea se
poate aplica ceramică fluorescentă în straturile de dentină. Miller a sugerat să se folosească 2
chei de culori Vita. Prima să aibă tab-urile aranjate în ordinea intensităţii, iar a doua în funcţie de
nuanţă, cu nuanţele A şi B la capete opuse, C şi D în mijloc.47C şi D au valori între A şi B pe
linia curcubeului (saturaţia şi luminozitatea sunt manipulate pentru a părea diferit).48

Atunci când se alege clasa de nuanţă, este indicat să se folosească tab-urile A4 şi B4, care
vor facilita acest proces eliminând folosirea nuanţelor cel mai des întâlnite. Saturaţia este foarte
mică pentru nuanţele A1 şi B1, făcând dificilă determinarea clasei de nuanţă. Este indicată
compararea celei mai înalte saturaţii din fiecare clasă de nuanţă cu cuspizii maxilari. Atunci când
se alege nuanţa, este indicat ca medicul să se uite la treimea medie a dinţilor. Diferenţele dintre
cheile de culori şi culoarea dinţilor naturali cresc pe măsură ce ne apropiem de rădăcină.
Comparaţi cu o cheie de culori Vita, dinţii naturali au o culoare mai roşie şi o translucenţă
scăzută la nivel cervical.49 Dacă există dubii în a alege clasa de nuanţă, se va alege A-ul.
Majoritatea dinţilor naturali sunt mai roşii decât clasa de nuanţă B.50Aproximativ 80% din dinţii
naturali aparţin clasei A.51

Atunci când se determină translucenţa proximală, pacientul este rugat să întoarcă capul
din dreapta spre stânga, permiţând medicului o mai bună analiză. Un fundal negru va permite
observarea albastrului opalescenţei prin translucenţa smalţului. A nu se folosi însă acelaşi fundal
negru şi pentru evaluarea nuanţei şi a saturaţiei. Dacă dinţii au proeminenţe anatomice pe
suprafaţă, acestea trebuie replicate pentru că determină cantitatea şi direcţia luminii reflectate de
aceştia din unghiul respectiv. Modelele preliminare ajută duplicarea acestor contururi. Deşi
strălucirea şi textura pot fi determinate mai bine cu ajutorul fotografiei, este indicat ca acestea să
fie descrise tehnicianului, adăugând şi percepţia pacientului.

Majoritatea oamenilor au un ochi dominant care va percepe preferenţial nuanţa (stângul

sau dreptul). Este indicat să se ţină cheia de culori şi pe o parte şi pe cealaltă a dintelui, în timp
ce medicul se uită din diferite unghiuri.52În plus, dificultăţi pot să apară şi dacă dintele diferă
mult din punct de vedere al mărimii faţă de cheia de culori. Suprafaţa mai mare poate să pară mai
aprinsă, mai vie decât cea mică.53

Caracteristicile culorii dintilor

La dinţii proaspăt erupţi, straturile superficiale de dentină sunt mai opace, părând ca un
strat alb. Straturile mai profunde sunt mai puţin opace însă. Din cauza opacităţii crescute, smalţul
dinţilor proaspăt erupţi este foarte reflectorizant. Saturaţia acestora (care în general este dată de
dentină) va fi scăzută din cauza efectului de mască produs de smalţ.54 Pe măsură ce stratul de
smalţ se subţiază, dentina pare mai evidentă. Grosimea stratului de smalţ este mai crescută la
nivel incizal şi mai scazută la nivel cervical.55
 Smalţul tânăr este mai permeabil, dinţii proaspăt erupţi deshidratându-se mai repede, însă
cei adulţi nu sunt atât de permeabili. Cu timpul, numai smalţul din straturile profunde rămâne,
adică cel translucent.56

Prismele de smalţ şi substanţele care le inconjoară sunt poziţionate perpendicular pe

stratul de dentină. Această structură permite luminii să pătrundă şi reflectă astfel şi stratul de
dentină subiacent. Uneori, privitorul poate să observe zone pigmentate dacă se uită dintr-un
anume unghi, însă dacă îl schimbă nu le mai remarcă. Translucenţa smalţului variază în funcţie
de unghiul de incidenţă, de lungimea de undă şi de gradul de deshidratare.57

Grosimea stratului de dentină, mărimea camerei pulpare şi vitalitatea ţesutului pulpar în

diferite stagii de dezvoltare ale dintelui influenţează de asemenea culoarea. Adolescenţii au de
obicei camera pulpară mai mare, de aceea culoarea dinteului este mai roşiatică. După depunerea
dentinei secundare, camera pulpara scade în volum şi dinţii îşi pierd din aspectul roşiatic pe
măsură ce trece timpul.58

Dentina îmbătrânită este mai închisă la culoare (saturaţia este crescută, luminozitatea
scăzută) şi are nuanţe de verde şi albastru. Dentina tânără este mai roşu-galben.59 Există o relaţie
de proporţionalitate directă între vârsta şi saturaţia culorii rădăcinilor.60

Deşi dentina suferă o transformare a culorii de la roşu-galben spre galben, culoarea

dintelui adult este însă mai roşiatică decât a celui tânăr deoarece smalţul care acoperă dentina
roşiatică este mai puţin intens din cauza uzurii.61

Luminozitatea este determinată de calitatea stratului de smalţ în privinţa reflectivităţii sau

a opacităţii. Dacă straturile superficiale de smalţ au suferit uzură, translucenţa creşte şi dentina
devine mai vizibilă, saturaţia acesteia începând să influenţeze luminozitatea mai mult. Pentru a
creşte luminozitatea unei restaurări care are nevoie totuşi de o transluciditate mare, trebuie să se
facă acest lucru în stratul de dentină, nu în cel de smalţ. Luminozitatea este în mod normal cea
mai scăzută la nivel cervical, apoi incizal şi cea mai crescută în treimea medie a dintelui.62

Nuanţa la nivel cervical este tot timpul mai roşiatica decât în treimea medie sau incizală.
Translucenţa este mai crescută la nivelul lateralilor. Cuspizii prezintă foarte puţin translucenţă.
Cuspizii superiori sunt de obicei cu 2 nuanţe mai închişi decât incizivii maxilari şi de obicei
oferă cel mai bun indiciu în alegerea nuanţei. Nuanţa şi saturaţia dinţilor naturali nu sunt
constante. Dacă se foloseşte acelaşi tip de ceramică pentru a face toţi dinţii, efectul nu va fi unul
foarte estetic, ci unul plat.63Un efect tridimensional poate fi obţinut cu gradienţi de saturaţie,
închizând culoarea de la nivelul centralilor spre distal.64

Iată tehnica de înregistrare cromatică de către medic în cabinet:

 Pentru o şansă de reuşită mai mare şi un rezultat mai bun, este indicat să se împartă
procesul de determinare a culorii în mai multe etape standardizate. Pentru început, se curăţă
dinţii şi pacientul este rugat să îndepărteze orice formă de machiaj, pentru că poate influenţa
procesul de alegere a culorii. Se foloseşte o bavetă de o culoare neutră (albastru deschis sau gri)
pentru a acoperi hainele colorate.65 Următorul pas este să se evalueze transluciditatea sau
opacitatea existente pentru a determina ce tip de material trebuie folosit. Strălucirea este cel mai
important factor în acest proces.

Fig. 15 Determinarea culorii cu ajutorul spectrofotometrului Easyshade

În cazul în care medicul alege să folosească spectrofotometrul ca metodă adjuvantă în

alegerea culorii, acesta trebuie să ştie cum să îl folosească (fig.15). Cu ajutorul aparatului, acesta
poate măsura o singură zonă a dintelui, sau zonele coletului, medie şi cea incizală. Pacientul este
indicat să fie aşezat pe scaunul dentar, având capul înclinat pe spate. În cazul în care se măsoară
o singură zonă dentară, vârful de măsurare trebuie aşezat în zona centrală către cervical (pentru
ca smalţul să acopere dentina). Dacă se alege măsurarea dintelui în mai multe puncte, se alege
programul special denumit 'Tooth area' pentru a măsura zonele cervicală, medie şi incizală a
dinteului, în această ordine. După măsurarea cu succes, rezultatele se vor afişa în sistemul VITA
Classic A1-D4 şi VITA System 3-D Master.

Alegerea luminozităţii

Majoritatea companiilor distribuie chei de culori aranjate în funcţie de nuanţă. Pentru o

determinare corectă, se poate începe cu rearanjarea cheii de culori în funcţie de luminozitate
(fig.16), începand cu cea mai intensă şi ajungând până la cea mai puţin intensă. Iată aranjamentul
unei chei de culori standard Vita: B1, A1, B2, D2, A2, C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3.5, B4, C3,
A4 şi C4.

Fig. 16 Aranjamentul unei chei de culori Vitapan 3D Master în funcţie de luminozitate

Pentru cea mai bună metodă de a determina culoarea, iată cum trebuie să poziţionezi
cheia de culori:

1. Mostra de culoare în dreptul ochilor medicului

2. La acelaşi nivel incizal cu dintele ce trebuie reprodus

3. Paralel cu axul lung al dinteului în cauză

4. În acelaşi unghi cu planul facial precum şi dintele în cauză

5. Medicul să privească de la o distanţă de 25-33 cm, egală cu lungimea antebraţului

(distanţa recomandată pentru citit) şi să nu poarte ochelari cu lentile colorate

Se poziţionează zona incizală a mostrei de culoare din cheia de culori cel mai aproape de
dintele ce trebuie analizat pentru a evita influenţarea intensităţii de nuanţă din mijlocul mostrei .
Nivelul incizal are cea mai mare influenţă asupra alegerii intensităţii (fig.17).

Fig. 17 Detectarea luminozităţii culorii

 În acest moment al procesului, se încearcă descoperirea intervalul valorilor nuanţei, nu
culoarea exactă. Se analizează mostra de culoare din cheia de culori aproximativ 5-7 secunde,
apoi medicul trebuie să îşi mute privirea pe o culoare neutră pentru a-şi odihni ochii.66În timpul
acestui proces, se folosesc diferite mostre pentru a analiza zonele incizală, medie şi gingivală ale
dinţilor vecini şi antagonişti.

Alegerea nuanţei (fig.18)

Nuanţa este principala, sau culoarea dominantă a dintelui. Metoda optimă de a folosi
cheia de culori este să se îndepărteze partea cervicală a mostrei pentru a elimina influenţa nuanţei
acestei zone asupra alegerii nuanţei. Această zonă are o saturaţie mai mare şi o luminozitate mai
mica. Se doreşte totuşi obţinerea unei mostre nealterate în cazul în care medicul vrea să
folosească culoarea mai închisă de la nivelul gingival.

Fig. 18 Poziţionare tab-ului din cheia de culori în vederea determinării nuanţei

Se poziţionează mostra la nivelul zonei pe care medicul încearcă să o compare. Nuanţa

dominantă poate să fie o nuanţă dentinară şi se găseşte cel mai des în treimea medie a suprafeţei
vestibulare. Este posibil ca treimea cervicală să fie apropiată sau identică cu cea medie. Mostrele
pentru nuantţă sunt A,B,C sau D.67

Alegerea saturaţiei (fig.19)

Saturaţia este determinată ultima. Aceasta este indicată de un număr în cheile de culori
Vita. De exemplu, A3 este o saturaţie mai mare decât A1 din cadrul aceleiaşi grupe de nuanţă.68
 Fig. 19 Poziţionarea tab-ului din cheia de culori în vederea determinării saturaţiei

Aceşti paşi sunt urmăriţi şi în cazul în care medicul foloseşte o cheie de culori VITAPAN
3D-MASTER (Vivadent, Brea, CA), chiar dacă saturaţia trebuie aleasă înaintea nuanţei în acest
sistem. Mostrele sunt aranjate după luminozitate, fiind 5 grupe. Dupa ce medicul a ales grupa de
luminozitate, nivelul de saturaţie este cel ce urmează (nivel vertical). Nuanţa (nivel orizontal)
este aleasă în funcţie de dintele comparat, dacă acesta este mai verde sau mai roşu decât mostra.
Mostrele sunt numerotate de la 1 la 5. Numărul ce urmează (1; 1,5; 2; 2,5; 3) reprezintă nivelul
de saturaţie. Litera M reprezinta o nuanţă medie din fiecare grup, iar L şi R înseamnă mai verde
sau mai roşu decât mediu.69 Acest sistem permite alegerea intensităţii, a saturaţiei şi a nuanţei
într-o manieră sistematică.

Dacă medicul are posibilitatea să facă mici modificări finale în cabinet (colorare de
suprafaţă sau staining) sau daca poate transmite foarte bine indicaţiile în privinţa modificărilor,
atunci se alege nuanţa care este cât mai apropiată de ceea ce doreşte să obţină, dar de o
luminozitate mai mare sau o saturaţie mai mică. Acest lucru se face pentru că este mult mai uşor
să se scadă nivelul luminozităţii (culori substractive) şi să se crescă saturaţia, decât invers.
Acestea fiind spuse, medicul trebuie să ţină cont că în cazul unei restaurări finale este mai indicat
să se obţină o luminozitate uşor scăzută sau o saturaţie mai mare, pentru că sunt mai greu de
observat.

Dinţii se schimbă pe măsură ce trece timpul, tinzând să le crească luminozitatea şi

opacitatea, dar au o saturaţie mai mică la vaâste mai mici. Luminozitatea sau transluciditatea
scad cu timpul, iar saturaţia creşte, pe când nuanţa poate să rămână constantă sau să varieze mai
spre mostrele roşii (R).70

Daca există o dificultate în a decide între două valori ale intensităţii, se alege cea cu
valoarea cea mai mică dintre cele două. Atunci când se alege saturaţia, se ramâne în grupul ales:
grupul A (A1-A4) roşu-maron, grupul B (B1-B4) portocaliu-galben, grupul C (C1-C4) verde-gri
şi grupul D (D1-D4) roz-gri.71
 Trebuie să se ia în calcul opalescenţa, fluorescenţa şi translucenţa. Opalescenţa poate fi
gasită la marginea incizală şi în zonele proximale ale dinţilor anteriori. Vârful cuspizilor şi
crestele marginale ale dinţilor posteriori sunt de asemenea caracterizate de opalescenţă.72
Fluorescenţa este tipică treimii medii a dinţilor anteriori şi se observă de obicei în spectrul
culorilor galben/portocaliu.73 Fluorescenţa pudrei de ceramică poate fi folosită pentru a
reproduce acest patern în estetica dentară. Transluciditatea este mai evidentă la nivelul
marginilor incizale ale dinţilor anteriori. Aceasta scade luminozitatea dinţilor şi poate fi obţinută
cu ajutorul ceramicii translucide în restaurări.74Aceste 3 calităţi afectează calitatea şi cantitatea
de lumină reflectată.75
Drept rezultat, restaurarea finală nu va fi identică cu dinţii naturali. S-ar putea să semene,
dar vor avea curbe spectrale diferite. Trebuie să se ţină cont de faptul că un dinte arată într-un
anume fel în mediul luminat corespunzător din cabinetul medicului, diferit faţă de cum arată
într-un mediu luminat incandescent. Acest lucru trebuie explicat pacienţilor, mai ales celor care
au nevoie de restaurarea unui singur dinte. Pacienţii au tendinţa de a accepta această explicaţie
dacă este dată înainte de a începe tratamentul, deoarece, dacă medicul le spune acest lucru după
ce observă restaurarea în cavitatea bucală, pacientul consideră că explicaţia reprezintă o scuză a
nereuşitei restaurării din punct de vedere estetic. De asemenea, pacientul trebuie să îşi dea
aprobarea pentru eventualele defecte de structură pe care medicul intenţionează să le redea
viitoarei lucrări protetice.76

Comunicarea

Dacă medicul a urmărit toate sugestiile de mai sus, acum nu rămâne decât să îi comunice
corect observaţiile şi deciziile luate tehnicianului. Cu cât medicul îi oferă acestuia mai multă
informaţie, cu atât cresc şansele să îi fie oferită o restaurare protetică conform aşteptărilor sale.
Dacă tehnicianul este în cadrul cabinetului medicului sau în clădire, este indicat să fie inclus în
procesul de alegere a nuanţei. În momentul actual este nerecomandat ca tehnicianul să facă
alegerea nuanţei în laborator fără ca medicul să fie prezent, desi acest lucru se practica frecvent.
Cea mai bună metodă de a comunica nuanţa aleasă, în afară de observarea directă, este să îi fie
trimise tehnicianului poze ale cheii de culori cu nuanţa aleasă lângă restul dinţilor, în cavitatea
bucală. Trebuie să fie clar în poză codul culorii pe cheie. Deşi există, în mod evident, distorsiuni
produse de fotografie, aceasta oferă o imagine relativă între culoarea de pe cheie şi dinţi. Dacă
medicul are o cameră intraorală cu o rezoluţie bună, îi poate trimite o imagine virtuală care îl
poate ajuta pe tehnician.
Medicul urmează apoi să facă o schemă a dintelui în care să i se expună tehnicianului
detaliile indicaţiilor. I se vor desena zonele de transluciditate, zonele de saturaţie crescută. Este
de multe ori indicat să se aleagă culoarea şi în timpul preparării bontului, pentru a putea urmări
zonele de dentină atipică, dar şi straturile de smalţ. Folosirea unei lupe va ajuta medicul să
observe şi să evidenţieze diferitele defecte de structură, crăpături şi zonele de culoare pe care
doreşte să le reproducă. Toate aceste detalii trebuie comunicate cu ajutorul unui desen.
Creioanele colorate sunt de mare ajutor, chiar dacă nuanţele sunt folosite doar în mod relativ sau
intuitiv. În felul acesta, medicul îşi atrage singur atenţia către detalii, ajutându-l să le definească
şi să le comunice mai bine tehnicianului.
Când tehnicianul nu poate să producă mostre de ceramică în laborator, medicul poate să
folosească un lichid de indexare. Există anumite lichide care amestecate cu ceramica incoloră
(fără culori adăugate care să reprezinte diferite materiale, precum pudre de smalţ sau dentină),
oferă ceramicii culoare după coacere şi se economiseşte timp in felul acesta. Totuşi, astfel de
materiale nu sunt des întâlnite în cabinete.
Orice metodă ar alege medicul, trebuie să păstreze o legatură foarte bună cu laboratorul. O vizită
personală făcută tehnicianului, o invitaţie în cabinet, discuţii despre probleme întâmpinate,
metode de lucru, toate acestea îi vor ajuta pe cei doi să stabilească o legatură mai bună.

Trebuie să fie atât de greu?

Pana acum sigur toată lumea şi-a pus această întrebare. A face o restaurare protetică care
să arate cât mai apropiat de dentiţia naturală chiar necesită multă dexteritate şi cunoştinţe,
precum şi răbdare şi o bună comunicare medic-tehnician. Fiecare medic are metodele sale de a
adapta tehnicile de bază, cu diferite grade de succes. Restaurările de succes nu sunt accidentale şi
necesită de îndemânare, începând cu diagnosticul şi planul de tratament, stabilind scopul comun,
atât al medicului, cât şi al pacientului şi al tehnicianului, dar oferind şi tot suportul tehnic
necesar. Pentru a uşura înregistrarea cromatică au apărut spectrofotometrele. Totuşi, fizicienii
care analizează acest aspect confirmă că a stabili culoarea dinţilor naturali este un aspect printre
cele mai dificile din ştiinţa culorii. Dinţii au elemente care complică alegerea culorii: culoare
neomogenă (aceasta variază de la cervical la incizal, precum şi alte elemente ale culorii la nivelul
coroanei), fluorescenţa, transluciditatea, volum mic etc.
Spectrofotometrele apărute pe piaţă pot să citească culoarea dinţilor în anumite zone.
Apoi această informaţie trebuie transmisă tehnicianului pentru a reproduce caracteristicile
descrise cu materialele disponibile.
Pe masură ce medicul capătă experienţă clinică, acesta va căpăta obiceiuri pe care le va
avea mulţi ani. Trebuie să abordeze fiecare pacient ca fiind o oportunitate de a învăţa şi a aplica
instrumentele pe care le-a achiziţionat, necesare unei bune estetici a viitoarei restaurari total
fizionomice.