CAPITOLUL I

CLANURI BOIEREŞTI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

I.1. Structura clanului

Societatea românească a secolului al XVII-lea era constituită din grupuri de familii

care formau clanuri, ai căror membri erau înrudiţi între ei 1. Aceste familii au fost întemeiate
de câţiva mari boieri, atestaţi documentar pe la începutul sau mijlocul secolului al XV-lea, ai
căror descendenţi s-au contopit într-o reţea complicată de căsătorii, o parte dintre ele fiind
prezente până la mijlocul secolului al XVII-lea, pe linie masculină sau feminină.
Legăturile de rudenie erau conjugate şi au creat clanurile, care sunt structuri solitare
sub toate aspectele. Clanul, ca unitate, avea mai multă importanţă decât membrii săi.
Una dintre problemele cel mai dificil de tratat, pentru realizarea istoricului unei familii
boiereşti muntene, este cea a stabilirii originilor acesteia. În istoria unei ţări în care
„descălecarea” transilvăneană este acreditată nu numai la nivelul voievodului ci şi a populaţiei
de rând2, a stabili dacă întemeietorul ei este un pământean sau un descălecător este încă de o
importanţă capitală.
Cercetarea genealogică, este în măsură să descrie mobilitatea socială și dinamica
matrimonială. Prin analiza căsătoriilor încheiate putem remarca trecerea dintr-un mediu social
în altul. Atenția acordată urmașilor, familiei este importantă, chiar dacă aceștia nu s-au
remarcat așa cum au fost cei din secolele anterioare. Au trăit în alte timpuri, dar și alte
vremuri, exemplul elocvent este faptul că unii din urmași au ales să trăiască în străinătate,
departe de țară.
Deși familia s-a stins după generația fiilor lui Alexandru G. Golescu, pe latura maternă
continuă și astăzi (Ioana Polizu Micșunești, Despina Ioana Grant și sora sa Maria Zinca
Mihăilă, care locuiesc în prezent în București).
Vicisitudinile istoriei şi trecerea timpului au făcut ca informaţiile despre originile
multor familii boiereşti muntene să se păstreze numai datorită memoriei colective: „Evocarea
1
Marc Bloch, Societatea feudală, Formarea legăturilor de dependenţă, vol. I, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1996,
p. 145
2
Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de [Link] şi
[Link], Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960, p.1 (în continuare se va cita Istoria,) „…ridicat-s-au
de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se
pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao”.

1
nașterii unei familii, citarea strămoșilor legendari sau iluștri și a faptelor excepționale ale
acestora facilitează construirea unei identități familiale și a unui discurs menit să explice rolul,
menirea, destinul istoric al respectivei familii. Membrii unei familii, descendenții unui
strămoș comun se recunosc în mitul genealogic fondator, care le oferă și garanția
perenității”3. Fapt ce a permis imaginației să lucreze şi să creeze o serie de legende care n-au
avut alt rol decât de a pune în acord începuturile acestor familii cu cele ale voievodatului Ţara
Românească.
Pentru unele din aceste familii, tradiţia orală asupra originii lor a fost culeasă încă din
secolele XVII-XVIII, pentru altele la mijlocul şi sfârşitul celui de-al XIX-lea. Tradiţia cultă,
creată începând cu secolul al XVI-lea, a lucrat şi ea din plin în această direcţie. Semnificativ
de amintit este Gavril, Protul Atosului, care o înscria în opera sa panegirică „Viaţa lui Nifon”,
încercând să acrediteze ideea că familia Craioveştilor ar fi înrudită la origini cu familia
domnitoare, Basarabii, evident la sugestia lui Neagoe Basarab interesat în a-şi legitima dreptul
la domnie4.
Şi în neamul Goleştilor a existat tradiţia descălecatului din Transilvania a
întemeietorului familiei şi a fost consemnată de Ion Ghica în scrierile sale despre Bucureşti.
La capitolul dedicat casei lui Nicolae Dudescu, Ion Ghica scria despre originile familiei că:
„este venită de peste Carpaţi, ca Văcăreştii, ca Goleştii, ca Sturdzeştii şi ca Cândeştii” 5.
Posibil ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, tradiţia descălecatului transilvănean să fi dispărut
din neamul Goleştilor, deoarece Octav George Lecca n-a avut de la cine să o mai culeagă, căci
nu o menţionează decât în cazul Dudeştilor, Cândeştilor şi Văcăreştilor6.
Se pare că nu rezonanța apuseană a a numelui Baldovin, atât de rar în onomastica
românească a secolelor XV-XVII, l-a făcut pe Ion Ghica să-i consemneze pe Goleşti printre
familiile venite din Transilvania, cât existenţa tradiţiei ca atare în mentalul colectiv al familiei.
Din păcate, lipsa de documente, nu numai contemporane „descălecatului”, ci şi momentului
când începătorul atestat al familiei, Baldovin, a intrat în stăpânirea satului Goleşti la sfârşitul
secolului al XV-lea, ne împiedică să vedem în ce măsură se poate, sau nu, acorda credit

3
Filip-Lucian Iorga, Strămoși pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române, Editura
Humanitas, București, 2013, p.23.
4
Dr. Radu Ştefan-Ciobanu, [Link], p.31
5
Ion Ghica, Scrieri, ediţia Petre V. Haneş, vol. II, Bucureşti, 1914, p. 27 (Fără să precizeze vreo sursă
documentară, în scurtul istoric dedicat oraşului Bucureşti, el enumera ca având strămoşi veniţi din Transilvania
pe: Dudeşti, Văcăreşti, Goleşti, Sturdzeşti şi Cândeşti).
6
Gheorghe Dobrescu, Originea familiei și numele sub care au fost cunoscuți primii Golești, în „Museum XI.
Studii și comunicări științifice”, 2011, p.17.

2
tradiţiei consemnate de Ion Ghica7. Această lipsă documentară a făcut ca specialiștii8, care au
abordat tema originii familiei Goleştilor, să formuleze diverse ipoteze care astăzi se dovedesc
„forţate”, considerând că familia Golescu avea descendenți înrudiți cu boierii Craiovești.
Aceasta interpretare s-a datorat unei localizări greşite a satului Goleşti, precum și preluării
unor informaţii indirecte conţinute în documente datate mai târziu9.
Documentele existente nu permit o atestare documentară a satului Goleşti, de lângă
Piteşti, mai devreme de 5 septembrie 1519, dată la care voievodul Neagoe Basarab întărea în
stăpânirea mănăstirii de călugăriţe pe care tocmai atunci o ctitorea Magdalina Cârjoaia „lângă
mănăstirea din Vale” o vie pe care o dăruise tot ctitora10.
Nu este cert că se vorbeşte de satul Goleşti de lângă Piteşti, căci vii, aşa cum o
dovedesc documentele, se cultivau pe toată Valea Bratiei, chiar şi la Slănic. Dar, fiind vorba
de o ctitorie boierească, se poate admite că este vorba de Goleştiul din Podgorie, unde mai toţi
boierii şi toate mănăstirile aveau interese.
Lipsa unor documente contemporane momentului când Baldovin pârcălabul a intrat în
stăpânirea satului Goleşti sau chiar mai târzii dar clare în privinţa originii sale, existenţa unei
înrudiri reale între urmaşii săi şi descendenţi ai cunoscutei familii a boierilor Craioveşti şi,
mai ales, a unor referiri târzii la astfel de înrudiri, alterate de trecerea timpului sau de ceva
interese personale, au făcut posibilă apariţia în istoriografie a opiniei că întemeietorul
neamului Goleştilor ar fi descendent al amintitei familii oltene.

7
Ibidem, p. 17.
8
Ilie Nicolescu Din genealogia Goleştilor. Consideraţiuni asupra originei, în „Noua revistă română”, vol. IV
(1901), nr. 44, p. 355-361; Idem, Familia Golescu. Studiu istoric şi genealogic (1450/70-1700) în „Revista
pentru istorie, arheologie şi filologie”, anul IV (1902), vol. VIII, p. 117-136. Ionescu Gion, Sima Stolniceasa
Buzeasca, Bucureşti 1908, p. 8 (boierii Goleşti sunt din Craioveşti), Constantin Golescu, Însemnare a călătoriei
mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită din nou şi însoţită de o traducere de Nerva Hodos, Bucureşti 1910,
p. IX. („…descendenţi din Craioveşti, înrudiţi de aproape cu domnii ţării, Goleştii au…”); V. Drăghiceanu,
Curţile boiereşti I. Goleştii, în „Convorbiri literare” XLVII (1913), nr. 8, p. 723 („…boierii Goleşti, ca şi
Brâncovenii, sunt o ramură mai tânără ieşită pe la finele veacului al XV-lea, din tulpina mai veche a boierilor
Craioveşti care, odată, vor fi stăpânit şi aici”). Ştefan D. Grecianu: Genealogii documentate ale familiilor
boiereşti, publicate de Paul Șt. Grecianu vol. II, Bucureşti, 1916, p. 332 („…boierii din Goleşti – bineînţeles cei
vechi – căci Goleştii noi sunt: 1) Leurdeanu şi 2) Ştirbei – au fost din Craioveşti, adică dintre Basarabii din
dreapta Oltului…”). Stoica Nicolaescu Mânăstirea Vieroşul ctitoria marilor şi vitejilor boieri din Goleşti,
Bucureşti, 1936, p. 1-2 (a fost ctitorită: „de vestiţii boieri şi viteji fără seamăn din Goleşti, care au fost
Craioveşti”). Popescu, Constantin Iliescu, Goleştii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 7 („…Baldovin
pârcălabul, mic boier de ţară descinzând din marea familie a Craioveştilor”). Dumitru Almaș, Neamul Goleștilor
în „Magazin istoric”, anul V, nr. 5 (50), iunie 1971, p. 74 („… rădăcina neamului Golescu coboară adânc în veac
și își trage tulpina în familia ambițioșilor și vajnicilor Craiovești”). Anastasie Iordache, Goleştii. Locul şi rolul
lor în Istoria României. Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 8-9.
9
Gheorghe Dobrescu, Originea familiei și numele sub care au fost cunoscuți primii Golești, în „Museum XI.
Studii și comunicări științifice”, 2011, p.17.
10
Ibidem, p. 357-358

3
 Cel care a lansat-o a fost cercetătorul Ilie Nicolescu, autorul unei teze de licenţă având
ca temă istoricul Goleştilor până la 170011. Teoria a făcut carieră pentru că, fie numai au citat
rezultatul cercetărilor sale, fie că au reluat fără un comentariu critic sursa documentară pusă
de către el în circulaţie, a fost preluată de istoricii vechi12 şi noi13 care au scris despre Goleşti.
Sursa documentară pe care s-a bazat şi se bazează încă teoria amintită este un document din
12 octombrie 1672 prin care Elina postelniceasa Cantacuzino şi fiii ei permiteau satului
Bezdead să se răscumpere din rumanie şi făcea şi o remarcă privind descendenţa boierilor din
Goleşti.
„Adică eu Ilina post.a răposatului Costandin [Link] împreună cu feciorii
miei, Costandin, Mihaiu, Matei şi Iordache dat-am zapisul nostru ca să fie de bună credinţă la
mâna oamenilor dăn Bizdead la jumătate di sat carii ne-au fost noo rumâni dă la moşi di la
strămoşi noştri. Iar cându au fost în zilele Mihni vodă, feciorul lui Alexandru vodă fiindu
cursul anilor 7097 <1588-1589> cându s-au zidit mănăstirea Vieroşul de boierii di Goleşti,
care au fost din Craioveşti şi fiindu sânge jupâneasa Mariia, fata jupânesii Ancăi de Coiani,
muma lui Şărban pah., dat-au şi dumneaei acestu sat la mănăstire ca să fie şi dumnealor titori
şi ca să pominească la sfânta liturghie numili dumnealor şi niamul dumnealor în veci şi ca să
li să facă pomană pre an cum iaste obiceiul titorilor şi pân ar fi neamul nostru pominiţi…lor
necurmată preste an. Să ţie mănăstirea satul să să hrănească din vinitul lui, iar lipsindu-i din
titorie şi din pomană iar să să ia la neam şi la sânge acesta sat să facă ce vor vrea cu el. Şi tot
11
Ilie Nicolescu Din genealogia Goleştilor. Consideraţiuni asupra originei, în „N.R.R.”, [Link] (1901), nr.44,
p.355-361; Familia Golescu. Studiu istoric şi genealogic (1450/70-1700) în „R.I.A.F.”, anul IV (1902), [Link],
p.117-136
12
Ionescu Gion, Sima Stolniceasa Buzeasca, Bucureşti 1908, p.8 (boierii Goleşti sunt din Craioveşti), Constantin
Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, tipărită din nou şi însoţităde o traducere
de Nerva Hodos, Bucureşti 1910, [Link]; („…descendenţi din Craioveşti, înrudiţi de aproape cu domnii ţării,
Goleştii au…”); Virgil Drăghiceanu, Curţile boiereşti I. Goleştii, în „C.L.” XLVII (1913), nr. 8, p.723 („…boierii
Goleşti ca şi Brâncovenii, sunt o ramură mai tânără ieşită pe la finele veacului al XV-lea, din tulpina mai veche a
boierilor Craioveşti care, odată, vor fi stăpânit şi aici”). Ştefan [Link]: Genealogii documentate ale
familiilor boiereşti, publicate de Paul St. Grecianu [Link], Bucureşti, 1916, p.332 (“…boierii din Goleşti –
bineânţeles cei vechi – caci Goleştii noi sunt: 1) Leurdeanu şi 2) Ştirbei – au fost din Craioveşti, adică dintre
Basarabii din dreapta Oltului…”). Stoica Nicolaescu: „Mânăstirea Vieroşul ctitoria marilor şi vitejilor boieri din
Goleşti, Bucureşti, 1936, p.1-2 (a fost ctitorită: “de vestiţii boieri şi viteji fără seamăn din Goleşti, care au fost
Craioveşti”)
13
Marcel Popescu, C. Iliescu, Goleştii, Bucureşti 1967, p.7 (“…Baldovin pârcălabul, mic boier de ţară
descinzând din marea familie a Craioveştilor”). Anastasie Iordache: Goleştii. Locul şi rolul lor în Istoria
României. Bucureşti, 1979, p.8-9. Toma Hrisant, Femei din trecutul sfinţeniei româneşti în “M.O.”, serie nouă,
anul I (1989), nr.6, p.62

4
au ţinut mănăstirea acestu sat cu bună pace iar cându au fost în zilele răposatului Mateiu vodă,
văleat 7159 <1651-1652> sculatu-s-au Stroe vornicul, fiindu titor la acea mănăstire dinspre
jupâneasa lui Vişa de Goleşti, dat-au voe acestui sat di s-au răscumpărat. Dici noi prinzându di
veaste că pomana s-au stricat şi o călcat şi o stinsu pomana moşilor noştri nu ne-au suferit ci
am eşit la divan di faţă cu Stroe vornicul de ne-am părăt înnaintea Radului vodă, leatu 7175
<1666-1667> şi câţi bani au fost dat acestu sat lui Stroe vornicul toţi i-au întorsu înnapoi
rumânilor şi au rămas din divan cum iar să ne fie noo rumâni, precum au fost scrişi şi cărţile
moşilor noştri. Încă pentru acestu sat am făcut altă pomană la altă mănăstire. Iar cându au fost
acum în zilele măriei sale domnul nostru Grigorie vodă, trebuindu-ne bani la nevoia noastră,
dat-am voe acestui sat ce scrie mai sus de s-au răscumpărat cu moşie cu tot, direptu bani gata
ughi 1200, de a noastră bună voe făr dă nici o silă, şi am loat banii gata în măinile noastre şi
cu voe noastră. Dirept aceea datu-le-am acesta al nostru zapis ca să fie în pace şi slobozi de
rumânie de către noi şi de către tot neamul nostru, ei cu feciorii lor şi cu nepoţii lor şi tot
neamul lor în veci. Încă di să vor şi ivi niscare cărţi peste acestu zapis să nu să crează. Şi
mărturie boiarii care vor iscăli şi noi pentru mai adeverită credinţă ne-am pus peceţile şi
iscăliturile ca să crează.
12 octombrie leat 7181”14.
Existenţa unor legături de rudenie între familiile boierilor din Goleşti şi boierilor din
Brîncoveni în secolul al XVI-lea, dintre Goleştii primei jumătăţi a secolului al XVII-lea cu
Matei Basarab şi, mai ales, descendenţa acestora din brâncoveanca Stanca, l-au făcut pe Ilie
Nicolescu să bănuiască existenţa unor „raporturi la fel de intime” şi pe vremea lui Baldovin
pârcălabul şi să extindă descendenţa craiovească şi asupra acestuia.
Existenţa printre stăpânirile lui Ivaşcu mare vornic din Goleşti a unor foste proprietăţi
ale Craioveştilor şi intervenţiile sale în câteva litigii legate de moştenirea unor astfel de
proprietăţi i s-au părut lui Ilie Nicolescu a fi „determinate de drepturile pe cari le-ar fi avut el
asupra acelor moşii în calitate de scoborâtor din Basarabi, cum îl considera, prin al său zapis,
soţia postelnicului Constantin Cantacuzino”.
Repetarea în cele trei neamuri boiereşti, Craioveştii, Brâncovenii şi Goleştii, a
prenumelui feminin Marga şi dăruirea lui Radu vistierul din Goleşti, tatăl ctitorilor Vieroşului,
de către voievodul Radu Paisie cu nişte proprietăţi cumpărate de la craioveasca Marga din
Caracal, „nu sunt de pus pe seama întâmplării”, ci sunt alte indicii că trebuie să se „pună
deplin temei pe spusele marii postelnicese”.
14
Arhivele Naţionale Istorice (în continuare se va cita A.N.I.), Colecţia Documente istorice, pachetul XLV/1; Ilie
Nicolescu, op. cit. p.357-358; St. D. Grecianu, op. cit., p. 298-299

5
 Epuizându-şi argumentele, Ilie Nicolescu conchidea: „Astfel dar vom admite de exacte
spusele postelnicesei cu privire la originea boierilor din Goleşti pe care deci îi vom considera
ca descinzând din Craioveşti. Craioveştii ca nume familiar, ne spun cronicile noastre, este
identic cu Basarabeştii şi iată deci pe boierii din Goleşti, ai marii postelnicese, descendenţi din
marea familie basarabească…Expresiunea generală de boierii de Goleşti din zapisul Elinei
post. Cantacuzino, se referă la întregul neam al acestor boieri şi nu se referă numai la unul sau
la doi membri ai acestei familii”. El lasă cercetării viitoare sarcina lămuririi „cum şi prin cine
boierii Goleşti descind din Basarabi” 15, dar problema n-a mai fost reluată, în istoriografie
descendenţa boierilor din Goleşti din cei Craioveşti fiind de actualitate şi astăzi.
Atestarea documentară a localităţii Goleşti apare, pentru prima oară, într-un document
din 5 august 1452, prin care domnitorul Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea Vlaicu (1447-
1448, 1448-1456) întărea în stăpânirea boierilor Badea, Vlaicu şi Radu, alături de Coteşti,
jumătate din Ştefăneşti, Cărstianeşti, jumătate din Teleşti şi jumătate din Jugur, cu scutirea de
orice obligaţii feudale16. Lipsa oricărui amănunt de localizare a satului Goleşti l-a făcut
pe reputatul genealogist G.D. Florescu să-şi pună întrebarea dacă strămoşul lui Baldovin
pârcălabul n-ar trebui căutat în unul din cei trei boieri menţionaţi 17. Deşi nu face nici o
supoziţie asupra descendenţei lui Baldovin, putem considera că şi istoricul Anastasie Iordache
este adeptul acestui punct de vedere din moment ce şi domnia sa admitea că cea dintâi atestare
documentară a satului Goleşti, de lângă Piteşti, este cea din 5 august 1452, în stăpânirea
aceloraşi boieri. Convins de justeţea localizării pe care a făcut-o, istoricul considera că
celelalte trei localităţi, care au în compunere numele Goleşti, aflate pe raza fostului judeţ
Muscel şi Pădureţ: Goleştii-Vulpaşi, Goleştii-Badii şi Schitul-Goleşti şi-au luat numele de la
posesorii de moşii din marele neam al Goleştilor18 care au stăpânit pe acolo.
Modul cum este redactat documentul menţionat, fără precizarea judeţului în care se
află satele, a unui hidronim ori toponim, care să permită un minimum de siguranţă în
localizare şi, probabil, prezenţa pe lângă Goleşti şi a jumătate din Ştefăneşti, au determinat şi
pe editorii volumului I al colecţiei D.R.H., să-i dea aceeaşi localizare, e drept, cu
probabilitate19.
15
Ilie Nicolescu, Din genealogia familiei Golescu, Consideraţii asupra originei, în “N.R.R., vol. IV (1901),
p.360-361
16
D.R.H., B.I, p.190
17
[Link] Divane Domneşti din Muntenia în sec. al XV-lea. Dregători şi boieri 1389-1496. Culese şi
adnotate de…, în „R.A.”, [Link] (1927-1929) nr.4-5, p.67
18
Anastasie Iordache, Pe urmele Goleştilor, Bucureşti, 1982, p.13-14
19
D.R.H, B.I, p.549

6
 Toponimul Goleşti este unul vechi, căci denumirile de locuri terminate în „eşti” sunt
sate vechi şi indică pluralul unui singur nume care a stat la baza acestora, un moş care a dat
numele satului folosit de obşte.
Modul cum boierimea munteană a fost desemnată şi şi-a format numele de familie în
evul mediu a constituit preocuparea multor cercetători. Concluzia este că pentru începuturile
acelei epoci istorice, desemnarea indivizilor se făcea aproape numai prin folosirea unui singur
nume. Adăugarea celui de-al doilea nume a fost rezultatul înmulţirii populaţiei şi mai ales al
amplificării raporturilor sociale, apărând necesitatea de a distinge omonimii.
În ceea ce priveşte folosirea numelui Golescu, pentru desemnarea unui membru al
marii familii boiereşti muscelene, o găsim consemnată, pentru prima dată, la 28 iunie 1619.
La această dată, pentru a-i deosebi pe ctitorii omonimi ai mânăstirii Sfânta Ecaterina din
Bucureşti, Ivaşcu din Goleşti şi Ivaşcu din Băleni, îl particulariza pe ultimul prin formularea:
„jupan Ivaşco mare vornic Băleanu, nepotul lui Ivaşcu bătrânul vornic Golescu”20. Formularea
de mai sus este o dovadă că, la sfârşitul deceniului doi al secolului XVII, numele familial
Golescu era format.
În privinţa numelor patronimice folosite în familiile boiereşti muntene, genealogistul
G.D. Florescu afirma că, în tradiţionalismul clasei noastre boiereşti intră şi acordarea la
scoborâtorii dintr-o familie, a prenumelor purtate de înaintaşi, mai ales bunici, ceea ce a făcut
ca anumite prenume să fie caracteristice unor familii: Drăghici şi Udrişte la Mărgineni, Vintilă
la Floreşti şi Cornăţeni; Barbu şi Pârvu la Craioveşti, Şerban la Coiani, Şuică la Şuici21.
Şi la boierii din Goleşti se poate urmări existenţa unei astfel de tradiţii în primele
generaţii. Pe fiul lui Baldovin l-a chemat Ivaşcu, iar fiica acestuia l-a botezat pe întâiul ei
născut tot Ivaşcu. Nu ştim dacă această uzanţă, ca prenumele să se repete prin descendenţă din
generaţie în generaţie, era obligatorie. Dacă da, atunci, pe tatăl lui Baldovin pârcălabul,
trebuia să-l cheme Ivaşcu, iar pe tatăl acestuia, Baldovin şi ajungem, astfel, până la marele
logofăt al lui Mircea cel Bătrân. Desigur, în lipsa unor documente care să probeze,
descendenţa de mai sus rămâne o simplă speculaţie.
Prin merite personale, desemnate în documentele vremii cu termenii „slujbă dreaptă şi
credincioasă”, el şi-a început ascensiunea pe scara ierarhiei sociale încă din vremea
voievodului Vlad Călugărul.
De la Baldovin pârcălabul, care a murit pe câmpul de luptă, la Albu și Ivașcu al II-lea
din Golești și strănepoata lor Vișa din Golești, timp de două veacuri, neamul s-a stins de trei

20
Ibidem, p.18.
21
Ibidem, p. 22.

7
ori în linie directă masculină și tot de atâtea ori s-a perpetuat indirect, prin căsătorii ale unor
goleștence cu Radu Furcovici, apoi prin Brâncoveni și a treia oară prin Leurdeni.
Originile boierilor Goleşti se pierd în negura evului mediu, primul strămoş cunoscut
până acum este, potrivit documentele, pârcălabul Baldovin din Goleşti care a trăit în a doua
jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a veacului următor. Acesta este menţionat la
finele secolului al XV-lea pe timpul domniei lui Vlad Călugărul. Baldovin stăpânea vechi
moşii în Muscel. Potrivit documentelor vremii, averea sa nu se limita doar la moşii şi părţi de
moşii22 ; dispunea de mii de asprii23, obiecte de podoabă, vite, butoaie de vin, etc.
În 1520, Baldovin era pârcălab al cetăţii Poienari, conform unui document emis de
cancelaria domnitorului Neagoe Basarab. În iulie 1525, nu mai trăia, deoarece Maria –
Magdalina (soţia sa) solicita domnului Radu de la Afumaţi întărirea posesiunii asupra averilor
lăsate de Baldovin.
A murit în luptele cu turcii purtate în anii 1522-1524, când sultanul Soliman
Magnificul (1520-1566) ordonă atacarea Ţării Româneşti datorită nesupunerii lui Neagoe
Basarab.
De la Baldovin pârcălabul - înteprinzător şi aprig boier de ţară - se deschide istoria
Goleştilor. O jumătate de mileniu de istorie, în care prin faptele de arme, calităţi morale,
politice şi grija păstrării şi întăririi domeniului de la Goleşti, familia contribuie la formarea
statului român modern, înscriindu-şi astfel numele în istoria României.
De-a lungul secolelor, Goleştii s-au înrudit cu familii boiereşti din Țara Românească.
Astfel, Ivaşcu al II-lea (m. 1584) s-a căsătorit cu Elina, nepoatea lui Radu de la Afumaţi;
fratele său, Albu din Goleşti (1551-1574), a avut soţie pe Erina – nepoata domnitorului
Alexandru Mircea. Incepând cu Neacșa (fiica Caplei şi a lui Radu Furcovici), Goleştii s-au
înrudit direct cu boierii Brâncoveni. Văcăreştii, Bălenii, Leurdenii, Moruzii, Bălăcenii,
Racoviţeştii, Racottă s-au înrudit cu Goleştii.
Legăturile cu Brâncovenii apar, indirect, din vremea Caplei, fiica Banului Teodosie şi
a soţului său, Radu Furcovici. Fiica sa Neacşa, s-a căsătorit cu un boier din neamul
Brâncovenilor, acesta fiind Radu din Brâncoveni. Radu din Brâncoveni şi Goleşti, din
căsătoria cu Neaga a avut o fiică – Maria - cunoscută în documentele vremii ca Maria din
Brâncoveni şi Goleşti24. Aceasta s-a căsătorit cu David din Brâncoveni. Mama acestuia,
Maria, era vara lui Matei Basarab. În 1597 şi 1603, David este postelnic. A luat numele după
22
Conform documentului emis de Neagoe Basarab, la 26 noiembrie 1520, prin care întărea lui Baldovin
posesiunile asupra moşiilor: Goleşti, Mărăcineni, Vieroşi, Mârşa pentru o perioadă, părţi din Balta Neagră,
Floreni, Gura Adâncatei, Stupeni, Glâmboc şi Toplicani.
23
La nunta fratelui său, Cândea, îi dăruieşte 6000 de aspri şi alte bunuri; Anastasie Iordache, Pe urmele
Goleştilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 46.

8
moşia Brâncoveni. Într-un act al banului Dobromir, e menţionat ca «postelnic din
Brâncoveni».
Maria şi David au avut trei copii: Danciu, Preda şi Stana. Danciu a murit fără urmaşi.
Preda din Brâncoveni este amintit ca postelnic în anul 1622, mare-clucer la 1649, mare-vornic
în 1654. Preda din Brâncoveni s-a căsătorit cu Păuna Grecianu și a ajuns un boier însemnat
prin poziţia sa şi, mai ales, prin enormele sale averi de care se minunau şi contemporanii 25.
Papa Brâncoveanu, fiul lor s-a căsătorit cu Stanca Cantacuzino, fiica marelui postelnic
Constantin Cantacuzino, iar fiul lor a fost Constantin Brâncoveanu (n. 1654) care a devenit
domn al Ţării Româneşti, între anii 1688 – 1714. Papa Brâncoveanu a pierit ucis de seimeni
în februarie 1655.
Stana – al treilea copil, s-a căsătorit, în 1645, cu Fota26 – mare postelnic, apoi cu
Gorgan vornicul. După stingerea, în 1612, a ultimului boier din Goleşti – Tudoran slugerul –
întreaga avere a revenit Stanei din Brâncoveni şi Goleşti (vară de soră cu Tudoran).
Vişa, fiica Stanei şi a postelnicului Fota, a devenit moştenitoarea domeniului Goleşti şi
a moşiilor aferente. Vişa, însă, nu a mai purtat numele de Brâncoveanu; a fost consemnată
documentar ca „Vişa din Goleşti”.
Înrudirea cu boierii Brâncoveni a constituit o etapă prosperă în istoria Goleştilor. Deşi
a continuat pe linie feminină, neamul Goleştilor a acumulat noi domenii, asigurându-și
stabilitatea politică. Maria şi Stana au fost menţionate cu noi moşii, atât în Muscel, cât şi în
Olt (Brâncoveni).
Cu Vişa din Goleşti a început o nouă etapă, prosperă, în istoria Goleştilor, înrudirea cu
boierii Leordeni. A fost perioada în care s-au construit conacul şi biserica din Goleşti.
Matei, fiul Vişei şi al lui Stroe Leurdeanu a moştenit domeniul de la Goleşti. Şi-a luat
numele de Golescu şi a ajuns până la rangul de spătar, pe care l-a deţinut din 17 iunie 1668
până la 17 aprilie 1670. A căzut „la urgie” împreună cu tatăl său. Soţia sa, Ana, a murit la 17
ani. Singurul lor fiu, Radu, a jucat un rol deosebit în istoria Ţării Româneşti, ajungând mare
logofăt27.
Radu (Răducanu) Golescu a fost fiul lui Matei Golescu şi a ajuns în timpul domniilor
lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat unul din marii

24
Dan Berindei, Urmașii lui Constantin Brâncoveanu și locul lor în societatea românească. Genealogie și
istorie în „Constantin Brâncoveanu”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,București, 1989, p. 283.
25
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1968, p. 215.
26
Din prima căsătorie cu Fota postelnicul, Stana a avut fiică, pe Vişa.
27
Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova sec. XIV-XVII, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 186-187.

9
dregători fiind: agă (1690 mai 28 – 1694 septembrie 25), mare-comis (1697 – ianuarie 4
-1700 iulie 4), mare-clucer (1707 mai 29 – 1709 decembrie 10), mare-vornic (1710 ianuarie
17-1713 ianuarie 1), mare-logofăt (1715 mai 5 – octombrie 9), mare-spătar (1716 martie3 –
august 20)28.
Numele său stă la loc de frunte între participanţii la numeroase evenimente desfăşurate
de-a lungul unei jumătăţi de secol, între anii 1680 şi 1730. Ultima dregătorie pe care a deținut-
o a fost aceea de mare-spătar. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Radu M.
Golescu s-a bucurat de încredere şi de preţuire a meritelor sale. Domnul l-a trimis de mai
multe ori în Transilvania, Moldova şi la Poartă, spre a îndeplini diverse misiuni diplomatice.
Între soliile trimise pentru consolidarea domniei, a fost şi cea a lui Radu M. Golescu, la
Braşov, la 10 aprilie 1689, pentru a-l convinge pe generalul Heissler, comandantul armatei
austriece, să trimită în ţară pe aga Constantin Bălăceanu. În perioada 1700-1710, Radu M.
Golescu a fost trimis de mai multe ori capuchehaie la Constantinopol.
Pentru sosirea lui Nicolae Mavrocordat în ţară, Radu M. Golescu este numit caimacam
domnesc. Deşi era în graţiile noului domnitor, Radu M. Golescu acţionează împotriva
primului domn fanariot, situându-se de partea austriecilor. Face parte din gruparea de boieri
(„catanele de la nemţi”) care au contribuit la arestarea domnitorului, predându-l, la Sibiu,
generalului Stainvile.
După încheierea tratatului de pace de la Passarowitz, 21 iulie 1718, care prevedea
anexarea Olteniei de către austrieci, spătarul, împreună cu familia sa, s-a mutat la Craiova,
întrucât domeniul de la Goleşti i-a fost confiscat de către Ioan Mavrocordat. După 1763, când
părăsea tronul ultimul Mavrocordat, s-a restituit domeniul de la Goleşti văduvei şi urmaşilor
săi.

1.2. Domeniul sau patrimoniul financiar

Domeniul lui Baldovin pârcălabul nu a fost unul impresionant prin numărul şi

întinderea proprietăţilor care au intrat în structura sa. Evoluţia lui constituie oglinda fidelă a
evoluţiei lui Baldovin pârcălabul de la statutul social de mic boier de ţară până la accederea în
rândurile marii boierimi muntene.

28
Sebastian Tudor, Un boier muşcelean, stolnicul Radu Golescu, colaborator şi slujitor al domnitorului
Constantin Brâncoveanu, în „Studii şi comunicări. Muzeul Câmpulung-Muscel”, 1987, p. 69-73.

10
 Căile de constituire trebuie să fi fost cele tipice epocii în care a trăit şi şi-a desfăşurat
activitatea: moştenirea părintească, zestrea de la soţie, dania domnească pentru dreaptă şi
credincioasă slujbă, înfrăţirea pe moşie şi cumpărătura. Faptul că documentele care
menţionează satele ce i-au constituit domeniul sunt ulterioare momentului dobândirii lor de
către Baldovin pârcălabul, chiar cu câteva decenii, face astăzi să nu putem stabili cu
certitudine aportul fiecăreia dintre căi la construirea domeniului său.
Moştenirea părintească a constituit partea cea mai contestată din averea lui Baldovin
pârcălabul. Două sunt documentele care conţin informaţii despre ocinile moştenite de
Baldovin: din 2 septembrie 1528 şi 8 aprilie 1557 şi amândouă se referă la momente petrecute
în urmă cu cinci până la şapte decenii, adică din vremea lui Vlad Călugărul. Amândouă sunt
urmarea judecării unor pricini pentru stăpânirea celor trei sate, iar soluţiile pronunţate de
voievozii care le-au emis s-au bazat, în principal, pe mărturiile boierilor care au fost luaţi
„lege” de părţile angrenate în litigiu. Aşa că nu trebuie să mire pe nimeni nepotrivirile dintre
ele: primul document vorbeşte numai de jumătăţi din satele Goleşti şi Mărăcineni ca fiind
moştenite de Baldovin, iar al doilea adaugă şi jumătatea din Vieroşi. Comun la ele este
evidenţierea că Baldovin pârcălabul, pentru a dobândi stăpânirea deplină asupra celor trei sate
de mai sus, a uzitat de înfrăţirea pe moşie, cumpărătura şi dania domnească.
La 2 septembrie 152829, pronunţând hotărârea domnească în procesul intentat de
unchiul Cândea şi călugării de la mânăstirea Muşeteşti, a lui Manea Persanu lui Ivaşcu
paharnicul, moştenitoru lui Baldovin pârcălabul, se dădeau şi cele dintâi detalii asupra
modului cum satele Goleşti şi Mărăcineni au ajuns în stăpânirea ultimului.
Se amintea că şi Baldovin pârcălabul şi reclamantul Cândea, care în document era
desemnat numai ca unchiul lui Ivaşcu paharnicul, dar în rândurile anterioare am stabilit că
erau fraţi, au stăpânit de drept câte o jumătate din satele Goleşti şi Mărăcineni, „ocina cea
bătrână” şi jumătate din „ţiganii vechi”; fiindu-le moştenire de la înaintaşii lor. Din motive pe
care documentul nu le evidenţiază, Cândea şi-a pierdut părţile din cele două sate „… de-au
fost prădalice şi au rămas domneşti”. În situaţia critică în care se afla, Cândea a apelat la
ajutorul lui Baldovin pe care, în faţa voievodului „l-a înfrăţit şi i-a dat jumătate din averile
lui”, adică din cele două sate şi din ţiganii de moştenire. Nu se dau amănunte dacă înfrăţirea a
fost urmată de o despăgubire din partea lui Baldovin dar ea se subînţelege, căci, în fapt, el a
făcut o răscumpărare a averilor lui frate-său Cândea ce erau luate pe seama domniei, iar după
aceea, jumătatea din ele au rămas pe seama sa.

29
D.R:H., B, III, p. 104-105

11
 Permisiunea domnească de a-l înfrăţi pe Baldovin pe averile ce deveniseră prădalice,
evidenţiază că boierul Cândea nu se făcuse vinovat de vreo faptă gravă, cum era hiclenia, ci
de ceva mai puţin important, probabil neonorarea vreunei datorii la vreun cămătar otoman sau
a vreunei dări către domnie. Din aceste considerente şi menţiunea din document „… iar apoi
jupân Baldovin pârcălabul, el a dobândit toate averile de mai sus cu slujbă dreaptă şi
credincioasă de la bunicul şi părintele domniei mele, Io Radul voievod”, trebuie privită mai
mult ca o favoare domnească acordată pentru a le răscumpăra, sau ca o formulă uzitată în
diplomatica vremii pentru a sublinia calitatea de stăpânitor suprem a voievodului asupra
întregului pământ al ţării, decât ca o participare a lui Baldovin la vreo confruntare armată cu
un pretendent la domnie sau cine ştie ce altă faptă de arme.
Deşi în întărirea pronunţată de voievodul Pătraşcu cel Bun se menţionează că
preluarea părţilor lui Cândea de către Baldovin s-a petrecut doar în timpul domniei lui Vlad
Călugărul, se pare că lucrurile nu au stat deloc aşa. Din acelaşi document reiese că
desăvârşirea preluării părţilor stăpânite de Cândea s-a petrecut în zilele lui Basarab voievod,
nimeni altul decât Neagoe Basarab. Iată ce se spune în pasajul respectiv:
„Şi mai înainte de când toate acele averi au fost cumpărate, din zilele lui Basarab
voievod, iarăşi a ţinut jupân Baldovin pe Cândea mereu în casele lui şi i-a dat, când s-a plătit
din temniţa turcească, 7000 aspri şi 4 cai şi după aceasta 2 cai buni şi caftane bune 4 şi cămăşi
de fir 2. Şi la căsătoria lui Cândea: 6000 aspri şi cai buni 4 şi butoaie de vin 5 şi un brâu de
argint de 3000 aspri şi o sabie ferecată de 2000 de aspri şi inele de aur 4 şi caftane din ciatma
2 şi pahare de argint 2 şi o linguriţă de argint şi dulame de postav 7 şi cămăşi bune 4 şi căruţă
cu 8 telegari şi un plug cu fier şi 24 de boi şi vaci cu lapte 12 şi iepe cu mânji 12 şi oi 150 şi
porci 50 şi caftane 2 şi cai unul, butoaie de vin 4 şi caftane, unul de cofterie şi altul de mătase,
şi iarăşi butoaie de vin 3 şi cai unul şi postavuri cu giură 2, dulămi 3 şi cămăşi 2, cai 2 şi un
caftan de măncaş şi altul de lonir şi cai 2 şi butoaie de vin 2 şi aspri 1300 şi o cămaşă de fir şi
alta de mătase”.
Din câte se poate constata, diferenţa între documentele din 2 septembrie 1528 şi 8
aprilie 1557 nu constă numai în numărul satelor de moştenire, ci şi în ceea ce priveşte
momentul intrării lor în stăpânirea deplină a lui Baldovin pârcălabul. Interpretarea lor duce la
concluzia că Baldovin şi Cândea au fost moştenitori de drept ai ocinilor părinteşti Goleşti,
Mărăcineni şi Vieroşi. Din motive ce au rămas necunoscute, averile lui Cândea, compuse din
câte o jumătate din cele trei sate şi jumătate din „ţiganii vechi”, au devenit prădalice şi au fost
preluate pe seama domniei de voievodul Vlad Călugărul. Pentru a-şi salva libertatea şi o parte
din averi, Cândea a apelat la deja clasicul procedeu al „înfrăţirii pe moşie”. În faţa

12
voievodului el a renunţat la jumătate din averile sale în favoarea fratelui Baldovin cu obligaţia
ca acesta să suporte din fonduri proprii răscumpărarea averii devenite prădalice. La 2
septembrie 1528 când voievodul Radu de la Afumaţi vorbea despre acea înfrăţire, includea
între averile răscumpărate de Baldovin numai jumătate din Goleşti şi Mărăcineni, „ocina cea
bătrână” şi jumătate din „ţiganii vechi”, nu şi jumătate din satul Vieroşi, deşi călugării de la
mănăstirea Muşeteşti şi însuşi Cândea, sprijiniţi de influentul Manea Persanul30, o
revendicaseră, iar peste douăzeci de ani Pătraşcu cel Bun a şi introdus-o între răscumpărări.
Dreptul lui Cândea de a stăpâni jumătate din Vieroşi, chiar dacă n-a fost recunoscut de
voievodul Radu de la Afumaţi, credem că nu poate fi contestat. A fost recunoscut, după cum s-
a văzut, chiar de fiica lui Baldovin la 8 aprilie 1557 şi a fost efectiv exercitat de el şi de
călugării de la Muşeteşti la domnitorii care i-au urmat lui Radu de la Afumaţi31.
În aceste condiţii, singura explicaţie pe care am putut-o găsi refuzului lui Radu de la
Afumaţi de a le acorda lui Cândea şi călugărilor de la mănăstirea Muşeteşti şi un sfert din
satul Vieroşi, este că partea moştenită de el, rămânând prădalică pe seama domniei, voievodul
Vlad Călugărul, în virtutea dreptului său de „dominium eminens” o acordase altui boier
obligat la „consiliumet auxilium”32.
Beneficiarii daniei domneşti puteau fi chiar „Vlaicu, Semen şi fiii Banciuleasei” de la
care se amintea că Baldovin pârcălabul ar fi cumpărat Vieroşul şi Duşeştii „pentru 3700 de
aspri şi patru cai buni”33. Răscumpărând Vieroşul de la acei beneficiari ai daniei domneşti,
Baldovin devenise un cumpărător şi astfel voievodul Radu de la Afumaţi n-a mai găsit de
cuviinţă să le acorde lui Cândea şi călugărilor de la Muşeteşti dreptul de stăpânire în satul
Vieroşi. Dacă a fost cumpărat tot satul Vieroşi de către Baldovin sau numai răscumpărată
partea lui Cândea, nu se poate stabili. La modul cum este redactat documentul de întărire, din
2 septembrie 1528, de „scriitorul” Dumitru Foame, nu este clar dacă suma de 3700 de aspri şi
cei 4 cai buni reprezentau preţul de cumpărare numai pentru satul Duşeşti sau şi pentru
Vieroşi. Oricum, pentru două sate întregi, preţul ni se pare cam mic 34. Când a făcut Baldovin

30
N. Stoicescu, Dicţionar…, p. 69 (A deţinut marea vornicie în perioada 8 septembrie 1525 – 19 iulie 1527.
Vlastelin al voievodului Radu de la Afumaţi, care îl considera „din casa domniei mele”, se afla în fruntea
divanului domnesc şi la 5 mai 1528).
31
D.R.H., B, IV, p. 139, V, p. 53-54
32
P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, p. 74
33
D.R.H., B, III, p. 104-105
34
Un cal bun în perioada în care a trăit Baldovin pârcălabul era evaluat între 300 şi 1000 de aspri ( D.R.H., B, II,
p. 86, 112, 281, 294). Aceasta însemna că cei patru cai daţi de el valorau între 1200-4000 de aspri, iar suma
plătită pentru cele două sate se situa între 4900-7700 de aspri. Comparativ cu preţul altor cumpărături de sate din

13
cumpărarea sau răscumpărarea Vierosului nu se poate stabili. Este posibilă atât domnia lui
Vlad Călugărul, cât şi a lui Radu cel Mare. Cert este că după înfrăţirea sa de către Cândea,
Baldovin ajunsese să stăpânească trei părţi din moştenirea părintească iar frate-său numai o
parte.
Comasarea întregii moşteniri părinteşti în stăpânirea lui Baldovin s-a produs la o dată
neprecizată din timpul domniei lui Neagoe Basarab. Fire aventuroasă, boierul Cândea a căzut
într-o nouă năpastă, motiv pentru care a ajuns în temniţa turcească. Cel care l-a scos din necaz
a fost acelaşi Baldovin pârcălabul, care i-a plătit eliberarea cu 7000 de aspri şi patru cai 35.
După eliberare, Baldovin l-a ţinut în casa sa până l-a căsătorit, iar la nuntă l-a înzestrat cu bani
şi alte bunuri pe care deja le-am amintit.
Sumele băneşti şi bunurile enumerate în document ca fiind dăruite de Baldovin,
suficiente să acopere valoarea celor trei sate şi dacă le-ar fi cumpărat în întregime, dovedesc
pe lângă bunăstarea la care ajunsese şi grija deosebită pe care i-a purtat-o acestui Cândea,
astfel că pentru susţinerea frăţiei de sânge dintre cei doi nu credem că mai este nevoie de
căutarea altui argument. Deşi nu se mai aminteşte de o nouă înfrăţire între cei doi boieri,
concluzia documentului de la 8 aprilie 1557 este clară: „toate acele averi au fost cumpărate
din zilele lui Basarabă voievod”. Cu alte cuvinte, toate bunurile pe care le primise Cândea în
zilele acelui domnitor reprezentau o răscumpărare a drepturilor sale de moştenire. Cu acel
moment, în mâna lui Baldovin pârcălabul se concentrase toată moştenirea părintească: satele
Goleşti, Mărăcineni şi Vieroşi şi „ţiganii vechi”, circa 33 de sălaşe, toate amintite în
stăpânirea soţiei sale, Maria şi fiul lor, Ivascu la 24 iulie 152536.
Din câte se poate constata, diferenţa între documentele din 2 septembrie 1528 şi 8
aprilie 1557 nu constă numai în numărul satelor de moştenire, ci şi în ceea ce priveşte
momentul intrării lor în stăpânirea deplină a lui Baldovin pârcălabul. Interpretarea lor duce la
concluzia că Baldovin şi Cândea au fost moştenitori de drept ai ocinilor părinteşti Goleşti,
Mărăcineni şi Vieroşi. Din motive ce au rămas necunoscute, averile lui Cândea, compuse din
câte o jumătate din cele trei sate şi jumătate din „ţiganii vechi”, au devenit prădalice şi au fost
preluate pe seama domniei de voievodul Vlad Călugărul. Pentru a-şi salva libertatea şi o parte
din averi, Cândea a apelat la deja clasicul procedeu al „înfrăţirii pe moşie”. În faţa

vremea lui Baldovin, ni se pare destul de mică (D.R.H., I, p. 493, II, p. 316, 317, 340, 431)
35
D.R.H, B., IV, p. 92. Un cal obişnuit costa între 200-300 de aspri. Deci patru cai echivalau cu 800-1200.
Adăugaţi la cei 7000 de aspri numerar, ar însemna că plătirea lui Cândea de temniţă turcească l-a costat 7800-
8200 de aspri.
36
D.R.H., B, II, p. 450-452

14
voievodului el a renunţat la jumătate din averile sale în favoarea fratelui Baldovin cu obligaţia
ca acesta să suporte din fonduri proprii răscumpărarea averii devenite prădalice. La 2
septembrie 1528 când voievodul Radu de la Afumaţi vorbea despre acea înfrăţire, includea
între averile răscumpărate de Baldovin numai jumătate din Goleşti şi Mărăcineni, „ocina cea
bătrână” şi jumătate din „ţiganii vechi”, nu şi jumătate din satul Vieroşi, deşi călugării de la
mănăstirea Muşeteşti şi însuşi Cândea, sprijiniţi de influentul Manea Persanul37, o
revendicaseră, iar peste douăzeci de ani Pătraşcu cel Bun a şi introdus-o între răscumpărări.
Dreptul lui Cândea de a stăpâni jumătate din Vieroşi, chiar dacă n-a fost recunoscut de
voievodul Radu de la Afumaţi, credem că nu poate fi contestat. A fost recunoscut, după cum s-
a văzut, chiar de fiica lui Baldovin la 8 aprilie 1557 şi a fost efectiv exercitat de el şi de
călugării de la Muşeteşti la domnitorii care i-au urmat lui Radu de la Afumaţi38.
În aceste condiţii, singura explicaţie pe care am putut-o găsi refuzului lui Radu de la
Afumaţi de a le acorda lui Cândea şi călugărilor de la mănăstirea Muşeteşti şi un sfert din
satul Vieroşi, este că partea moştenită de el, rămânând prădalică pe seama domniei, voievodul
Vlad Călugărul, în virtutea dreptului său de „dominium eminens” o acordase altui boier
obligat la „consiliumet auxilium”39.
Beneficiarii daniei domneşti puteau fi chiar „Vlaicu, Semen şi fiii Banciuleasei” de la
care se amintea că Baldovin pârcălabul ar fi cumpărat Vieroşul şi Duşeştii „pentru 3700 de
aspri şi patru cai buni”40. Răscumpărând Vieroşul de la acei beneficiari ai daniei domneşti,
Baldovin devenise un cumpărător şi astfel voievodul Radu de la Afumaţi n-a mai găsit de
cuviinţă să le acorde lui Cândea şi călugărilor de la Muşeteşti dreptul de stăpânire în satul
Vieroşi. Dacă a fost cumpărat tot satul Vieroşi de către Baldovin sau numai răscumpărată
partea lui Cândea, nu se poate stabili. La modul cum este redactat documentul de întărire, din
2 septembrie 1528, de „scriitorul” Dumitru Foame, nu este clar dacă suma de 3700 de aspri şi
cei 4 cai buni reprezentau preţul de cumpărare numai pentru satul Duşeşti sau şi pentru
Vieroşi. Oricum, pentru două sate întregi, preţul ni se pare cam mic 41. Când a făcut Baldovin

37
N. Stoicescu, Dicţionar…, p. 69 (A deţinut marea vornicie în perioada 8 septembrie 1525 – 19 iulie 1527.
Vlastelin al voievodului Radu de la Afumaţi, care îl considera „din casa domniei mele”, se afla în fruntea
divanului domnesc şi la 5 mai 1528).
38
D.R.H., B, IV, p. 139, V, p. 53-54
39
P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, p. 74
40
D.R.H., B, III, p. 104-105
41
Un cal bun în perioada în care a trăit Baldovin pârcălabul era evaluat între 300 şi 1000 de aspri ( D.R.H., B, II,
p. 86, 112, 281, 294). Aceasta însemna că cei patru cai daţi de el valorau între 1200-4000 de aspri, iar suma
plătită pentru cele două sate se situa între 4900-7700 de aspri. Comparativ cu preţul altor cumpărături de sate din

15
cumpărarea sau răscumpărarea Vierosului nu se poate stabili. Este posibilă atât domnia lui
Vlad Călugărul, cât şi a lui Radu cel Mare. Cert este că după înfrăţirea sa de către Cândea,
Baldovin ajunsese să stăpânească trei părţi din moştenirea părintească iar frate-său numai o
parte.
Comasarea întregii moşteniri părinteşti în stăpânirea lui Baldovin s-a produs la o dată
neprecizată din timpul domniei lui Neagoe Basarab. Fire aventuroasă, boierul Cândea a căzut
într-o nouă năpastă, motiv pentru care a ajuns în temniţa turcească. Cel care l-a scos din necaz
a fost acelaşi Baldovin pârcălabul, care i-a plătit eliberarea cu 7000 de aspri şi patru cai 42.
După eliberare, Baldovin l-a ţinut în casa sa până l-a căsătorit, iar la nuntă l-a înzestrat cu bani
şi alte bunuri pe care deja le-am amintit.
Sumele băneşti şi bunurile enumerate în document ca fiind dăruite de Baldovin,
suficiente să acopere valoarea celor trei sate şi dacă le-ar fi cumpărat în întregime, dovedesc
pe lângă bunăstarea la care ajunsese şi grija deosebită pe care i-a purtat-o acestui Cândea,
astfel că pentru susţinerea frăţiei de sânge dintre cei doi nu credem că mai este nevoie de
căutarea altui argument. Deşi nu se mai aminteşte de o nouă înfrăţire între cei doi boieri,
concluzia documentului de la 8 aprilie 1557 este clară: „toate acele averi au fost cumpărate
din zilele lui Basarabă voievod”. Cu alte cuvinte, toate bunurile pe care le primise Cândea în
zilele acelui domnitor reprezentau o răscumpărare a drepturilor sale de moştenire. Cu acel
moment, în mâna lui Baldovin pârcălabul se concentrase toată moştenirea părintească: satele
Goleşti, Mărăcineni şi Vieroşi şi „ţiganii vechi”, circa 33 de sălaşe, toate amintite în
stăpânirea soţiei sale, Maria şi fiul lor, Ivascu la 24 iulie 152543.
Cumpărăturile reprezintă singurele proprietăţi pe care le-am aflat dintr-un document
emis pe când Baldovin mai era încă în viaţă. Din păcate întărirea respectivă nu s-a păstrat în
original, ci transcrisă în două din condicile mănăstirii Vieroşi şi în mai multe traduceri pline
de omisiuni şi cu toponime redate aşa cum le-au înţeles traducătorii. Din această cauză şi
poziţionarea acestor cumpărături pe teren este deosebit de dificilă şi nesigură. Momentul
cumpărării lor nu reiese din document, dar toate erau întărite în stăpânirea lui Baldovin
pârcălabul la 26 noiembrie 152044.

vremea lui Baldovin, ni se pare destul de mică (D.R.H., I, p. 493, II, p. 316, 317, 340, 431)
42
D.R.H, B., IV, p. 92. Un cal obişnuit costa între 200-300 de aspri. Deci patru cai echivalau cu 800-1200.
Adăugaţi la cei 7000 de aspri numerar, ar însemna că plătirea lui Cândea de temniţă turcească l-a costat 7800-
8200 de aspri.
43
D.R.H., B, II, p. 450-452
44
Ibidem, B, II, p. 393-395

16
 De la o jupâniţă Neagoslava cumpărase Baldovin pârcălabul două ocine. Celei dintâi
nu-i mai putem afla numele pentru că cel care a transcris documentul în Condica moşiei
Vieroşi nu l-a putut descifra şi l-a lăsat necompletat. Cea de-a doua ocină cumpărată era „din
stupini” într-o transcriere sau „la Diacii ocina de la Stupini” în cealaltă variantă. În ambele
variante hotarele acesteia erau: „însă de la Sărac până la Mămăligă” iar preţul de cumpărare
de 700 aspri. Cât de greşit au făcut copiştii transcrierea documentului se poate vedea din
compararea transcrierilor cu întărirea domnească din 24 iulie 152545, din care rezultă că de
fapt este vorba despre un loc de stupină în satul Deagu ce aparţinuse lui Dan Durduca
vornicul şi al cărui hotar era „pe valea Siracului şi pe Mămăliga”. În acest caz şi jupâniţa
Neagoslava trebuie să fie de fapt Neaga, fiica lui Dan Durduca vornicul din Budureşti, soţia
lui Dumitru Ghizdavăţ46.
O stupină „a Stoicăi de la Dobroeşti” cumpărase Baldovin pârcălabul la Glâmboc,
pentru care se menţiona că a plătit 300 de aspri. Tot de la el mai cumpărase „pe vale nişte
ogoare, tot pentru trei sute de aspri”. Posibil să fie vorba de localitatea Glâmbocel sau mai
sigur pârâul cu acelaşi nume, căci la 29 august 1526 se menţionează că stupina era la
Budeşteni47, adică Budişteniul de azi, situat pe pârâul Glâmbocel.
În ceea ce priveşte pe vânzătorul ocinei şi stupinii, Stoica, la 24 iulie 1525 numele său
era Stan şi nici nu se mai aminteşte de stupină, ci numai de partea lui din satul Dobroeşti,
Dobreşti de azi, ca fiind de cumpărătură48.
Documentele ulterioare morţii lui Baldovin pârcălabul fac menţiuni şi despre existenţa
altor cumpărături ale sale. Astfel, la 2 septembrie 1528 se menţiona că „Vieroşul tot, cu tot
hotarul şi Duşeştii toţi, cu tot hotarul” fuseseră cumpărate de Baldovin „de la Vlaicu şi de la
Semen şi de la fiii Banciulesei, pentru 3700 aspri şi pentru patru cai buni”49.
Un alt sat rămas de la Baldovin pârcălabul şi al cărui mod de provenienţă nu reiese din
documente, este Bălteni sau Bălteani. Amintit pentru prima dată la 24 iulie 152550 între
proprietăţile boierilor din Goleşti, acest sat s-a aflat în stăpânirea lor până la 23 martie 1616,
când voievodul Radu Mihnea îl întărea mănăstirii Vieroşi ca danie a jupânesei Elina, nepoata
de fiu a lui Ivasco fost mare vornic51. După numele său, care vine de la baltă sau loc care
45
D.R.H., B, II, p. 450-452
46
N. Stoicescu, Dicţionar…, p. 19
47
D.R.H., B., III, p. 55-56
48
Ibidem, II, p. 450-452
49
D.R.H., B, III, p. 104-105
50
D.R.H, B, II, p. 450-452
51
D.I.R., B, XVII, III, p. 7-8

17
bălteşte, suntem tentat să-l identificăm cu ocinile de la Balta Neagră, cumpărate de Baldovin
pârcălabul de la Neagoe vornicul şi Mutu cu 3500 de aspri, pe care nu le mai găsim
menţionate în documentele din 1525 şi 1526. Probabil că tot aceleaşi considerente i-au
determinat pe editorii volumului III al colecţiei D.R.H- să localizeze satul Bălteni lângă
Broşteni, judeţul Argeş52.
Identificarea satului Bălteni cu ocinile cumpărate de Baldovin pârcălabul la Balta
Neagră ne este sugerată şi de un document de la sfârşitul secolului al XVII-lea transcris în
Condica mănăstirii Vieros, la nr. 48553, care îl prezintă în hotar cu satul Cerşani de astăzi, din
comuna Suseni, judeţul Argeş. Întinderea satului Bălteni trebuie să fi fost apreciabilă şi a
cuprins şi ocina cumpărată de la Oncea din Argeş şi zestrea Stanei. Ea reiese nu numai din
suma de 8500 de aspri plătită, dar şi hotarele care-l mărgineau. Dacă la est era mărginit de
Cerşani, la vest se întindea până la hotarul Albotei de azi. La 22 august 1803 mănăstirea
Tutana, ce deţinea moşie în Albota, reclamând încălcarea de hotar săvârşită de mănăstirea
Vieroş preciza că încălcarea venea de la moşia Bălteni a acesteia 54. Hotarul sudic reiese din
documentul din 26 noiembrie 1520, pe care deja l-am precizat, şi era reprezentat de lunca
râului Teleorman. Neclar este hotarul din partea nordică. Se pare că în unele puncte atingea
chiar râul Argeş, căci întărirea domnească din 23 martie 1616, prin care Radu Mihnea îl
confirma în stăpânirea mănăstirii Vieroşi, preciza: „satul Bălteni, cu un vad de moară în apa
Argeşului”. În acest caz localizarea satului Bălteni numai lângă Broşteni devine de neacceptat.
Hotarele, aşa cum sunt menţionate în documente vădesc o întindere a satului Bălteni cu
lungimea între lunca Teleormanului şi râul Argeş, iar cu lăţimea între hotarele satelor Albota şi
Cerşani. Probabil că şi toponimele menţionate în hotarele din 26 noiembrie 1520, redate prin
formulările: „până la Zana” şi „pe la Cireş” ar trebui interpretate „până la Zana” <Rece> de
astăzi , situată chiar pe râul Argeş. „pe la Cireşu”, cu referire directă la actualul sat Cireşu.
Am lăsat la sfârşit cele două părţi din Slănicul de Jos, „a lui Lalu şi a lui Doiciu”,
pentru că nu există niciun indiciu asupra modului cum au intrat în stăpânirea lui Baldovin
pârcălabul. Atestat documentar la 24 iulie 1525, ca moştenire rămasă de pe urma sa 55, satul
Slănicul de Jos se va menţine în stăpânirea boierilor dinGoleşti până în 1626, când jupâneasa
Stana, o Brâncoveanu care a moştenit pe Ivaşcu vornicul, a permis rumânilor să se
52
D.R.H., III, p. 371
53
A.N.I., mss 485, f. 119-122 (în niciun caz nu poate fi acceptată localizarea făcută de Mihaela Sina –
Monografia comunei Aninoasa din judeţul Argeş. Contribuţii, Piteşti, 2002, p. 17 – pe teritoriul actualei comune
Aninoasa).
54
St. Andreescu, op. cit., p. 268
55
D.R.H., B, II, p. 450-452

18
răscumpere cu ajutorul bănesc al lui Tudoran slugerul din Aninoasa, în stăpânirea căruia vor şi
ajunge imediat56. Amplasarea lui lângă Câmpulung, unde Baldovin pârcălabul avea „case şi
pivniţă” ca şi grija deosebită a urmaşilor săi de a nu-l înstrăina, nici măcar ctitoriei familiei,
mănăstirii Vieroşi, pentru care cumpără multe ocine în apropierea lui, ne fac să bănuim o
stăpânire asupra sa încă din secolul al XV-lea, poate chiar baştina părintelui său. Dar tot la fel
de bine putea proveni din cumpărătură sau chiar din zestrea jupâniţei Maria, nevasta lui
Baldovin pârcălabul, care, la 24 iulie 1525 îl lăsa moştenire nepoatei Maria iar la 29 august
1526 îl trecea asupra Calei57. Dintr-un document din 14 mai 1573, reiese că celor două părţi
din Slănicul de Jos le corespundea şi un munte, desigur, în aceeaşi proporţie 58. Nu credem că
este vorba de un munte în adevăratul sens al cuvântului, căci într-un asemenea caz ar fi fost
nominalizat. La modul cum se menţionează în documentul de întărire „… iar din munte şi
Slănicul partea ei toată” trebuie înţeles că era vorba de muncelul care se întinde la vest de sat,
spre schitul cu acelaşi nume.
Maximul întinderii domeniului funciar al lui Baldovin pârcălabul trebuie să fie cel
menţionat în documentul din 24 iulie 1525, prin care voievodul Radu de la Afumaţi întărea
văduvei sale, Maria, şi fiului lor, Ivaşcu, toate averile rămase de pe urma sa. Sunt menţionate
„Goleştii toţi şi cu toate hotarele şi viile câte sunt în dealul Goleştilor, toate şi Mărăcinenii toţi
şi cu morile şi Virăşul tot şi Bălteanii toţi şi din Dobroeşti partea lui Stan, oricât se va alege
toată şi din Prodileşti partea lui Buhtea toată; şi din Slănic partea lui Lalu şi partea lui Doiciu
toate şi din Topliceani partea lui Stoica şi partea lui Dolofanu toate. Şi iarăşi să le fie Dagu loc
de stupină, însă care a fost a lui Dan Durduca vornicul. Şi hotarul lor este pe valea Siracului şi
pe Mămăliga. Şi iarăşi să le fie la Dobroeşti de asemenea loc de stupină”. La aceste proprietăţi
funciare se adăugau 33 de sălaşe de ţigani. Domnitorul îşi încheia întărirea cu precizarea că
pentru văduva Maria şi fiul ei, jupân Ivasco, constituiau „vechi şi drepte ocine, dedine şi
cumpărături”59.
După cum se poate constata, nu era un domeniu funciar impresionant prin numărul de
proprietăţi şi întinderea lor: numai patru sate întregi, este drept, destul de mari, părţi de sate în
alte trei, două stupini, vii pe dealul Goleştilor şi treizeci şi trei de sălaşe de ţigani. Nici nu
avea cum să ajungă la dimensiuni mai mari pentru că înaintaşii săi s-au numărat printre micii
boieri musceleni şi ca urmare moştenirea părintească a fost una destul de mică: jumătăţi din

56
D.I.R., B, XVII
57
D.R.H, B., II, p. 450-452, III, p. 55-56
58
Ibidem, VII, p. 180
59
Ibidem, II, p. 450-452

19
satele Goleşti, Mărăcineni, Vieroşi şi, probabil, cele două părţi din Slănicul de Jos.
Moştenirile din primele trei sate au fost dublate prin înfrăţire şi răscumpărarea drepturilor
fratelui său, Cândea, proces care s-a consumat în intervalul de timp cuprins între domniile lui
Vlad Călugărul şi Neagoe Basarab.
Centrul administrativ al domeniului s-a situat, desigur, în oraşul Câmpulung, unde
Baldovin a deţinut case şi pivniţe, şi nu la Goleşti, care deşi este menţionat cel dintâi printre
satele familiei nu este atestat şi cu existenţa unui conac. Dacă Baldovin pârcălabul ar fi avut
case în Goleşti cu siguranţă ele ar fi fost menţionate în diata din 29 august 1526, aşa cum sunt
amintite cele din Câmpulung şi pivniţele de la viile din Goleşti60.
Considerăm că şi amplasamentul proprietăţilor lui Baldovin şi modul de dobândire a
lor se pot constitui în argumente solide în ceea ce priveşte lipsa oricărei legături de rudenie a
înaintaşilor lui şi a sa cu puternica familie a Craioveştenilor.
Este adevărat, însă, că în toate documentele de întărire acordate boierilor sau
boieroaicelor din primele trei generaţii, satul Goleşti este primul menţionat dovedind că era
cea mai importantă dintre proprietăţi şi induce ideea că acolo se afla şi domiciliul familiei sau
baştina.

I.3. Solidaritate la nivelul clanului

Cel dintâi la al cărui nume patronimic întâlnim ataşat locativul „ot Goleşti” este un
Radu paharnicul, care la 26 mai 1556 era menţionat în divanul domnesc al voievodului
Pătraşcu cel Bun cu formula „jupan Radu din Goleşti, paharnic”61. El era soţul unei boieroaice
din a treia generaţie de stăpânitori ai Goleştiului, jupaniţa Caplea, nepoata lui Baldovin
pârcălabul, în mâinile căreia s-au concentrat toate averile imobile ale fondatorului neamului
Goleştilor.
Documentele nu ne permit o determinare exactă a momentului când locativul „ot
Goleşti” a fost transformat în numele familial Golescu. În istoriografie se menţine încă
ipoteza cu data de 8 mai 1623, când mânăstirea Valea, din judeţul Muscel, era închinată metoh

60
Ibidem, III, p. 55-56
61
Ibidem, V, p.76

20
mânăstirii de la Pogoniani, reprezintă cel dintâi moment al atestării numelui Golescu pentru
desemnarea unui membru al familiei62.
Transformarea numelui satului de reşedinţă în nume familial se pare că începuse să se
generalizeze în deceniul trei al secolului al XVII-lea şi în zona Muscelului. La 30 octombrie
1628 Stanciu logofătul ot Câlceşti devenise Stanciu Călcescu, Neagoe postelnicul ot Corşori
era Neagoe Corşor iar Radu ot Lăngeşti era Radu Lănceşti63.
În ceea ce priveşte folosirea numelui Golescu pentru desemnarea unui membru al
marii familii boiereşti muscelene, o găsim consemnată pentru prima dată la 28 iunie 1619. La
această dată, pentru a-i deosebi pe ctitorii omonimi ai mânăstirii Sfânta Ecaterina din
Bucureşti, Ivaşcu din Goleşti şi Ivaşcu din Băleni, îl particulariza pe ultimul prin formularea:
„jupan Ivaşco mare vornic Băleanu, nepotul lui Ivaşcu bătrânul vornic Golescu”64. Formularea
de mai sus este o dovadă că la sfârşitul deceniului doi al secolului XVII, numele familial
Golescu era format. Probabil că dacă ultimul descendent al lui Ivaşcu, Tudoran slugerul din
Goleşti, nu s-ar fi stins din viaţă între 1609-1610, avea posibilitatea să fie desemnat în formula
Tudoran Golescu.
În privinţa numelor patronimice folosite în familiile boiereşti muntene, genealogistul
[Link] afirma că în tradiţionalismul clasei noastre boiereşti intră şi acordarea la
scoborâtorii dintr-o familie a prenumelor purtate de înaintaşi, mai ales bunici, ceea ce a făcut
ca anumite prenume să fie caracteristice unor familii: Drăghici şi Udrişte la Mărgineni, Vintilă
la Floreşti şi Cornăţeni; Barbu şi Pârvu la Craioveşti, Şerban la Coiani, Şuică la Şuici65.
De-a lungul secolelor, Goleştii s-au înrudit cu familii boiereşti din Țara Românească.
Astfel, Ivaşcu al II-lea (m. 1584) s-a căsătorit cu Elina, nepoatea lui Radu de la Afumaţi;
fratele său, Albu din Goleşti (1551-1574), a avut soţie pe Erina – nepoata domnitorului
Alexandru Mircea. Incepând cu Neacșa (fiica Caplei şi a lui Radu Furcovici), Goleştii s-au
înrudit direct cu boierii Brâncoveni. Văcăreştii, Bălenii, Leurdenii, Moruzii, Bălăcenii,
Racoviţeştii, Racottă s-au înrudit cu Goleştii.
Legăturile cu Brâncovenii apar, indirect, din vremea Caplei, fiica Banului Teodosie şi
a soţului său, Radu Furcovici. Fiica sa Neacşa, s-a căsătorit cu un boier din neamul
Brâncovenilor, acesta fiind Radu din Brâncoveni. Radu din Brâncoveni şi Goleşti, din
căsătoria cu Neaga a avut o fiică – Maria - cunoscută în documentele vremii ca Maria din

62
Ilie Nicolescu, [Link].,p.356; Nerva Hodos, [Link]., [Link]; Anastasie Iordache, Goleştii. Locul şi rolul lor în
Istoria României. Bucureşti, 1979, p.8 (în continuare se va cita Goleştii…)
63
D.R.H., B XXII, p.347
64
D.I.R., B, XVII, III, p. 387
65
[Link], [Link], p. 18, 25; Idem, Vintilă I din Cornăţeni…, Bucureşti, 1944, p. 229-231

21
Brâncoveni şi Goleşti66. Aceasta s-a căsătorit cu David din Brâncoveni. Mama acestuia,
Maria, era vara lui Matei Basarab. În 1597 şi 1603, David este postelnic. A luat numele după
moşia Brâncoveni. Intr-un act al banului Dobromir, e menţionat ca «postelnic din
Brâncoveni».
Maria şi David au avut trei copii: Danciu, Preda şi Stana. Danciu a murit fără urmaşi.
Preda din Brâncoveni este amintit ca postelnic în anul 1622, mare-clucer la 1649, mare-vornic
în 1654. Preda din Brâncoveni s-a căsătorit cu Păuna Grecianu și a ajuns un boier însemnat
prin poziţia sa şi, mai ales, prin enormele sale averi de care se minunau şi contemporanii 67.
Papa Brâncoveanu, fiul lor s-a căsătorit cu Stanca Cantacuzino, fiica marelui postelnic
Constantin Cantacuzino, iar fiul lor a fost Constantin Brâncoveanu (n. 1654) care a devenit
domn al Ţării Româneşti, între anii 1688 – 1714. Papa Brâncoveanu a pierit ucis de seimeni
în februarie 1655.
Stana – al treilea copil, s-a căsătorit, în 1645, cu Fota68 – mare postelnic, apoi cu
Gorgan vornicul. După stingerea, în 1612, a ultimului boier din Goleşti – Tudoran slugerul –
întreaga avere a revenit Stanei din Brâncoveni şi Goleşti (vară de soră cu Tudoran).
Vişa, fiica Stanei şi a postelnicului Fota, a devenit moştenitoarea domeniului Goleşti şi
a moşiilor aferente. Vişa, însă, nu a mai purtat numele de Brâncoveanu; a fost consemnată
documentar ca „Vişa din Goleşti”.
Înrudirea cu boierii Brâncoveni a constituit o etapă prosperă în istoria Goleştilor. Deşi
a continuat pe linie feminină, neamul Goleştilor a acumulat noi domenii, asigurându-și
stabilitatea politică. Maria şi Stana au fost menţionate cu noi moşii, atât în Muscel, cât şi în
Olt (Brâncoveni).
Cu Vişa din Goleşti a început o nouă etapă, prosperă, în istoria Goleştilor, înrudirea cu
boierii Leordeni. A fost perioada în care s-au construit conacul şi biserica din Goleşti.
Matei, fiul Vişei şi al lui Stroe Leurdeanu a moştenit domeniul de la Goleşti. Şi-a luat
numele de Golescu şi a ajuns până la rangul de spătar. Soţia sa, Ana, a murit la 17 ani.
Singurul lor fiu, Radu, a jucat un rol deosebit în istoria Ţării Româneşti.
Radu (Răducanu) Golescu a fost fiul lui Matei Golescu şi a ajuns în timpul domniilor
lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat unul din marii
dregători fiind: agă (1690 mai 28 – 1694 septembrie 25), mare-comis (1697 – ianuarie 4
-1700 iulie 4), mare-clucer (1707 mai 29 – 1709 decembrie 10), mare-vornic (1710 ianuarie
66
Dan Berindei, Urmașii lui Constantin Brâncoveanu și locul lor în societatea românească. Genealogie și
istorie în „Constantin Brâncoveanu”, Editura Academiei Republicii Socialiste România,București, 1989, p. 283.
67
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1968, p. 215.
68
Din prima căsătorie cu Fota postelnicul, Stana a avut fiică, pe Vişa.

22
17-1713 ianuarie 1), mare-logofăt (1715 mai 5 – octombrie 9), mare-spătar (1716 martie3 –
august 20)69.
Numele său stă la loc de frunte între participanţii la numeroase evenimente desfăşurate
de-a lungul unei jumătăţi de secol, între anii 1680 şi 1730. Ultima dregătorie pe care a deținut-
o a fost aceea de mare-spătar. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Radu M.
Golescu s-a bucurat de încredere şi de preţuire a meritelor sale. Domnul l-a trimis de mai
multe ori în Transilvania, Moldova şi la Poartă, spre a îndeplini diverse misiuni diplomatice.
Între soliile trimise pentru consolidarea domniei, a fost şi cea a lui Radu M. Golescu, la
Braşov, la 10 aprilie 1689, pentru a-l convinge pe generalul Heissler, comandantul armatei
austriece, să trimită în ţară pe aga Constantin Bălăceanu. În perioada 1700-1710, Radu M.
Golescu a fost trimis de mai multe ori capuchehaie la Constantinopol.
Pentru sosirea lui Nicolae Mavrocordat în ţară, Radu M. Golescu este numit caimacam
domnesc. Deşi era în graţiile noului domnitor, Radu M. Golescu acţionează împotriva
primului domn fanariot, situându-se de partea austriecilor. Face parte din gruparea de boieri
(„catanele de la nemţi”) care au contribuit la arestarea domnitorului, predându-l, la Sibiu,
generalului Stainvile.
După încheierea tratatului de pace de la Passarowitz, 21 iulie 1718, care prevedea
anexarea Olteniei de către austrieci, spătarul, împreună cu familia sa, s-a mutat la Craiova,
întrucât domeniul de la Goleşti i-a fost confiscat de către Ioan Mavrocordat. După 1763, când
părăsea tronul ultimul Mavrocordat, s-a restituit domeniul de la Goleşti văduvei şi urmaşilor
săi.
Odată cu moartea marelui spătar Radu Golescu neamul s-a stins pe linie directă,
continuând, prin Anița, fiica lui. Aceasta s-a căsătorit cu Nicolae Știrbei, fapt ce a făcut ca
Goleștii în epoca modernă să devină gorjeni după ascendență masculină70.

I.4. „Strategii” de consolidare a clanului – alianţe matrimoniale

Fiica Stanei şi a lui Fota fost mare postelnic, Vişa, a urmat-o pe mama sa la stăpânirea
satului Goleşti şi a ce mai rămăsese din moştenirea fondatorului familiei, Baldovin pârcălabul.
Prin căsătoria ei cu Stroe Leurdeanu, Vişa din Goleşti a pus baza aşa-numitei etape Leurdene

69
Nicolae Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova sec. XIV-XVII, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 186-187. Sebastian Tudor, Un boier muşcelean, stolnicul Radu
Golescu, colaborator şi slujitor al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în „Studii şi comunicări. Muzeul
Câmpulung-Muscel”, 1987, p. 69-73.
70
Vasile Novac, Goleștii și Gorjul, în „Museum XI. Studii și comunicări științifice”, 2011, p. 59.

23
din genealogia familiei, întinsă până în deceniul trei al secolului al XVIII-lea, când va începe
etapa Ştirbei. Urmaşii direcţi ai Vişei şi ai lui Stroe Leurdeanu, Matei comisul, fiu, şi Radu
spătaru, nepot de fiu, vor fi cei care vor transforma locativul „ot Goleşti” în numele de familie
Golescu.
Informaţiile despre Vişa din Goleşti sunt extrem de puţine, până în momentul
căsătoriei şi dispar cu totul după înfăptuirea ei, ca urmare a pierderii dreptului de reprezentare
juridică.
Cea dintâi atestare a Vişei ar putea fi considerată data de 20 septembrie 1621, când era
amintită alături de tatăl vitreg, Gorgan spătarul, şi mama, Stana din Brâncoveni şi Goleşti, în
zapisul rumânilor din Slănicul de Jos71, însă, după cum deja am menţionat în paginile
anterioare, îl considerăm greşit datat, fiind în realitate din septembrie 1626. Aşa că nu ne
rămâne decât să considerăm că prima atestare documentară o reprezintă data de 16 iulie 1625,
când voievodul Alexandru Coconul îi întărea în stăpânire zestrea dată de unchiul ei dinspre
tată, Necula fost mare vistier72.
Nu-i cunoaştem data naşterii, dar o putem aproxima după cariera tatălui ei, Fota mare
postelnic, şi momentul când voievodul îi întărea stăpânirea asupra zestrei date de unchi-său,
Necula fost mare vistier. Având în vedere că venirea tatălui ei în Muntenia este legată e
domnia lui Radu Mihnea, al cărui mare postelnic era la 5 aprilie 1611 73, trebuie să-i fixăm
naşterea după această dată. Nu putem însă trece cu momentul conceperii ei peste 2 mai
161374, ce reprezintă ultima atestare în viaţă a lui Fota postelnicul.
Având în vedere cele două date menţionate mai sus dar şi faptul că la 16 iulie 1625
voievodul îi întărea stăpânirea asupra zestrei date de unchi-său, Necula vistierul, deci se
căsătorea sau era căsătorită, trebuie să o considerăm pe Vişa cel puţin în vârstă de 12 ani la
acea dată, deci născută cel târziu în primăvara lui 1613, pentru a fi aptă, juridic, de a-şi
întemeia o familie75. Considerentele expuse mai sus infirmă şi ipoteza lansată de istoricul
Marcel Ene după care Vişa s-ar fi căsătorit „prin 1622”76, pentru că ar fi fost împotriva legilor
ce guvernau instituţia căsătoriei, Vişa având la acea dată cel mult zece ani.
71
D.I.R., B., XVII, IV, p. 57-58. Pentru consideraţiile exprimate asupra datării acelui document vezi notele 113-
117 de la prezentul capitol.
72
Ibidem, p. 542-546
73
Ibidem, II, p. 3
74
Ibidem, p. 279. În istoriografie au fost exprimate şi alte păreri asupra descendenţei Vişei din Goleşti. N.
Bălcescu, în Postelnicul Constantin Cantacuzino, în „M.I.D.”, tom I (1845), p. 389, nota 1, a considerat-o fiica
lui Ivaşcu vornicul. Ideea a fost preluată şi de M. Popescu şi C. Iliescu, Goleştii, Bucureşti, 1967, p. 9
75
Anicuţa Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în secolul
al XVII-lea, în „Studii R.d.I.”, tom 123 (1970) nr. 1, p. 64-65 („Îndreptarea legii” prevedea în acest sens: „Nunta
ceia ce nu e de vârstă, aceaia e fără nici o socoteală. Şi nevârsta se chiamă când nu iaşte bărbatul de 14 ani şi
muiarea de 12, cel puţin”. „Pravila de la Govora” prevedea şi ea ca vârsta fetei să fie de minimum 12 ani).
76
Marcel Ene, op. cit., p. 1496, nota 9

24
 Numele soţului Vişei îl aflăm menţionat abia la 18 noiembrie 1630 77 ca fiind Stroe
logofătul din Leurdeni, binecunoscutul personaj politic ce va domina istoria munteană în
deceniile 5-7 ale secolului al XVII-lea.
Vişa trebuie să fi fost o partidă excelentă din punct de vedere al înzestrării.
Documentul din 18 noiembrie 1630 relevă ca zestre din partea părinţilor ei, satele Goleşti,
Criva, Epoteşti, Urzica, Gogoşi şi Marmurile. În fapt erau numai moşteniri ale mamei, Stana
din Brâncoveni, de la părinţii ei, cu excepţia Goleştiului, moştenit prin bunică-sa, Neacşa din
Goleşti. Tatăl, Fota postelnicul, nu avea nici un amestec în acele sate, dar prezentarea lui ca
stăpân al lor era rezultatul unei manipulări a voievodului Leon Tomşa, probabil la intervenţia
lui Necula vistierul, pentru a le salva de la confiscare ca urmare a hiclenirii lui Gorgan
spătarul, cel de-al doilea soţ al Stanei din Brâncoveni.
Documentele nu ne permit să stabilim şi aportul tatălui ei, Fota postelnicul, la
înzestrarea Vişei din Goleşti. Pe acesta nu l-am identificat decât cu nişte ocine şi rumâni în
satul Stoeneşti de Prahova, cumpărături de la Udrişte pitarul din Bucşani şi de la Drămuş 78.
Probabil să mai fi existat şi alte ocine cumpărate de Fota fost mare postelnic despre care nu ni
s-au păstrat informaţii. Este posibil însă ca fostul mare postelnic să nu fi fost interesat de
achiziţionarea unor noi sate, cum s-a arătat de interesat frate-său Necula vistierul, pentru că
soţia lui, Stana din Brâncoveni, fusese înzestrată cu destule. Oricum, bunurile rămase de pe
urma lui nu au fost de neglijat. La 5 aprilie 1668 se amintea de „mulţi bani şi multe scule şi
haine ce-au fostu rămas de la Fota postelnicul, tatăl jupaniţei Vişa, ca să le ţie la el <Necula
vistierul> până ce se va face nepoată-sa mare şi se va căsători” 79. Ceea ce luase Necula
vistierul era preţuit la acea dată la 4.500 de galbeni. Probabil că în această preluare de bunuri
la moartea lui Fota postelnicul trebuie căutată şi găsită explicaţia gestului fostului mare vistier
Necula de a o înzestra pe nepoată-sa Vişa, în vara anului 1625, cu ocine în valoare totală de
158.150 de aspri.
Gestul lui Necula vistierul era sancţionat de voievodul Alexandru Coconul prin
hrisovul din 16 iulie 1625, în care sunt enumerate şi detaliate numele vânzătorilor şi preţul de
cumpărare, „toate şi cu vecini şi cu mori şi cu tot venitul” şi întărite în stăpânire ca „zestre,
nepoatei sale, jupaniţa Vişa, fiica lui jupan Fotea fost mare postelnic, să-i fie ei ocină şi ohabă,
iar lui jupan Necula vistier veşnică pomenire”.
Cea mai mare întindere şi valoare o aveau cumpărăturile din satul Stoeneşti, din
judeţul Prahova, unde îi erau dăruite 65 de ocine cu vecinii lor, pentru care Necula vistierul
77
D.R.H., B, XXIII, p. 298
78
D.I.R., B, XVII, II, p. 92, 138-139
79
M. Ene, op. cit., p. 1497, nota 26

25
plătise 59.000 de aspri. Probabil că aceste ocine se aflau în hotar cu cele cumpărate mai
înainte de Fota mare postelnic, în 1611 şi 1612.
În Dălbăneşti, sat aflat în hotar cu Stoeneşti, o înzestra cu ocine şi mori în valoare de
34.000 de aspri. Şi ca un unchi grijuliu, ca „să nu aibă ceartă şi pâră cu nimeni” dintre ceilalţi
stăpânitori, a obţinut de la voievod dreptul de a-şi trage ocinile dintre cele ale megieşilor şi să
le alipească satului Stoeneşti. Ca urmare, doisprezece boieri hotarnici i-au fost desemnaţi prin
răvaşe domneşti să hotărnicească şi astfel au făcut o singură moşie din cumpărăturile efectuate
în satele Stoeneşti şi Dălbăneşti.
În Dârmăneşti, judeţul Prahova, i-a cumpărat Necula vistierul o ocină „din câmp şi din
pădure şi din apă şi din uscat şi din grădini şi cu o roată de moară şi din vatra satului”, pentru
care a plătit 22.500 de aspri. Hotarele ocinii erau: „de la Proviţa până la Prahova Mare, unde
se hotărnicesc Dărmăneştii cu Stoeneştii”. La Sărăţeni, tot în acelaşi judeţ, i-a cumpărat o
ocină ce însuma 282 stânjeni şi pentru carte a plătit 19.650 de aspri. În judeţul Teleorman îi
întărea satul Şipotele, pe care Necula vistierul îi plătise lui Hrizea portarul 23.000 de aspri
gata80.
Dar, transformând în galbeni cei 158.150 de aspri, cât reprezentau cumpărăturile
întărite lui Alexandru Coconul, ajungem numai la 790 de galbeni, ceea ce reprezenta doar o
mică parte din cei 4.500 cât pretindea Stroe Leurdeanu, la 5 aprilie 1668, că ar fi valorat
bunurile ridicate de Necula vistierul la moartea lui Fota postelnicul.
Este posibil ca Vişa să mai fi recuperat din pierdere şi prin alte danii din partea lui
Necula, dar nu ni s-au păstrat documentele care le-au consemnat şi pe care Stroe Leurdeanu
nu avea nici un interes să le amintească. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui satul
Putineiu din judeţul Vlaşca. La 10 august 1636 Matei Basarab i-l restituia lui Stroe făcând
menţiunea că îl confiscase pentru o datorie pe care acesta o avusese la Necula vistierul. După
ce a ocupat scaunul domnesc, Matei Basarab a trecut la confiscarea averilor oponenţilor săi.
Găsind printre bunurile confiscate de la Necula vistierul un zapis de îndatorare al lui Stroe
Leurdeanu la acesta, voievodul a hotărât „să ia den satele Niculii vistiarul, până va umple
seama datoriei lui”81. Bănuim că provenienţa satului Putineiu în stăpânirea lui Stroe se datora
dăruirii lui de către Necula vistierul nepoatei sale Vişa, în contul vechii datorii, scop pentru
care îl cumpărase la 8 august 163182.

80
D.I.R., B., XVII, IV, p. 542-546
81
D.R.H., B., XXV, p. 406
82
Ibidem, XXIV, p. 255

26
 După căsătoria cu Stroe, Vişa din Goleşti nu mai apare în documentele de proprietate.
Prezenţa ei lângă Stroe Leurdeanu, după 1625, este consemnată numai de inscripţiile de pe
tocul ferestrelor de piatră de la conacul din Goleşti şi pisania bisericii de peste drum.

27