INTRODUCERE ÎN

STUDIUL MACROECONOMIEI

1.1. Introducere în studiul macroeconomiei

1.2. Fundamentele microeconomice al macroeconomiei

Rezumat
Abordarea obiectului de studiu al ştiinţei economice poate fi făcută la diferite niveluri.
Macroeconomia, parte a ştiinţei economice fundamentale abordează nivelul de studiu la nivelul
economiei naţionale, economie care este deschisă spre exterior.
O asemenea abordare evidenţiază cel puţin două aspecte definitorii:
* acelaşi obiect de studiu poate fi abordat în diferite modalităţi;
* principiul de bază al Macroeconomiei este agregarea;
* raţionamentele dezvoltate la nivel macroeconomic se fundamentează pe efectele, interdependenţele şi
caracterul comportamentelor agenţilor economici individuali.

1.1. Introducere în studiul macroeconomiei

În lumea contemporană, activităţile economice, structurate la nivel macroeconomic, se realizează

într-o varietate mare de condiţii naturale, tehnico – ştiinţifice, sociale şi politice. Cu toate aceste deosebiri,
activităţile economice individuale ale agenţilor economici se desfăşoară într-o puternică unitate şi
interdependenţă, conţinutul şi sensul acestora putând fi înţelese şi apreciate prin raportare la mediul social
şi politic din fiecare ţară, ca şi la interesele generale naţional – statale.

Macroeconomia este o componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul proceselor şi

fenomenelor economice, al structurii şi funcţionalităţii economiei naţionale prin prisma ansamblului de
relaţii şi interdependenţe generate de comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naţionale în
strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, pentru determinarea
modalităţii optime de alocare a resurselor potrivit cu nevoile societăţii.
Macroeconomia permite studiul fenomenelor şi proceselor la nivel de grupuri de agenţi
economici reuniţi în categorii omogene ce se caracterizează prin obiective şi funcţii comune, ca o
însumare sau agregare a comportamentelor individuale. Aşadar, macroeconomia foloseşte mărimi globale
denumite agregate, axându-se îndeosebi pe analiza calitativă a corelaţiilor dintre variabile, pe aspectele de
măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea, în vederea fundamentării deciziilor
macroeconomice.
Macroeconomia se referă la funcţionarea economiei pe baza relaţiilor multiple dintre agregatele şi
categoriile de unităţi funcţional – instituţionale. De multe ori, macroeconomia se confundă cu economia
naţională.
Macroeconomia se referă la:
 fenomene şi procese economice care au loc la niveluri superioare celui individual: ramuri,
sectoare, economie naţională;

1
  interdependenţe între un ansamblu semnificativ de variabile globale ce sintetizează esenţa
corelaţiilor proprii sistemului economic (de exemplu, volumul producţiei este influenţat de
mărimea investiţiilor ce influenţează nivelul ocupării forţei de muncă);
 ansamblul economiei, în care fiecare activitate economică este o componentă a acesteia.
Macroeconomia îşi formulează raţionamentele privind grupurile de agenţi economici al căror
comportament este rezultatul agregării comportamentelor individuale. Ea urmăreşte următoarele
obiective:
1. identificarea variabilelor care permit explicarea comportamentului grupelor de agenţi economici;
2. studiul relaţiilor între principalele variabile cu scopul de a determina existenţa raporturilor
stabile, adică legile, între aceste variabile ( de exemplu, relaţiile între consum şi venit; între
consum, venit şi investiţii). Altfel spus, macroeconomia tinde să desprindă condiţiile în care se
realizează echilibrul între agregatele macroeconomice;
3. analiza principalelor dezechilibre (inflaţia, şomajul, deficitul schimburilor externe) ce pot apărea
la nivel macroeconomic şi cercetarea cauzelor;
4. studiul mijloacele de a atinge anumite scopuri fixate de societate: stabilitatea preţurilor, ocuparea
deplină, echilibrul exterior, creşterea economică. Analiza acestor mijloace de realizare a acestor
scopuri este de domeniul politicilor economice.

Pentru ca macroeconomia să devină operaţională, trebuie să se definească şi să se măsoare efectul

comportamentelor, scopurile şi mijloacele folosite de categoriile de agenţi economici, astfel că un prim
demers în studiul macroeconomiei este axat pe măsurarea rezultatelor activităţii şi faptelor economice.
În condiţiile economiei de piaţă şi la nivel macroeconomic studiul are ca punct de plecare
variabilele pieţei. Astfel, macroeconomia urmăreşte determinarea cererii globale, intenţiile în cumpărături
efective, altfel spus, în condiţiile economiei de piaţă este luată în considerare doar cererea solvabilă.
Venitul, ca venit naţional sau venit disponibil, este un factor determinant al consumului la nivel
macroeconomic.
Macroeconomia studiază şi condiţiile realizării echilibrului macroeconomic, atât ca echilibru parţial, al
diferitelor pieţe, cât şi ca echilibru global, general. Cunoaşterea şi urmărirea realizării condiţiilor de
echilibru este obligatorie pentru a evita şi pentru a reduce dezechilibrele (uneori greu de suportat), precum
inflaţia, şomajul sau recesiunea.
Macroeconomia are în vedere problemele monetare şi pe cele ale finanţării economiei naţionale.
Moneda este simultan un instrument de măsurare a valorii bunurilor, un mijloc de reglementare a
schimburilor şi o rezervă de valoare.
Studiul principalelor dezechilibre privite în interdependenţa lor este justificat şi deoarece puţine
economii cunosc concomitent şi pe perioade mari de timp stabilitatea preţurilor, echilibrul finanţelor
publice şi al balanţei comerciale, ocuparea deplină şi creşterea economică. În atenţia macroeconomiei se
află şi problemele economice derivate din relaţiile agenţilor economici interni cu exteriorul.
Prin intermediul macroeconomiei sunt abordate şi problemele creşterii economice şi ale
fluctuaţiilor economice. Cunoaşterea factorilor creşterii economice şi determinarea rolului jucat de
resursele umane, capital, productivitate sau progres tehnic permit să se înţeleagă mai bine dezvoltarea şi
viitorul economic al unei ţări.
O altă problemă studiată de macroeconomie o reprezintă politica economică prin prisma
obiectivelor, a mijloacelor de promovare şi a efectelor asupra mecanismului de funcţionare a economiei.
Studiul constă în cercetarea, punerea în aplicare şi controlarea mijloacelor necesare îndeplinirii
obiectivelor pe care societatea le fixează şi în corectarea dezechilibrelor ce ameninţă realizarea acestor
deziderate.

2
 Studierea macroeconomiei permite înţelegerea corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice,
astfel:
 pe termen scurt, cererea agregată influenţează cantitatea de bunuri şi servicii pe care o ţară le
produce; pe termen lung, capacitatea unei ţări de a produce bunuri şi servicii determină standardul de
viaţă al cetăţenilor ei;
 pe termen scurt, factorii politicii care controlează politica monetară şi fiscală au de înfruntat
alternativa dintre inflaţie şi şomaj pe termen lung, rata creşterii masei monetare întreţine inflaţia
inflaţiei, dar aceasta nu afectează rata şomajului.

1.2. Fundamentele microeconomice al macroeconomiei

Diferenţa dintre micro şi macroeconomie constă mai ales, în nivelul de abordare a obiectului de
studiu al economiei ca ştiinţă. Şi una şi alta studiază fenomenele, procesele şi relaţiile generate de
comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea
satisfacerii nevoilor. Cele două optici – macroeconomică şi microeconomică – sunt necesare pentru a
înţelege economia în ansamblul ei.
Analiza şi practica macroeconomică evidenţiază faptul că nu se poate face abstracţie de nivelul
microeconomic.
Având în vedere aceste aspecte se poate vorbi de abordarea microeconomică a macroeconomiei şi
se poate considera justificat modul de abordare a problematicii macroeconomice având în vedere efectul
agregat al deciziilor agenţilor economici individuali.
Fundamentele analizei macroeconomice prin prisma elementelor de microeconomie presupune
luarea în considerare a principiilor ce stau la baza desfăşurării proceselor şi fenomenelor la nivel
microeconomic.
Macroeconomia tratează fenomene globale care se referă la ansamblul societăţii: creşterea
produsului intern brut (produsului naţional brut) şi a puterii de cumpărare a monedei, inflaţia, şomajul
care afectează populaţia, datoria faţă de străinătate, etc.
Fundamentarea microeconomică a definiţiilor date unor noţiuni sau categorii macroeconomice se
referă, în majoritatea cazurilor, la adaptarea lor şi a semnificaţiilor corespunzătoare în raport cu realităţile
(complexe) pe care le acoperă la un alt nivel de abordare. Teoretizarea unor noţiuni globale presupune un
nivel superior de abstractizare, astfel încât ele nu surprind semnificaţii identice cu cele ale noţiunii
corespunzătoare nivelului microeconomic.
Teoria economică se construieşte prin elaborarea şi studierea modelelor ale căror elemente
importante reprezintă comportamente sau constrângeri microeconomice care sunt considerate a fi destul
de bine cunoscute pentru nevoile teoriei în cauză. Investigaţia econometrică, indispensabilă cunoaşterii
macroeconomice, se bazează atât pe fundamente microeconomice, cât şi pe ansamblu de fapte obţinute
prin observarea la nivel global.
Contabilitatea naţională, a oferit macroeconomiei un cadru conceptual accesibil şi sugestiv, care
defineşte structurile de bază reţinute drept referinţă, o importanţă deosebită având marile categorii de
agenţi şi operaţiuni. Acceptarea acestui cadru conceptual trebuie însoţită în toate ipostazele cunoaşterii
ştiinţifice de argumente pertinente care nu pot face abstracţie de realitatea microeconomică ce determină
esenţa comportamentului individual.
Fundamentele microeconomice au un rol principal în alegerea ipotezelor referitoare la
funcţionarea pieţelor. În acest sens, macroeconomia reţine ipoteze foarte schematice, simplificate, cu un

3
grad destul de ridicat de abstractizare. Formularea ipotezelor cu privire la funcţionarea pieţelor la nivel
macroeconomic nu poate fi făcută fără să se definească structura sistemului microeconomic, dar şi
trăsăturile comportamentului raţional al agenţilor economici.
Ţinând cont de definirea noţiunilor, de reprezentarea sistemului economic, de ipotezele
referitoare la comportamente, de specificul manifestării legilor economice sau de complexitatea
modelelor agregate este evidentă necesitatea revenirii la bazele microeconomice, fie şi numai pentru
argumentarea şi aprofundarea analizei fenomenelor şi proceselor macroeconomice, ca expresie a agregării
comportamentelor individuale şi a efectelor acestora.

Cuvinte cheie
 Economie
 Microeconomie
 Macroeconomie
 Proces economic

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

1. Ce studiază macroeconomia ?
2. În ce constă distincţia dintre microeconomie şi macroeconomie?
3. Care sunt principalele obiective ale macroeconomiei?

 Probleme de discutat

1. Aspecte ale relaţiei dintre comportamentele individuale şi cele de grup ale agenţilor
economici (producători şi consumatori).
2. Argumentaţi fundamentarea analizei macroeconomice prin prisma elementelor de
microeconomie.

Teme referat

Tema referat 1. Economia ca ştiinţă

Tema referat 2. Abordarea pozitivă şi normativă a ştiinţei economice

4
 Tema referat 3. Principiile economiei şi legile economice
Tema referat 4. Activităţile economice şi mediul înconjurător
Tema referat 5. Întemeierea macroeconomiei. Contribuția lui Keynes
Tema referat 6. Asemănările dintre microeconomie și macroeconomie
Tema referat 7. Deosebirile dintre microeconomie si macroeconomie

Text de comentat
„Ştiinţa se face cu fapte, aşa cum o casă se face din pietre, dar acumularea de fapte nu-i încă
ştiinţă, tot aşa cum o grămadă de pietre nu este o casă.” (H. Poincare)

Teste grilă

1. Omul este mai întâi:

a) creator;
b) producător;
c) consumator;
d) concomitent producător şi consumator;

2. Problema fundamentală a economiei se pune în funcţie de:

a) relaţia cantiate preţ;
b) relaţia cantitate-calitate;
c) interesul agenţilor economici;
d) bunăstarea socială;
e) raritate;

3. Care din aprecierile de mai jos referitoare la obiectul ştiinţei economice sunt adevărate:
a) studiază modul în care trebuie protejat mediul natural;
b) studiază modul de comportare al oamenilor în legătură cu alocarea şi utilizarea
resurselor limitate pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate;
c) studiază politicile economice;
d) studiază soluţiile pentru efectuarea investiţiilor;

4. Procesul prin care se utilizează resurse economice (se fac “input”-uri) pentru a crea
bunuri materiale şi servicii (se nasc “output”-uri) se numeşte:
a) economie;
b) producţie;
c) repartiţie;
d) analiză economică;

5. Macroeconomia studiază:

5
 a) fenomene și procese economice care au loc la nivel de ramură, sector economic,
economie națională;
b) comportamentul agenților economici la nivel individual;
c) ansamblul economiei, în care fiecare activitate economică este o componentă a acesteia;

6. La baza desfăşurării activităţii economice, în toate formele sale se află:

a) dorinţa organică a omului de a muncii;
b) interesul de satisfacere a trebuinţelor;
c) plăcerea de a face ceva pentru binele său şi al semenilor;
d) obligaţia prevăzută de actele normative;

7. Într-o economie alocarea eficientă a resurselor se realizează atunci când:

a) guvernul acţionează profesionist;
b) guvernul urmăreşte un grad înalt de bunăstare socială;
c) pieţele sunt concurenţiale;
d) există concurenţă din partea ofertei;
e) existenţă concurenţă din partea cererii;
8. Legile economice:
a) sunt rezultatul negocierilor principalelor categorii socio-economice;
b) trebuie să fie înscrise în Constituţia fiecărui stat;
c) trebuie să fie adoptate de fiecare stat;
d) sunt expresia comportamentului raţional al agenţilor economici;
e) au la bază raportul dintre cerere şi ofertă;
f) se referă strict la relaţia dintre cantitate şi preţ;

9. Principiile de bază ale Economiei sunt:

a) principiul rarităţii, principiul caeteris paribus, maximizarea profitului;
b) principiu raţionalităţii, principiul eficienţei şi principiul optimalităţii;
c) principiul eficienţei, principiul satisfacţiei maxime;
d) combinarea factorilor de producţie, bunăstarea socială şi protecţia mediului natural;

10. Economia naţională este formată din:

a) sectorul agricol (primar), sectorul industrial (secundar), sectorul serviciilor (terţiar):
b) economii de ramură şi economiile de scară;
c) agricultură, zootehnie şi industrie;
d) ramura agricolă, ramura industrială şi ramura terţiară;
e) stat, consumatori şi producători;

6
 Bibliografie

 Obligatorie
*** Catedra de Economie, colectivul de Economie, Macroeconomie-note de curs, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2010.

 Facultativă
1. Cismaş Laura Mariana- Consumul în teoria economică. O abordare microeconomică şi
macroeconomică – Editura Mirton, Timişoara, 2004, p. 5 - 18;
2. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 305 – 307;
3. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p.461 – 485;
4. Silaşi Gr. (coordonator) – Macroeconomie. Aplicaţii – Editura Mirton, Timişoara, 2001;
p. 5-10;
5. Silaşi Gr, Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005., p.
5-8;
6. .*** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p 186 – 187.

Problemă rezolvată

1. În decursul perioadei 2006-2010 ([Link].1) producţia agricolă (PA)

înregistrat următoarele valori:

Tab.1- Producţia agricolă

Ani 2006 2007 2008 2009 2010

P. A. (preţuri comparabile) 133518 169254 291495 333858 430398

Se cere:
a) Să se calculeze indicii cu bază fixă şi indicii cu bază în lanţ
b) Să se comenteze dinamica producţiei agricole
* cu ajutorul indicilor cu bază fixă
* cu ajutorul indicilor cu bază în lanţ

7
  Rezolvare
a) [Link] = (IPA1 / IPAo) x 100
IPA1 – indicatorul în anul curent
IPAo – indicatorul în anul luat ca bază (2006)
[Link] = (IPA1 / IPAo) x 100
IPA1 – indicatorul în anul curent
IPAo – indicatorul în anul luat ca bază(de fiecare dată anul precedent)

Tab.1- Producţia agricolă

Ani 2006 2007 2008 2009 2010

P. A. (preţuri comparabile) 133518 169254 291495 333858 430398

Indicii P. A. (2006 = 100) 100 126,76 218,31 250,04 322,35

Indicii P. A. (anul precedent 100 126,76 172,22 114,53 128,91
= 100)

b)
*De făcut distincţie între dinamică (ea poate fi crescătoare, descrescătoare şi oscilantă sau
fluctuantă) şi evoluţie (asociată de regulă modificărilor pozitive)
*Cu ajutorul indicilor cu bază fixă se pot face aprecieri privind dinamica pe o perioadă de timp,
în cazul prezentat 2006 - 2010.
*Cu ajutorul indicilor cu bază în lanţ se fac aprecieri privind sporurile anuale faţă de anul
precedent.

Probleme propuse spre rezolvare

1. Se dau următoarele date:

Tab. Nr. 2
Nivelul populaţiei (persoane)
Ani 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Populaţie
preactivă
(0-14 ani) 3779298 3632680 3500149 3372705 3334072 3288439 3265476
Populatie
activă
(15- 59) 13832084 13925857 13998418 14086384 14084985 14065018 14034289
Populaţie
postactivă
(peste 60) 4183411 4175019 4174761 4164760 4165308 4184106 4204677
Total 21794793 21733556 21673328 21623849 21584365 21537563 21504442

8
Se cere:
a) Să se determine structura populaţiei pe categorii de: populaţie preactivă, activă şi postactivă;
b) Să se determine dinamica structurii populaţiei pe categoriile determinate.

2. Investiţiile totale ([Link].2) în perioada 2005 – 2009 se prezintă astfel:

[Link].2-Investiţii totale (u.m.)
Ani 2005 2006 2007 2008 2009
Investiţii (mil.u. m.) 10000 11000 13000 16000 16500
Indicii investiţiilor(2005 = 100)
Indicii investiţiilor (anul precedent
= 100)

Se cere:
a) Să se calculeze indicii cu bază fixă şi indicii cu bază în lanţ
b) Să se comenteze în scris dinamica investiţiilor
* cu ajutorul indicilor cu bază fixă
* cu ajutorul indicilor cu bază în lanţ

3. În decursul perioadei 2005 – 2009 ([Link].1) veniturile totale ale

gospodăriilor au înregistrat următoarele valori:

Tab. Nr. 1
Veniturile totale ale gospodariilor
Ani 2005 2006 2007 2008 2009
Veniturile totale ale 1212,2 1386,32 1686,74 2131,67 2315,99
gospodariilor
Indicii V.T. (2005 = 100)
Indicii V.T. (anul precedent
= 100)
Sursa : Anuarul Statistic al României 2010;

Se cere:
a) Să se calculeze indicii cu bază fixă şi indicii cu bază în lanţ;
b) Să se comenteze dinamica veniturilor totale ale gospodariilor;

9
 UNITATEA 1

AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL ŞI

FLUXURILE ECONOMICE

2.1. Agenţii economici

2.2. Fluxurile economice şi circuitul economic
Rezumat
Agenţii economici individuali, caracterizaţi prin comportamente similare se regăsesc la nivel
macroeconomic în categoriile de agenţi economici, cu funcţii specifice şi un rol bine determinat în
ansamblul interdependenţelor macroeconomice.
În economia de piaţă, exercitarea funcţiilor agenţilor economici generează fluxuri materiale şi/sau
monetare, care se regăsesc în circuitul economic, de la cel simplu, cu doi agenţi, la cel complex, care ia în
considerare inclusiv deschiderea spre exterior a economiei.

2.1. Agenţii economici

Pentru a putea înţelege complexitatea economiei, este necesară sistematizarea şi gruparea

participanţilor la viaţa economică precum şi a tranzacţiilor în funcţie de diferite criterii.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care participă la
viaţa economică, îndeplinesc roluri specifice şi au comportamente economice care îi particularizează.
Macroeconomia operează cu categorii de agenţi economici al căror comportament este expresia
agregării comportamentelor individuale.
Agenţii economici implicaţi în viaţa economică sunt foarte diverşi şi, de aceea, este necesară
clasificarea lor pe grupe omogene, după diverse criterii. Astfel, după natura funcţiei principale pe care o
exercită, agenţii economici pot fi clasificaţi în producători, consumatori şi intermediari.
Sistemul contabilităţii naţionale permite clasificarea categoriilor de agenţi macroeconomici pe
sectoare instituţionale, după funcţia lor principală şi după provenienţa resurselor. În acest sens se disting
şapte sectoare instituţionale:
1. Gospodăriile (Menajele)
2. Societăţile non-financiare
3. Instituţiile financiare
4. Societăţile de asigurări
5. Administraţiile publice
6. Administraţiile private
7. Străinătatea (Exteriorul sau Restul Lumii)

[Link]ăriile Menajele)
Gospodăriile sau menajele sunt constituite din orice persoană sau grup de persoane care locuiesc
împreună şi funcţionează ca o unitate distinctă; de exemplu: familiile, celibatarii, grupurile de persoane
care trăiesc împreună sub acelaşi acoperiş (soldaţii dintr-o cazarmă, persoanele aparţinând unei
comunităţi religioase), etc.

10
 Funcţia principală a gospodăriilor este funcţia de consum de bunuri şi servicii finale. La nivelul
gospodăriilor pot fi identificate şi alte funcţii, cum ar fi, producerea de bunuri pentru autoconsum.
Gospodăriile sunt în acelaşi timp şi furnizoare de factori de producţie, ca de exemplu munca.
Resursele de care dispun menajele pot fi venituri din muncă, venituri din proprietate şi venituri
din transfer, adică remuneraţii ale factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi); transferuri vărsate de
către alte sectoare; venituri din vânzarea bunurilor.
În cadrul acestui sector se regăsesc: gospodăriile individuale sau independente, adică ansamblul
de familii care trăiesc într-o locuinţă separată şi gospodăriile colective, care cuprind populaţia
colectivităţilor: internate, cazărmi, aziluri, închisori, mănăstiri.
Exercitarea funcţiei principale de către gospodării generează fluxuri materiale şi monetare de
intrare sau de ieşire.
Fluxurile de intrare la nivelul gospodăriilor sunt: a) fluxurile de bunuri şi servicii pentru consum,
furnizate de alţi agenţi economici; b) fluxuri de venituri (salarii, rente, dobânzi, venituri din transferuri,
venituri din vânzări de bunuri şi servicii).
Fluxurile de ieşire dintr-o gospodărie sunt: a) fluxurile de factori de producţie, furnizaţi către alţi
agenţi economici, munca; b) fluxurile de cheltuieli pentru bunurile şi servicii finale, şi economisirea.
Analiza conţinutului şi sensului fluxurilor identificate la nivelul gospodăriilor evidenţiază faptul
că ele se constituie în perechi de fluxuri materiale şi monetare corespondente, ştiut fiind că în economia
de piaţă orice prestaţie presupune o contraprestaţie.

[Link]ăţile nonfinanciare
În această categorie sunt cuprinşi toţi agenţii economici care au ca funcţie principală producerea
de bunuri şi servicii comerciale, non-financiare. Întreprinderile comerciale, non-financiare exercită şi alte
funcţii, care pot fi derivate din funcţia lor principală, ca de exemplu, consumul de materii prime,
materiale, energie, programe informatice, care sunt consumuri intermediare, spre deosebire de consumul
gospodăriilor care este un consum final.
Resursele societăţilor nonfinanciare provin din vânzarea bunurilor şi serviciilor produse. La
nivelul întreprinderilor pot fi identificate:
Fluxuri de intrări: a)fluxuri de factori de producţie, achiziţionaţi de la alţi agenţi economici;
b)fluxuri de venituri, realizate din vânzarea bunurilor şi serviciilor.
Fluxurile de ieşiri: a)fluxuri de cheltuieli ale întreprinderilor pentru remunerarea factorilor de
producţie atraşi de la alţi agenţi economici, precum şi alte cheltuieli; b)fluxuri de bunuri şi servicii
vândute altor agenţi economici. În cazul întreprinderilor se poate vorbi de aceeaşi corespondenţă între
fluxurile materiale şi monetare, echivalente şi de sens contrar.

[Link]ţiile financiare
Acest sector grupează unităţile instituţionale a căror funcţie principală este finanţarea altor
agenţi economici. Ea este o funcţie de intermediere între agenţii economici cu capacitate de finanţare şi
agenţii economici cu nevoie de finanţare. Pentru a exercita această funcţie, ele au rolul de a colecta,
transforma şi repartiza disponibilităţi financiare. Aceste instituţii pun în legătură agenţii economici care
au nevoie de finanţare şi sunt în căutare de fonduri cu agenţii economici care au capacitate de finanţare şi
caută plasamente.
Resursele instituţiilor financiare sunt venituri provenite din exercitarea funcţiei de finanţare, dar
şi alte venituri pentru servicii furnizate altor agenţi economici. Exercitarea funcţiei principale generează la
nivelul instituţiilor financiare fluxuri monetare de intrare şi de ieşire egale şi de sens contrar.
Fluxurile monetare de intrare sunt:

11
 a) Depunerile băneşti ale altor agenţi economici;
b) Sumele ce reprezintă rambursarea împrumuturilor;
c) Dobânzile percepute pentru împrumuturile acordate.
Fluxurile de ieşire asociate exercitării funcţiei principale sunt:
a) Creditele, împrumuturile acordate altor agenţi economici;
b) Sumele ce reprezintă restituirea depunerilor;
c) Dobânzile plătite depunătorilor.
În cazul instituţiilor financiare sunt exercitate şi alte funcţii derivate sau nu din funcţia principală,
care generează venituri şi cheltuieli. De reţinut că resursele instituţiilor financiare din activitatea de bază,
sunt reprezentate de diferenţa pozitivă dintre dobânda percepută pentru împrumuturile acordate şi
dobânda plătită depunătorilor, ca parte a uzufructului generat de cedarea dreptului de folosire a banilor.

4. Societăţile de asigurări
Societăţile grupate în acest sector au ca funcţie principală, asigurarea, prin care riscurile
individuale se transformă în riscuri colective, garantând plata unei despăgubiri în cazul producerii riscului
asigurat. Societăţile de asigurări pot fi publice sau private, iar resursele lor provin din cotizaţiile voluntare
şi [Link] generate de exercitarea funcţiei principale a întreprinderilor de asigurări sunt
fluxuri de transfer monetar. Fluxurile de intrare îl reprezintă încasările provenite din primele de
asigurare obligatorii sau voluntare plătite de alţi agenţi economici. Fluxurile de ieşire sunt reprezentate
de plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat. Este evident faptul că pentru exercitarea
funcţiei de bază întreprinderile de asigurări desfăşoară şi alte activităţi, care generează cheltuielile de
funcţionare. De reţinut că resursele societăţilor de asigurări provin din fondurile de angajamente
contractuale, dobânzi primite, prime de asigurări etc.

5. Administraţiile publice
Administraţiile publice cuprind instituţiile guvernamentale, la nivel central sau local, care
exercită funcţia principală de a produce servicii necomerciale pentru societate şi membrii ei şi de a
efectua redistribuirea venitului şi a bogăţiei naţionale. De exemplu: instituţiile de învăţământ public,
instituţiile ce garantează securitatea socială, colectivităţile locale, justiţia, infrastructura publică rutieră,
portuară, etc. Fluxurile generate de exercitarea funcţiei principale ale administraţiilor publice pot fi
identificate prin cele două componente ale bugetului central şi ale bugetelor locale, altfel spus prin fluxul
veniturilor bugetare ca fluxuri de intrare şi cel al cheltuielilor bugetare ca fluxuri de ieşire. Fluxurile de
intrări (resursele) provin din prelevări obligatorii efectuate asupra altor organisme (impozite, taxe,
cotizaţii obligatorii);
Fluxurile de ieşiri (cheltuieli) sunt reprezentate de sumele alocate pentru acoperirea cheltuielilor
necesare funcţionării instituţiilor publice, furnizoare de servicii pentru populaţie şi de plăţile de transfer.

6. Administraţiile private
Administraţiile private reprezintă o categorie de agenţi economici care au ca funcţie principală
prestarea de servicii non-comerciale destinate anumitor agenţi economici. De exemplu: fundaţiile,
sindicatele, partidele politice, asociaţiile culturale, asociaţiile religioase, cluburile sportive. Fluxurile de
intrări (resurse) provin din: contribuţiile voluntare ale membrilor; venituri din proprietăţi etc. Fluxurile
de ieşire sunt reprezentate de serviciile prestate membrilor săi.

7. Străinătatea

12
 Străinătatea (exteriorul sau restul lumii) nu este un sector instituţional sistematic constituit. El
reprezintă toţi agenţii economici aparţinând altor economii naţionale cu care agenţii economici interni
intră în relaţii economice. Străinătatea influenţează activitatea economică internă prin fluxuri de factori de
producţie, de bunuri şi servicii, de venituri şi cheltuieli generate de: activitatea desfăşurată de agenţii
naţionali în străinătate; activitatea desfăşurată de agenţii străini pe teritoriul naţional; activităţile de import
– export, acordarea – primirea de împrumuturi, asigurări, turism, etc.

2. 2. Fluxurile economice şi circuitul economic

Pentru a înţelege mai bine funcţionarea economiei naţionale, în ansamblu ei trebuie definite
activităţile efectuate de agenţii economici, relaţiile care apar între categoriile de agenţi economici şi
obiectul tranzacţiilor între agenţii economici şi implicit natura fluxurilor corespunzătoare.
Activităţile economice se referă la totalitatea operaţiunilor care urmăresc, direct sau indirect,
satisfacerea nevoilor cu bunuri economice.
În funcţie de natura lor, aceste operaţiuni se clasifică în:
Operaţiunile asupra bunurilor şi serviciilor, care se referă la producerea şi utilizarea bunurilor
şi serviciilor: producţia, consumul, formarea capitalului, operaţiuni cu exteriorul (export import).
Operaţiunile de repartiţie se referă la distribuirea şi redistribuirea venitului provenit din
producţie şi din operaţiunile efectuate cu restul lumii (exteriorul): salarii, impozite, subvenţii, venituri din
proprietate, operaţiuni de asigurări – daune, transferuri curente, transferuri în capital.
Operaţiunile financiare se referă la crearea, colectarea şi folosirea mijloacelor de finanţare
necesare economiei. Subiecţii acestor operaţiuni financiare sunt agenţii economici. Obiectul acestor
operaţiuni financiare sunt bunurile economice, serviciile factorilor de producţie şi moneda.
Fluxul economic reprezintă o masă de bunuri, servicii sau monedă în mişcare. Există două
tipuri de fluxuri:
a) fluxuri reale: de bunuri şi servicii; de factori de producţie;
b) fluxuri monetare: reprezintă veniturile şi cheltuielile agenţilor
economici. Majoritatea acestor operaţiunilor sunt tranzacţii ce au loc pe piaţă,
caracterizându-se prin corespondenţa flux real – flux monetar. În economie există însă şi
fluxuri monetare echivalente, dar şi fluxuri unilaterale reale sau monetare.
Interdependenţa fluxurilor care apar între agenţii economici în cadrul circuitului economic poate
fi analizată pornind de la relaţiile ce se stabilesc între categoriile de agenţi economici în desfăşurarea
activităţilor specifice, legate de funcţiile ce le exercită. Tranzacţiile pe piaţă sunt, de regulă, tranzacţii
bilaterale: transmiterea unui bun economic sau serviciu (flux real) este însoţită de transmiterea unei
anumite sume de bani, reprezentând contravaloarea bunului sau serviciului respectiv (flux monetar).
Fiecare tranzacţie bilaterală are deci două fluxuri: un flux real şi un flux monetar, echivalente şi de sens
contrar.
În economie mai au loc şi tranzacţii unilaterale, care nu presupun nici o contraprestaţie, ca de
exemplu, a beneficia de un serviciu public nu presupune şi plata acestui serviciu, încasarea unor subvenţii,
moşteniri, donaţii, cadouri, etc.
Circuitul economic reprezintă ansamblul de fluxuri materiale şi monetare generate de
exercitarea funcţiilor de către diferitele categorii de agenţi economici şi reflectă sistemul de
interdependenţe existent în economie. Studiul circuitului economic începe cu circuitul economic
simplu (fig.2.1.) care este caracteristic unei economii cu doi agenţi economici, gospodării şi întreprinderi.

13
În cadrul acestui circuit, se poate observa care este obiectul tranzacţiilor între agenţii economici şi
implicit natura fluxurilor corespunzătoare.

Întreprinderi non-
financiare

Factori de Bunuri
Plata contravalorii
producţie Remuneraţii produse
bunurilor
(salarii)
(forţă de achiziţionate
muncă)

Gospodării

1
Fig.2.1. Circuitul economic simplu

În fig. 2.1, cu linie continuă s-au reprezentat fluxurile reale, iar cu linie punctată fluxurile
monetare. Este evident că gospodăriile, în relaţia cu întreprinderile, derulează două tipuri de tranzacţii
care presupun două perechi de fluxuri monetare şi reale. Fluxurile de ieşire ale gospodăriilor sunt fluxuri
de intrare pentru întreprinderi şi invers. În primul rând, gospodăriile furnizează principalul factor de
producţie, munca. Acest flux real este unul de ieşire pentru gospodării şi totodată unul de intrare pentru
întreprinderi. Fluxul monetar, echivalent şi de sens contrar, se datorează faptului că întreprinderile
remunerează factorul de producţie achiziţionat, prin salariu. Acest flux este simultan unul de ieşire pentru
întreprinderi şi unul de intrare pentru gospodării.
Cea de a doua tranzacţie care se derulează între gospodării şi întreprinderi cuprinde două fluxuri:
unul material al bunurilor vândute de întreprinderi şi, pe care le cumpără gospodăriile, el fiind simultan
un flux de ieşire pentru întreprinderi şi unul de intrare pentru gospodării şi, unul monetar ce reprezintă
simultan cheltuieli pentru cumpărarea bunurilor de către gospodării şi venituri din vânzarea bunurilor
pentru întreprinderi.
Circuitul economic simplu poate fi completat cu ansamblul fluxurilor dintre diferitele categorii
de agenţi economici, rezultând circuitul economic complex.
Luând în considerare funcţiile principale ale categoriilor de agenţi economici pot fi observate o
serie relaţii, care în mod simplificat vor fi analizate ca relaţii bilaterale. Astfel, între gospodării şi
administraţii derulează tranzacţii bilaterale în sensul că gospodăriile plătesc diverse taxe, impozite şi
cotizaţii (flux monetar de ieşire pentru gospodării şi de intrare pentru administraţii), în schimbul cărora
beneficiază de bunuri şi servicii (flux real de ieşire pentru administraţii şi de intrare pentru gospodării).
În relaţia gospodăriilor cu instituţiile financiare relaţia este bilaterală evidenţiată prin fluxuri
monetare. Se ştie că gospodăriile sunt agenţi economici la nivelul cărora se constituie economisirile pe
care le constituie în depozite băneşti la instituţiile financiare (flux monetar de ieşire de la gospodării şi de
intrare la instituţiile financiare). În schimbul acestor plasamente, băncile plătesc dobânzi, şi rambursează
suma depusă la scadenţă. Cea de a doua tranzacţie cuprinde de asemenea doar fluxuri monetare.
Gospodăriile pot contracta diverse tipuri de credite de la instituţiile financiare, pentru care plătesc
dobânzi, iar la scadenţă rambursează creditul.

14
 Între gospodării şi întreprinderile de asigurări se derulează fluxuri monetare. Astfel, gospodăriile
se asigură împotriva diverselor riscuri (asigurarea obligatorie RCA, asigurarea full casco, asigurări
medicale, asigurarea locuinţelor, asigurări de viaţă), plătind o primă de asigurare. Acesta este un flux de
ieşire de la gospodării şi un flux de intrare la întreprinderile de asigurări. Întreprinderile de asigurări
transformă riscul individual în risc colectiv, plătind gospodăriile afectate de producerea riscului asigurat o
anumită despăgubire. Acest flux monetar este unul de ieşire pentru întreprinderea de asigurări şi unul de
intrare pentru gospodării.
Relaţiile dintre gospodării şi străinătate sunt mai greu de redat. Cel puţin teoretic, gospodăriile
achiziţionează bunuri şi servicii importate (flux real de intrare), pentru care plătesc contravaloarea (flux
monetar de ieşire). Relaţiile dintre întreprinderi şi alte categorii de agenţi economici pot fi descrise
pornind de la funcţiile principale exercitate.
În relaţiile întreprinderilor cu administraţiile fluxurile sunt generate de faptul că întreprinderile
beneficiază de bunuri şi servicii publice (utilizarea drumurilor, diverse servicii administrative etc. (flux
real de intrare pentru întreprinderi şi de ieşire pentru administraţii), în schimbul cărora plătesc taxe şi
impozite (flux monetar de intrare pentru administraţii şi de ieşire pentru întreprinderi). O altă relaţie dintre
aceste două categorii de agenţi economici este generatoarea unui flux monetar unilateral dinspre
administraţii spre întreprinderi, atunci când întreprinderile primesc subvenţii.
În relaţiile întreprinderilor cu instituţiile financiare, fluxurile monetare sunt generate de situaţia
de agent economic cu nevoie de finanţare a întreprinderilor şi de intermediar al instituţiilor financiare.
Întreprinderile recurg la împrumuturi de la instituţiile financiare (flux monetar de ieşire pentru instituţiile
financiare şi de intrare pentru întreprinderi) pentru a-şi putea desfăşura activitatea de producţie. La
scadenţă, rambursează împrumutul şi plătesc dobânzile aferente (flux monetar de ieşire pentru
întreprinderi şi de intrare pentru instituţiile financiare).
În relaţiile cu întreprinderile de asigurări ale întreprinderilor producătoare de bunuri există doar
fluxuri monetare. Astfel, întreprinderile comerciale îşi pot asigura bunurile, plătind primele de asigurare
(flux monetar de ieşire de la întreprindere şi de intrare pentru întreprinderile de asigurări). În cazul
producerii riscului, întreprinderea va încasa despăgubirea (flux monetar de intrare pentru întreprindere şi
de ieşire pentru întreprinderile de asigurări).
Relaţiile dintre întreprinderile comerciale şi restul lumii (pot fi redate, schematic, prin fluxuri
proprii tranzacţiilor cu bunuri şi servicii în cazul activităţilor de export şi import. În primul caz,
întreprinderile exportă diverse bunuri (flux real de ieşire), încasând, în schimb, contravaloarea bunurilor
(flux monetar de intrare). În al doilea caz, întreprinderile pot importa din străinătate diverse bunuri (flux
real de intrare), achitând contravaloarea acestora (flux monetar de ieşire).
Între instituţiile financiare şi întreprinderile de asigurări se înregistrează tranzacţii conţinând
doar fluxuri monetare. Instituţiile financiare pot acorda credite întreprinderilor de asigurări (flux monetar
de ieşire la instituţiile financiare şi de intrare la întreprinderile de asigurări), încasând la scadenţă
rambursarea creditului şi dobânzi. Instituţiile financiare, la rândul lor, pot face asigurări împotriva
diverselor riscuri, plătind prima de asigurare (flux monetar de ieşire de la instituţiile financiare şi de
intrare pentru întreprinderile de asigurări). În cazul producerii riscului asigurat, instituţiile financiare
încasează suma de bani reprezentând despăgubirea (flux monetar de intrare la instituţiile financiare şi de
ieşire la întreprinderile de asigurări).
Între instituţiile financiare şi administraţii se derulează două categorii de tranzacţii.
O primă categorie este generatoare de fluxuri monetare. Astfel, instituţiile financiare pot acorda
credite administraţiilor (flux monetar), încasând la scadenţă rambursarea creditului şi dobânzile aferente
(flux monetar).

15
 Cea de a doua categorie este specifică situaţiei în care instituţiile financiare beneficiază şi ele de
utilităţi publice (flux real), în schimbul cărora plătesc taxe, impozite, cotizaţii (flux monetar).
În relaţia cu străinătatea , instituţiile financiare joacă acelaşi rol de intermediar, generând fluxuri
monetare.
Relaţia cu străinătatea a întreprinderilor de asigurări generează fluxuri monetare specifice
funcţiei pe care o exercită în cazul asigurărilor internaţionale de bunuri sau de persoane.
În relaţiile cu străinătatea a administraţiilor apar fluxuri reale şi monetare în funcţie de natura
activităţii agenţilor economici externi. Aşa de exemplu, administraţiile pot face împrumuturi la instituţii
financiare externe, generând astfel fluxuri monetare specifice.
Realitatea economică este mult mai complexă. În afara activităţilor legate de exercitarea funcţiilor
principale, diferitele categorii de agenţi economici desfăşoară şi alte activităţi, care la rândul lor generează
fluxuri materiale şi monetare, care în interdependenţa lor definesc circuitul economic complex al unei
economii.

Cuvinte cheie:
 Agenţi economici
 Activitate economică
 Fluxuri economice
 Fluxuri monetare
 Fluxuri reale
 Circuit economic

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):
1. Ce sunt agenţii economici şi cum pot fi ei clasificaţi?
2. Explicaţi funcţia principală îndeplinită de către fiecare categorie de agenţi economici şi
resursele de care aceştia dispun.
3. Care sunt principalele fluxuri generate de exercitarea funcţiilor diferitelor categorii de
agenţi economici?
4. Ce operaţiuni au loc în cadrul activităţilor economice?
5. Definiţi fluxul economic. Cum se clasifică fluxurile economice?
6. Definiţi circuitul economic.

 Probleme de discutat

1. Prezentaţi circuitul economic într-o economie simplificată.

2. Circuitul economic ce se formează într-o economie deschisă (ce are relaţii cu exteriorul),
cu sector guvernamental (stat) cu două categorii de ageni economici: menaje şi
întreprinderi non-financiare.

16
 Teme referat

Tema referat 1. Gospodăriile şi rolul lor în economia naţională

Tema referat 2. Societăţile nonfinanciare şi rolul lor în economia naţională
Tema referat 3. Instituţiile financiare şi rolul lor în economia naţională
Tema referat 4. Societăţile de asigurări şi rolul lor în economia naţională
Tema referat 5. Administraţiile publice şi rolul lor în economia naţională
Tema referat 6. Străinătatea şi rolul său în economia naţională

Teste grilă

[Link]ţia principală a gospodăriilor este:

a) de producţie de bunuri şi servicii comerciale;
b) de consum;
c) de prestare de servicii non-comerciale destinate agenţilor economici;

2. Economisirea la nivelul gospodăriilor reprezintă:

a) flux de intrare;
b) flux de ieşire;
c) nici una dintre variante nu este corectă;

3. Fluxurile reale sunt reprezentate de:

a) tranzacțiile cu factorii de producţie;
b) veniturile agenţilor economici;
c) cheltuielile agenţilor economici;

4. Fluxurile de intrare la nivelul societăţilor nonfinanciare sunt:

a) fluxuri de factori de producţie achiziţionaţi de la alţi agenţi economici;
b) dobânzile percepute pentru împrumutirile acordate;
c) fluxuri de bunuri şi servicii vândute altor agenţi economici;

5. La nivelul instituţiilor financiare, depunerile băneşti ale altor agenţi economici reprezintă:
a) fluxuri monetare de ieşire;
b) fluxuri monetare de intrare;
c) fluxuri de factori de producţie;

6. Circuitul economic simplu este format de fluxurile economice ce se stabilesc între:

a) menaje și administrațiile noncomerciale;

17
 b) gospodării și întreprinderi;
c) societățile financiare și gospodării;
d) societățile financiare și întreprinderi;

7. Care categorie de agenți economici este considerată, în general, excedentară privind resursele
financiare:
a) gospodăriile;
b) firmele comerciale;
c) organizațiile nonguvernamentale;
d) străinătatea;

8. Într-o economie de schimb relațiile dintre agenții economici sunt:

a) bilaterale;
b) univoce;
c) facultative;
d) complementare;

9. Străinătatea:
a) este reprezentată de toți agenții economici din afara țării;
b) nu este un sector instituţional sistematic constituit;
c) este reprezentată de totalitatea relațiilor ce se stabilesc în tre agenții economici;

10. Relațiile ce se stabilesc între instituțiile financiare și administrațiile publice:

a) sunt formate doar din fluxuri monetare;
b) sunt formate doar din fluxuri materiale;
c) pot fi doar fluxuri monetare, dar pot fi și fluxuri materiale însoțite de fluxuri
monetare;
d) sunt reprezentate doar de fluxuri materiale însoțite de fluxuri monetare;

Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită - Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.

18
 1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 7 – 22;.
2. Cismaş Laura Mariana – Economie Politică, vol I, Editura Mirton, Timişoara, 2000, p. 37
- 76;
3. Frois G. A., - Economia politică – Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 473-478.
4. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998 p. 307 – 330; .
5. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 486 – 493;
6. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p
21 – 24;
7. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 105 – 107;
8. *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 187 – 191;
9. *** - Legea societăţiilor comerciale

Problemă rezolvată

1. În decursul unei perioade, întreprinderile produc bunuri de consum final în valoare de 960
u.m. (C) şi bunuri de investiţii de 240 u.m (I). Ele plătesc salarii de 1000 u.m.(W) şi utilizează
jumătate din profit (p) pentru plata dobânzilor şi cealaltă jumătate pentru distribuirea
dividendelor. Menajele consumă 80% din venitul lor şi utilizează restul de venit pentru
cumpărarea acţiunilor şi obligaţiunilor noi emise de întreprinderi.
Se cere să se reprezinte grafic ansamblul fluxurilor monetare (cu linie punctată) şi a fluxurilor
reale (cu linie continuă), care se stabilesc între agenţi în decursul perioadei, dacă producţia este
vândută integral.

 Rezolvare
Circuitul economic este reprezentat grafic în figura 1.

Menaje

C=960
I=240

Bunuri şi Piaţa financiară Servicii

servicii
productive

W+ p =

1200
19

Întreprinderi
 Probleme propuse spre rezolvare

1. Să se completeze tabelul:

Sector Funcţia Resurse Fluxuri de ieşiri

instituţional principală (fluxuri de intrări)
Gospodării Consum de Venituri (salarii, Achiziţionarea
bunuri şi rente, dobânzi, de bunuri şi
servicii venituri din servicii (plata
transferuri) preţului)
Societăţi
nonfinanciare

Instituţii
financiare

Societăţi de
asigurări

Administraţii
publice

Administraţii
private

Străinătatea

2. În decursul unei perioade întreprinderile produc echipamente destinate administraţiilor

publice în valoare de 1000 um. Întreprinderile beneficiază de bunuri şi servicii publice în

20
 schimbul cărora plătesc taxe şi impozite în valoare de 500 um. Gospodăriile oferă
administratiilor publice forţă de muncă remunerată cu 300 um şi plătesc taxe şi impozite de
120 um.
Să se reprezinte grafic ansamblul fluxurilor monetare (cu linie punctată) şi a fluxurilor
reale (cu linie continuă), care se stabilesc între administraţiile publice şi întreprinderi ,pe de o parte,
şi între gospodării şi administraţiile publice, pe de altă parte.

3. În decursul perioadei 2006-2010 întreprinderile produc bunuri finale destinate exportului în

valoare de 2500 u.m, iar pentru realizarea acestora importa materii prime si materiale in valoare
de 1750 u.m. Intreprinderile comerciale isi asigura bunurile exportate, platind o prima de
asigurare in valoare de 1000 u.m.
Să se reprezinte grafic ansamblul fluxurilor monetare (cu linie punctată) şi a fluxurilor
reale (cu linie continuă), care se stabilesc între întreprinderi si strainatate (exteriorul), pe de o
parte, şi între intreprinderi şi societatea de asigurari, pe de altă parte.

21
 UNITATEA 2

PIAŢA BUNURILOR ŞI SERVICIILOR

[Link] agregată
[Link] macroeconomice şi indicatorii macroeconomici de rezultate
3.2.1. Sisteme de apreciere a rezultatelor macroeconomice
3.2.2. Principiile măsurării rezultatelor macroeconomice şi conturile sectoarelor
instituţionale. Indicatorii macroeconomici
3.3. Cererea agregată
[Link] şi economisirea. Funcţiile macroeconomice ale consumului şi
economisirii
3.5. Investiţiile
3.5.1. Conceptul şi structura investiţiilor
3.5.2. Investiţiile pentru afaceri
3.5.3. Investiţiile în stocuri
3.5.4. Investiţiile rezidenţiale
3.6. Cheltuielile publice şi exportul net
3.6.1. Natura cheltuielilor publice şi influenţa lor asupra cererii globale
3.6.2. Exportul net şi balanţa comerţului exterior
3.7. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor
3.7.1. Interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată
3.7.2. Identităţile macroeconomice
3.7.3. Nivelul de echilibru al venitului naţional

22
Rezumat
Piaţa bunurilor şi serviciilor este o piaţă a rezultatelor. Tocmai de aceea, oferta agregată poate fi
exprimată prin agregatele şi indicatorii specifici ai rezultatelor activităţii [Link] agregată este
studiată prin intermediul componentelor sale, care evidenţiază forma de manifestare a cererii de către
principalele categorii de agenţi macroeconomici, într-o economie deschisă spre exterior: consumul,
investiţiile, cheltuielile publice şi exportul net. Interacţiunea dintre cererea şi oferta agregată este punctul
de plecare studiul identităţilor macroeconomice şi a nivelului de echilibru al venitului naţional.

3.1. Oferta agregată

În timp ce microeconomia are drept obiect de studiu cercetarea formării preţurilor şi cantităţilor
pe pieţele individuale, prin interacţiunea dintre cerere şi oferta, macroeconomia studiază modul de
formare la nivel global a preţurilor şi a producţiei agregate. În vederea realizării acestui obiectiv
macroeconomia apelează la modelul cererii şi ofertei agregate.
Oferta agregată exprimă cantitatea totală de bunuri şi servicii ce poate fi vândută în cadrul unei
economii într-o perioadă de timp determinată. La nivelul economiei naţionale, ea poate fi exprimată prin
indicatorii specifici agregatelor macroeconomice ale rezultatelor producţiei: PIB, PNB, PIN, PNN.
Curba ofertei globale exprimă relaţia dintre preţuri şi cantităţi, adică acele cantităţi pe care sunt
dispuse să le producă şi să le vândă în funcţie de preţuri. Se ştie că producătorii îşi dimensionează oferta
ţinând cont atât de condiţiile proprii întreprinderii, reflectate în nivelul costurilor individuale, cât şi de
condiţiile pieţei care transmite semnale cu privire la nivelul preţurilor şi al cererii.
Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată prin intermediul
costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. În situaţia în care firmele lucrează cu mult sub nivelul
capacităţilor de producţie de care dispun, preţul factorilor de producţie va fi în scădere. Astfel, şi costul
producţiei de ofertă este mai mic. Daca însă, firmele îşi sporesc gradul de utilizare a capacităţilor de
producţie atunci cererea de factori de producţie va fi mai mare, determinând sporirea preţului acestora. În
aceste condiţii şi costul producţiei de ofertă va creste.
Influenţa modificării preţurilor factorilor de producţie asupra costului ofertei agregate trebuie
analizată pe termen scurt şi pe termen lung.
Pe termen scurt, dacă între firmele furnizoare şi cele cumpărătoare de factori de producţie există
contracte stabilite, costurile medii ale firmelor rămân relativ constante, ceea ce semnifică faptul că o
creştere a ofertei agregate se poate realiza în condiţiile unui cost mediu relativ neschimbat.
Pe termen lung, costul mediu al ofertei agregate poate să reflecte influenţa creşterii nivelului
general al preţurilor sub două forme:
- o creştere a costului mediu într-o proporţie mai mică decât nivelul general al preţurilor, obţinându-se
un profit marginal în scădere pe măsură ce oferta agregată creşte;
- o creştere a costului mediu direct proporţională cu nivelul general al preţurilor, când sporirea
preţurilor nu mai determină creşterea ofertei agregate deoarece profitul marginal devine zero.
Dacă consideră nivelul general al preţurilor ca fiind dat, modificarea ofertei agregate se află sub
influenţa unor factori ce se numesc condiţiile ofertei, respectiv:
1. productivitatea factorilor de producţie.
În situaţia creşterii acesteia va avea loc o reducere a costului mediu, o creştere a producţiei şi,
deci, a ofertei agregate, iar prin reducere, va spori costul mediu, reducând oferta agregată.
2. volumul factorilor de producţie.
Acesta poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, în
situaţia în care oferta lor pe piaţă se micşorează.
3. preţul factorilor de producţie.

23
 Dacă preţul muncii, materiilor prime, energiei, combustibilului, etc. sunt mai mici decât în perioada
anterioară va determina sporirea ofertei agregate. Similar, o creştere a costurilor cu aprovizionarea va
micşora oferta agregată.
Grafic, evoluţia ofertei agregate pe termen scurt sau lung, sub influenţa modificării nivelului general
al preţurilor, precum şi a condiţiilor ofertei se prezintă ca şi în graficul 3.1.

P OA2 OA0 OA1

B
P2

A
P1

A B C
P.N.B.

Fig.3.1. Evoluţia curbei ofertei agregate

Din fig. 31. se observă că dacă nivelul general al preţurilor creşte de la P1 la P2, iar celelalte
condiţii nu se schimbă, oferta agregată reală se extinde de la A la B, în cadrul OA0. La un nivel general al
preţurilor egal cu P2, modificarea condiţiilor ofertei determină mutarea curbei ofertei agregate de la OA0
la OA1, sau de la OA0 la OA2, cantitatea oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.
În teoria economică curba ofertei agregate a cunoscut două interpretări diferite: cea clasică şi cea
keynesiană.
În concepţia clasică, curba ofertei agregate este verticală, ceea ce înseamnă că economia
funcţionează la nivelul utilizării depline a factorilor. Altfel spus, nivelul total al producţiei nu se modifică
indiferent de nivelul preţurilor. Aceasta înseamnă că la o producţie neschimbată şi ofertă rigidă, preţurile
şi costurile cresc.
Curba keynesiană a ofertei agregate este orizontală şi corespunde unei situaţii în care
economia funcţionează la nivel de subutilizare a factorilor de producţie, adică există factori de producţie
disponibili şi ca urmare costurile medii nu se modifică.
Luând în considerare salariul ca preţ şi cost al principalului factor de producţie, munca, diferenţa
între curba clasică şi curba keynesiană a ofertei agregate este explicată având ca punct de plecare două
idei diferite. O curbă verticală a ofertei globale, conform concepţiei clasice, presupune idea unei pieţe a
muncii fluide în care ocuparea totală este realizată permanent şi schimbările în nivelul salariilor reprezintă
mecanismul prin care se realizează ocuparea totală a forţei de muncă. Curba orizontală a ofertei agregate,

24
de tip keynesian, se bazează pe idea că salariile nu se schimbă prea mult şi sunt rigide la scădere, existând
şomaj.
Curba keynesiană a ofertei agregate este prezentată, în fig.3. 2, ca o dreaptă orizontală. La un
anumit nivel al preţurilor, p 0 , firmele vor produce orice cantitate de bunuri şi servicii solicitate de către
piaţă, Y 0 , Y 1 , Y 2 ... Y n .

Preţ

P0

Y0, Y1 Yn P.N.B.

Fig. 3.2. Curba keynesiană a ofertei agregate

Înseamnă că economia evoluează într-o zonă de utilizare incompletă. Firmele dispun de capacităţi
de producţie care nu sunt folosite pe deplin, există şomaj şi ele pot să-şi procure orice cantitate de muncă,
la salariile obişnuite.
Rezultă că, indiferent de nivelul producţiei, costurile medii nu se modifică. În aceste condiţii,
firmele produc atât cât cere piaţa, la nivelul existent al preţurilor, şi, ca urmare curba ofertei agregate este
orizontală.
Dacă se presupune că producţia Y n corespunde unui nivel al utilizării depline, se poate trasa
curba clasică a ofertei agregate (fig. 3.3).

Preţ

Pn

P1

P0
Yn P.N.B.

Fig. 3.3. Curba clasică a ofertei agregate

În condiţiile în care nu există şomaj şi nici ceilalţi factori de producţie nu sunt disponibili, nivelul
producţiei se menţine nemodificat la Y n , indiferent de nivelul general al preţurilor. Menţinerea nivelului
ocupării depline se face prin modificarea salariilor şi a preţului mărfurilor. Prin modificarea salariilor,
piaţa muncii se menţine în echilibru , iar firmele - care vor să obţină mai multă muncă - vor oferi salarii
mai mari. La fel se întâmplă şi pentru ceilalţi factori de producţie.
Prezentarea simplificată a ofertei agregate ridică o serie de probleme. Principala problemă este
legată de ipoteza conform căreia salariile rămân fixe când preţurile cresc, ceea ce înseamnă că are loc
reducerea costurilor reale cu salariile. Situaţia aceasta este stimulativă pentru firme, dar nefavorabilă

25
pentru salariaţi. Un nivel mai ridicat al preţurilor echivalează cu un cost al vieţii mai ridicat şi cu o putere
de cumpărare a salariilor mai scăzută. Înseamnă că o parte dintre lucrători vor avea un nivel de trai mai
scăzut deoarece o creştere a preţurilor încurajează firmele să producă mai mult şi să angajeze mai mulţi
lucrători. Lucrătorii care erau în şomaj obţin locuri de muncă şi nivelul lor de trai se va îmbunătăţi.
Se poate pune întrebarea: dacă nivelul preţurilor şi al profiturilor creşte vor solicita lucrătorii o
mărire a salariilor ? Dacă lucrătorii nu insistă pentru creşterea salariilor, atunci situaţia este cea descrisă
mai sus. Dacă se solicită creşterea salariilor, pentru a compensa creşterea preţurilor, analiza se schimbă.
Dacă, spre exemplu, nivelul general al preţurilor creşte cu 15 % şi lucrători obţin o creştere a salariilor cu
15 %, ei vor avea aceeaşi situaţie ca mai înainte, iar puterea de cumpărare a salariilor nu se schimbă.
Costul real al producţiei nu se schimbă, întreprinzătorii vor obţine un salariu nominal mai mare cu 15 %,
dar vor plăti cu 15 % mai mult pentru achiziţiile lor. Înseamnă că firmele nu au nici un motiv să mărească
numărul de locuri de muncă şi producţia. Astfel oferta agregată rămâne neschimbată.
Situaţia este descrisă de o curbă verticală, a ofertei agregate aşa cum se prezintă în fig. 3.4.
Constanţa ofertei este rezultatul comportamentului firmelor şi al lucrătorilor, care fiecare acţionează în
interes propriu şi, de regulă, fără intervenţia puterii publice.
p

P.N.B.

Fig.3. 4. Curba verticală a ofertei agregate

Se pune întrebarea care dintre curbele ofertei agregate, cea crescătoare sau cea verticală oferă o descriere
mai bună a situaţiei ofertei din economia reală?
Răspunsul depinde de câţiva factori, între care importantă este situaţia pe piaţa muncii. Astfel, în
perioadele de şomaj, este posibil ca lucrătorii să nu solicite creşterea salariilor, atunci când se majorează
nivelul general al preţurilor, situaţia fiind descrisă de curba crescătoare a ofertei agregate. Dacă
prevalează utilizarea deplină, lucrătorii nu au nici un motiv să nu solicite o majorare a salariilor,
corespunzătoare cu a preţurilor, situaţie descrisă de curba verticală a ofertei agregate.

3.2. Agregatele macroeconomice şi indicatorii macroeconomici de rezultate

Calculele şi analizele macroeconomice necesită informaţii sintetice referitoare la activitatea

economică desfăşurată de agenţii economici. Într-o formă agregată aceste informaţii sunt furnizate de
sistemul conturilor naţionale. Conturile naţionale reprezintă instrumente de evidenţiere a performanţelor
economiei ca un tot unitar şi a corelaţiilor dintre agregatele macroeconomice.

3.2.1. Sisteme de apreciere a rezultatelor macroeconomice

26
Macroeconomia caută să stabilească o reprezentare simplă a funcţionării unei economii de piaţă, infinit de
complexă, dat fiind numărul mare al agenţilor economici şi al deciziilor pe care aceştia le iau. Aprecierea
rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic apelează la procedura prin care această simplificare este
posibilă şi anume: agregarea sau însumarea. Agregarea priveşte:
- agenţii economici individuali, pe care macroeconomia îi consideră în colectiv ca ansamblul
gospodăriilor, ansamblul întreprinderilor prin prisma funcţiei lor principale şi a fluxurilor pe care
le generează activitatea lor;
- bunurile şi serviciile, în sensul că macroeconomia vorbeşte de producţia globală, cererea globală
sau oferta globală, cheltuieli totale de consum sau de investiţii etc., mărimi prezente în
raţionamentele economice ca agregate macroeconomice şi indicatori specifici.
În decursul timpului s-au conturat două modalităţi sistematice, de natură statistică, menite să servească la
aprecierea rezultatelor economiei: *Sistemul Producţiei Materiale (SPM) şi *Sistemul Contabilităţii
Naţionale(SNC), care permit să se calculeze agregatele macroeconomice şi indicatorii operaţionali
corespunzători.
Cele două sisteme au un scop comun ce se referă la sistematizarea proceselor economice şi
aprecierea rezultatelor obţinute prin indicatori specifici. Mai mult, ele îndeplinesc un triplu rol: *servesc
drept instrument de sinteză şi corelare a datelor cu caracter statistic, *sunt un instrument de cunoaştere şi
analiză a economiei pentru trecut şi prezent şi totodată *sunt un instrument de fundamentare a deciziilor
ce privesc viitorul economiei, ajutând la formularea anticipaţiilor şi previziunilor.
Pot fi semnalate şi deosebiri, care derivă în principal din poziţia de pe care se formulează
principiile şi aprecierile corelaţiilor. SPM se situează pe poziţia producătorilor, iar SNC pe cea a
consumatorilor.
O primă deosebire se referă la interpretarea diferită privind caracterul productiv al activităţilor. In
concepţia SPM sunt productive doar acele activităţi care au ca rezultat bunuri materiale munca productivă
fiind creatoare de produs, respectiv venit, în timp ce pentru SNC există concepţia că orice muncă utilă, de
pe seama căreia se obţine un venit, este productivă. Sigur că aceasta înseamnă o bază de agregare diferită,
fie numai rezultatele sferei materiale, fie rezultatele tuturor activităţilor luate global.
O altă deosebire se referă la faptul că se acordă importanţă diferită caracterizării şi rolului
fluxurilor materiale, reale (SPM) şi celor financiare (SNC). Ceea ce este de semnalat este faptul că
pentru SPM economia prezintă fluxurile materiale dublate de fluxuri monetare egale şi de sens contrar
atunci când economia este în echilibru şi deci, atunci când are loc realizarea producţiei din punct de
vedere economic, adică atunci când producţia îşi găseşte destinatarul final, consumatorul de bunuri de
producţie sau de bunuri de consum.
Pentru SNC economia este mult mai complexă deoarece are în structura sa şi agenţi economici la
nivelul cărora pot fi identificate doar fluxuri monetare, legate de exercitarea funcţiei lor principale,
considerată, în general, ca fiind una cu caracter de intermediar. Aşa de exemplu, băncile au ca funcţie
principală una de intermediar între cei cu capacitate de finanţare şi cei cu nevoie de finanţare, societăţile
de asigurări intermediază transferarea acoperirii riscului de la nivel individual la nivel de colectivitate. În
plus, mai trebuie adăugat că în SPM sunt luate în considerare doar fluxurile ce ţin de procesul de
distribuire primară a veniturilor, în timp ce SCN cuprinde şi fluxuri proprii redistribuirii.
Este evident că pe filiera fluxurilor materiale structura agregatelor însumează bunurile de
producţie şi bunurile de consum, în timp ce prin fluxurile monetare sunt însumate veniturile primare ale
agenţilor economici, în cazul SPM sau, totalitatea veniturilor primare şi derivate în cazul SNC.
În privinţa indicatorilor, pentru SPM produsul social şi venitul naţional au atât structură materială
cât şi valorică. Produsul social este alcătuit din totalitatea bunurilor de producţie şi de consum create,
reprezentând totodată valoarea totală, alcătuită din valoarea creată de munca materializată în mijloacele

27
de producţie folosite şi valoarea nou creată. Aceasta din urmă reprezintă venitul naţional, care în structura
sa materială cuprinde bunurile de consum şi bunuri de producţie destinate lărgirii producţiei.
În SNC Produsul global cuprinde în structura sa materială toate bunurile create: bunuri de
consum şi bunuri de producţie. Prin deducerea Consumului Intermediar, în Produsul final brut se
regăsesc bunurile de consum şi bunuri de producţie care au ca destinaţie înlocuirea consumului de capital
fix şi cele care vor servi la lărgirea producţiei, adică acele bunuri de producţie care fac obiectul Investiţiei
Brute. La acest nivel pot fi calculaţi doi indicatori, Produsul Intern Brut şi Produsul Naţional Brut,
diferiţi prin natura agenţilor economici ale căror rezultate sunt luate în calcul. La acest nivel de agregare,
urmând filiera fluxurilor monetare se poate determina Valoarea Adăugată Brută. La următorul nivel de
agregare, cel corespunzător valorii adăugate nete, urmând filiera fluxurilor monetare, se poate determina
venitului naţional, ca sumă a tuturor veniturilor primare şi derivate. El are drept corespondent, în structura
materială a Produsului Final Net, bunurile de consum şi bunuri de producţie destinate Investiţiei Nete.
Cei doi indicatori calculaţi la acest nivel sunt PIN şi PNN. Economiştii se referă curent şi la alte patru
modalităţi de măsurare a rezultatelor la nivel macroeconomic, ca de exemplu venitul disponibil, venitul
personal etc. De remarcat că grupul acestor indicatori au tendinţe dinamice asemănătoare. Modelul ce
evidenţiază fluxurile proprii cererii agregate de bunuri şi servicii ale gospodăriilor, întreprinderilor,
puterilor publice şi exteriorului şi cele corespunzătoare satisfacerii acestei cereri, sub forma ofertei
agregate, sunt alternative formale ale aceluiaşi lucru. Schematic (fig.3.5.), fluxurile şi conţinutul acestora
precum şi indicatorii specifici la diferite niveluri de agregare pot fi prezentate astfel:

Fluxuri materiale Fluxuri monetare

bunuri de consum Produs global Valoarea globală a producţiei

bunuri capital - -

fix circulant Consum de capital Consum intermediar

circulant
= =
bunuri de consum Produs final brut Valoare adăugată brută
PIB PNB
bunuri capital
- -

fix circulant
în surplus
(Investiţia brută)
Consum de capital fix Amortizare
( Investiţia de înlocuire)
= =
bunuri de consum Produs final net Valoare adăugată netă
PIN PNN VN
bunuri capital
(Investiţia netă)

28
 fix circulant
în surplus în surplus
(investiţia de (investiţia de creştere
extindere) a stocurilor)

Fig.3.5. Fluxurile materiale şi reale

3.2.2. Principiile măsurării rezultatelor macroeconomice şi conturile sectoarelor

instituţionale. Indicatorii macroeconomici

Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se bazează pe o serie de

principii :
1. se evaluează activitatea economică în ansamblu, activitatea productivă este extinsă şi asupra
serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat;
2. în cadrul indicatorilor sintetici de rezultate se cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt
vândute pe piaţă. Nu se includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi care nu sunt destinate
vânzării, serviciile membrilor de familie pentru întreţinerea gospodăriei;
3. se includ în calcul produsele şi serviciile numai în condiţiile în care sunt urmare a activităţii în
intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate în calcul bunurile
şi serviciile ce reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de
proprietate;
4. se măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final. În vederea evitării
înregistrărilor repetate în calcule nu se includ consumurile intermediare - adică bunurile materiale
şi serviciile consumate în perioada respectivă în vederea producerii altor bunuri materiale şi
servicii;
5. evaluarea rezultatelor se realizează pornind de la veniturile factorilor de producţie şi nu include
transferurile băneşti care au loc între agenţii economici, sub forma pensiilor, ajutoarelor de
şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri materiale
şi servicii;
6. delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul statal pe care-şi desfăşoară activitatea agenţii
economici. Făcând suma tuturor rezultatelor agenţilor economici din interiorul ţării se obţine
produsul sau venitul intern. Eliminându-se rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul
naţional pentru care se face calculul şi adăugându-se rezultatele agenţilor naţionali care îşi
desfăşoară activitatea în afara ţării, se obţin indicatori ce evidenţiază produsul sau venitul
naţional;
7. rezultatele macroeconomice, în funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, se exprimă
prin indicatori economici sub formă brută (se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi
netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix).

Sistemul contabilităţii naţionale (S.C.N.), utilizează pentru fiecare categorie de agenţi economici
următoarele conturi:
- conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor sintetici ai producţiei de bunuri.
- conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor de analiză a formării veniturilor,
repartiţiei şi utilizării acestora.

29
 - conturi naţionale care prin conţinutul lor stau la baza calculării indicatorilor care permit analiza
modificării patrimoniului.
- conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea

Indicatorii ce reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor naţionale se

pot calcula prin trei metode:
1) metoda de producţie - ce constă în agregarea produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii
economici în perioada de calcul(de obicei un an ). Astfel, din valoarea totală a producţiei se elimină
consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru
consumul capitalului fix;
2) metoda utilizării producţiei finale - prin care are loc agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor
economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile
menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale
şi servicii, exportul net (diferenţa dintre export şi import);
3) metoda costurilor sau valorii adăugate - ce constă în însumarea elementelor ce reflectă
compensarea factorilor de producţie (salariul, profitul, dobânda, renta etc.), alocaţiile pentru
consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului
naţional ).

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, indicatorii ce reflectă rezultatele

macroeconomice se calculează utilizând o relaţie generală de însumare, de agregare, corespunzătoare
principiului macroeconomiei:
n
Q   qi
i 1
unde: Q este indicatorul corespunzător produsului.

Produsul global brut (P.G.B.) exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute
într-o anumită perioadă, de obicei un an. Indicatorul se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri
materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale pe timp de un an.
Produsul global brut cuprinde o serie de înregistrări repetate, deoarece el cuprinde şi valoarea
bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri
economice, respectiv consumul intermediar (materii prime, materiale, energie, etc.).

Produsul intern brut (P.I.B.) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale
produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de obicei un an.
Esenţa metodei de producţie (metoda valorii adăugate) constă în măsurarea şi evidenţierea valorii
adăugate brute create de factorii de producţie în toate unităţile din interiorul ţării producătoare de bunuri
şi servicii (de consum şi publice) (VAB) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul
economiei naţionale:
Atributul de brut provine de la faptul că se cuprinde şi consumul de capital fix(amortizarea) în
calculul indicatorilor.
În valoarea producţiei ramurii sau sectorului nu se includ impozitele indirecte şi deci PIB calculat ca
sumă a valorilor adăugate brute se exprimă, în acest caz , în preţurile factorilor de producţie Pentru a

30
obţine PIB exprimat în preţurile pieţei, la mărimea PIB evaluat în preţurile factorilorse adaugă impozitele
indirecte nete.
Metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor) porneşte de la însumarea elementelor în care se
concretizează folosirea finală a bunurilor economice (materiale şi servicii) evaluate la preţurile pieţei, mai
puţin valoarea bunurilor importate. Aceste elemente sunt: cheltuielile gospodăriilor pentru consumul de
bunuri şi servicii, cheltuielile pentru investiţiile întreprinderilor, cheltuielile publice şi exportul net,
calculat ca diferenţă între export şi import.
Metoda repartiţiei (a însumării veniturilor) constă în agregarea veniturilor factorilor de producţie.
PIB se obţine ca sumă a veniturilor factorilor de producţie la care se adaugă amortizarea capitalului fix.
Produsul intern net (P.I.N.) - evidenţiază valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi
serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări, de obicei într-un
an şi se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix, a amortizării. Pentru a fi evaluat la
preţurile pieţei, la mărimea PIN exprimat în preţurile factorilor se adaugă impozitele indirecte nete. După
metoda repartiţiei PIN se determină ca sumă a veniturilor factorilor de producţie.

Produsul naţional brut (P.N.B.) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi
în afara teritoriului naţional, pe o perioadă de un an. Pentru determinarea produsului naţional brut la
mărimea produsului intern brut se adaugă veniturile factorilor de producţie realizate de agenţii economici
naţionali din activitatea de producţie desfăşurată în alte ţări şi se elimină veniturile factorilor de producţie
obţinute de agenţii economici străini în ţară. Deci, PNB se calculează adăugând la PIB soldul veniturilor
factorilor de producţie în raport cu străinătatea. PNB poate fi exprimat în preţurile pieţei şi în preţurile
factorilor. Exprimat în preţurile pieţei PNB include şi impozitele indirecte nete, impozite ce nu sunt
incluse în preţurile factorilor de producţie.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de soldul pozitiv sau
negativ dintre PIB creat de agenţii economici autohtoni în străinătate şi PIB creat de agenţii economici
străini în interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers.
PNB, exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici dintr-o ţară, este indicatorul care măsoară
cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, este cel mai folosit în comparaţiile
internaţionale.
PNB calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an se numeşte PNB nominal, iar pe baza preţurilor
comparabile este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează
modificările ce intervin în nivelul preţurilor şi în puterea de cumpărare a banilor.
Deflatorul PNB = PNBnominal / PNBreal

Indicatorul se numeşte deflator deoarece ajustarea cifrelor pentru anii ulteriori anului de bază se face
prin deflaţie, adică prin micşorarea preţurilor curente la nivelul preţurilor constante din anul de bază.

Produsul naţional net (P.N.N.), exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici autohtoni într-o perioadă de timp determinată, de obicei un [Link]
determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix. Produsul naţional net exprimat în preţurile
factorilor evidenţiază venitul naţional al societăţii(VN). VN=PNNpf

Venitul naţional (VN), reprezintă însumarea valorii adăugate nete create de factorii de producţie
naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii), cât şi cele din

31
proprietate (rente, chirii, dobânzi, dividende, etc.). Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se
determină scăzând din PNB consumul de capital fix, amortizarea.
Exprimat în preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină scăzând din VN exprimat
în preţurile pieţei impozitele indirecte nete. Impozitele indirecte nete se obţin scăzând din impozitele
indirecte subvenţiile de exploatare.
Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale străinătăţii se obţine venitul naţional
disponibil.
Deoarece pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care dispune pentru satisfacerea
nevoilor proprii se calculează indicatorul macroeconomic venit personal, care se calculează scăzând din
venitul naţional disponibil elementele din venitul naţional care nu revin populaţiei (contribuţia pentru
asigurări sociale, profitul nedistribuit, impozitul pe profit, etc.) şi adăugând veniturile populaţiei care
provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.).
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se scad
impozitele directe asupra veniturilor personale.

3.3. Cererea agregată

Cererea agregată reprezintă producţia totală ce este solicitată într-o economie, la un anumit
nivel al preţurilor, pe o perioadă de timp.
Producţia solicitată poate fi exprimată prin indicatorii produsului final sau prin cei ai venitului
naţional.În condiţiile economiei de piaţă cererea agregată are asociat atributul de solvabilitate. Altfel spus,
cererea agregată nu poate fi exercitată decât dacă există venituri disponibile care să poată servi la
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor menite să satisfacă nevoile. În acest context, cererea agregată apare
ca o cerere globală pentru bunuri şi servicii exercitată de agenţii economici. Cererea globală este în ultimă
instanţă rezultatul însumării cererilor individuale.
Determinarea cererii globale ca un indicator agregat poate fi făcută:
*pe filiera fluxurilor monetare, prin însumarea cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii ale diferitelor
categorii de agenţi economici, caz în care este evidentă relaţia dintre cererea agregată şi venitul naţional
brut sau net. Astfel determinată, cererea globală exprimă în ultimă instanţă venitul pe care diferite
categorii de agenţi economici sunt dispuse să îl cheltuiască pentru achiziţionarea bunurilor sau
*pe filiera fluxurilor reale, materiale prin însumarea valorii bunurilor şi serviciilor cerute, exprimată prin
preţuri. Nivelul de agregare este cel al valorii adăugate brute sau nete, cu indicatorii finali specifici produs
naţional brut sau net.
Cererea globală (DG) poate fi exprimată ca o sumă cererii de bunuri si servicii exprimată de
diferite categorii de agenţi economici în exercitarea funcţiei lor specifice. Cererea globală, prin corelaţie
cu solvabilitatea ei, ca o categorie economică specifică economiei de piaţă, exprimă cheltuielile făcute de
categoriile de agenţi economici pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Astfel, cererea globală
cuprinde:
*cererea de bunuri şi servicii de consum exercitată de gospodării(C) sau cheltuielile pentru
consum ale gospodăriilor,
*cererea de bunuri de producţie exercitată de întreprinderi(I), adică acele cheltuieli ce sunt
destinate investiţiilor necesare producerii de bunuri şi servicii
*cererea de bunuri şi servicii exercitată de puterea publică, de guvern, prin administraţiile
publice(G) , regăsită sub denumirea de cheltuieli publice pe care le face guvernul pentru bunuri
cu destinaţia de bunuri publice,

32
 *cererea de bunuri şi servicii exercitată de agenţii economici externi, sub forma exportului net,
ca sold pozitiv între exportul şi importul de bunuri şi servicii(En).

Cererea globală, ca o cerere agregată de bunuri şi servicii la nivel macroeconomic cuprinde:

D.G.= C + I + G + En

Factori ce determină modificări ale cererii agregate:

1. Cererea agregată creşte sau scade în funcţie de modificările ce intervin în nivelul general al
preţurilor. Astfel, o creştere a nivelului general al preţurilor conduce la scăderea cererii agregate. De
asemenea, componentele cererii agregate se modifică dacă intervin schimbări în nivelul preţurilor(de
exemplu, consumul, respectiv investiţiile vor scădea dacă creşte nivelul general al preţurilor. La fel şi
cheltuielile guvernamentale sunt afectate de creşterea nivelului preţurilor). Totodată bunurile şi serviciile
produse în cadrul economiei vor fi mai scumpe decât cele străine, datorită creşterii nivelului general al
preţurilor.
Reducerea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a creşterii nivelului general al preţurilor,
determină scăderea consumului populaţiei, a investiţiilor, a cheltuielilor guvernamentale şi a exportului
aspect reflectat de contracţia cererii agregate pentru bunurile produse pe plan intern.
Curba cererii agregate are o pantă descrescătoare evidenţiind faptul că atunci când preţurile
cresc, gospodăriile vor cumpără mai puţin, consumatorii preferând să renunţe la piaţa internă cumpărând
bunuri şi servicii din import acestea fiind relativ mai ieftine decât cele autohtone, iar producătorii îşi vor
reduce exporturile fapt ce va conduce la scăderea exportului net.

P.N.B.
Fig. 3.6. -Curba cererii
agregate

2. Cererea agregată se formează nu numai sub influenta preţurilor, ci ea exprimă şi cererea de

investiţii, fiind influenţată de rata dobânzii. Creşterea preţurilor se reflectă şi în creşterea ratei dobânzii,
fapt ce scumpeşte creditul, iar cererea de investiţii se reduce ceea ce determină şi diminuarea cererii
globale, în ansamblul său.
3. Cererea agregată se poate modifica în funcţie de schimbarea condiţiilor pieţei, respectiv a
condiţiilor cererii. Sunt consideraţi factori modificatori următorii:
- previziunile agenţilor economici(producători şi/sau consumatori):dacă perspectivele de evoluţie ale
economiei par a fi încurajatoare, consumatorii vor achiziţiona o cantitate mai mare de bunuri, în special

33
de folosinţă îndelungată, fapt ce va determina şi creşterea cererii agregate. La fel şi producătorii vor
investi mai mult şi va spori cererea de bunuri de investiţii în situaţia unei perspective de creştere a
profitului. Dimpotrivă, vom asista la scăderea cererii agregate într-o perspectivă incertă, întrucât se vor
diminua cererile de bunuri de consum şi de investiţii.
- politica economică guvernamentală: asistăm la o creştere a cererii agregate în situaţia în care sporesc
cheltuielile destinate investiţiilor, se reduc taxele şi impozitele sau guvernul ia măsuri de creştere a masei
monetare. Dacă cheltuielile bugetare scad, sporeşte nivelul taxelor şi impozitelor, creşte rata dobânzii
toate acestea determină reducerea cererii agregate.
- conjunctura economică mondială: dacă economia mondială se găseşte într-o fază de recesiune,
exporturile se vor diminua, fapt ce va determina reducerea cererii agregate. În situaţia de boom a
economiei mondiale, exporturile vor creste, ceea ce va conduce la creşterea cererii agregate.

Grafic, evoluţia cererii agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor, precum şi a
condiţiilor cererii se prezintă ca şi în graficul 3.7.

P1 A
B C
P2
CA1

CA0

CA2

0 A B C P.N.B.

Fig.3.7.- Evoluţia curbei cererii agregate

34
Dacă nivelul general al preţurilor scade de la P1 la P2, iar celelalte condiţii nu se schimbă, cererea agregată
reală se extinde de la A la B, în cadrul CA0. La un nivel general al preţurilor egal cu P2, modificarea
condiţiilor cererii determină mutarea curbei cererii agregate de la CA0 la CA1, sau de la CA0 la CA2,
cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.

3.4. Consumul şi economisirea. Funcţiile macroeconomice ale consumului

şi economisirii

Semnificaţia conceptului de consum la nivel macroeconomic este multiplă. În modul cel mai
general, consumul poate fi definit ca un proces de utilizare a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor.
O asemenea definiţie permite structurarea consumului de bunuri în consum de factori de producţie şi
consum de bunuri de consum, dar şi structurarea sa în consum privat sau consum public.
Studiul cererii globale şi al componentelor sale are ca punct de plecare funcţia principală a
agenţilor economici prezenţi pe piaţa bunurilor şi serviciilor în calitate de cumpărători.
În sens restrâns, consumul poate fi definit ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor la nivelul gospodăriilor a căror funcţie principală este consumul. Este evident, că
astfel definit, consumul este un consum final. Bunurile consumate ies din circuitul economic. Această
semnificaţie a consumului poate fi legată şi de finalitatea oricărei producţii.
În economia de piaţă însă, cererea are semnificaţie economică doar prin solvabilitatea ei,
conferită de venitul ce poate fi cheltuit, iar la nivel macroeconomic de venitul naţional. Pornind de aici,
consumul (C) poate fi definit ca parte a venitului naţional cheltuită de gospodării pentru cumpărarea
bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de consum. Această semnificaţie a conceptului de
consum este cea care îşi găseşte corespondentul în componenta cererii globale.
Premisa oricărei dezvoltări presupune însă şi economisirea, ceea ce înseamnă că la nivelul
gospodăriilor, doar o parte din venit se cheltuieşte pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii de consum.
Partea necheltuită din venit poartă denumirea de economisire (S). Ea este o mărime complementară a
consumului în raport cu venitul. Economisirea ce se realizează la nivelul gospodăriilor le conferă acestora
calitatea de agenţi economici cu capacitate de finanţare. Se poate scrie relaţia:
Y=C+S
Consumul gospodăriilor poate fi structurat după natura obiectului consumului în consum de
bunuri materiale şi consum de servicii. La rândul său, consumul de bunuri materiale poate fi structurat în
consum de bunuri alimentare şi consum de bunuri nealimentare. După durată, se poate vorbi de consum
curent şi de consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
Studiul structurii consumului se face cu ajutorul bugetului de familie care oferă informaţii cu
privire la veniturile şi cheltuielile unei gospodării în funcţie de nivelul veniturilor, de numărul membrilor
de familie şi alte criterii care ţin de factori care influenţează comportamentul gospodăriilor.
Tendinţele cheltuielilor pentru consum prin corelaţie cu modificarea venitului sunt
următoarele:
- ponderea cheltuielilor pentru consum alimentar creşte într-o proporţie mai mică decât creşte venitul.
Acest lucru se datorează faptului ca la un anumit nivel consumul alimentar rămâne relativ constant ca
mărime absolută, prin corelaţie cu gradul de saturaţie.
- ponderea cheltuielilor pentru bunuri de folosinţă curentă creşte într-o proporţie mai mică decât creşte
venitul. Explicaţia acestei tendinţe este similară cu situaţia consumului alimentar.

35
- ponderea cheltuielilor pentru bunuri de folosinţă îndelungată şi servicii creşte într-o proporţie mai mare
decât creşte venitul. Acest lucru îşi găseşte explicaţia în faptul că sporul ponderii acestor categorii de
cheltuieli are loc nu numai pe seama creşterii venitului total ci şi pe seama surplusului de venit ca rezultat
al dinamicii ponderii celorlalte categorii de bunuri.
Factorii determinanţi ai nivelului şi dinamicii consumului gospodăriilor pot fi analizaţi ca factori
obiectivi şi factori subiectivi.
Din categoria factorilor obiectivi fac parte: *nivelul şi dinamica venitului şi *nivelul şi
modificarea preţurilor. Aceşti factori îşi pun amprenta direct asupra nivelului, structurii şi dinamicii
consumului, deci a cheltuielilor de consum. Tot din categoria factorilor obiectivi mai fac parte
*modificările politicii fiscale şi *modificările anticipaţiilor privind raportul dintre cheltuielile de consum
prezente şi viitoare. Influenţa asupra consumului este, în acest caz, indirectă, intermediată de mărimea
venitului disponibil cheltuit.
Consumul şi cheltuielile de consum sunt influenţate şi de o serie de factori subiectivi de natură
psihosociologică sau exprimând obiceiuri, tradiţii, sub influenţa lor modelându-se comportamentul
gospodăriilor.
Analiza nivelului şi dinamicii consumului nu poate face abstracţie de relaţia dintre venit –
consum – economisiri. Relaţia de complementaritate a consumului şi economisirilor în raport cu venitul
sugerează faptul că există economisire doar atunci când venitul depăşeşte consumul curent. Mai mult,
consumul se modifică într-o proporţie mai mică decât se modifică venitul. Acest aspect al relaţiei îşi
găseşte expresia în „legea psihologică fundamentală” formulată de J.M. Keynes.
Nu trebuie omis faptul că orice modificare a consumului atrage după sine o modificare a
economisirii.
Relaţia funcţională dintre venit şi cele două componente ale sale, consumul şi economisirea poate
fi exprimată cu ajutorul unor funcţii potrivit cărora, consumul (C) este funcţie de venit (Y) şi
economisirea (S) la fel, astfel încât:
C = f(Y) şi S = f(Y)

Aceeaşi relaţie poate fi exprimată cu ajutorul unor raporturi ce exprimă relaţia de la parte la întreg
dintre consum şi venit, respectiv dintre economisire şi venit. Aceste raporturi poartă denumirea de
înclinaţie spre consum sau înclinaţie spre economisire şi pot fi determinate ca mărimi medii sau
marginale.
Înclinaţia medie spre consum(c) exprimă ponderea cheltuielilor de consum în venitul disponibil
şi se determină ca raport între consum(C) şi venitul disponibil(Y).
c = C/ Yd
Dacă raportul este calculat procentual, rezultatul poarta denumirea de rata consumului.
Înclinaţia marginală spre consum(c’) reflectă creşterea consumului datorată creşterii cu o
unitate a venitului. Ea se determină ca raport între modificarea consumului( C)şi modificarea venitului(
Y).
c’ = C/ Y
Datorită faptului că sporul consumului este întotdeauna mai mic decât sporul venitului, înclinaţia
marginală spre consum este întotdeauna pozitivă şi subunitară, adică:
0 < c’ < 1
Înclinaţia medie spre economisire(s) reflectă ponderea economisirii în venitul disponibil şi se
determină ca raport între economisire(S) şi venitul disponibil(Yd).
s=S/Y

36
 Înclinaţia marginală spre economisire reflectă sporul economisirii la o creştere cu o unitate a
venitului disponibil, determinându-se ca un raport între sporul economisirii ( S) şi sporul venitului( Y).
s’ = S/ Y
Este evident ca şi înclinaţia marginală spre economisire este pozitivă şi subunitară: 0 < s’ <1.
Complementaritatea dintre consum şi economisire în limita venitului existent permite scrierea relaţiei:
Y=C+S
şi implicit, c+s=1
Studiul relaţiei dintre consum şi economisire, dintre înclinaţia spre consum şi cea spre
economisire şi nivelul şi dinamica venitului disponibil, permite desprinderea următoarelor concluzii:
*consumul şi economisirea sunt funcţii ale venitului disponibil curent cu care se află în relaţie pozitivă,
ceea ce înseamnă că se modifică odată cu modificarea venitului în acelaşi sens, dar nu în aceeaşi
proporţie.
*la niveluri scăzute ale venitului disponibil pot exista situaţii în care consumul să depăşească venitul
disponibil curent, ceea ce înseamnă că are loc procesul de dezeconomisire sau împrumut, altfel spus, o
parte din consumul curent este acoperită fie din economisirile făcute în perioadele precedente, fie prin
împrumuturi care vizează veniturile viitoare.
*în condiţii normale, înclinaţia spre consum este o mărime pozitivă şi subunitară. Doar pentru perioade
scurte de timp ea poate fi supraunitară.
Funcţiile macroeconomice ale consumului şi economisirii
Consumul, ca principală componentă a cererii globale poate fi exprimat ca o funcţie complexă de
nivelul venitului disponibil, de stocul de avuţie sau activele totale, de structura avuţiei, de rata dobânzii,
dar şi de structura pe grupe de vârstă a populaţiei. Funcţia macroeconomică a consumului este o funcţie
de comportament caracteristică gospodăriilor a căror funcţie principală este consumul de bunuri şi servicii
de consum. Nu se poate face însă abstracţie de faptul la nivel macroeconomic are loc agregarea funcţiilor
de consum individuale, astfel încât forma funcţiei macroeconomice a consumului depinde de
preponderenţa anumitor comportamente proprii consumatorilor individuali.
Studiul funcţiei macroeconomice a consumului(C) are ca punct de plecare o funcţie simplificată,
potrivit căreia consumul este funcţie de venitul disponibil(Y) şi exprimă proprietatea fundamentală
potrivit căreia modificarea venitului atrage după sine o modificare a consumului, în acelaşi sens, dar într-
o proporţie mai mică, adică:
C = c’Yd
În această formă simplificată, cele mai semnificative variante ale funcţiei de consum de tip
keynesian sunt:
*Funcţia liniară care are forma C = c‘Yd, pentru care înclinaţia medie(c) spre consum este egală cu
înclinaţia marginală (c’), fiind o constantă. Grafic, în fig.3.8., ea este o dreaptă ce porneşte din origine.
Adică la venit egal cu zero nu există consum, ceea ce înseamnă că această funcţie exprimă doar relaţia
dintre consum şi venitul disponibil curent.
C C = c’Yd

Y
Fig.3.8.- Funcţia liniară a consumului

37
Pornind de la complementaritatea consumului şi a economisirii exprimată de relaţia Y = C + S, în cazul în
care funcţia consumului este o funcţie liniară, funcţia de economisire se poate scrie:
S = sY
În acest caz, funcţia de economisire poate fi reprezentată astfel în fig.3.9:

S = sY

Fig. 3.9. – Funcţia economisirii

*Funcţia afină de forma C = c’Yd + C0 , unde consumul autonom(C0) este pozitiv şi independent de
venitul curent, adică pentru acoperirea sa are loc, fie cheltuirea unor sume economisite anterior, fie sume
împrumutate, rambursarea lor afectând venitul în viitor. În acest caz, înclinaţia marginală spre consum se
înscrie în regula normalităţii şi este mai mică decât înclinaţia medie.

C=c’Y+C0
C

C0

Fig.3.10- Funcţia afină a consumului

Funcţia afină, în fig.3.10., se verifică pe termen scurt, când consumul este influenţat de relaţia de
nonproporţionalitate dintre consum şi venit. Se ştie că, pe fondul creşterii venitului are loc o creştere a
înclinaţiei marginale spre economisire şi o scădere a înclinaţiei medii spre consum. În plus, consumul
gospodăriilor se mai găseşte şi sub influenţa distribuirii şi redistribuirii venitului, cu efecte asupra
mărimii veniturilor de transfer, componente ale venitului disponibil al gospodăriilor.
În cazul în care consumul are în structura sa şi consumul autonom, deci o funcţie de consum
afină, economisirea poate fi exprimată printr-o funcţie de forma:
S = s Y – C0

Iar reprezentarea grafică, în fig.3.11., va evidenţia clar procesul de dezeconomisire.

38
 S=sY-C0
S

-C0 y

Fig.3.11. – Funcţia de economisire în cazul consumului autonom

Punctul (y), din fig.3.11., de intersecţie a dreptei economisirii cu axa venitului naţional arată acel
nivel al venitului naţional, dincolo de care, la nivelul gospodăriilor are loc procesul de economisire şi
poartă de numirea de prag de economisire. Pe termen lung, se verifică funcţia liniară a consumului,
deoarece în timp, înclinaţia marginală spre consum tinde să egaleze înclinaţia medie.
Principalele aspecte ce influenţează comportamentul de consum al gospodăriilor şi implicit
mărimea cheltuielilor de consum, nu pot face abstracţie de comportamentele individuale care îşi pun
amprenta asupra comportamentului de grup. Astfel :
*efectul de imitaţie şi de demonstraţie pune în discuţie relaţia dintre venitul curent şi cel viitor,
deoarece acoperirea consumului curent excedentar în raport cu venitul disponibil poate fi făcută doar pe
seama venitului trecut, prin dezeconomisire sau pe seama venitului viitor, prin împrumut.
*efectul de memorie potrivit căruia consumul este legat mai mult de venitul pe termen lung decât
de venitul curent, deoarece consumul prezent este funcţie de venitul actual dar şi de consumul anterior.
Ajustarea la un nou program de consum, deci la un nou nivel al cheltuielilor de consum, este ulterioară
modificării venitului.
*efectul modificării nivelului general al preţurilor care pune în discuţie relaţia dintre
venitul nominal şi cel real şi implicit relaţia dintre cheltuielile de consum şi consumul real.
*efectul deţinerii de avere sau de patrimoniu. În forma cea mai generală, relaţia dintre consum şi
deţinerea de avere este pozitivă, deoarece, creşterea patrimoniului duce la creşterea venitului şi ca urmare
la creşterea consumului.
Teoriile actuale cu privire la consum au ca punct de plecare considerentul potrivit căruia
cheltuielile pentru consum ale gospodăriilor sunt legate de venitul trecut, dar şi de anticipaţiile privind
venitul viitor. Dacă o parte din venitul obţinut în perioadele precedente s-a putut economisi, bogăţia sau
averea acumulată astfel, poate deveni o sursă de acoperire a consumului prezent. Anticipaţiile privind
venitul viitor pot influenţa consumul prezent, fie în sensul creşterii lui, pe seama împrumuturilor, atunci
când se anticipează creşteri de venit, în viitor, pe seama cărora se vor rambursa datoriile, fie în sensul
scăderii lui, dacă se anticipează venituri viitoare mai mici şi o parte mai mare a venitului curent va fi
economisită.
Teoria venitului permanent elaborată de Milton Friedman se bazează pe idea că venitul
disponibil are două componente: venitul permanent şi venitul temporar. La rândul său, venitul permanent
ia în considerare venitul curent şi venitul din perioadele anterioare, care dincolo de un anumit nivel se
constituie în premisa acumulării de avere, şi deci de sursă de suplimentare a consumului prezent.
Venitul temporar este cel care poate determina o creştere a consumului, dar cheltuirea lui în
perioada curentă depinde de anticipaţiile gospodăriilor. Tocmai de aceea, consumul curent este

39
proporţional cu venitul permanent în funcţie de înclinaţia spre consum şi totodată, este în funcţie de
măsura în care venitul temporar este cheltuit în perioada curentă.
În această teorie, relaţia consum - venit permanent este proprie funcţiei de consum pe termen
lung, deoarece venitul cheltuit în perioada curentă este influenţat de veniturile anterioare, de venitul
prezent şi de anticipările veniturilor viitoare. Ipoteza venitului permanent presupune existenţa unei
diferenţe între înclinaţia marginală spre consum pe termen scurt şi cea pe termen lung, diferenţă ce
reflectă gradul de incertitudine privind veniturile viitoare. Aceeaşi relaţie evidenţiază faptul că averea este
factor determinant al consumului deoarece de veniturile asociate ei depinde mărimea venitului permanent.
Un alt aspect al aceleaşi relaţii se referă la faptul că ciclul afacerilor îşi pune amprenta pe venitul curent şi
implicit pe rata consumului. În acest context se poate aprecia că relaţia dintre consum şi venitul
permanent este o relaţie de proporţionalitate, în timp ce relaţia dintre consum şi venitul curent este una
nonproporţională. În privinţa venitului temporar el influenţează pozitiv consumul curent în perioadele de
prosperitate.
Teoria ciclului de viaţă elaborată de Franco Modigliani consideră consumul ca fiind expresia
unui comportament de consum gândit pentru întreaga durată a vieţii. Relaţia esenţială a acestei teorii este
egalitatea dintre consumul total şi venitul total: Consum total = Venit total, ca mărimi raportate la
întreaga viaţă şi având în vedere că viaţa poate fi împărţită în viaţă activă, cu venituri mai mari şi
postactivă, cu venituri mai reduse. În teoria ciclului de viaţă, consumul anual este considerat relativ
constant pe întreaga durată a vieţii, deoarece, în perioada vieţii active sau când veniturile curente sunt mai
mari, se economiseşte, iar în perioada vieţii postactive sau cu venituri curente mai mici, consumul poate fi
menţinut la acelaşi nivel pe seama economisirilor anterioare. Acest raţionament se bazează pe realitatea
că economisirea este sursa bogăţiei, iar funcţia de consum, în acest caz, are şi componenta definită, în
general, consum autonom.

3.5. Investiţiile

[Link] şi structura investiţiilor

În sens larg, investiţiile sunt considerate achiziţii de active şi astfel ele sunt sursă de bogăţie. În
sens restrâns, investiţiile reprezintă partea din venitul naţional cheltuită de întreprinderi pentru
achiziţionarea de bunuri de producţie. Luând în considerare atributul de solvabilitate a cererii în economia
de piaţă, investiţiile reprezintă o componentă cererii globale de pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi reflectă
cererea de bunuri de producţie, ca expresie a comportamentului întreprinderilor în exercitarea funcţiei lor.
Investiţiile sunt considerate un factor fundamental al creşterii economice, reflectată în creştere de
venit şi implicit în sporul consumului şi al economisirii. Chiar dacă volumul investiţiilor este variabil în
timp, nu trebuie omis efectul lor de antrenare.
Semnificaţia investiţiilor în contextul studiului componentelor cererii globale este de natură să
evidenţieze următoarele aspecte:
*investiţiile vizează, în principal, stocul de capital al sistemului productiv
*nivelul de agregare diferenţiază sfera de cuprindere a investiţiilor
*investiţiile înseamnă în ultimă instanţă imobilizări de fonduri.

Investiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii.

a)după efectul asupra stocului de capital:
- investiţie de înlocuire(Iî)

40
 - investiţie netă(In)
Investiţia de înlocuire are ca efect menţinerea stocului de capital fix(Kf) existent. Aceasta înseamnă că
scopul acestei investiţii este înlocuirea capitalului fix consumat. Sursa de acoperire a cheltuielilor
necesare acestui scop este amortizarea, ca expresie monetară a consumului de capital fix.
Investiţia netă are ca efect sporirea stocului de capital tehnic(Kt), adică sporirea stocului de capital
fix(Kf) şi a celui de capital circulant(Kc). Sursa de acoperire a cheltuielilor necesare investiţiei nete este
economisirea. Se ştie că gospodăriile sunt agenţi economici cu capacitate de finanţare, iar întreprinderile
au nevoie de finanţare.
Cele două categorii de investiţii formează împreună investiţia brută (Ib), astfel încât poate fi
scrisă relaţia: Ib = Iî + In
Investiţia brută are drept efect formarea brută de capital, adică poate fi definită ca acea parte din
venit cheltuită pentru menţinerea şi creşterea stocului de capital fix, precum şi pentru creşterea stocului de
capital circulant. Rezultă de aici că investiţia brută are ca efect formarea brută de capital.
Investiţia netă, concretizată în creşterea stocului de capital, are ca efect formarea netă de capital.
Diferenţierea dintre investiţia brută şi investiţia netă poate fi evidenţiată şi prin prisma nivelului
de agregare unde poate fi identificat atât conţinutul real al investiţiilor cât şi sursa de finanţare a acestora.
Astfel, la nivelul de agregare al valorii adăugate brute, pe filiera fluxurilor materiale, produsul
final brut are în structura sa, pe lângă totalitatea bunurilor de consum, toate bunurile de producţie cu
destinaţia de utilizare capital fix şi surplusul de bunuri de producţie cu destinaţia de utilizare capital
circulant, care a rămas după scăderea consumului intermediar. Pe filiera fluxurilor monetare, la acest
nivel de agregare corespunde venitul naţional brut. Este evident că investiţiile brute au ca sursă de
finanţare venitul naţional brut.
La nivelul de agregare al valorii adăugate nete, produsul final net cuprinde bunurile de consum
şi acea parte a bunurilor de producţie care au rămas după scăderea celor necesare înlocuirii capitalului
tehnic consumat. Surplusul bunurilor de producţie cuprins în produsul final net reprezintă conţinutul
material al investiţiilor nete, destinate a spori stocul de capital tehnic şi având ca sursă de finanţare partea
din venitul naţional necheltuită pentru bunuri de consum, adică economisirea.

b) Investiţiile pot fi clasificate şi după destinaţia lor în:

*investiţii pentru afaceri, care au ca rezultat constituirea, menţinerea şi creşterea stocului de capital fix
*investiţii în stocuri de materii prime şi materiale, de producţie neterminată sau de produse finite
(capital circulant)
*investiţii imobiliare sau rezidenţiale.

3.5.2. Investiţiile pentru afaceri

Investiţiile pentru afaceri sunt investiţii pentru formarea stocului de capital fix. Întreprinderile îşi
formulează dorinţa de a investi ţinând cont de creşterea cererii de bunuri, ştiut fiind că cererea de factori
de producţie este o cerere derivată. Având în vedere acest aspect, cheltuielile pentru investiţii ale
întreprinderilor sunt cheltuieli autonome, independente de venit. În realitate însă, întreprinderile sunt
agenţi economici cu nevoie de finanţare, adică în economie trebuie să existe surse băneşti la care să aibă
acces investitorii. Existenţa acestor surse presupune ca gospodăriile să economisească, iar accesul la
sumele disponibile este condiţionat de plata preţului creditului, al împrumutului, care este dobânda. Cu
alte cuvinte, posibilitatea de a investi a întreprinderilor depinde simultan de mărimea venitului naţional şi
de rata dobânzii.
Decizia de a investi a întreprinderilor este un proces complex al cărui studiu a conturat teoriile
privind investiţiile pentru afaceri care, fie că se bazează pe idea potrivit căreia decizia de a investi este

41
fundamentată pornind de la condiţiile interne ale întreprinderii şi urmăreşte atingerea dimensiunii stocului
optim de capital fix, fie pe idea că decizia de a investi ia în considerare relaţia întreprinderii cu piaţa
urmărind valoarea de piaţă şi costul de înlocuire a stocului de capital fix.
Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri se bazează pe idea că rata investiţiilor este
funcţie de viteza de ajustare a stocului de capital fix la nivelul optim. Stocul optim de capital este un stoc
determinat pe termen lung, iar mărimea sa este funcţie de costul utilizării şi de efectul utilizării. Aceasta
înseamnă că decizia de a investi se fundamentează pe calcule de eficienţă care compară productivitatea
marginală a capitalului fix(WmgKf ) cu costul marginal al capitalului fix(CmgKf). Stocul optim al
capitalului fix asigură maximizarea profitului determinat ca diferenţă între venitul aşteptat din vânzarea
producţiei obţinute şi costul producţiei şi se consideră a fi cel pentru care se verifică relaţia potrivit căreia
productivitatea marginală a capitalului fix este egală cu costul de utilizare a capitalului fix, adică:
WmgKf = CmgKf
Dacă productivitatea marginală a capitalului fix este funcţie de sporul de producţie datorat
creşterii stocului de capital fix, costul marginal de utilizare a capitalului este funcţie de rata nominală a
dobânzii, plătită pentru împrumutul necesar investiţiei.
În fundamentarea deciziei de a investi nu se poate face abstracţie de faptul că investiţia în stocul
de capital fix poate însemna înlocuirea muncii prin capital şi impune astfel luarea în considerare şi a
salariului real al forţei de muncă. În acest context, creşterea stocului de capital presupune luarea în calcul
a corelaţiei dintre costul marginal al capitalului şi costul marginal al muncii.
Se poate aprecia că stocul optim de capital este o funcţie complexă de *venitul aşteptat, *de
costul marginal al capitalului, *de salariul real al forţei de muncă.
Costul marginal al capitalului utilizat este legat de faptul că finanţarea investiţiilor se poate face
*prin împrumut sau *prin autofinanţare din profit. Pornind de aici el este funcţie de rata dobânzii.
Luând în considerare aceste aspecte este evident că funcţia de investiţii exprimă relaţia dintre
factorii săi determinanţi: *productivitatea marginală a capitalului aşteptată şi *rata reală a dobânzii(rata
reală a dobânzii este rata nominală a acesteia corectată cu rata inflaţiei). Astfel, investiţiile sunt funcţie
negativă de rata reală a dobânzii şi se poate reprezenta grafic astfel (fig.3.12.).

Rata reală a
Funcţia
dobânzii
investiţiilor

I
Fig.3.12.- Funcţia investiţiilor

Pornind de aici, se poate admite că investiţiile totale au două componente, o parte autonomă şi o parte
variabilă, funcţie de rata dobânzii pentru banii împrumutaţi. Compararea raportului dintre venitul net
(profit) şi costul investiţiei, pe de o parte şi, rata dobânzii, pe de altă parte, evidenţiază faptul că investiţia
este invers proporţională cu rata dobânzii. O creştere a ratei dobânzii este nestimulativă pentru investiţii şi
invers.
Investiţiile cresc atunci când productivitatea marginală a capitalului aşteptată este mai mare decât
costul marginal al capitalului, doar atunci când stocul curent de capital fix este mai mic decât stocul
optim.

42
 Atingerea stocului optim de capital presupune o ajustare dinamică a acestuia, adică presupune
ipoteza ajustării graduale. Potrivit acesteia *stocul optim de capital se realizează în timp, *ajustarea este
influenţată de decalajul dintre stocul existent şi stocul optim şi de rata investiţiei. Rezultă de aici că
investiţia netă, prin componenta sa care asigură creşterea stocului de capital fix, este funcţie de stocul
capitalului existent, de stocul de capital optim şi de rata investiţiei.
Comportamentul întreprinderilor în calitate de investitori este un comportament dinamic de
ajustare a ofertei la cerere, ceea ce înseamnă că stocul optim de capital este apreciat prin anticipaţii
privind venitul, iar întârzierile de ajustare a producţie sunt legate de întârzierile în ajustarea investiţiilor.
Investiţia în creşterea stocului de capital este funcţie de creşterea cererii.
Relaţia dintre investiţia netă şi venitul aşteptat se găseşte sub influenţa unor factori precum:
*reacţia întârziată a producţiei de capital la cererea de capital, *incertitudinile privind anticiparea
vânzărilor, a veniturilor, constrângerile financiare, *anticipaţiile privind politica monetară şi fiscală.
Influenţa conjugată sau izolată a acestor factori are ca efect *modificări în venitul aşteptat, o creştere a
venitului determinând o creştere a investiţiilor şi *modificări în costul utilizării stocului de capital.
Înseamnă că atât investiţiile cât şi stocul de capital creat prin acestea sunt funcţie de venit. Relaţia
dintre investiţia netă şi modificarea venitului este exprimată cu ajutorul acceleratorului. Teoria
acceleratorului presupune reacţia imediată a stocului de capital la creşterea cererii.
Teoria q a investiţiilor consideră că în fundamentarea deciziei de a investi, urmărind realizarea
stocului optim, pe lângă relaţia dintre productivitatea marginală a capitalului şi costul marginal al acestuia
mai sunt şi alţi factori care îşi manifestă influenţa:
*costurile de instalare a capitalului fix, care se particularizează prin aceea că sunt proporţionale cu
mărimea investiţiei şi sunt temporare. Aceste costuri provoacă modificări în mărimea stocului optim de
capital, în sensul scăderii, deoarece costul total al investiţiei este mai mare, având pe lângă costul
capitalului utilizat şi costul de instalare al capitalului fix.
*creşterea preţului capitalului într-o proporţie mai mare decât preţul forţei de muncă
*creşterea ratei dobânzii.
Teoria q Tobin a investiţiilor consideră că investiţiile sunt influenţate de valoarea de piaţă a
firmelor, de costurile de reproducţie ale acestora. Coeficientul q Tobin poate fi determinat cu ajutorul
unei relaţii formale, ca raport între valoarea actualizată a randamentelor noii investiţii şi costul marginal
al investiţiei. Valorile sale pot sugera că:
*pentru q mai mare ca 1 există interes pentru investiţii
*pentru q egal cu 1 stocul de capital este optim
*pentru q mai mic decât 1 este indicată reducerea stocului de capital.
Pentru a aprecia relaţia firmei cu piaţa ca element de fundamentare a deciziilor de investiţii, q
Tobin poate fi calculat ca raport între valoarea de piaţă a titlurilor financiare ale firmei şi costul de
înlocuire a valorii reale a firmelor. Astfel calculat q Tobin poate sugera că:
*pentru q mai mare ca 1 firma fiind supraevaluată se vând acţiuni
*q aproape de 1 sau egal cu 1 reflectă starea de echilibru
*pentru q mai mic decât 1 firma este subevaluată şi se cumpără acţiuni.
Luarea în considerare a orizontului de timp, evidenţiază faptul că investiţiile preconizate sunt sub
influenţa unor factori ca *valoarea randamentului anticipat, *rata dobânzii, costurile iniţiale de instalare.
In acest context, rata investiţiilor este funcţie de q Tobin în sensul că rata investiţiilor creşte atunci când
creşte q Tobin, *creşte PIB şi *scade rata reală a dobânzii. Investiţiile preconizate sunt influenţate şi de
alţi factori precum: *costul de oportunitate al reinvestirii profitului prin comparaţie cu rata reală a
dobânzii şi *caracterul optimist sau pesimist al anticipărilor

43
[Link]ţiile în stocuri
Studiul investiţiilor în stocuri presupune luarea în considerare a investiţiilor ca imobilizări de
fonduri băneşti, stocuri de materii prime şi materiale, în stocuri de producţie neterminată şi în stocuri de
produse finite, adică în bunuri de producţie incluse în categoria generică a capitalului circulant. În acest
context, investiţia în capital tehnic, utilizat ca factor de producţie, înseamnă cheltuire de bani. Pornind de
aici se poate afirma că orice capital îmbracă iniţial forma bani şi înseamnă că orice capital productiv poate
exista în formă monetară sau în forma materială.
Formele pe care le îmbracă orice capital productiv în circuitul său pot fi puse în corelaţie cu
componentele investiţiilor în stocuri. Circuitul capitalului productiv cuprinde trei stadii:
 I. – aprovizionarea – când capitalul în forma bani este cheltuit pentru aprovizionarea cu bunuri
de producţie. O parte din aceste bunuri de producţie sunt materii prime, materiale care parţial sunt
introduse în procesul de producţie şi o altă parte se constituie în stocul de materii prime şi
materiale.
 II. – producţia – când bunurile de producţie devin capital tehnic, deci capitalul există în forma
productivă. Continuitatea procesului de producţie ca un proces de combinare a factorilor de
producţie, generează existenţa elementelor de capital circulant în diferite faze ale producţiei sub
forma stocurilor de producţie neterminată.
 III. – desfacerea – când bunurile produse îmbracă forma stocurilor de produse finite ca ofertă şi
care în urma vânzării, recuperează capitalul bănesc investit iniţial.

Motivaţia investiţiei în stocuri este legată în primul rând de necesitatea asigurării continuităţii
procesului de producţie. Pentru aceasta se dovedesc necesare investiţiile în stocuri de materii prime şi
materiale, concretizate în cheltuielile de aprovizionare corespunzătoare. Motivul existenţei stocurilor de
producţie neterminată se regăseşte în faptul că acestea sunt rezultatul normal al procesului de producţie
privit în continuitatea sa. Reacţia întreprinderilor la modificarea cererii pieţei este considerată ca o
motivaţie a existenţei stocurilor de produse finite, în creştere sau în descreştere în funcţie de modificarea
cererii pieţei.
Factorii determinanţi ai investiţiilor în stocuri sunt:
*volumul aşteptat al vânzărilor, cu care investiţiile în stocuri sunt într-o relaţie pozitivă.
*costul păstrării stocurilor care la un nivel ridicat determină reducerea stocurilor şi implicit a investiţiilor
în stocuri.
*rata dobânzii cu care orice investiţie este într-o relaţie negativă, creşte una scade cealaltă
*posibilităţile de aprovizionare ritmică cu cât sunt mai mari cu atât investiţiile în stocuri vor fi mai mici.
*fazele ciclului economic care în fazele de prosperitate pot determina o creştere a investiţiilor în stocuri
datorită optimismului întreprinzătorilor, iar în fazele de recesiune investiţiile în stocuri privite ca
imobilizări pot creşte datorită scăderii cererii de bunuri şi implicit a vânzărilor.
Prin prisma relaţiei cu cifra de afaceri modificările investiţiilor în stocuri sunt funcţie de ritmul
vânzărilor şi de abaterea dintre volumul anticipat şi volumul real al vânzărilor.
Investiţiile în stocuri pot fi:
*investiţii anticipate sau dorite
*investiţii neanticipate sau nedorite.

Această împărţire poate fi făcută luând în considerare imobilizările de fonduri băneşti concretizate în
diferite categorii de stocuri în raport cu anticiparea cererii pieţei. Abaterea dintre cererea reală şi cea
anticipată este de natură să ducă la creşterea sau scăderea stocurilor. În raport cu fazele ciclului economic,
dimensiunea investiţiilor în stocuri sunt rezultatul unor combinaţii de modificări anticipate şi neanticipate

44
care se pot concretiza în acumulări dorite de stocuri, creşteri nedorite a stocurilor sau reduceri intenţionate
ale acestora.

3.5.4. Investiţiile rezidenţiale

Investiţiile rezidenţiale sunt considerate acele cheltuieli din venit făcute pentru construirea de
locuinţe noi. Investiţiile rezidenţiale sunt sub influenţa cererii şi ofertei de locuinţe.
Cererea de locuinţe este o cerere pentru stocul de locuinţe existent şi este influenţată de *averea
indivizilor în sensul creşterii cererii pe măsură ce creşte averea, *venitul net real al altor active cu care
cererea de locuinţe este în relaţie negativă, *venitul net obţinut din proprietatea asupra locuinţei, caz în
care determinantă este diferenţa dintre chirie şi costul întreţinerii locuinţei.
Oferta de locuinţe este o ofertă rigidă pe termen scurt şi se limitează la stocul existent. Ea poate fi
considerată ca exprimând prin excelenţă relaţia cu preţul, în sensul că ea este influenţată atât de preţul
factorilor de producţie cât şi de costul lucrărilor de construcţii. Investiţiile rezidenţiale sunt sub influenţa
dinamicii populaţiei şi a averilor pe termen lung. Dacă populaţia şi averile rămân aproximativ constante,
investiţia rezidenţială este doar o investiţie de înlocuire menită să compenseze deprecierea stocului
existent de locuinţe. În acest caz, investiţia netă este nulă. Dacă populaţia şi averile cresc, investiţiile
rezidenţiale sunt investiţii brute cu ambele componente, având loc atât acoperirea deprecierilor cât şi o
creştere a cererii de locuinţe.

3.6. Cheltuielile publice şi exportul net

3.6.1. Natura cheltuielilor publice şi influenţa lor asupra cererii globale

Cheltuielile publice (guvernamentale) reprezintă ansamblul cheltuielilor anuale (curente şi de

investiţii) ale guvernului (ale administraţiei centrale, ale administraţiilor locale la care se adaugă
transferuri de plăţi). Acestea sunt finanţate pe baza resurselor bugetului public. Ele reflectă efortul
financiar public pe anul respectiv.
Cheltuielile publice arată destinaţia pe care o au veniturile bugetului public în procesul folosirii
lor:
 în cadrul bugetului de stat (al administraţiei centrale): cheltuieli pentru educaţie, învăţământ
şi cercetare, cultură şi artă, sănătate, sport, apărarea ţării şi ordine publică, pentru funcţionarea
unor autorităţi publice (legislative, judecătoreşti, executive), finanţarea unor obiective de
investiţii ce decurg din politica de dezvoltare economică a statului (centrale nucleare, protecţia
mediului, combaterea eroziunii solului, irigaţii, construcţia de locuinţe, drumuri şi căi ferate,
asigurarea protecţiei sociale, etc.);
 în cadrul bugetelor locale, în condiţii de autonomie, se prevăd cheltuieli în raport cu nevoile lor
proprii, corelate cu resursele pe care le pot mobiliza prin impozite şi taxe.
 în cadrul bugetului asigurărilor de stat: cheltuieli pentru pensii, alocaţii pentru şomeri, alte
ajutoare şi cheltuieli.
Cheltuielile publice nu trebuie confundate cu achiziţiile guvernamentale. Achiziţiile
guvernamentale reprezintă cheltuielile făcute de guvern pentru cumpărarea de bunuri şi servicii necesare
apărării naţionale efectuării unor lucrări edilitare de interes general precum şi recompensarea salariaţilor
guvernamentali. Ele se fac din veniturile bugetului de stat. Deci, ele sunt o componentă a cheltuielilor
guvernamentale, alături de transferuri.

45
 Cheltuiala guvernamentală este finanţată prin taxele şi impozitele percepute şi prin
împrumuturi (împrumuturi prin obligaţiuni). Împrumuturile prin obligaţiuni reprezintă o modalitate de
obţinere a unor credite de către stat şi unele întreprinderi prin emiterea unor hârtii de valoare pe termen
lung, care aduc un venit fix sub formă de dobândă. Cele mai cunoscute sunt titlurile publice prin care
statul se împrumută de la persoane fizice sau juridice, asigurându-le la scadenţă o dobândă fixă şi sigură,
precum şi garantarea transformării obligaţiunilor de stat în bani.
Nivelul veniturilor din taxe este controlat de către decidenţii politici şi deci, este o variabilă
politică (decidenţii politici stabilesc rata taxelor percepute).
Cheltuiala guvernamentală reprezintă o componentă a cererii agregate în fluxul circular de
venituri – cheltuieli şi este folosită ca un instrument de politică bugetară şi la regularizarea nivelului
cheltuielilor în economie. Cu toate acestea, modificările pe termen scurt ale cheltuielilor publice pot fi
dificil de realizat din cauza dificultăţilor administrative şi politice, în special atunci când reducerile
cheltuielilor se datorează scăderii cererii agregate (de pildă, diminuarea pe termen scurt ale cheltuielilor
publice din unele domenii, cum ar fi educaţia, sănătatea etc., este greu făcut pentru că poate duce la
disfuncţionalităţi în serviciile publice). Reducerile periodice în transferurile câtre membrii mai săraci ai
comunităţii sunt măsuri politice care nu sunt pe placul multor membrii ai comunităţii. Mai mult, când
greul reducerii cheltuielilor guvernamentale cade asupra cheltuielilor pentru investiţiile publice pot fi
afectate în sens negativ proiectele de investiţii pe termen lung şi poate slăbi infrastructura socială. Când
cheltuielile publice includ cheltuielile pentru bunuri şi servicii cumpărate de la firme, reducerile
cheltuielilor guvernamentale pot avea efecte dramatice în prosperitatea sectorului privat.
Astfel, guvernul poate face o serie de cheltuieli de încurajare care sunt cheltuieli pe care le face
guvernul pentru lucrări publice ce vizează creşterea cererii agregate în vederea stimulării activităţii
economice şi a sporirii venitului naţional. Creşterea cheltuielilor guvernamentale va mări cheltuiala în alte
sectoare economice, servind la reducerea şomajului şi la creşterea producţiei de bunuri şi servicii.
Chiar dacă administraţiile publice se regăsesc în consumul final într-o proporţie destul de redusă,
cheltuielile publice ajung totuşi să reprezinte o pondere mult mai însemnată în produsul intern brut (PIB).
Aceste abateri pot fi explicate prin importanţa rolului pe care îl are statul în procesul redistribuirii, dar şi
prin faptul că statul vinde o parte însemnată a serviciilor publice.

3.6.2. Exportul net şi balanţa comerţului exterior

Economia naţională funcţionează în strânsă legătură cu economiile altor ţări. Acest sistem de
interdependenţe economice dintre economiile naţionale formează economia mondială.
Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
complex de relaţii internaţionale generate de participarea statelor la diviziunea internaţională a muncii şi
la circuitul economic mondial şi guvernate de o ordine economică internaţională specifică etapei istorice
date.
Interdependenţele economice internaţionale se accentuează şi se diversifică în mod permanent , în
strânsă legătură cu:
 schimbările politice de anvergură care au loc pe plan mondial;
 modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare
economică;
 adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu precădere datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice;
 diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
 evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor factori
contradictorii datoraţi disparităţilor dintre economiile naţionale.

46
Economia mondială se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale:
 entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale care se dezvoltă independent
şi nu autarhic;
 interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem;
 este eterogenă (include ţări bogate şi ţări sărace);
 are un caracter dinamic: este într-o permanentă schimbare sub aspectul conţinutului, structurii şi
calităţii relaţiilor de schimb; pe teritoriul unei ţări acţionează atât agenţi economici naţionali
(rezidenţii), cât şi agenţi economici străini (sunt consideraţi rezidenţi dacă operează în interiorul
unei ţări de cel puţin un an);
 parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral, funcţionând pe baza unor
instrumente juridice proprii (tratate cu caracter general, acorduri de colaborare, convenţii
comerciale).
În contextul interdependenţelor economice internaţionale, comerţul internaţional are un rol
esenţial.
Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import. Acesta se
măsoară cu ajutorul mai multor indicatori, cum ar fi: volumul exportului, volumul importului, volumul
importului sau exportului pe locuitor, ponderea comerţului internaţional şi a componentelor sale în
produsul intern brut (PIB) sau în produsul naţional brut (PNB) ş.a.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri şi/sau servicii unui agent economic dintr-o altă ţară în
schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. El are funcţia principală de a asigura piaţă
de desfacere pentru produsele fabricate în ţară, diminuând corespunzător consumul final de bunuri
indigene.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri şi/sau servicii de la un agent economic dintr-o altă
ţară, în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. El are rolul de a spori volumul
bunurilor economice oferite pe piaţa internă
Toate operaţiunile de comerţ internaţional sunt reflectate în balanţa comercială (balanţa
comerţului exterior). Aceasta arată şi gradul de conexiune a unei ţări la fluxurile economice
internaţionale.
Balanţa comercială este un tablou economico – statistic în care se înregistrează şi se compară
sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi importului unei ţări, pe o perioadă
determinată de timp, de regulă un an de zile.
Fiecare ţară urmăreşte prin intermediul balanţei comerciale, modul cum participă ea la comerţul
internaţional, pentru a valorifica pe piaţa externă rezultatele activităţii naţionale.
Prin corelaţie cu balanţa de plăţi, exportul influenţează activul şi în el se înscriu în mod operativ
sumele încasate din vânzarea bunurilor economice într-o monedă stabilită. Importul influenţează pasivul
şi în el se înscriu sumele plătite pentru bunurile aduse din exterior, într-o monedă stabilită în contractul de
import.
Balanţa comercială poate să fie prezentată sub mai multe forme, determinate pe baza unor criterii
necesare deciziilor pentru întocmirea, urmărirea sau evaluarea balanţei.
Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe (raportul dintre export şi import),
balanţa comercială, poate fi:
- activă (excedentară) când exportul depăşeşte importul, ţara respectivă realizează venituri valutare
suplimentare. O balanţă comercială activă este recomandabilă pentru ţările ce au datorii externe şi
cele ce doresc să realizeze convertibilitatea monedei.

47
- deficitară (pasivă) atunci când exportul este depăşit de import. Echilibrarea acestei balanţe se face
prin utilizarea rezervelor valutare proprii sau prin credite externe rambursabile.
- echilibrată (soldată) atunci când valorile exportului şi importului sunt egale.
Starea balanţei comerciale (excedentare, deficitară sau soldată) exprimă, cu precădere, gradul de
eficienţă economică a ţări respective. Pentru analiza balanţei comerciale trebuie să se ţină cont de
preţurile folosite şi de mecanismul formării lor.
Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de plăţi externe.
Soldul balanţei comerciale influenţează cererea agregată prin componenta export net. El
reprezintă diferenţa pozitivă dintre export şi import. Exportul net este componenta cererii globale pentru
bunuri de producţie autohtonă şi determină creşterea acesteia când are valori pozitive. În cazul în care
importul este mai mare ca exportul, efectul diferenţei negative se resimte prin diminuarea cererii pentru
bunurile autohtone şi o sporire a ofertei de pe piaţa internă, datorită faptului că alături de bunurile din
producţia proprie sunt oferite şi bunurile importate.
Cererea exercitată de agenţii economici externi este o cerere autonomă, independentă de nivelul
venitului naţional, ceea ce înseamnă că exportul(E) este o mărime dată. Importul(M) însă, poate fi
considerat ca o funcţie de comportament al agenţilor economici care sub influenţa anumitor factori au o
înclinaţie mai mare sau mai mică pentru achiziţionarea de bunuri din străinătate. Solvabilitatea cererii de
bunuri din exterior este dependentă de venitul naţional. În acest context, importul este o funcţie de
venit(M = mY). Pornind de aici, este evident că exportul net(En), componentă a cererii globale, luat în
considerare ca sold pozitiv între export şi import, este o mărime autonomă.
Relaţia dintre comerţul internaţional şi dezvoltarea economică devine mai complexă şi mai
cuprinzătoare în sensul că ea trebuie să vizeze nu numai creşterea eficienţei economice într-o anumită
ţară, ci în ansamblul ţărilor partenere la operaţiunile tot mai diversificate de comerţ exterior. În contextul
integrării economice internaţionale şi al globalizării, se pune tot mai mult problema creşterii eficienţei,
atât în economiile naţionale ale diverselor structuri integraţioniste, cât şi în economiile ţărilor ce aspiră să
devină în viitor membre ale acestora.

3.7. Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor

Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic este o expresie a interdependenţelor economice.

Echilibrul pieţei corespunde situaţiei în care cererea este egală cu oferta. În acest sens, echilibrul este un
rezultat al acţiunii agenţilor economici care acţionează pentru a-şi maximiza interesele. Echilibrul poate fi
general, la nivelul economiei naţionale, ca echilibru simultan al tuturor pieţelor macroeconomice sau
parţial, pe diferite pieţe specifice. Echilibrul poate fi analizat ca un echilibru static, dar în realitate el este
dinamic şi se manifestă ca o permanentă tendinţă spre starea de echilibru, prin adaptări succesive între
cerere şi ofertă. Echilibrul într-o economie de piaţă se realizează în contextul manifestării unor tipuri de
relaţii ce exprimă *compatibilitatea deciziilor agenţilor economici, *caracterul dinamic al echilibrelor
bazat pe valabilitatea în timp a deciziilor şi *faptul că deciziile individuale pot fi agregate la nivel
macroeconomic doar prin efectele lor, prin însumarea rezultatelor şi a veniturilor. Echilibrul pe piaţa
bunurilor şi serviciilor presupune egalitatea dintre cererea agregată şi oferta agregată, ca variabile ale
acestei pieţe.

48
3.7.1. Interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată
Se consideră că sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu
oferta agregată, nefiind nici o tendinţă în deplasarea economiei din punctul de echilibru E ( fig. 3.13.).
Acest punct de echilibru între cererea şi oferta agregată determină nivelul general al preţurilor şi produsul
naţional brut real.

P
OA

Pe

A B

CA

CA = OA P.N.B.

Fig. 3.13-Echilibrul dintre cererea şi oferta agregată

La nivelul de echilibru, se realizează acel volum de producţie pe care economia poate să-l producă,
dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Rezultă
că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale, neexistând nici
subproducţie şi nici supraproducţie.
Dinamica stării de echilibru se poate analiza din două perspective majore, a cererii şi respectiv a
ofertei agregate.
* dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, oferta agregată rămânând nemodificată,
atunci nivelul general al preţurilor creşte.
*dacă oferta agregată nu se modifică, iar cererea agregată se reduce, atunci nivelul general al preţurilor
şi nivelul producţiei totale scad faţă de situaţia iniţială.
*dacă cererea agregată nu se modifică, iar oferta agregată creşte are loc o scădere a nivelului general al
preţurilor şi o creştere a producţiei reale totale faţă de poziţia iniţială de echilibru.
*dacă oferta agregată se reduce, la o cerere agregată dată, are loc creşterea nivelului general al
preţurilor şi scăderea producţiei reale totale.

3.7.2. Identităţile macroeconomice

Studiul echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor presupune ca punct de plecare prezentarea
identităţilor macroeconomice formulate de către John Maynard Keynes. Aceste identităţi exprimă în

49
formă matematică relaţiile existente între principalele agregate macroeconomice, valabile într-o economie
cu circuit economic simplu, adică:
- economie cu două categorii de agenţi economici, gospodării şi întreprinderi;
- economie în care puterea publică, statul nu intervine;
- economie închisă, adică o economie care nu are relaţii economice cu exteriorul.
Date fiind aceste condiţii, identităţile macroeconomice se prezintă astfel:
Prima identitate reprezintă structura materială a produsului ca rezultat al activităţilor
economice desfăşurate de întreprinderi:

X= C+I (1)

Adică, produsul(X) are în structura sa bunuri de consum(C) şi bunuri de producţie destinate

investiţiilor(I). Produsul X reprezintă indicatorul rezultat din agregarea la nivel macroeconomic a
rezultatelor producţiei întreprinderilor. Aceasta înseamnă că X este oferta de bunuri şi servicii făcută de
întreprinderi pe piaţa rezultatelor.
A doua identitate reprezintă structura utilizării sau destinaţia venitului la nivelul
gospodăriilor:

Y=C+S (2)

Adică, venitul naţional(Y) ca însumare a tuturor veniturilor gospodăriilor este cheltuit pentru
achiziţionarea bunurilor de consum(C), iar partea necheltuită se constituie în economisire(S). În condiţiile
economiei de piaţă, cererea fiind o cerere solvabilă, venitul naţional este expresia monetară a cererii de
bunuri şi servicii.
Într-o economie în care există echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, adică cererea este egală
cu oferta, sau altfel spus tot ce se produce se vinde şi tot ce se cere se poate cumpăra, condiţia de echilibru
poate fi scrisă sub forma relaţiei:
X=Y

Cea de a treia identitate formulată de Keynes este cea care evidenţiază faptul că economisirea (S)
este sursa de finanţare a investiţiilor (I).

S=I (3)

Această egalitate dintre economisire şi investiţii nu este posibilă decât dacă în economie există
starea de echilibru, atunci când cererea este egală cu oferta şi tocmai de aceea această identitate poate şi
să fie considerată şi ca o condiţie a echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

50
3.7.3. Nivelul de echilibru al venitului naţional

Nivelul de echilibru al venitului naţional într-o economie cu circuit economic simplu: realizarea
echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor poate fi analizată pornind de la faptul că solvabilitatea cererii
este legată de venitul naţional. Aceasta înseamnă că nivelul venitului naţional (Y) care asigură echilibrul
macroeconomic este cel care prin mărimea sa acoperă cheltuielile pentru bunuri de consum ale
gospodăriilor şi cheltuielile preconizate pentru bunuri de producţie ale întreprinderilor.
Cererea gospodăriilor(C) şi cererea întreprinderilor(I) reprezintă cererea globală, care în
economia cu circuit economic simplu poate fi scrisă sub forma relaţiei:
DG = C + I

Nivelul de echilibru al venitului naţional este cel care asigură satisfacerea cererii de bunuri şi
servicii a agenţilor economici prezenţi pe piaţa bunurilor şi serviciilor. El se poate determina atât prin
metoda grafică cât şi prin metoda analitică.

Metoda analitică presupune construirea modelului de echilibru astfel:

Funcţia obiectiv: Y = C + I, care exprimă necesitatea egalităţii dintre cerere şi ofertă, adică venitul
naţional trebuie să asigure solvabilitatea cererii pentru bunuri de consum a gospodăriilor şi pentru bunuri
de producţie a întreprinderilor.

Restricţiile economice
C = c’Y
I = I0
adică funcţia de consum şi funcţia de investiţii ca expresie a comportamentului categoriilor de agenţi
economici: gospodării şi întreprinderi. Semnificaţia acestor restricţii se referă la faptul că funcţia obiectiv,
adică atingerea acelui nivel al venitului naţional care asigură echilibrul macroeconomic, se realizează doar
în condiţiile în care gospodăriile îşi satisfac nevoile de consum cheltuind o parte din venit, funcţie de
înclinaţia spre consum, iar întreprinderile îşi pot achiziţiona bunurile de producţie la nivelul investiţiilor
preconizate, ca investiţii autonome. Pentru simplificarea raţionamentului, în această fază a analizei,
investiţiile se presupun ca fiind autonome, adică nu sunt dependente de venitul curent. Mărimea lor este
determinată prin semnalul transmis de piaţă prin dinamica cererii de bunuri.
Restricţiile logico –matematice :0 <c < 1 şi altele, sunt de natură să exprime în formă matematică logica
semnificaţiei economice a indicatorilor şi variabilelor modelului.
Cererea globală în acest caz este rezultatul agregării cererii gospodăriilor şi întreprinderilor,
exprimată prin funcţiile specifice, adică:

DG= c’Y + I0

Venitul naţional de echilibru va fi cel care va asigura satisfacerea cererii globale, adică cel care va
asigura egalitatea

Y = c’Y + I0

Rezultă că venitul naţional de echilibru este dat de relaţia

YE = [1/ (1-c’)] I0

51
În această relaţie poate fi identificat multiplicatorul investiţiilor:

k = 1/1-c’

El arată că venitul naţional de echilibru este un multiplu al investiţiilor autonome. Luând în considerare
relaţia de determinare a înclinaţiei marginale spre consum, precum şi corelaţia acesteia cu înclinaţia spre
economisire, multiplicatorul investiţiilor mai poate fi determinat şi astfel: k=1/s.
Grafic,fig. 3.18., nivelul de echilibru al venitului naţional poate fi determinat parcurgând
următoarele etape:
C, I
DG Y= C+I

DG= c’Y + I0

DG E

I0

YE Y

Fig.3.18.- Nivelul de echilibru al venitului naţional

Într-o primă etapă, se ţine cont de însuşirile primei bisectoare şi astfel, prima bisectoare este
dreapta alcătuită din toate punctele ale căror coordonate exprimă egalitatea dintre cerere şi ofertă, cererea
fiind exprimată pe axa verticală, iar venitul naţional pe axa orizontală.
Cererea globală rezultă din însumarea consumului şi a investiţiilor autonome, astfel încât dreapta
cererii globale porneşte dintr-un punct de pe axa verticală corespunzător mărimii investiţiilor autonome.
Punctul de intersecţie(E) dintre dreapta cererii globale şi dreapta venitului este cel care prin
coordonatele sale, proiectate pe cele două axe, exprimă echilibrul dintre cerere şi ofertă, cu alte cuvinte,
indică mărimea nivelului de echilibru al venitului naţional, adică acel venit care permite satisfacerea
dorinţelor de consum ale gospodăriilor şi de investiţii ale producătorilor.

În cazul în care funcţia de consum a gospodăriilor este o funcţie afină, adică există şi un consum
autonom, modelul de echilibru al venitului naţional se prezintă astfel:
Y= C+I
C = c’Y + C0
I = I0

În acest caz cererea globală devine:

52
 DG= c’Y + C0 + I0

iar venitul naţional de echilibru poate fi determinat cu ajutorul relaţiei

YE = k (C0+ I0)

În acest caz, chiar dacă multiplicatorul are aceeaşi relaţie de determinare k=1/1-c’ el nu mai are
aceeaşi semnificaţie şi nu mai poartă denumirea de multiplicator al investiţiilor, ci este un multiplicator
al cheltuielilor autonome, de astă dată formate din consumul autonom al gospodăriilor şi din investiţiile
autonome al întreprinderilor. Venitul naţional de echilibru este un multiplu de cheltuieli autonome.
Grafic, fig.3.19., dreapta cererii globale va porni de pe axa verticală dintr-un punct mai
îndepărtat de origine, fiind mai mare decât în cazul unei funcţii liniare a consumului, cu mărimea
consumului autonom regăsit în funcţia afină a consumului.
DG Y

E
’
DG=c Y+C0+I0

C = c’Y + C0
I

YE Y

Fig.3.19.- Nivelul de echilibru al venitului naţional

Punctul de intersecţie(E) al dreptei cererii globale(DG) cu dreapta venitului exprimă echilibrul pe

piaţa bunurilor şi serviciilor. Proiectarea coordonatei sale pe axa venitului permite determinarea nivelului
de echilibru al venitului naţional, adică cel care permite satisfacerea dorinţelor consumatorilor şi ale
întreprinderilor, în funcţie de comportamentul lor specific.
O altă modalitate de determinare a venitului naţional de echilibru poate fi abordată luând în
considerare faptul că cea de a treia identitate macroeconomică, formulată de Keynes, indică relaţia S = I
ca o relaţie ce exprimă starea de echilibru într-o economie. În acest caz venitul naţional de echilibru poate
fi definit acel nivel al venitului care permite ca economisirile realizate de gospodării să fie suficiente ca
sursă de finanţare a investiţiilor preconizate de întreprinderi.

53
În cazul în care funcţia de consum este o funcţie liniară, modelul de determinare a venitului de echilibru
poate fi scris:
Funcţia obiectiv : S=I
Restricţiile economice:
S = sY
I = I0
În acest caz, nivelul de echilibru al venitului naţional se poate determina cu relaţia:
YE = [1/s] I0

Grafic, fig.3.20., această modalitate de determinare a nivelului de echilibru al venitului naţional

se prezintă astfel:
S, I0

E I0

YE Y

Fig.3.20. - Nivelul de echilibru al venitului naţional

Funcţia economisirii este în acest caz o funcţie liniară de venit. La venit egal cu zero economisirea
este nulă. Investiţiile autonome sunt reprezentate de o dreaptă paralelă cu axa venitului naţional, ştiut
fiind că nivelul preconizat al acestora se consideră a fi determinat doar de modificarea cererii de pe piaţa
bunurilor. Punctul E semnifică egalitatea dintre economisiri şi investiţiile preconizate, iar prin proiectarea
sa pe axa venitului se determină nivelul de echilibru al venitului naţional (YE), cel care asigură finanţarea
investiţiilor prin economisire.
În cazul în care consumul are în structura sa şi consumul autonom, iar funcţia de economisire are
forma corespunzătoare, modelul echilibrului se poate scrie:
S=I
S = sY – C0
I = I0
Pentru o asemenea situaţie, nivelul de echilibru al venitului naţional poate fi determinat prin relaţia:

YE = (1/s)(C0 + I0 )

Este evident că şi în cazul în care funcţia obiectiv a modelului este egalitatea dintre economisiri
şi investiţii, venitul naţional de echilibru este tot un multiplu de cheltuieli autonome, şi mărimea sa
depinde indirect de înclinaţia spre consum a gospodăriilor, prin intermediul mărimii sale complementare,
înclinaţia spre economisire.

Nivelul de echilibru al venitului naţional în condiţiile intervenţiei statului: continuarea

studiului determinării nivelului naţional de echilibru presupune încercarea de eliminare succesivă a

54
condiţiilor proprii unei economii cu circuit economic simplu. Un prim pas îl constituie luarea în
considerare a intervenţiei statului.
În cererea globală, ca agregat macroeconomic, statul este prezent prin componenta cheltuieli
publice. Cheltuielile publice sunt generate de nevoia de bunuri şi servicii publice şi este o mărime
autonomă(G0). Intervenţia statului presupune însă un complex de relaţii proprii procesului de redistribuire
a venitului naţional, în principal prin veniturile şi cheltuielile bugetului statului. Ca urmare, consumul
gospodăriilor nu mai este funcţie de venitul naţional, ci datorită intervenţiei statului şi procesului de
distribuire şi redistribuire a venitului naţional, consumul este funcţie de venitul disponibil. În general,
principalele categorii de venituri identificate la nivelul gospodăriilor sunt venituri din muncă, venituri de
transfer şi venituri din proprietate. Totodată gospodăriile plătesc impozite(T), care le micşorează
veniturile şi care, la nivel macroeconomic, sunt exprimate ca funcţie de venitul naţional.

În aceste condiţii, modelul de echilibru al venitului naţional se prezintă astfel:

Funcţia obiectiv devine: Y=C+I+G

Restricţiile economice:
C = c’Yd + C0
unde, venitul disponibil Yd = Y - T
I = I0
G = G0
T = tY
În acest model T reprezintă mărimea impozitelor plătite de gospodării din venit, iar t este rata
impozitelor, adică proporţia impozitelor în venit.
Pentru acest tip de economie, cererea globală este:

DG= c’Yd + C0 + I0 + G0

Venitul naţional de echilibru poate fi determinat prin relaţia:

YE = k(C0 + I0 + G0)

unde k este multiplicatorul cheltuielilor autonome şi mărimea sa este influenţată atât de înclinaţia spre
consum a gospodăriilor, cât şi de rata de impozitare a venitului.
k = 1/[1-c’(1-t)]

Este evident că venitul naţional de echilibru este un multiplu de cheltuieli autonome, iar mărimea
multiplicatorului este dependentă de înclinaţia spre consum şi rata impozitelor.

Nivelul venitului naţional într-o economie în care intervine statul şi este deschisă spre exterior:
deschiderea spre exterior a economiei înseamnă, pentru piaţa bunurilor şi serviciilor fluxuri de intrare şi
ieşire de bunuri, importuri şi exporturi, care pot influenţa oferta şi cererea. Exportul de bunuri şi servicii,
ca răspuns la cererea exercitată de agenţii economici externi, este o mărime autonomă(E 0), care nu
depinde de venitul naţional. Importul însă este funcţie de venit prin înclinaţia spre import(m), care
exprimă proporţia cheltuielilor pentru import în venitul naţional. Ceea ce influenţează mărimea cererii
agregate este exportul net(En) ca diferenţă pozitivă dintre export şi import. Dacă exportul este o mărime
autonomă, este evident că şi exportul net este la fel.

55
 Modelul de echilibru al venitului naţional poate fi scris astfel:

Y = C + I + G + En
C = c’Yd + C0 unde Yd = Y - T
I = I0
G = G0
T = tY
E = Eo
M = mY

Nivelul de echilibru al venitului naţional în aceste condiţii poate fi determinat prin relaţia:

Y E= k(C0 + I0 + G0 + E0 )

În acest caz, multiplicatorul k este multiplicator al cheltuielilor autonome şi este influenţat de

înclinaţia spre consum, rata impozitelor şi înclinaţia spre import, conform relaţiei:
k = 1/[1-c’(1-t)(1-m)]
Din toate situaţiile analizate este evident că mărimea venitului naţional de echilibru este un
multiplu al cheltuielilor autonome, componente ale cererii globale. Acest lucru este încă un argument în
favoarea afirmaţiei potrivit căreia, finalitatea oricărei producţii fiind satisfacerea nevoilor, oferta de
bunuri şi servicii este într-o permanentă adaptare la cererea exercitată pentru satisfacerea acestor nevoi.

Cuvinte cheie:
 Agregate macroeconomice
 Indicatori macroeconomici de rezultate
 Oferta agregată
 Cerere agregată
 Produs Global Brut
 Produs Intern Brut
 Produs Intern Net
 Produs Naţional Brut
 Produs Naţional Net
 Venit Naţional
 Venit disponibil

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):
1. Ce exprimă oferta agregată?
2. Care sunt condiţiile ofertei agregate?
3. Ce interpretări a cunoscut curba ofertei agregate în teoria economică?
4. Care sunt principalele sisteme de apreciere a rezultatelor macroeconomice?
5. Care sunt principiile măsurării rezultatelor macroeconomice?
6. Ce este produsul global brut (PGB)?
7. Cum se determină Produsul Intern Brut (P.I.B.) şi ce reprezintă el?
56
 8. Ce reprezintă cererea agregată şi ce cuprinde ea?
9. Care sunt factorii de influenţă a cererii agregate şi cum se prezintă curba cererii agregate?
10. Explicaţi diferenţierea specifică între cererea de consum şi cererea agregată.

Probleme de discutat
1. Sistemele de apreciere a rezultatelor macroeconomice: Sistemul Producţiei Materiale (SPM),
Sistemul Contabilităţii Naţionale (SCN).
2. Metodele de determinare a indicatorilor rezultatelor macroeconomice, conform Sistemul
Contabilităţii Naţionale.
3. Care este semnificaţia conceptelor de „intern”, „naţional”, „brut” şi „net” în definirea
indicatorilor macroeconomici?
4. Ce deosebire există între preţurile pieţei şi preţurile factorilor de producţie?
[Link] diferenţe există între venitul naţional (V.N.), venitul personal (V.P.) şi venitul personal
disponibil (V.P.D.)?

Teme referat

Tema referat 1. Componentele cererii agregate

Tema referat 2. Principiile măsurării rezultatelor macroeconomice
Tema referat 3. Cererea si oferta agregate: mijloace de explicare a fenomenelor macroeconomice
Tema referat 4. Efectele economiei subterane asupra calcularii PIB
Tema referat 5. Produsul intern brut – indicator macroeconomic de rezultate

Teste grilă

1. Când consumul intermediar creşte mai repede decât produsul intern brut atunci eficienţa
economică respectivă este:
a) în creştere;
b) în scădere;
c) constantă;
d) nu se modifică în mărime relativă;

57
2. Dacă P.N.B.p.p. este de 35.000 miliarde lei, impozitele indirecte sunt de 5.000 miliarde lei,
subvenţiile sunt egale cu 1.000 miliarde lei, contribuţia netă a străinătăţii este de 500
miliarde lei, iar amortizarea capitalului este egală cu 3.000 miliarde lei, atunci:
a) [Link] = 30.500 miliarde lei;
b) [Link] = 39.500 miliarde lei;
c) [Link] = 42.500 miliarde lei;
d) [Link] = 41.500 miliarde lei;

3. Care dintre următoarele variante este cea corectă:

a) P.I.B. la preţul factorilor = P.I.N. la preţul factorilor - Impozite indirecte +
Subvenţii;
b) P.I.B. la preţul factorilor = P.I.N. la preţul factorilor - Amortizarea capitalului;
c) P.I.B. la preţul factorilor = P.N.N. la preţul pieţei +Amortizare – Contribuţia netă
a străinătăţii - Impozite indirecte + Subvenţii;

4. Produsul naţional brut este în comparaţie cu produsul intern brut:

a) mai mare sau egal;
b) mai mic sau egal;
c) sunt valabile toate variantele, după cum volumul activităţii economice a străinilor depuse
pe teritoriul naţional este mai mare, mai mic sau egal cu cel al agenţilor naţionali care
acţionează în afara graniţelor ţării.

5. Exportul net este:

a) diferenţa dintre import şi export;
b) diferenţa intre export şi import;
c) parte a exportului total din care se scad cheltuielile de transport şi de import;

6. Diferenţa dintre P.N.B. şi P.I.B. constă în:

a) soldul balanţei comerciale;
b) soldul balanţei contului curent;
c) soldul activităţilor desfăşurate de agenţii autohtoni în „exterior” şi de cei străini în
„interior”;

7. Dacă indicele general al preţurilor a crescut şi P.I.B. nominal a scăzut, atunci putem
spune că:
a) P.I.B. real nu s-a modificat;
b) P.I.B. real a crescut;
c) P.I.B. real s-a diminuat;

8. Diminuarea preţului factorilor de producţie va determina:

a) sporirea ofertei agregate;
b) reducerea ofertei agregate;
c) menţinerea ofertei agregate la acelaşi nivel;

9. În condiţiile creşterii productivităţii factorilor de producţie, va avea loc:

a) o reducere a costului mediu şi o creştere a producţiei;

58
 b) o reducere a costului mediu şi a producţiei;
c) o sporire a costului mediu şi a ofertei agregate;

10. Produsul global cuprinde în structura sa materială:

a) bunuri de consum;
b) bunuri de producţie;
c) bunuri de consum şi bunuri de producţie;

11. Produsul intern net evidenţiază valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi
serviciilor produse de:
a) agenţii economici autohtoni în interiorul unei ţări;
b) agenţii economici autohtoni şi străini în interiorul unei ţări;
c) agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării cât şi în afara
teritoriului naţional;

12. Alegeţi varianta corectă:

a) PNN= PNB- CCF;
b) PNN=PIB+ SVFS;
c) PNB= PIB- SVFS;

13. Curba cererii agregate are o pantă:

a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) nici una dintre variante nu este corectă;

14. Dacă cheltuielile bugetare scad:

a) sporeşte nivelul taxelor şi impozitelor;
b) sporeşte nivelul taxelor şi impozitelor şi creşte rata dobânzii;
c) sporeşte nivelul taxelor şi impozitelor şi se reduce rata dobânzii;

15. PNB calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an se numeşte:

a) PNB real;
b) PNB nominal;
c) ambele variante sunt corecte;

Bibliografie

 Obligatorie

59
 *** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs,ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 22 – 42;
2. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 121 - 125.
3. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 367 – 385;
4. Ignat, I., Luţac Ghe., Micro şi macroeconomie. Concepte fundamentale şi aplicaţii,
Editura Sedcom Libris, Iaşi 2004, P. 225-237;
5. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 323 – 330;
6. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 497 - 507
7. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
25 - 29.
8. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 108 – 109;
9. *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 200 – 201.

Problemă rezolvată

1. Se cunosc următoarele date: Produsul national brut la preturile pietei (PNBpp )= 2000 u.m;
Impozite indirecte (Ii) =75 u.m.; consumul de capital fix (A) = 55 u.m; soldul veniturilor
factorilor de productie în raport cu strainatatea (SVFS) = 5 u.m., subvenţii (Sv)= 6 u.m.
Se cere să se determine:
a) PIBpp
b) PNNpp
c) PNNpf
d) VN.

60
  Rezolvare
a) PNB= PIB+SVFS
PIBpp= PNB- SVFS
PIBpp= 2000-5= 1995 um
PIBpp=1995 um

b) PNNpp=PNBpp-CCF(A)
PNNpp=2000- 55= 1945 um
PNNpp= 1945 um

c) PNNpf =PNNpp- Ii+ Sv

PNNpf= 1945-75+6= 1876 um
PNNpf= 1876 um

d) VN= PNNpf
VN= 1876 um

Probleme propuse spre rezolvare

1. Se cunosc următoarele date: Produsul national brut la preturile pietei (PNBpp) = 2000 u.m.,
consumul (C) =1500 u.m., consumul guvernamental (G) = 100 u.m., soldul veniturilor factorilor
de productie in raport cu strainatatea (SVFS) = 100 u.m., amortizarea (A) = 100 u.m., exportul
(E) = 200 u.m., export net (En) =50 um, impozite indirecte (Ii) = 40 u.m. şi impozitele directe (Id
) = 60 u.m.
Să se determine: investiţia brută(Ib), investiţia netă (In), importul (H), PNNpp, venitul
naţional (VN) şi venitul disponibil (VD).

2. Dacă PNBpp (Produsul national brut la preturile pietei) = 35.000 mld. u.m., Ii (Impozite
indirecte) = 5.000 mld. u.m., Sv (Subventii) = 1.000 mld. u.m., SVFS (soldul veniturilor
factorilor de productie in raport cu strainatatea) = 500 mld. u.m., A (amortizarea) = 3.000 mld.
u.m.
Să se determine: PIBpf şi VN.

61
3. Se cunosc următoarele date din contabilitatea naţională a unei ţări pe o perioadă determinată:
PNBpp (Produsul national brut la preturile pietei) =469.600 u.m.;
Impozite pe cheltuieli=7.500 u.m.;
Consumul de capital fix=54.800u.m.;
Soldul veniturilor factorilor de productie in raport cu strainatatea =5.600 u.m.;
Subvenţii=5.900 u.m.
Se cere să se determine:
a) PIB în preţurile pieţei (PIBpp);
b) PNN în preţurile pieţei (PNNpp);
c) PNN în preţurile factorilor (PNNpf);
d) PIB în preţurile factorilor (PIBpf);
e) Venitul naţional (VN).

4. Presupunem un sistem economic în care întreprinderile sunt clasificate în 3 grupuri:

- grupul 1 este format din întreprinderi ce produc oţel şi vând integral producţia lor
întreprinderilor din grupul 2 şi 3. În decursul perioadei, valoarea vânzărilor este de 300 u.m. din
care 120 u.m. sunt destinate întrepriderilor di grupul 2 şi 180 u.m. celor din grupul 3:
- grupul 2 este format din întreprideri ce produc automobile şi le vând pe toate menajelor.
Valoarea vânzărilor se ridică la 960 u.m.:
- grupul 3 cuprinde întreprinderi ce produc utilaje de producţie şi le vând întreprinderilor din
primelew două grupuri. Valoarea vânzărilor este de 240 u.m.
Se cere:
a) Determinaţi valoarea vânzărilor totale realizate de cele 3 grupuri de întreprinderi. Această
valoare este reprezentativă pentru mărimea producţiei realizate în decursul perioadei? Motivaţi
răspunsul.
b) După ce aţi definit noţiunea de consum intermediar şi valoare adăugată brută (VAB), evaluaţi
aceste două agregate pentru fiecare grup de întreprinderi şi pentru ansamblul economiei.
c) presupunând că în fiecare grup de întreprinderi , VAB se repartizează în proporţie de 5/6
pentru salarii (W) şi 1/6 pentru profituri (P). Evaluaţi valorile fiecărei categorii de venit pentru
fiecare grup de întreprinderi şi pentru ansamblul economiei.

5. Se cunosc următoarele date obţinute de contabilitatea naţională a unei țări aferente anului
2010:
- produsul global brut exprimat la prețurile factorilor de producție 61.538;
- produsul intern brut la prețurile factorilor 38.461;
- subvenții 1.154;
- produsul national brut la prețurile pieței 42769;
- produsul national brut la prețurile pieței evaluat în prețurile anului 2005;
-soldul veniturilor factorilor de producție în raport cu străinătatea 385;
-exportul 17692;
- importul 15385;
- amortizarea 4077;
- consum privat 26154;
- consum guvernamental 6385;
Se cere:
a) Produsul național net la prețurile factorilor (PNNpf);

62
 b) Produsul național net la prețurile pieței (PNNpp);
c) Investiția netă (In);
d) Impozitele indirecte (Ii);
e) Consumul intermediar (Ci);
f) Deflatorul produsului naţional brut (Deflatorul PNB(2010/2005)).

6. Să se determine produsul intern brut la preţul factorilor cunoscând următoarele date:

- Produsul Naţional Brut, la preţul pieţei - 150.000 u.m.;
- impozitele indirecte - 15.000 u.m.,
- consumul de capital fix - 39.000 u.m.,
- soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea -3000 u.m.

Cuvinte cheie:
 Consum
 Consum autonom
 Consum privat (personal)
 Consum public (final guvernamental)
 Funcţia consumului
 Autoconsum
 Înclinaţia medie spre consum
 Înclinaţia marginală spre consum
 Funcţia de economisire
 Înclinaţia medie spre economisire
 Înclinaţia marginală spre economisire
 Venitul permanent

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

63
 1. Definiţi şi clasificaţi consumul.
2. Definiţi economisirea şi explicaţi relaţia dintre consum şi economisire?
3. Care sunt tendinţele cheltuielilor pentru consum în corelaţie cu modificarea venitului?
4. Care sunt factorii determinanţi ai nivelului şi dinamicii consumului?
5. Care este legea psihologică fundamentală formulată de Keynes?
6. Ce reprezintă înclinaţia medie spre consum şi spre economisire?
7. Ce reprezintă înclinaţia marginală spre consum şi spre economisire?
8. Explicaţi relaţia existentă între înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală
spre economisire?
9. Ce exprimă funcţia de economisire? Cum explicaţi relaţia dintre funcţia de economisire
şi funcţia de consum?

 Probleme de discutat
1. Teoriile moderne privind consumul.
2. În ce constă specificul funcţiei de consum keynesiene? De ce teoria consumului
formulată de Keynes este considerată nesatisfăcătoare?

Teme referat

Tema referat 1. Bugetul de familie – instrument de analiză a cheltuielilor personale de

consum
Tema referat 2. Factorii de determinare ai consumului
Tema referat 3. Factori psihologici ai economisirii
Tema referat 4. Dinamica structurii consumului in Romania in ultimii 23 de ani
Tema referat 5. Dinamica structurii economisirii in Romania in ultimii 23 de ani

Teste grilă

[Link] reprezintă:
a) partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri şi servicii destinate satisfacerii
directe a populaţiei şi necesităţii generale a societăţii;
b) ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea directă a nevoilor agenţilor economici
fără a participa la creşterea producţiei;
c) cantitatea din acel bun care dispare fie prin încorporare în noi produse fie prin distribuirea
în procesul de producţie;
d) partea din venit destinată economisirii.

64
2. O funcţie de consum liniară ce porneşte din origine semnifică faptul că:
a) înclinaţia medie spre consum este crescătoare şi mai mică decât înclinaţia marginală spre
consum;
b) înclinaţia medie spre consum este constantă şi egală cu înclinaţia marginală spre consum;
c) înclinaţia medie spre consum este pozitivă, dar diferită de înclinaţia marginală spre
consum;
d) înclinaţia medie spre consum este constantă şi mai mică decât înclinaţia marginală spre
consum.

3. În condiţii normale, înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economisire:
a) sunt în relaţie de directă proporţionalitate;
b) sunt complementare;
c) se modifică simultan şi în acelaşi sens;
d) se modifică independent în sensuri diferite.

4. Dacă înclinaţia marginală spre consum este egală cu zero, atunci:

a) valoarea totală a economiilor este constantă pentru orice nivel al venitului;
b) valoarea totală a consumului este constantă pentru orice nivel al venitului;
c) economiile sunt perfect elastice la venit;
d) economiile sunt perfect elastice în funcţie de preţ.

5. Dacă venitul disponibil creşte cu 500.000 lei, iar economiile sporesc cu 100.000 lei, atunci
înclinaţia marginală spre consum este egală cu:
a) 0,2;
b) 0,5;
c) 0,8;
d) 0,3.

6. Cheltuielile pentru consum alimentar prin corelație cu modificarea venitului se manifestă

astfel:
a) cresc într-o proporţie mai mică decât venitul;
b) cresc într-o proporţie mai mare decât venitul;
c) se modifică în sens contrar cu nivelul venitului;

[Link] dintre consumul total şi venitul total reprezintă relaţia esenţială:

a) a Teoriei Venitului Permanent a lui Milton Friedman;
b) a Teoriei Ciclului de viaţă a lui Franco Modigliani;
c) a Teoriei consumului formulată de John Maynard Keynes;

8. Conform Teoriei venitului permanent elaborată de Milton Friedman, relaţia consum- venit
permanent este caracteristică:
a) funcţiei de consum pe termen scurt;
b) funcţiei de consum pe termen lung;
c) ambele variante sunt corecte;

65
9. Cheltuielile pentru bunuri de folosinţă îndelungată prin corelație cu modificarea venitului se
manifestă astfel:
a) cresc într-o proporţie mai mică decât venitul;
b) cresc într-o proporţie mai mare decât venitul;
c) se modifică cu aceeaşi intensitate;

10. Înclinaţia marginală spre consum din modelul macroeconomic keynesian se găseşte sub
influenţa:
a) factorilor subiectivi;
b) randamentului scontat al capitalului;
c) factorilor obiectivi;

Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs,ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 45 - 68.
2. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 125 – 126;
3. Cismaş Laura Mariana- Consumul în teoria economică. O abordare microeconomică şi
macroeconomică – Editura Mirton, Timişoara, 2004, p. 142 – 148;
4. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 457 – 475;
5. Frois G. A. - Economie politică- Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 326 – 331;
6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, 332 – 341;
7. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 508 – 522;
8. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
35 – 67;

66
 9. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 111 – 116;
10. *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 201 – 207.

Problemă rezolvată

1. Fie funcţia liniară a consumului:

C = 0,75Yd +50

Se cere:
a) Stabiliţi baremul de consum şi economisite pentru următoarele valori ale venitului
disponibil: 0; 200; 400; 600; 800; 1000; 1200; 1400; 1600; 1800; şi 2000;
calculaţi înclinaţiile medii şi marginale spre consum şi spre economisire pentru
diferite valori ale venitului disponibil;
b) Trasaţi curbele de consum şi de economisire;
c) Cum interpretaţi din punct de vedere economic aceste rezultate?

 Rezolvare
a) Tabelul de mai jos exprimă, în funcţie de venitul disponibil valorile cheltuielilor de
consum (C) şi de economisire (S). Înclinaţiile medii şi marginale spre consum şi spre
economisire pentru fiecare din valorile propuse ale venitului disponibil astfel:
C
 înclinaţia marginală spre consum (c’) c' 
Y
S
 înclinaţia marginală spre economisire (s’) s ' 
Y
C
 înclinaţia medi espre consum (c) c
Y
S
 înclinaţia medie spre economisire (s) s 
Y
La orice nivel al venitului, înclinaţia marginală spre economisire plus înclinaţia marginală
spre consum sunt egale cu unu.
Dacă s’ = 1 – c’ şi c’ = 1- s’, atunci
s’ + c’ = 1
Economisirea sedetermină astfel: Y = C + S de unde: S = Y – C

67
 Yd C S c s c’ s’
0 50 -50 - - - -
200 200 0 1 0 0,75 0,25
400 350 50 0,875 0,125 0,75 0,25
600 500 100 0,833 0,167 0,75 0,25
800 650 150 0,812 0,188 0,75 0,25
1000 800 200 0,8 0,2 0,75 0,25
1200 950 250 0,792 0,208 0,75 0,25
1400 1100 300 0,786 0,214 0,75 0,25
1600 1250 350 0,781 0,219 0,75 0,25
1800 1400 400 0,778 0,222 0,75 0,25
2000 1550 450 0,775 0,225 0,75 0,25

b)
C 450
S
C

1200
S

800

200 600 1000 1400 1800 YD

Curbele de consum şi de economisire

c) Deoarece venitul disponibil creşte, se consumă o parte din ce în ce mai puţin importantă (c
se diminuează). De altfel, se economiseşte un procent mai mare din venit. (s creşte). La fel
dacă înclinaţia marginală spre consum rămâne constantă (funcţia liniară de consum),

68
 înclinaţia medie spre consum se diminuează atunci când venitul gospodăriilor creşte:
intersecţia funcţiei de consum cu axa ordonatelor este pozitivă.

Probleme propuse spre rezolvare

1. Într-o economie naţională se cunosc următoarele date:

- Înclinaţia marginală spre consum (c’) = 0,6
- Consumul autonom (C0) = 30 um,
Se cere:
a) Scrieţi funcţia de consum;
b) Determinaţi înclinaţia marginală spre economisire (s’);
c) Scrieţi funcţia de economisire;
d) Pentru următoarele valori ale venitului disponibil : 0, 100, 300, 600, 900, 1200 să se
determine nivelul consumului şi al economisirii şi să se reprezinte grafic curbele.

2. Fie funcţia de consum a unui menaj de forma: C = 0,8Yd +20

Se cere:
a) să se stabilească baremurile de consum şi economisire pentru următoarele valori ale
venitului disponibil: 0; 200; 400; 600; 800; 1000; 1200; 1400; 1600; 1800; şi 2000.
b) să se traseze curbele de consum şi de economisire.
c) să se calculeze înclinaţiile medii şi marginale spre consum şi spre economisire pentru
toate valorile venitului disponibil.

3. La nivelul gospodăriilor veniturile încasate sunt: venituri din muncă în valoare de 1500 um,
venituri din proprietate în valoare de 500 um şi venituri din transfer în valoare de 500 um.
Impozitele şi taxele plătite de gospodării sunt în proporţie de 20%. Cheltuielile pentru consum
reprezintă 70% din venitul disponibil. În anul următor, veniturile încasate rămân aceleaşi, dar
impozitele plătite reprezintă 10% din venituri.
Să se determine:
a) nivelul venitului disponibil;
b) nivelul economisirii;
c) înclinaţiile medii şi marginale spre consum şi economisire.

69
 INVESTIŢIILE

Cuvinte cheie:
 Investiții
 Investiția de înlocuire
 Investiția netă
 Investiția brută
 Investiții pentru afaceri
 Investiții în stocuri
 Investiții rezidențiale
 Cheltuieli publice
 Balanța comercială
 Echilibrul pieței
 Identități macroeconomice

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):
1. Definiţi investiţiile şi prezentaţi clasificarea şi structura lor?
2. Care este sursa de finanţare a investiţiei de înlocuire?
3. Ce este şi cum se determină multiplicatorul static al investiţiilor?
4. Ce înţelegeţi prin investiţia autonomă?
5. De ce creşte investiţia pe măsură ce scade rata reală a dobânzilor?
6. Care sunt stadiile circuitului capitalului productiv?
7. Prezentaţi factorii determinanţi ai investiţiilor în stocuri şi clasificaţi acest tip de
investiţie.
8. Cum se exprimă cererea şi oferta de locuinţe?

 Probleme de discutat

1. Care este esenţa teoriei acceleratorului investiţiei?

2. Ce exprimă teoria q a investiţiilor? Cum se determină coeficientul q Tobin şi cum se
interpretează valorile acestuia?
3. Cum se fundamentează decizia de a investi?

70
 Teme referat

Tema referat 1. Rolul investiţiilor în economie

Tema referat 2. Dinamica structurii cheltuielilor guvernamentale şi exportului net în
România în ultimii 23 de ani
Tema referat 3. Dinamica structurii investiţiilor în România în ultimii 23 de ani

Teste grilă

1. Investiţia în sens restrâns este:

a) utilizare a venitului în general;
b) o utilizare a venitului materializat în avans de capital în vederea obţinerii unui venit;
c) o utilizare de venit pentru sporirea patrimoniului;
d) o utilizare a capitalului.

2. Investiţia în sens larg reprezintă:

a) orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ;
b) orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ şi care are ca scop
creşterea avuţiei;
c) orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ în vederea obţinerii
ulterioare a unui flux de lichidităţi ce va duce la creşterea avuţiei;
d) orice decizie de cheltuire care conduce la creşterea avuţiei.

3. Valoarea netă actualizată a unui proiect de investiţie este:

a) cu atât mai mare cu cât durata de viaţă a proiectului este mai lungă;
b) cu atât mai mare cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
c) cu atât mai mică cu cât rata dobânzii este mai ridicată;
d) egală cu rata dobânzii.

4. Principiul multiplicatorului exprimă:

a) corelaţia dintre economii şi investiţii;
b) dependenţa nivelului investiţiilor de aşteptările privind producţia;
c) dependenţa sporului de venit de sporul de investiţii;
d) corelaţia dintre producţie şi ocupare.

5. Principiul acceleratorului ca unul din determinanţii investiţiilor se calculează ca raport între:

a) I/Y;
b) I/Y;

71
 c) I/Y;
d) Y/I.

6. Dacă economiile se transformă în investiții atunci relația de echilibru este:

a) Y-C=I;
b) C+I=Y;
c) S=I;
d) Y=C;

7. Decizia de a investi depinde de următorii factori:

a) rata dobânzii;
b) eficiența marginală a capitalului;
c) rata dobânzii și eficiența marginală a capitalului;
d) eficiența medie a capitalului;

8. Balanța comercială depinde de două funcții:

a) funcția de import și funcția de export;
b) funcția de venit și funcția de consum;
c) funcția de economisire și funcția de investiții;
d) funcția de consum și funcția de export;

9. Între investiții și rata dobânzii există o relație:

a) inversă;
b) indirectă;
c) pozitivă;
d) de indiferență;

10. Modificarea venitului în funcție de modificarea investițiilor reprezintă:

a) acceleratorul;
b) înclinația marginală spre economisire;
c) înclinația marginală spre consum;
d) multiplicatorul investițiilor;

11. Creșterea investițiilor poate fi determinată de:

a) creșterea ratei dobânzii;
b) majorarea fiscalității;
c) reducerea fiscalității;
d) scăderea profitului;

12. Panta dreptei economiilor este:

a) înclinația marginală spre consum;
b) înclinația marginală spre economisire;
c) rata medie a consumului;
d) rata medie a economiilor;

72
13. Investițiile sunt direct proporționale cu:
a) venitul;
b) coeficientul q al lui Tobin;
c) rata dobânzii;

14. Stocul optim al capitalului este cel pentru care coeficientul q al lui Tobin este:
a) >1;
b) <1;
c) 1;
d) nici un răspuns nu este corect;

15. Cererea pentru bunurile de investiții:

a) este constant și se adaugă la cererea de bunuri de consum;
b) crește o dată cu cererea de bunuri de consum;
c) este autonomă și se scade din cererea de bunuri de consum;
d) scade o dată cu cererea de bunuri de consum.

Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs,ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.
 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 69 – 92;.
2. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 127 – 129;.
3. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 476 – 495;
4. Frois G. A. - Economie politică- Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 338 – 339;

73
 5. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 341 – 353;
6. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 522 – 528;
7. Silaşi Gr. (coordonator) – [Link]ţii – Editura Mirton, Timişoara, 2001,
p. 34 – 37;
8. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
69 – 77;
9. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 117 – 118;

Problemă rezolvată

1. Într-o economie înclinaţia marginală spre consum (c’) este de 0,8 iar investiţia creşte cu
20 u.m. (I). Se cere : a) determinarea multiplicatorului static al investiţiilor şi sporul de venit;
b) înclinaţia marginală spre economisire.

 Rezolvare
a) Multiplicatorul static al investiţiilor se determină ca raport dintre creşterea venitului şi
creşterea investiţiilor, dar creşterea veniturilor este formată din creşterea consumului şi creşterea
investiţiilor:
K = ∆Y/∆I ∆Y = ∆C + ∆I de unde ∆I = ∆Y - ∆C
Din relaţiile de mai sus obţinem expresia multiplicatorului static:
K = ∆Y/(∆Y - ∆C) sau K =1/(1 - ∆C/∆Y)
Dar rapotul dintre creşterea consumului şi creşterea venitului este reprezentat de înclinaţia
marginală spre consum:
∆C/∆Y = c’ iar K = 1/(1 - c’) = 1/(1-0,8) = 1/0,2 = 5
Modificarea venitului se calculează plecând de la relaţia multiplicatorului investiţiilor, care ne
arată că, atunci când are loc sporirea investiţiilor, venitul va creşte cu o mărime de k ori mai
mare decât sporul investiţiilor:
∆Y = K*∆I = 5*20 = 100 u.m.

b) Înclinaţia marginală spre consum(c’) şi înclinaţia marginală spre economisire(s’) sunt mărimi
pozitive şi subunitare iar c’ + s’ = 1, de aici rezultă că: s’ = 1- c’= 1 - 0,8 = 0,2 .

74
 Probleme propuse spre rezolvare

1. Într-o economie înclinaţia marginală spre consum (c’) este de 0,7, venitul (Y) este de 700 um
şi consumul autonom este de 10 um.
Se cere:
a) determinarea înclinaţiei marginale spre economisire ( s’);
b) determinarea multiplicatorului static al investiţiilor (k);
c) determinarea funcţiei consumului (C) şi a economisirii(S).

2. Sporul venitului este de 50.000 u.m., iar al consumului este de 30.000 u.m.. Să se calculeze:
a). multiplicatorul static al investiţiilor; b).înclinaţia marginală spre consum; c). înclinaţia
marginală spre economisire.

3. Într- o economie venitul a crescut de la 2000 u.m. la 3000 u.m., iar înclinaţia marginală spre
consum (c’) este, în această perioadă, egală cu 0,8.
Se cere: multiplicatorul static al investiţiei (k) şi modificarea investiţiei (ΔI).

4. Într-o economie, investiţia brută este de 70 um, amortizarea este de 10 um. Valoarea bunurilor
de capital circulant este de 25 um Să se calculeze:
a) investiţia de înlocuire;
b) investiţia netă;
c) investiţia de creştere a stocurilor.

5. Într-o economie investiţia brută este de 90 um, investiţia netă este de 60 um, iar investiţia de
extindere este de 40 um.
Să se determine:
a) economisirea;
b) investiţia de înlocuire;
c) investiţia de creştere a stocului de capital.

6. Într-o economie consumul a crescut de la 1000 u.m. la 4000 u.m., iar

înclinaţia marginală spre consum c’ este, în această perioadă, egală cu
0,6. Să se determine multiplicatorul static al investiţiei ( k) şi
modificarea investiţiei ( ∆I).

75
 IDENTITĂŢILE MACROECONOMICE.
NIVELUL DE ECHILIBRU AL VENITULUI
NAŢIONAL

Cuvinte cheie:
 Identităţi macroeconomice
 Economisire
 Investiţii
 Multiplicatorul investiţiilor
 Venit naţional

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

1. Ce sunt cheltuielile publice şi cum se clasifică ele?

2. Ce reflectă balanţa comerţului exterior şi cum poate fi ea?
3. Explicaţi interacţiunea dintre cererea şi oferta agregată.
4. Definiţi identităţile macroeconomice de bază.
5. Care sunt identităţile macroeconomice de bază?

 Probleme de discutat

1. Pornind de la identităţile macroeconomice de bază determinaţi identităţile macroeconomice

dintr-o econimie deschisă cu doi agenţi economici (menaje şi întreprinderi) şi cu sector
guvernamental.
2. Metodele de determinare a nivelului de echilibru al venitului naţional.
3. Modelul de echilibru al venitului naţional pentru o economie cu circuit economic simplu.
[Link] de echilibru al venitului naţional în condiţiile intervenţiei statului.
[Link] de echilibru al venitului naţional pentru o economie deschisă în care intervine statul.

76
Teme referat

Tema referat 1. Dinamica cheltuielilor publice în România

Tema referat 2. Deficitul bugetar al României

Teste grilă

1. Într-o economie deschisă oferta globală este constituită din:

a) din producţia naţională (Y) şi investiţiile externe (IE);
b) producţia totală şi totalul importurilor (M);
c) din producţia naţională (Y) şi totalul creditelor primite (CI);

2. Într-o economie deschisă modelul de echilibru se va prezenta sub forma:

a) C-S=C+I
b) Y+X=D+M
c) Y+M=D+X

3. Cererea pentru bunurile de investiţii:

a) creşte o dată cu cererea de bunuri de consum;
b) este constantă şi se adaugă la cererea de bunuri de consum;
c) este autonomă şi se scade din cererea de bunuri de consum;

4. O economie cu circuit economic simplu este definită ca fiind:

a) o economie în care puterea publică, statul intervine;
b) o economie deschisă, o economie care are relaţii cu exteriorul;
c) o economie cu două categorii de agenţi economici, gospodării şi întreprinderi;

5. Într-o economie cu circuit economic simplu, cererea globală se scrie astfel:

a) DG= C+I;
b) X=Y;
c) Y= C+S;

6. Conform celei de-a treia identităţi formulate de Keynes, egalitatea dintre economisire şi
investiţii este posibilă atunci când:
a) în economie nu există stare de echilibru;
b) în economie există stare de echilibru;
c) cererea nu este egală cu oferta;

77
 7. Care dintre următoarele relaţii exprimă echilibrul într-un model de economie cu
intervenţie guvernamentală şi fără sector extern:
a) Y= C+I+G+Ex-Im;
b) Y= C+I+G-T;
c) Y= C+I-T;

8. Rata dobânzii într-o economie deschisă măsoară:

a) costul de oprtunitate pe piaţa liberă;
b) costul unui împrumut realizat la dobânda pieţei;
c) costul de oportunitate al deţinerii de monedă în raport cu obţinerea unui titlu purtător
de dobândă;

9. Înclinaţia merginală a importurilor se defineşte ca fiind raportul dintre:

a) creşterea importurilor şi creşterea veniturilor;
b) creşterea pozitivă (negativă) a importurilor şi creşterea produsului sau veniturilor;
c) creşterea veniturilor şi creşterea (pozitivă) a importurilor;

10. În care dintre cazuri multiplicatorul k este multiplicator al cheltuielilor autonome:

a) k= 1/1-c’ ;
b) k= 1/s’ ;
c) YE= k(Io+Co);

Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs ,ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 42 – 44, 335 -359;
2. Cismaş Laura Mariana – Economie Politică, vol. I, Editura Mirton, Timişoara, 2000, p.
47 – 56;

78
 3. Cismaş Laura Mariana – Economie Politică, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2000, p.
166 – 171;
4. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 327 – 332;.
5. Silaşi Gr. (coordonator) – [Link]ţii – Editura Mirton, Timişoara, 2001,p.
19-20
6. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
29 - 31.
7. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 109 - 110.

Problemă rezolvată

1. Se cunosc următoarele date:

- înclinaţia marginală spre economisire (s,) = 0,2;
- consumul autonom (C0) = 100 um;
- investiţia autonomă (I0) = 200 um.
Să se determine:
a) funcţia de consum;
b) cererea globală
c) multiplicatorul cheltuielilor autonome;
d) nivelul de echilibru al venitului naţional

 Rezolvare
a) Funcţia de consum
C= c’Y+Co
c’+s’=1 c’=1-0,2=0,8
’
c + 0,2=1

C= 0,8Y+100

b) Cererea globală (DG)

În cazul în care funcţia de consum a gospodăriilor este o funcţie afină, adică există şi un
consum autonom, modelul de echilibru al venitului naţional se prezintă astfel:
Y= C+I
C= c’Y+Co

79
 I=Io
În acest caz cererea globală devine:
DG= c’Y+Co+Io
DG= 0,8Y+100+ 200
DG= 0,8Y +300

c) Multiplicatorul cheltuielilor autonome (k);

k= 1/1-c’=1/s’
k=1/0,2= 5
k= 5

d) Nivelul de echilibru al venitului naţional (YE);

Y= C+I
C= c’Y+Co
I=Io
DG= c’Y+Co+Io
Venitul naţional de echilibru poate fi determinat cu ajutorul relaţiei
YE= k (Co+Io)
YE= 5(100+200)
YE= 1500 u.m.

Probleme propuse spre rezolvare

1. Într-o economie închisă, la echilibru valoarea economisirii este de 500 u.m, a amortizării este
de 150 u.m, iar a venitului este de 700 u.m. Să se determine investiţia brută şi consumul.

2. Se cunosc următoarele date: funcţia de consum C = 2/3Y, funcţia investiţiilor I = 200, iar
venitul (Y) ia următoarele valori : 120, 240, 360, 480, 600, 720. Să se determine nivelul
de echilibru al venitului naţional printr-o metodă cunoscută (metoda încercărilor
succesive;metoda modelării economice;metoda reprezentării grafice).

80
 3. Să se calculeze venitul de echilibru dacă funcţia de consum este C = 3/4Y şi investiţiile
autonome se ridică la 50 miliarde.
a. Să se calculeze nivelul venitului de echibru. Ce sumă au economiile la acest venit de echilibru
?
b. Deduceţi grafic nivelul de echilibru al venitului naţional.

4. Se cunosc următoarele date: exportul E = 150 um, înclinaţia spre import m = 0,1, venitul
naţional Y= 1000 um. Să se determine exportul net.

5. Contabilitatea naţională – are sarcina de a măsura fluxurile de bunuri şi de monedă, fluxuri ce

rezultă din relaţiile principalilor agenţi economici. Apelăm la câteva reprezentări schematice ale
conturilor contabilităţii naţionale pentru a înţelege cum se formează echilibrul producţie – venit,
cum se manifestă corelaţiile între diferiţii indicatori macroeconomici ca reflectare a fluxurilor
materiale şi monetare.
Vom utiliza reprezentarea schematică a posturilor din următoarele conturi:

“Gospodării” “Întreprinderi”
Consum Salarii Salarii Bunuri de consum
Economisire Dobânzi Dobânzi Bunuri capital (Ib)
Chirii, arende Chirii, arende
Profit Profit
Amortizare

P.N.N. Y (V.A.N.) V.A.B. P.N.B.

“Capital”
Investiţia brută Amortizare
Investiţia de înlocuire Economisire
Investiţii nete:
- Investiţii de extindere
- Investiţii pentru creşterea
stocurilor
Se cere să se completeze conturile corespunzătoare cunoscând următoarele date:
- Venitul naţional, Y = 270 mld;
- Salarii încasate de gospodării = 140 mld;
- Amortismentul evidenţiat în întreprindere = 30 mld;
- Dobânzi plătite = 30 mld;
- Investiţia brută, Ib = 100 mld;
- Chirii şi arende încasate de gospodării = 30 mld.

81
6. În decursul unui an întreprinderile au produs bunuri de consum în valoare de 300 mld. şi
bunuri de capital de 140 mld. Gospodăriile au primit 200 mld salarii, 100 mld. dobânzi şi 50 mld.
chirii şi arende. Suma valorii adăugate nete este de 400 mld.
Se cere:
a) să se stabilească conturile corespunzătoare şi să se determine mărimea produsului
naţional net.
b) În anul următor, valoarea bunurilor de capital fix produse este de 50 mld din care
întreprinderile au evidenţiat 30 mld în contul amortismentelor. Consumul naţional
se ridică la 300 mld, salariile la 230 mld, dobânzile la 50 mld, chiriile şi arenzile
la 30 mld şi profitul la 80 mld. Se cere să se stabilească conturile corespondente şi
să se determine mărimile venitului naţional şi a investiţiei nete precum şi
elementele care le compun.

82
 UNITATEA 3
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ. FLUCTUAŢIILE
ACTIVITĂŢII ECONOMICE

4.1. Creşterea economică

4.1.1. Creştere şi dezvoltare economică: delimitări conceptuale
4.1.2. Factorii creşterii economice
4.1.3. Tipuri şi forme de creştere economică. Teorii şi modele ale creşterii economice

4.2. Fluctuaţiile activităţilor economice

4.2.1. Ciclicitatea activităţii economice
4.2.2. Tipurile ciclurilor economice
4.2.3. Cauzele fluctuaţiilor activităţii economice

Rezumat
Creşterea şi dezvoltarea economică nu pot fi studiate decât în strânsă legătură rezultatele
activităţii la nivel macroeconomic, deoarece: creşterea economică este efectul mobilizării factorilor de
creştere, care în esenţă sunt factori de producţie; aprecierea creşterii economice apelează la indicatorii
macroeconomici şi nu există dezvoltare fără creştere economică. Teoriile şi modelele creşterii economice
explică şi evidenţiază interdependenţele dintre diferitele categorii de factori.
Activitatea economică are un caracter fluctuant. Din punct de vedere economic prezintă
importanţă cunoaşterea ciclicităţii activităţii economice, a tipurilor de cicluri şi a cauzelor generatoare de
fluctuaţii în economie.

83
 4.1. Creşterea economică

[Link]ştere şi dezvoltare economică: delimitări conceptuale

Creşterea economică este un proces complex care poate fi definit, prin efectele sale, ca un proces de
creştere a rezultatelor activităţilor din economia naţională per total şi pe locuitor. Se ştie că rezultatele
activităţii pot fi exprimate prin indicatorii corespunzători agregatelor macroeconomice şi astfel, creşterea
economică poate fi apreciată prin dinamica produsului naţional sau a venitului naţional per total sau pe
locuitor.
Creşterea economică poate fi asociată ca semnificaţie, pe termen scurt, fazelor de
prosperitate economică.
Pe termen lung, creşterea economică se manifestă ca o tendinţă, ca un trend ascendent
rezultat din creşteri şi descreşteri succesive.
Creşterea economică este diferită de dezvoltarea economică atât prin sfera de cuprindere cât şi
prin relaţia de interdependenţă. Dezvoltarea economică presupune procesul de creştere, dar nu orice
creştere înseamnă şi dezvoltare.
Nivelul de dezvoltare economică se apreciază luând în considerare un sistem de indicatori dintre
care cei mai semnificativi se consideră a fi:
- produsul naţional brut pe locuitor şi dinamica lui;
- populaţia ocupată şi structura pe sectoare a acesteia;
- nivelul productivităţii muncii şi a capitalului, precum şi ritmurile lor de creştere.
Creşterea economică scoate în evidenţă evoluţia unei economii prin prisma efectului cantitativ al
funcţionării sale, în timp ce dezvoltarea economică cuprinde şi modificările calitativ-structurale
înregistrate într-o economie.
Dezvoltarea trebuie pusă în corelaţie cu subdezvoltarea economică, un fenomen eterogen, ce
reflectă interdependenţele asimetrice şi dezechilibrele mondiale. Subdezvoltarea poate fi caracterizată
prin: *produs intern brut pe locuitor redus, *structuri economice slab dezvoltate, *industrializare redusă,
*slabă dezvoltare a agriculturii şi industriei alimentare, *un nivel redus de ocupare a resurselor de muncă.
Diferenţele dintre nivelul de dezvoltare înregistrat între ţările dezvoltate din punct de vedere
economic şi cele mai puţin dezvoltate poartă numele de decalaje economice. Unul dintre cele mai
importante obiective pe care trebuie să le urmărească ţările mai puţin dezvoltate este legat de reducerea
decalajelor economice.
Creşterea economică durabilă este legată de dezvoltarea durabilă şi susţine pe termen lung
stabilitatea economică şi progresul uman, armonizând cerinţele ecologice cu dezvoltarea economiei. În
acest sens, creşterea economică durabilă presupune creşterea dimensiunilor economiei dar şi schimbări de
structură.
Dezvoltarea durabilă reprezintă un concept complex, care integrează semnificaţii economice
(obţinerea unor rezultate economice cât mai bune ţinându-se seama de restricţiile impuse de
caracteristicile factorilor de producţie), ecologice (menţinerea la aceiaşi parametrii a ecosistemelor, în
special a celor care constituie suportul vieţii) şi sociale (asigurarea egalităţii şanselor pentru oamenii care
trăiesc în aceeaşi perioadă, dar şi pentru cei care vor trăi în viitor).

84
 Dezvoltarea privită ca proces global şi endogen impune redefinirea rolului statului în mobilizarea
resurselor naturale, financiare şi umane pentru constituirea unui sector economic puternic, caracterizat
printr-o rată sporită a acumulării şi implicit a investiţiilor.
Dezvoltarea economică durabilă asigură simultan maximizarea beneficiilor nete ale dezvoltării şi
menţinerea în timp a serviciilor şi calităţii resurselor.
Creşterea economică durabilă nu se suprapune pe progresul economic deoarece acesta înseamnă
simultan: *creştere de dimensiune *modificare de structură *modificare de sistem *efecte pozitive ale
economiei către un scop urmărit. Progresul economic scoate în evidenţă specificul evoluţiei pozitive a
societăţii omeneşti pe fiecare etapă parcursă şi reprezintă suportul unei viziuni optimiste asupra viitorului
omenirii.
Creşterea economică este diferită şi de reproducţia lărgită, care are semnificaţia de reluare a
producţiei pe o scară mai mare, prin acumulare de capital, adică prin transformarea unei părţi din
plusprodus în capital.
În decursul timpului, semnificaţia conceptului de creştere economică s-a dezvoltat încercând să
surprindă situaţiile specifice manifestării acestui proces. Creşterea economică zero reprezintă evoluţia
crescătoare şi în acelaşi ritm a produsului intern brut real şi a populaţiei totale, aceasta însemnând că
produsul intern brut pe locuitor rămâne la acelaşi nivel în perioada analizată. Creşterea economică
pozitivă semnifică o creştere a produsului intern brut real cu un ritm mai mare decât acela al creşterii
populaţiei, ceea ce înseamnă că sporeşte şi produsul intern brut pe locuitor. Creşterea economică
negativă semnifică o creştere a produsului intern brut real cu un ritm mai mic decât acela al creşterii
populaţiei totale, ceea ce determină o scădere a produsului intern brut pe locuitor.
Măsurarea creşterii economice se realizează pe baza ratei creşterii economice (g), care se obţine
prin raportul procentual al diferenţei dintre produsul intern brut real din anul curent şi produsul intern brut
real din anul de bază, pe de o parte şi, produsul intern brut real din anul de bază, pe de altă parte: g =
((PIBr1-PIBr0)/PIBr0)x100

4.1.2. Factorii creşterii economice

Factorii creşterii economici pot fi abordaţi ca *factori de producţie sau ca *factori determinanţi ai
cererii şi ofertei. Şi într-un caz şi în celălalt influenţa pozitivă a acestor factori se concretizează în creştere
economică.
Factorii creşterii economice priviţi ca factori de producţie prezintă *o dimensiune cantitativă,
apreciată prin volumul sau cantitatea factorilor utilizaţi, *o dimensiune calitativă, referitoare atât la
calitate şi performanţa factorilor, cât şi la eficienţa utilizării lor şi, *o dimensiune structurală menită să
evidenţieze aportul dimensiunii cantitative şi al celei calitative a factorilor utilizaţi la creşterea economică.
Factorii de producţie, ca factori ai creşterii economice sunt: *factorul uman, *factorul material,
*factorul informaţional-tehnologic.
Factorul uman, sub aspectul dimensiunii cantitative presupune luarea în considerare a populaţiei
ocupate, a ofertei de muncă şi a dinamicii ocupării populaţiei active disponibile. Sub acest aspect,
creşterea economică este simultan premisă şi efect al gradului de ocupare a resurselor de muncă
disponibile, prin relaţia dintre ocupare şi crearea de noi locuri de muncă. Dimensiunea calitativă a
factorului uman se referă la nivelul calificării şi la motivarea în muncă reflectate de nivelul productivităţii
muncii. Nu se poate face abstracţie de faptul că valorificarea aspectelor calitative ale factorului uman este
condiţionată de nivelul înzestrării tehnice a muncii, factor determinant al productivităţii. Dimensiunea
structurală a factorului uman presupune luarea în considerare *a structurilor specifice ocupării forţei de

85
muncă, deci pieţei muncii şi *a structurilor sectoriale de ocupare cu nivelul de productivitate a muncii
corespunzător.
Factorul material al creşterii economice, capitalul real se constituie ca factor al creşterii
economice prin resursele naturale atrase în circuitul economic şi echipamentele de producţie acumulate.
Dimensiunea cantitativă a capitalului real se referă la *volumul de capital real în exploatare şi *stocul de
bunuri alocate pentru investiţii, iar restricţia privind mărimea sa este legată de *limita fondului de
investiţii dar şi de capacitatea de absorbţie a pieţei. Dimensiunea calitativă poate fi apreciată prin
*productivitatea capitalului real, ştiut fiind că nivelul ei este condiţionat *de nivelul de performanţă
tehnică şi tehnologică a echipamentelor de producţie dar şi *de corelaţia acestuia cu nivelul calitativ al
factorului uman. Dimensiunea structurală a capitalului real este pusă în corelaţie cu *structurile materiale
ale producţiei pe ramuri şi cu *structura stocului de capital tehnic.
Factorul informaţional-tehnologic al creşterii economice este legat de neofactorii de producţie.
Aportul informaţiei la creşterea economică fiind greu de cuantificat, analiza se bazează pe relaţia ei cu
inovarea, care poate fi definită ca informaţie cu finalitate aplicativă, cu efecte economice măsurabile.
Dimensiunea cantitativă a informaţiei defineşte potenţialul de inovare tehnologică ce poate fi apreciat prin
proporţia investiţiilor pentru cercetare – dezvoltare în produsul naţional brut. Dimensiunea calitativă
poate fi pusă în relaţie cu eficienţa, rentabilitatea cercetării având drept criteriu maximizarea avantajului
competitiv. Eficienţa inovării este o eficienţă propagată şi ea poate fi analizată pornind, fie de la *ipoteza
progresului tehnic încorporat, caz în care randamentele echipamentului productiv diferă funcţie de
generaţia tehnologică, rezultând de aici eterogenitatea sistemelor tehnologice cu efecte diferenţiate asupra
creşterii economice, fie *ipoteza progresului tehnologic neîncorporat care poate fi asociat îmbunătăţirii
performanţelor de producţie în mod progresiv prin acumulare de experienţă. Progresul tehnologic indus
prin inovare are ca efecte *îmbunătăţirea randamentelor sistemului productiv, *obţinerea economiilor de
scară, *reducerea costurilor ecologice şi sociale ale creşterii economice, *diversificarea posibilităţilor de
alocare a resurselor, *restructurarea pe sectoare şi ramuri a economiei naţionale. Efectele progresului
tehnologic indus prin inovare permit caracterizarea unui nou tip de sistem economic, sistemul economic
tehnologic-informaţional, în care, rolul hotărâtor în creşterea economică revine factorului informaţional-
tehnologic prin faptul că *informaţia este omniprezentă, *există o rată înaltă de inovare a tehnologiei
informaţionale, * se manifestă o conexiune bilaterală între tehnologiile informatice şi inovare, asigurându-
se astfel creşterea economică pe termen lung. Economia specifică unui asemenea sistem economic este o
economie bazată pe cunoaştere ce se caracterizează *printr-un proces amplu de cercetare-dezvoltare,
*prin ritm rapid de dezvoltare a cunoştinţelor şi tehnologiilor, *printr-un sistem informatic performant, ca
baza tehnică de asigurare a accesului la cunoştinţe şi a comunicării electronice, *printr-o coeziune socială
cu efect stimulativ pentru creştere şi dezvoltare.
Luând în considerare aceşti factori, creşterea economică poate fi caracterizată în esenţă printr-o
funcţie de producţie la nivel macroeconomic.
Alţi factori, cu acţiune indirectă asupra creşterii economice, pot fi consideraţi ca fiind factori
social-politici, ca de exemplu: *tipul de proprietate preponderent, *libertatea schimbului, *caracterul
concurenţial al pieţelor, *eficienţa pieţei capitalurilor, *fiscalitatea, *stabilitatea monetară.

4.1.3. Tipuri şi forme de creştere economică. Teorii şi modele ale creşterii economice
Cea mai simplă formă a funcţiei creşterii economice poate fi formulată pornind de la funcţia de producţie
de tip Cobb-Douglas, potrivit căreia producţia este funcţie de muncă(L) şi capital(K) şi astfel:
Y=A·Kα·Lβ

86
iar dacă se ţine seama şi de mărimea populaţiei(P), iar randamentele factorilor sunt constante(α+β=1),
atunci funcţia creşterii economice devine:
Y=P-1·(A·Kα·L1-α)
Ea mai este denumită şi ecuaţia generală a creşterii. Analiza acestei relaţii permite identificarea
principalele tipuri şi forme ale creşterii economice.

Creşterea economică poate îmbrăca două tipuri: creştere economică extensivă şi creştere
economică intensivă. Creşterea economică este de tip extensiv, atunci când aportul dimensiunii
cantitative a factorilor de producţie la creşterea produsului sau venitului naţional este preponderent.
Creşterea economică este de tip intensiv, atunci când este preponderentă contribuţia dimensiunii
calitative a factorilor la creşterea economică.
Creşterea economică extensivă se realizează pe baza utilizării unor cantităţi din ce în ce mai mari
de factori în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor, prin utilizarea extensivă a factorului muncă,
adică pe baza creşterii numărului de persoane angrenate în procesele productive (o creştere a gradului de
ocupare a forţei de muncă), pe baza creşterii numărului de ore lucrate de către un lucrător (pe săptămână,
pe lună, pe an). De asemenea, creşterea extensivă se poate realiza pe baza extinderii factorului capital
tehnic, prin creşterea stocului de capital fix(maşini, utilaje, echipamente, instalaţii).
Creşterea economică intensivă reprezintă acel tip de creştere economică ce se bazează pe
folosirea unor factori de producţie superiori calitativ şi pe utilizarea tot mai eficientă a acestora. În ceea ce
priveşte factorul muncă, această eficienţă sporită se realizează prin creşterea productivităţii muncii, care
la rândul ei, se bazează pe creşterea nivelului de calificare al forţei de muncă existente, pe evoluţia
structurală a forţei de muncă, în sensul sporirii forţei de muncă ce deţine abilităţi superioare pe care să le
valorifice în procesul productiv, pe îmbunătăţirea managementului, atât la nivelul firmelor productive, cât
şi la nivelul instituţiilor existente într-o economie. Eficienţa sporită a factorului capital se realizează prin
îmbunătăţirea folosirii capitalului existent ca urmare a promovării unor noi metode de organizare a
producţiei sau prin înlocuirea unităţilor de capital mai puţin productive cu altele ce au un randament mai
mare, datorită unor performanţe tehnice superioare. Factorul informaţional-tehnologic şi cel politic-
administrativ contribuie la intensificarea creşterii prin dezvoltarea calitativă a sectorului educaţional,
dezvoltarea activităţilor legate de cercetare şi dezvoltare, printr-o politică fiscală stimulativă şi adecvată
fiecărei perioade, prin introducerea şi aplicarea unor reguli unitare, nediscriminatorii şi fără excese în
funcţionarea şi supravegherea mecanismelor economiei de piaţă, prin fundamentarea unei politici
coerente referitoare la migraţia forţei de muncă sau prin îmbunătăţirea mecanismelor de alocare a
resurselor în economie.
Creşterea economică îmbracă mai multe forme, în funcţie de regularitatea cu care sporeşte
produsul intern brut. Astfel, atunci când se înregistrează o creştere regulată a produsului intern brut,
spunem că se înregistrează o creştere economică liniară. În cazul în care se înregistrează o creştere
accelerată a produsului intern brut, formele creşterii economice sunt: creştere economică exponenţială,
creştere economică parabolică. Ecuaţiile proprii diferitelor forme şi tipuri ale creşterii economice
exprimă în ecuaţii matematice relaţiile de interdependenţă între factorii creşterii. Preocuparea pentru
identificarea acestor relaţii dintre factorii creşterii economice s-a concretizat în teoriile şi modelele
creşterii economice.
Teoria creşterii economice este în ultimă instanţă o teorie a previzionării acestui proces, având
totodată şi rolul de analiză şi premisă teoretică a fundamentării deciziilor la nivel macroeconomic. Studiul
dinamicii economice a dus la dezvoltarea teoriei ciclurilor de afaceri şi a teoriei creşterii economice.
Aceasta din urmă ilustrează concretizarea teoretică a preocupărilor legate *de posibilitatea creşterii
economice constante şi permanente şi *de construirea unor modele econometrice de analiză.

87
 Modelul de creştere economică reprezintă expresia matematică a unui sistem relaţional
complex, existent între factorii creşterii economice.
Teoria şi modelul clasic al creşterii economice: în concepţia clasicilor, factorii de producţie se
limitează la muncă, pământ şi capital. Pentru clasicii Adam Smith şi David Ricardo creşterea economică
este rezultatul acumulării de capital(transformarea unei părţi din plusprodus în capital) şi determină
creşterea bogăţiei pe locuitor prin creşterea capitalului productiv pe locuitor. În teoria clasică, factorii
creşterii economice sunt factorii de producţie clasici: munca, natura şi capitalul. Munca fiind remunerată
prin salariu, creşterea salariului are drept efect expansiunea demografică, care va determina schimbarea
raportului dintre cererea şi oferta de muncă, astfel încât salariul va ajunge să scadă la nivelul său de
subzistenţă. Natura, luată în considerare prin pământ, se consideră un factor fix, rigid care nu face
obiectul acumulării, dar este o sursă de rentă pentru proprietari. Capitalul este remunerat prin profit, care
se transformă în motivaţia acumulării de capital. Profitul devine astfel o sursă de finanţare a investiţiilor
prin economisirile proprii deţinătorilor de capital. În concepţia clasicilor, progresul tehnic are un rol
marginal în creşterea economică, nefiind integrat în analiza globală a creşterii. Ricardo consideră
progresul tehnic un factor distrugător de locuri de muncă, datorită înlocuirii muncii prin capital. Idea este
valabilă dacă se admite efectul pe termen scurt al promovării progresului tehnic. În concepţia lui Marx
creşterea economică nu este durabilă, fiind invocat ca argument declinul creşterii datorat randamentelor
de scară descrescătoare în industrie, ca urmare a concentrării şi centralizării capitalului dincolo de
dimensiunea optimă. Totuşi, progresul tehnic este considerat un factor de creştere a productivităţii muncii.
Alături de factorii clasici, Marx consideră că procesul creşterii economice este influenţat şi de factori
politici, sociali şi istorici. Modelul realizării produsului social în condiţiile reproducţiei lărgite este de
natură să evidenţieze faptul că sursa creşterii economice este plusprodusul.

Teoria şi modelul keynesian de creştere economică: potrivit concepţiei keynesiene, venitul

naţional creşte ca răspuns la modificarea cererii agregate. În modelul elaborat de Keynes, sporul venitului
este un multiplu al creşterii investiţiilor. La nivelul de agregare al venitului naţional, investiţia netă are ca
sursă de finanţare economisirea, atunci când economia se află în stare de echilibru. În realitate, investiţiile
nu sunt o mărime exclusiv autonomă, ştiut fiind faptul că nivelul lor este influenţat şi de eficienţa
marginală a capitalului, dar şi de rata dobânzii. Mai mult, nivelul ocupării forţei de muncă este funcţie de
cererea efectivă de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, ceea ce înseamnă că în situaţia de echilibru, nivelul
ocupării este funcţie de nivelul venitului naţional de echilibru, altfel spus, ocuparea de echilibru poate fi
diferită de ocuparea deplină.

Teorii şi modele neokeynesiene: preocupările pentru dezvoltarea teoriei keynesiene asupra

creşterii economice au fost deosebit de intense. Modelul Harrod-Domar se bazează pe idea că
economisirea gospodăriilor şi a întreprinderilor este sursa investiţiilor, economisirea reinvestită duce la
creşterea capitalului şi ca efect la creştere economică. Modelul Harrod-Domar utilizează trei tipuri de rate
de creştere: rata naturală de creştere economică, rata garantată de creştere economică şi rata efectivă de
creştere economică.
Modelul Goodwin scoate în evidenţă influenţa proporţiei în care veniturile sunt alocate
investiţiilor ca sursă a creşterii economice. În modelul lui Goodwin variabilele sunt: ocuparea resurselor
de muncă, rata de creştere a productivităţii, profitul, investiţia, rata salariului şi consumul. Influenţa
reciprocă dintre aceste variabile evidenţiază că repartiţia venitului determină rata ocupării şi rata ocupării
determină repartiţia venitului. De aici, o creştere a venitului duce la o creştere a salariilor, antrenând o
creştere a cererii care atrage după sine o creştere economică.

88
Teoria şi modelul creşterii endogene: teoriile actuale ale creşterii economice folosesc ca premise teoria
economiei industriale, teoria concurenţei imperfecte şi teoria diferenţierii producţiei şi a economiilor de
scară. Astfel este posibilă o nouă modelare a relaţiilor proprii creşterii economice care iau în considerare
progresul tehnic şi capitalul uman ca factori ai creşterii.

Teorii şi modele neoclasice: aceste teorii subliniază rolul pe care progresul tehnic (factorul
informaţional-tehnologic) îl are în stimularea activităţilor economice şi a rezultatelor acestora. Unul dintre
primii teoreticieni în această direcţie a fost R. Solow, care ia în calcul progresul tehnic, dar rolul acestuia
este considerat a fi exogen.

Noi teorii şi modele ale creşterii economice: odată cu dezvoltarea economiei ca ştiinţă şi cu explozia
tehnologiilor informaţionale, au apărut teorii şi modele care au căutat să înglobeze noii factori de
producţie. Una dintre cele mai importante teorii de acest gen este teoria creşterii economice endogene
(cunoscută şi sub denumirea de Noua teorie a creşterii economice) elaborată de P. Romer şi R. Lucas şi
care scoate în evidenţă faptul că progresul tehnic este un rezultat al activităţilor economice (progres tehnic
internalizat), şi nu un factor extern acestora. De asemenea acest model scoate în evidenţă existenţa unor
randamente crescătoare în cazul neofactorilor (în special a informaţiei), spre deosebire de randamentele
descrescătoare ce caracterizează factorii tradiţionali ai creşterii [Link]ă şi alte teorii noi care
pun în evidenţă influenţa unor factori care nu au fost luaţi în considerare până acum, cum ar fi rolul
instituţiilor şi a eficienţei acţiunilor acestora asupra creşterii economice, ajungând până la a releva
influenţa religiei asupra creşterii economice.

89
 4.2. Fluctuaţiile activităţilor economice

4.2.1. Ciclicitatea activităţii economice

Macroeconomia ca ştiinţă studiază comportamentul agregat al agenţilor economici şi tratează
economia ca un întreg, trebuind să răspundă la foarte multe întrebări, printre care se regăsesc unele
referitoare la stabilitatea activităţii economice ca de exemplu: cât de stabilă este economia? care sunt
factorii care stimulează stabilitatea? care sunt factorii care cauzează instabilitate? cum se poate interveni
pentru a reduce instabilitatea? care este rolul statului şi a instituţiilor puterii publice în asigurarea
stabilităţii creşterii economice?
Activitatea economică nu are, de regulă, o evoluţie liniară, perfect previzibilă, ci una fluctuantă.
Fluctuaţiile întâmplătoare sunt determinate de factori cu acţiune accidentală sau întâmplătoare, de
evenimente neaşteptate sau neobişnuite: cataclisme naturale, evenimente social-politice deosebite sau de
decizii neaşteptate ale unor agenţi economici.
Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de o diversitate de cauze, care pot fi naturale, economice
sau sociale: variaţia anotimpurilor, obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice etc.
Independent de variaţiile întâmplătoare şi cele sezoniere, există fluctuaţii ciclice, cu un anumit
grad de repetabilitate, ce ţin de funcţionarea activităţii economice şi de interdependenţele dintre părţile
sale. Fluctuaţiile ciclice reprezintă acele forme de mişcare ondulatorie a activităţii economice dintr-o ţară în
care fazele de expansiune alternează cu cele de descreştere şi stagnare. Fluctuaţiile ciclice se consideră a fi
o formă de evoluţie normală a activităţii economice, care asigură continuitatea şi schimbările calitative în
economie.
Evidenţierea evoluţiei ciclice este posibilă pe baza analizei datelor care exprimă activitatea la nivel
macroeconomic. Fluctuaţia ciclică se caracterizează prin repetabilitatea în timp a fazelor şi modificarea
stării şi performanţelor agregate ale economiei, de la o fază la alta. Unitatea de măsură a timpului în care
se succed fazele evoluţiei ciclice reprezintă ciclul economic.
Ciclul economic reprezintă o succesiune în timp şi o schimbare periodică a condiţiilor şi
rezultatelor activităţii economice, şi care cuprind două faze (expansiune şi recesiune) şi două puncte de
tranziţie (apogeu şi depresiune).
Expansiunea este acea fază a ciclului economic, caracterizată prin sporirea producţiei, creşterea
veniturilor agenţilor economici şi amplificarea creditului, altfel spus prin creştere a gradului de ocupare a
resurselor şi a cererii agregate.
Recesiunea reprezintă o fază a ciclului economic caracterizată prin restrângerea nivelului
producţiei, prin creşterea preţurilor fără ca această creştere să fie dublată de o creştere a producţiei şi a
productivităţii, printr-un nivel scăzut al investiţiilor, precum şi printr-o ofertă scăzută de locuri de muncă
şi o reducere a cererii agregate.
Apogeul reprezintă punctul în care agenţii economici lucrează la capacitatea lor maximă, cererea
agregată este mare, rata reală a şomajului se apropie de rata sa naturală.
Depresiunea reprezintă punctul în care cererea agregată atinge un nivel scăzut, investiţiile nu
mai sunt dorite de către agenţii economici, producţia tinde spre un nivel minim al potenţialului, nivelul de
ocupare este redus şi rata şomajului ridicată.
Dacă expansiunea se caracterizează prin sensul ascendent al nivelului agregatelor şi indicatorilor
cu semnificaţie pozitivă pentru funcţionarea economiei, recesiunii îi este caracteristică descreşterea lor.
Apogeul şi depresiunea caracterizează situaţiile în care se schimbă sensul dinamicii agregatelor şi
indicatorilor macroeconomici.

90
4.2.2. Tipurile ciclurilor economice
Ciclul scurt: mai este denumit şi ciclul stocurilor sau Kitchin minor se manifestă în interiorul
unui ciclu decenal, între două puncte de depresiune şi contribuie la modificarea amplitudinii ciclului
propriu-zis. El reprezintă o mişcare ciclică desfăşurată în interiorul unei perioade de până la patruzeci de
luni ce afectează atât anumite ramuri cât şi nivelul de ansamblu al ramurilor [Link] scurte au
două faze: expansiunea şi încetinirea creşterii economice. În faza de expansiune, dominată de optimismul
producătorilor, are loc creşterea producţiei, care nu este însoţită de creşterea cererii efectivă. Ca efect,
încep să se acumuleze stocuri. Când stocurile ating un nivel prea mare, începe faza de încetinire a
producţiei, din dorinţa de diminuare a stocurilor acumulate peste nivelul considerat optim din punct de
vedere economic.
Ciclul decenal mai este denumit şi ciclul Juglar. Caracterizarea ciclului decenal (ciclul pe termen
mediu) se face, de regulă, prin compararea creşterilor economice reale, cu creşterile economice potenţiale.
Creşterea economică reală exprimă sporul efectiv al producţiei naţionale, măsurat prin ratele anuale de
sporire a rezultatelor macroeconomice şi prin indicatorii consacraţi în acest sens (PIB, PNB sau Venitul
naţional). Creşterea economică potenţială exprimă sporul anual al capacităţii de a produce a unei ţări,
capacitate ce constă atât din cantităţile de resurse suplimentare ce pot fi atrase în activităţile economice,
cât şi din sporul de eficienţă cu care pot fi utilizate resursele. Creşterea economică reală este fluctuantă
atât faţă de potenţial, cât şi faţă de perioadele anterioare. Aceasta înseamnă că, în anumiţi ani, economia
înregistrează rate înalte de creştere a venitului naţional şi parcurge o perioadă de prosperitate. În alţi ani,
economia cunoaşte rate scăzute de creştere sau chiar de scădere a venitului, traversând o perioadă de
afaceri slabe.
Ciclul secular: ideea existenţei ciclurilor lungi, seculare, a fost formulată de N.D. Kondratieff, care a
analizat serii de date statistice - pentru Anglia, Franţa, SUA, Germania - referitoare la preţuri, rata
dobânzii, salarii, comerţ exterior, energie şi producţia de minereuri. El a pus în evidenţă o serie de mişcări
cronologice, ondulaţii de foarte lungă durată, care se întind pe aproximativ o jumătate de secol. De regulă,
ciclurile lungi se mai numesc şi cicluri seculare, pentru că o fază ascendentă şi una descendentă durează
împreună circa o jumătate de secol şi, pentru a avea de-a face cu un ciclu complet şi nu cu o simplă undă,
este nevoie de repetarea ei care acoperă perioada unui secol. Ca orice ciclu, un ciclu secular are un punct
de plecare, o culminaţie şi un punct de sosire, a căror determinare, însă, sunt aproximative. Prima şi
ultima dată marchează începutul creşterii şi al sfârşitului descreşterii fiecărui ciclu, iar data mediană
semnalează punctul culminant, locul de schimbare a sensului tendinţei seculare.
Mişcările ciclice studiate de Kondratieff pot fi împărţite în mai multe perioade: o perioadă de
expansiune de circa două decenii, una de recesiune primară şi plafonare care durează circa 10 ani, înainte
de a se declanşa o depresiune de circa două decenii. Acestea pot fi sintetizate în două faze: faza ascendentă şi
cea descendentă.
Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri
înalte de creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a vânzărilor de bunuri şi de creşterea veniturilor
reale. În faza descendentă are loc o reducere a ritmurilor de creştere sau chiar o stagnare, se înrăutăţeşte
gradul de ocupare iar fenomenele negative din economie se accentuează.
Cicluri specifice: în această categorie se menţionează ciclurile “intermediare”, ciclul de
construcţii şi ciclul agricol, bazate pe confruntarea dintre funcţia de cerere instantanee şi funcţia de ofertă
întârziată, ca urmare a specificul producţiei. Ciclurile Kuznets, denumite astfel după numele autorului
care, în jurul anului 1930, le-a semnalat pentru prima oară, se referă la oscilaţiile de lungă durată ce
afectează construcţia de clădiri şi alte serii cronologice, cu o durată medie ce variază între 15 şi 25 ani.
Ciclurile Kuznets prezintă un interes particular, pentru că par să implice trei factori:
a) variaţii în ofertă de mână de lucru şi alte resurse ale economiei;

91
 b) variaţii tendenţiale ale productivităţii, ce influenţează eficacitatea cu care sunt utilizate resursele;
c) intensitatea medie a utilizării resurselor şi, în special, variaţii ale ratei şomajului.
Recesiunile produse în intervalul caracterizat şi, evidenţiate de scăderea producţiei în industria
construcţiilor, sunt profunde şi prelungite, iar reluarea activităţii este întârziată de influenţa nefavorabilă
exercitată de declinul activităţii. În esenţă, fazele descendente ale ciclului Kuznets pot fi neutralizate prin
instrumente şi măsuri specifice, care decurg din politicile monetare şi bugetare adecvate, ca şi în cazul
altor tipuri de cicluri economice.

4.2.3. Cauzele fluctuaţiilor activităţii economice

A. Teoriile exogene leagă fluctuaţiile ciclice de factori, mişcări şi evenimente exterioare sistemului
economic: fluctuaţii ale mediului ambiant (“teoria petelor solare” a lui [Link]), războaie, revoluţii,
incidente politice, descoperiri de zăcăminte aurifere, variaţii în rata creşterii populaţiei, importante
descoperiri şi inovaţii ştiinţifice şi tehnice etc. După marea depresiune din 1929-1933, a devenit evident
că economia nu posedă capacitatea de autoreglare prin mecanismul economisirii şi investiţiilor în condiţii
de utilizare deplină a forţei de muncă. Ca atare, ciclul decenal a fost explicat prin cauze de tip endogen-
exogen. Factorii interni sistemului economic şi unele circumstanţe exogene lui au fost considerate cauze
ale ciclicităţii. Dacă sistemul economic conţine mecanisme destabilizante, factorii exogeni (condiţiile
naturale, sociale, politice, etc.) pot accentua sau atenua fluctuaţiile ciclice.

B. Teoriile endogene
Teoria ciclului reinvestiţional, elaborată de G. Haberler. Această teorie susţine că mişcarea ciclică
are la bază procesul de înlocuire a echipamentelor de producţie, care este mai amplu în unele perioade
şi nesemnificativ în altele.
Teoria subconsumului are ca precursori pe Th. Malthus şi S. Sismondi şi a fost dezvoltată, ulterior,
de Hobson, Foster, Sweezy şi Catchings. În esenţă, această teorie susţine că subconsumul este principalul
factor ce produce rupturi pe traiectoria creşterii economice care declanşează un nou ciclu. Malthus
pornea de la premisa potrivit căreia consumul poate fi insuficient în raport cu producţia şi, pentru a fi sporit,
trebuie întreprinse măsuri de creştere a ocupării. El a criticat legea lui Say, întrucât oferta de factori şi
oferta de bunuri nu pot să determine, de la sine, cererea pe piaţă, iar creşterea demografică nu poate
stimula producţia decât dacă este însoţită de o cerere efectivă de muncă. La rândul său, Sismondi
consideră că subconsumaţia este legată de repartiţia inegală a veniturilor între principalele clase sociale,
veniturile personale ale celor favorizaţi, respectiv economiile, depăşind posibilităţile de investire. În
general, se consideră că subconsumul şi excesul de economisire pasivă determină apariţia crizelor de
supraproducţie, pentru că oferta globală nu este absorbită de cererea globală.
Teoriile monetare, formulate în timp de W. Sombart, C. Juglar, M. Friedman, fac din excedentul
sau insuficienţa masei monetare şi a creditului, cauza principală a fluctuaţiilor economice. Se susţine că la
originea crizelor de supraproducţie stă o emisiune excesivă de monedă, care determină creşterea preţurilor, iar
aceasta încurajează producţia. La un moment dat, creşterea producţiei devansează stocul de monedă, ceea
ce conduce la criză.
Teoria suprainvestiţiei sau a supracapitalizării, elaborată de L. von Mises şi Fr. von
Hayek, consideră că recesiunile sunt determinate de excesul de investiţii. Varianta finală a teoriei
supracapitalizării, dată de Hayek, este, în acelaşi timp, o teorie monetară, în sensul că atribuie originea
ciclurilor politicii de credit a băncilor, şi o teorie tehnică, întrucât factorul monetar acţionează asupra
producţiei, a cărei structură produce un dezechilibru între bunurile de producţie şi bunurile de consum.

92
 Teoria inovaţiei, formulată de J. Schumpeter, Hobson, S. Kuznets, explică ciclul economic prin
concentrări, într-o anumită perioadă, a unor invenţii importante. În analiza sa, S. Kuznets are în vedere
relaţia dintre aplicarea în producţie a cercetării ştiinţifice şi nivelul productivităţii muncii. Prin înlocuirea
muncii manuale cu maşini are loc o importantă creştere a productivităţii muncii. J. Schumpeter distinge cinci
feluri de inovaţii: a) apariţia unui bun nou; b) identificarea unei metode de producţie mai eficace, pentru
crearea unui produs existent; c) descoperirea unei noi metode de organizare a desfăşurării activităţii; d)
descoperirea unor noi surse de materii prime; e) descoperirea unei pieţe noi.
Teoria ciclului economic de echilibru (R. Lucas, R. Barro, T. Sargent) o percepţie greşită a
evoluţiei salariilor şi a preţurilor face ca oferta de muncă să fie prea mare sau prea mică, ceea ce conduce
la fluctuaţia ciclică a nivelului producţiei şi ocupării. O variantă a acestei teorii susţine că şomajul creşte
în perioadele de recesiune, întrucât lucrătorii au salarii prea mari. Spre deosebire de aceştia adepţii teoriei
ciclului economic real consideră că şocurile pozitive sau negative asupra productivităţii dintr-un anumit
sector se pot propaga în celelalte sectoare ale economiei, producând fluctuaţii.P.A. Samuelson a elaborat
un model al evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi a acceleratorului, acţiunea
combinată a celor două forţe fiind cauza care poate determina expansiunea şi depresiunea ciclică. Acest
model se bazează pe sectorul real al economiei şi exclude variabilele monetare. El a pornit de la premisa că
acceleratorul determină investiţiile pe baza creşterii scontate a venitului şi cererii, şi, la rândul lor,
investiţiile determină creşterile de venit în conformitate cu teoria multiplicatorului. Sau, invers, investiţia îşi
produce efectul multiplicator asupra venitului, venitul îşi produce efectul accelerator asupra investiţiei, iar
aceasta din urmă produce noi efecte multiplicative asupra venitului, care, din nou, accelerează investiţia.

Cuvinte cheie:
 Creştere economică
 Dezvoltare economică
 Subdezvoltare
 Decalaje economice
 Creştere economică durabilă
 Progres economic
 Creştere economică zero
 Creştere economică pozitivă
 Creştere economică negativă
 Creștere extensivă
 Creștere intensivă
 Creştere endogenă

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):
1. Definiţi creşterea economică. Cum poate fi ea măsurată?

93
 2. Ce este dezvoltarea economică? În ce raport se află creşterea economică cu
dezvoltarea economică?
3. Prezentaţi principalii factori ai creşterii economice?
4. Definiţi creşterea economică zero, creşterea economică pozitivă şi creşterea
economică negativă.
5. Ce exprimă creşterea economică intensivă? Dar, cea extensivă?
6. Ce fluctuaţii cunoaşte activitatea economică?
7. Ce reprezintă ciclicitatea în economie şi cum se explică apariţia ei?
8. Ce este ciclul economic şi caracterizaţi principalele tipuri de cicluri economice?
9. Care sunt cauzele fluctuaţiilor activităţii economice?
10. Cum pot fi atenuate efectele negative ale ciclurilor economice?

 Probleme de discutat

1. Cum se explică conceptul de dezvoltare durabilă?

2. Care sunt principalele teorii şi modele ale creşterii economice?
3. Explicaţi teoriile ce relevă cauzele fluctuaţiile activitţăii economice?
4. Aspecte ale creşterii economice din România.
5. Măsuri de reducere a fluctuaţiilor ciclice.

Teme referat

Tema referat 1. Relația dintre expansiune, creștere și devolare economică

Tema referat 2. Teorii şi modele ale creşterii economice
Tema referat 3. Creşterea economică în România
Tema referat 4. Ciclicitatea economiei românești
Tema referat 5. Actuala criza economico-financiara: o prezentare de ansamblu
Tema referat 6. Tema referat 2. Criza in Romania, 2008-prezent
Tema referat 7. Ciclul economic la nivel mondial, 1900-prezent
Texte de comentat

”Creşterea economică concretizată în împlinirea bunăstării umane, individuală şi socială, nu

înseamnă că este şi benefică dacă nu asigură şi păstrarea echilibrului ecologic, gestionarea
raţională a resurselor de care dispune societatea, pentru a nu se transforma intr-o creştere
care sărăceşte.” (Popescu C-tin, - Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, 2003,
p. 262)

94
”Conştientizarea de către fiinţa umană, că societatea în care trăieşte nu este veşnică, că
împlinirea nevoilor de viaţă normală trebuie să se facă prin îngrijirea faţă de celelalte forme de
viaţă neumane, este de o mare importanţă, o dată cu instalarea crizei natural-umană a
dezvoltării contemporane.” (Popescu C-tin, - Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna
Economică, 2003, p. 263)

Teste grilă

1. Creşterea economică este exprimată direct de:

a) creşterea PIB real/locuitor;
b) creşterea PIB şi a PNB;
c) creşterea PIB real şi PIB nominal;

1. Creşterea şi dezvoltarea economică se diferenţiază prin:

a) finalitatea economico-socială;
b) schimbările calitative în economie;
c) creşterea cantitativă a factorilor de producţie;

2. Creşterea economică este un obiectiv prioritar al politicii macroeconomice pentru că:

a) asigură sporirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii;
b) dă posibilitatea utilizării factorilor de producţie;
c) influenţează gradul de ocupare şi nivelul veniturilor;

3. Relaţia dintre creşterea economică şi factorii ei se poate evidenţia prin:

a) funcţia de producţie care exprimă venitul pe locuitor;
b) elaborarea unor teorii şi modele corespunzătoare;
c) funcţia macroeconomică de consum.

4. Tipul intensiv de creştere economică este caracteristic acelor economii naţionale care:
a) sunt capabile să folosească integral factorii de producţie disponibili;
b) sunt capabile să genereze şi să absoarbă pe scară largă progresul tehnic;
c) au posibilitatea de sporire a capitalului uman;

5. În cadrul noilor teorii ale creşterii economice de la sfârşitul anilor ’80 se apreciază
următoarele:
a) creşterea economică nu poate fi durabilă;
b) creşterea este durabilă, stabilă în parte, dar imposibil de a fi spontan optimală;
c) creşterea este durabilă, stabilă şi optimală ca urmare a jocului pieţei;

95
6. În sens larg, creşterea economică semnifică :
a) transformări structurale şi calitative;
b) ansamblul modificărilor ce au loc într-un orizont de timp şi spaţiu, în dimensiunile
rezultatelor macroeconomice;
c) progresul social-economic;

7. Tipurile de creştere economică pot fi caracterizate în funcţie de:

a) influenţa factorilor direcţi şi a neofactorilor ;
b) influenţa factorilor indirecţi;
c) contribuţiile relative ale laturilor cantitative şi calitative ale factorilor de producţie;

8. Creşterea economică de tip extensiv semnifică:

a) aportul dimensiunii calitative a factorilor de producţie la creşterea venitului naţional;
b) aportul dimensiunii cantitative a factorilor de producţie la creşterea venitului naţional;
c) aportul dimensiunii cantitative şi calitative a factorilor de producţie la creşterea venitului
naţional;

9. Dezvoltarea economică durabilă asigură:

a) maximizarea beneficiilor nete ale dezvoltării;
b) creştere de dimensiune şi modificare de sistem;
c) maximizarea beneficiilor nete ale dezvoltării şi menţinerea în timp a serviciilor şi calităţii
resurselor;

10. Dimensiunea cantitativă a factorului uman se referă la:

a) nivelul calificării şi la motivarea în muncă;
b) nivelul calificării şi creşterea productivităţii muncii;
c) populaţia ocupată, oferta de muncă şi dinamica ocupării populaţiei active disponibile;

11. Dimensiunea structurală a factorului real, constituit ca factor al creşterii economice,se referă
la:
a) volumul de capital real în exploatare;
b) structurile materiale ale producţiei pe ramuri şi structura stocului de capital tehnic;
c) limita fondului de investiţii şi capacitatea de absorbţie a pieţei;

12. Eficienţa inovării este o eficienţă propagată ce poate fi analizată din prisma:
a) dimensiunii calitative a factorului informaţional-tehnologic al creşterii economice;
b) dimensiunii cantitative a factorului informaţional-tehnologic al creşterii economice;
c) dimensiunii cantitative a factorului uman;

13. În cazul în care se înregistrează o creştere acccelerată a produsului intern brut, formele
creşterii economice sunt:
a) creştere economică liniară şi creştere economică parabolică;
b) creştere economică exponenţială şi creştere economică durabilă;
c) creştere economică parabolică şi creştere exponenţială;

14. Creşterea economică negativă semnifică:

96
 a) sporire a venitului per total şi pe locuitor;
b) o creştere a produsului intern brut cu un ritm mai mic decât acela al creşterii populaţiei
totale;
c) o creştere în acelaşi ritm a produsului intern real şi a populaţiei totale;

Bibliografie

 Obligatorie

*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-

Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor. Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar
referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. .Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 151 – 194; 195 - 218.
2. Cismaş Laura Mariana – Economie Politică, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2000, p.
199 – 205;
3. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 173 – 177;
4. Cismaş Laura Mariana – Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2003, p. Economie.
Elemente de micro şi macroeconomie - Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004,
p. 167 – 171, p. 171 – 176;
5. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999 , p. 391- 421; 497 – 515
6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 485 – 519; 520 – 530
7. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 631 – 642,
644 – 647;. 654 – 664
8. Silaşi Gr. (coordonator) – [Link]ţii – Editura Mirton, Timişoara, 2001, p.
53 - 60; 63 – 70;
9. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
79 – 94; 95 – 105

97
 10. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005p. 120 – 121; 122 – 126
11. *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 215 – 238; 240 –
249.

Problemă rezolvată

1. Se cunosc următoarele date (tabelul 1):

Tabelul 1
U.M. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
Producţia Mil. Lei 10000 10200 12000 14000 17000
naţională (preţuri
(Qn) comparabile)
Număr persoane 500 700 1000 1100 1200
muncitori
Să se determine:
a) Productivitatea fiecărui muncitor.
b) Să se determine indicii cu bază în lanţ a indicatorilor şi să se interpreteze dinamica lor.
Explicaţi modul în care factorul muncă va contribui la creşterea economică din perioada avută în
vedere.

 Rezolvare

98
a) Factorul uman influenţează procesul creşterii economice prin creşterea volumului muncii
prestate la scară macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor, exprimată sintetic prin
productivitatea muncii, iar în acest caz : WL= Q/L
WL2006=10000/500=20
WL2007=10200/700=14,57
WL2008=12000/1000=12
WL2009=14000/1100=12,72
WL2010=17000/1200=14,16

U.M. 2006 2007 2008 2009 2010

Producţia Mil. Lei 10000 10200 12000 14000 17000
naţională (preţuri
(Qn) comparabile)
Număr persoane 500 700 1000 1100 1200
muncitori
WL Mil lei/pers 20 14,57 12 12,72 14,16

b) IWL=WLn/ WLn-1*100
IWL2006=100
IWL2007= 14,57/20 *100=72,85
IWL2008=12/14,57*100=82,36
IWL2009=12,72/12*100=106
IWL2010=14,16/12,72*100=111,32

U.M. 2006 2007 2008 2009 2010

Producţia Mil. Lei 10000 10200 12000 14000 17000
naţională (preţuri
(Qn) comparabile)
Număr persoane 500 700 1000 1100 1200
muncitori
WL Mil lei/pers 20 14,57 12 12,72 14,16
IWL % 100 72,85 82,36 106 111,32
Dinamica indicatorilor este una crescătoare de-a lungul perioadei analizate.
Creşterea economică de tip extensiv este caracteristică anilor 2006, 2007 şi 2008
realizându-se pe baza utilizării unor cantităţi din ce în ce mai mari de factori de producţie în
procesul de producere a bunurilor şi serviciilor, prin utilizarea extensivă a factorului muncă,
adică pe baza creşterii numărului de persoane angrenate în procesele productive. Creşterea
economică de tip intensiv este caracteristică anilor 2009 şi 2010 presupune faptul că cea mai
mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se obţine datorită laturii calitative ale
factorilor de producţie. Este vorba de creşterea productivităţii muncii şi creşterea eficienţei
economice a capitalului.

99
Probleme propuse spre rezolvare

1. Creşterea economică a unei ţări depinde în principal de trei mari categorii de factori: resursele
umane (L), capitalul (K) şi progresul tehnic. Presupunând că o creştere (cantitativă şi calitativă) a
forţei de muncă are o contribuţie la creşterea economică de 75%, o creştere a capitalului are o
contribuţie la creşterea economică de 25% să se analizeze următoarele situaţii:
a) Creşterea economică înregistrată este de 4% ; creşterea forţei de muncă de 3% şi
creşterea capitalului de 2%. Determinaţi contribuţia progresului tehnic la creşterea economică.
b) Determinaţi condiţiile în care capitalul poate să-şi aducă o contribuţie mai mare la
creşterea economică.
c) Determinaţi posibilităţile existente pentru a reuşi o creştere economică pe termen lung de
5%.

2. Se cunosc următoarele date (tabelul 2):

Tabelul 1
U.M. Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
Producţia Mil. Lei 15.000 18.000 19.000 25.000 30.000
naţională (preţuri
(Qn) comparabile)
Număr persoane 1000 1300 1700 2000 2200
muncitori
Să se determine:
a) Productivitatea fiecărui muncitor.
b) Să se determine indicii cu bază în lanţ a indicatorilor şi să se interpreteze dinamica lor.
Explicaţi modul în care factorul muncă va contribui la creşterea economică din perioada avută în
vedere.

3. Creşterea economică a unei ţări depinde în principal de trei mari categorii de factori: resursele
umane (L), capitalul (K) şi progresul tehnic. Presupunând că o creştere (cantitativă şi calitativă) a
forţei de muncă are o contribuţie la creşterea economică de 70%, o creştere a capitalului are o
contribuţie la creşterea economică de 30% să se analizeze următoarele situaţii:
a) Creşterea economică înregistrată este de 6% ; creşterea forţei de muncă de 4% şi
creşterea capitalului de 3%. Determinaţi contribuţia progresului tehnic la creşterea economică.
b) Determinaţi condiţiile în care capitalul poate să-şi aducă o contribuţie mai mare la
creşterea economică.
c) Determinaţi posibilităţile existente pentru a reuşi o creştere economică pe termen lung de
7%.

100
 UNITATEA 4

PIAŢA MUNCII ŞI ŞOMAJUL

5.1. Piaţa muncii

5.1.1. Concept, funcţii şi caracteristici ale pieţei muncii
5.1.2. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii
5.1.3. Segmentarea pieţei muncii şi strategii de ocupare

5.2. Şomajul-dezechilibru al pieţei muncii

5.2.1. Originile, natura şi formele şomajului
5.2.2. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

Rezumat
Piaţa muncii este o piaţă a factorilor de producţie. Caracterul specific al obiectului tranzacţiilor de
pe această piaţă, precum şi condiţiile de funcţionare a economiilor de piaţă moderne sunt de natură să
confere o serie de particularităţi, atât pieţei muncii cât şi mecanismului său de funcţionare, caracterizat
prin cererea şi oferta de muncă, dar şi prin preţul de echilibru al pieţei, salariul.
Principalul dezechilibru al pieţei muncii, şomajul este studiat prin prisma originii şi formelor, dar
şi a costurilor economice şi sociale ale manifestării sale.

101
 5.1. Piaţa muncii

5.1.1. Concept, funcţii şi caracteristici ale pieţei muncii

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic de confruntare liberă a deţinătorilor de capital( în
calitate de cumpărători) şi a posesorilor capacităţii de muncă( în calitate de vânzători), unde, prin
mecanisme specifice, cererea şi oferta de muncă se echilibrează. Piaţa muncii oferă cadrul unde se
reglează cererea şi oferta de muncă, prin deciziile libere ale agenţilor economici şi se determină salariul,
ca preţ al tranzacţiei.

Agenţii economici întâlniţi pe piaţa muncii sunt:

a) ofertanţii (vânzătorii), respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi
competenţa profesională la un anumit preţ.
b) cumpărătorii (purtătorii cererii, firmele) care au nevoie de muncă într-o anumită cantitate şi
structură profesională pentru a-şi desfăşura activitatea şi pentru care sunt dispuşi să plătească
salariul (preţul specific);
c) intermediarii, reprezentaţi de oficiile de plasare, specializaţi într-o gamă largă de
servicii prin intermediul cărora sunt puşi faţă în faţă cei care au nevoie de muncă şi cei care
caută un loc de muncă, iar pentru serviciile lor intermediarii sunt şi ei remuneraţi. Rezultatul
tranzacţiei pe piaţa muncii se materializează în încheierea contractului de angajare şi în
stabilirea salariului.
În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei, piaţa muncii îndeplineşte funcţii
importante, de ordin economic şi social:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă, atât prin repartizarea lor pe profesii, ramuri şi localităţi,
cât şi prin folosirea lor în cadrul întreprinderilor;
b) realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei şi
posibilităţile pentru acoperirea lor;
c) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie;
d) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor;
e) contribuie la asigurarea climatului de muncă şi de protecţie socială, asigurând informaţii privind
procesul de orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.
Caracteristicile mărfii care circulă pe această piaţă, precum şi raporturile dintre agenţii economici
care participă la relaţiile de schimb conferă pieţei muncii o serie de particularităţi. În primul rând,
prezintă caracteristica de a fi cea mai rigidă, şi din acest motiv, cea mai sensibilă şi mai fragilă. În al
doilea rând, piaţa muncii în raport cu celelalte pieţe este piaţa cea mai organizată şi mai reglementată. În
al treilea rând, din punct de vedere al mecanismelor de funcţionare, piaţa muncii este o piaţă imperfectă .
Piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală şi participativă, în care negocierea şi contractul
sunt instrumente de reglare a cererii şi ofertei de muncă. Procesele de ocupare şi utilizare sunt ajustate şi
cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispoziţia firmelor, colectivităţilor locale şi statului.

5.1.2. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii

A. Cererea de muncă
Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Volumul de muncă necesar pentru
desfăşurarea activităţii economice nu constituie în totalitate cerere de muncă. Condiţia generală pentru
ca nevoia de muncă să se transforme în cerere de muncă este recompensarea muncii prin salariu.

102
 Pe această bază cererea de muncă se defineşte ca fiind volumul total de muncă salarială necesar
activităţilor economice şi social-culturale dintr-o ţară şi se exprimă prin numărul locurilor de muncă
salariale ce se creează în unităţile producătoare de bunuri şi prestatoare de servicii. Cererea de muncă
este o cerere derivată, ea depinde de cererea de bunuri, de cantitatea de muncă necesară producerii
acestora.
Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, dar şi de alţi factori, cum sunt:
nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor economico-sociale, formele
ocupării şi regimul ocupării, volumul investiţiilor, amploarea fenomenului de restructurare economică,
conjunctura internaţională.
Se consideră că, în principiu, cererea de muncă depinde de : productivitatea marginală a muncii
şi de condiţiile generale ale activităţii economice. La nivelul economiei naţionale, cererea de muncă este
o cerere agregată, adică rezultă din însumarea cererilor individuale ale întreprinderilor producătoare de
bunuri şi servicii. Este şi motivul pentru care raţionamentul dimensionării cererii de muncă are ca punct
de plecare comportamentul producătorului individual.
O firmă va angaja forţă de muncă suplimentară numai atâta timp cât produsul marginal al
muncii PMgL va depăşi valoarea costului marginal al muncii CMgL, cost ce este dat de salariul real al
acestor lucrători, adică de salariul nominal raportat la nivelul preţului.
Aceasta înseamnă ca la un salariu real dat există un număr optim de lucrători angajaţi. Dacă
numărul de lucrători creşte salariul real va fi mai mic decât în situaţia iniţială. Excesul de salariu real
peste nivelul produsului marginal al muncii impune o reducere a nivelului angajărilor, în timp ce
excesul de produs marginal al muncii peste salariul real impune o creştere a numărului de angajaţi.
Nivelul optim al angajărilor verifică relaţia de egalitate dintre productivitatea marginală a muncii şi
salariul real.

B. Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă
existente în societate, adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă dintr-o
ţară într-o perioadă determinată de timp. Nu toate resursele de muncă formează obiect al ofertei, ci doar
acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca cerere pentru un loc de muncă salarizat).
Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în condiţii salariale, într-o
perioadă de timp dată şi poate fi exprimată prin numărul celor care solicită un loc de muncă salarizat.
Oferta de muncă prezintă o serie de particularităţi: *mobilitate spaţială şi profesională relativ
redusă, urmare a faptului că oamenii se ataşează mediului economico-social, îşi făuresc o gospodărie
acolo unde muncesc şi acceptă greu schimbările; *formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat,
pentru atingerea de către populaţie a vârstei legale de muncă şi pentru instruirea corespunzătoare;
*rigiditatea ofertei care se datorează perisabilităţii ridicate a forţei de muncă în sensul că forţa de munca
nu poate fi conservată în timp; *formarea ofertei de muncă nu se subordonează numai legilor pieţei, ci şi
legilor demografice.
Dintre factorii care influenţează dimensiunea şi structura ofertei de muncă într-o economie pot fi
enumeraţi: populaţia totală aptă de muncă; vârsta minimă de muncă, legislaţia salarială; dispoziţiile legale
cu privire la pensionare etc.; opţiunea indivizilor între muncă şi timp liber.
În mod normal, oferta de muncă va creşte atunci când preţul său (salariul real) creşte. Pentru
oricine, fiecare oră de muncă suplimentară înseamnă pe de o parte, un câştig suplimentar(utilitatea
marginală a muncii), iar pe de altă parte, cere lucrătorului respectiv eforturi şi apar chiar şi neplăceri
cauzate de muncă (dezutilitate marginală a muncii). Pe măsură ce programul de muncă se prelungeşte
dezutilitatea marginală a muncii tinde să crească. Pentru ca lucrătorii să fie motivaţi să lucreze mai multe

103
ore, salariul marginal, ca expresie a utilităţii trebuie să fie mai mare. În determinarea numărului de ore de
muncă oferite în vederea obţinerii unui salariu real se au în vedere două efecte care acţionează în direcţii
opuse:
- efectul de substituţie care acţionează în direcţia creşterii numărului de ore oferite cu scopul sporirii
salariului real. Indivizii tind să substituie timpul liber prin muncă;
- efectul de venit care acţionează în sens contrar. Crescând tariful salarial pe oră, individul obţine un venit
mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. El va putea consuma o cantitate mai mare de bunuri
şi servicii decât consuma anterior. Aceste două efecte complementare sunt redate sub forma curbei
atipice a ofertei de muncă([Link].8.3.)
Salariul
Efectul de venit > Efectul de substituţie
real (SR)

SR1 A Efectul de substituţie = Efectul de venit

Efectul de substituţie > Efectul de venit

L1 Număr de ore
lucrate

Fig.8.3. Curba atipică a ofertei de muncă

Oferta de muncă este inelastică, iar coeficientul de elasticitate al acestei oferte este subunitar.
Economiştii explică rigiditatea ofertei de muncă prin factori economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali.
La nivelul global, al economiei naţionale, oferta de muncă este reprezentată de o parte a populaţiei
active disponibile, adică de populaţia ocupată salariată şi de şomeri, categorii ale resurselor de muncă ce
prestează sau doresc să presteze munca în condiţii salariale.

C. Echilibrul pieţei muncii

Realizarea echilibrului pieţei muncii presupune egalitatea dintre cererea şi oferta de muncă.
Echilibrul pieţei muncii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere: *echilibrul funcţional
care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi creşterii productivităţii muncii în
condiţiile strict determinate de producţie; *echilibrul structural care exprimă modul de distribuire a forţei
de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, calificări, în teritoriu etc., în condiţiile date ale nivelului
producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii; *echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele
de muncă, condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi al productivităţii.
Situaţia ideală de echilibru a pieţei forţei de muncă presupune un nivel maxim al ocupării forţei
de muncă. În acest model ideal, toată lumea munceşte atât cât doreşte, iar firmele angajează exact
cantitatea de muncă pe care o doresc, la un nivel al salariului real de echilibru, realizându-se un echilibru
perfect al economiei (fig.8.4) .

104
 SR
Oferta de
muncă
Salariul real

SR* Eq

Cererea de
muncă

L* L

Ocuparea forţei de muncă

Fig.8.4. Situaţia ideală de echilibru pe piaţa muncii

5.1.3. Segmentarea pieţei muncii şi strategii de ocupare

Piaţa muncii are o structură complexă, pusă în evidenţă prin segmentarea pieţei. Aceasta
reprezintă totalitatea tehnicilor de fracţionare a unei populaţii date care urmăresc formarea unor grupuri
care satisfac o anumită condiţie de clasificare în funcţie de criteriile considerate.
Piaţa muncii este segmentată în: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară cuprinde angajamentele oferite de firmele mari şi/sau sindicate. Trăsăturile
caracteristice ale acestei pieţe pot fi sintetizate în: salarii mari, posibilităţi de promovare, siguranţa locului
de muncă.
Piaţa secundară se defineşte prin locuri de muncă slab plătite, instabile şi prin existenţa
discriminărilor.
În general, segmentul primar al pieţei muncii este asociată componentei stabile a cererii de bunuri
şi servicii, în timp ce piaţa secundară e legată mai ales de componenta variabilă a cererii de bunuri şi
servicii.
În realitate, piaţa muncii apare segmentată în trei sectoare ale economiei, cu manifestări specifice şi
anume: *economia de centru ce reprezintă sectorul cel mai puternic şi poate fi identificat cu piaţa
primară; *economia periferică ce cuprinde întreprinderile mici şi mijlocii şi poate fi asimilată pieţei
secundare;*economia clandestină (subterană) lipsită de regularitate, constituită din forme diverse de
activităţi neoficiale, adesea ilegale, cu o insecuritate totală a salariaţilor.

5.2. Şomajul-dezechilibru al pieţei muncii

5.2.1. Originile, natura şi formele şomajului

Conceptul de şomaj poate căpăta o semnificaţie mai extinsă dacă este privit ca o formă de
subocupare, respectiv o manifestare specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru,

105
în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însă această cerinţă nu poate fi
satisfăcută pentru fiecare individ, în aceeaşi meserie şi localitatea de reşedinţă.
O persoană, pentru a fi considerată în şomaj trebuie să îndeplinească anumite condiţii specifice.
Biroul Internaţional al Muncii consideră şomer, orice persoană care nu munceşte, este aptă de muncă, are
mai mult de 15 ani, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată şi caută un loc de
muncă.
Se poate spune, încercând o definire a fenomenului, că şomajul reprezintă o stare negativă a
economiei concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii prin care oferta de muncă este mai
mare decât cererea de muncă.
Punctul de plecare în definirea şomajului este reprezentat de lipsa unui loc de muncă pentru o
perioadă de timp. Ca rezultat al voinţei individului de a nu ocupa un loc de muncă, există şomaj
voluntar. Dimpotrivă, atunci când individul nu găseşte un loc de muncă disponibil din motive
independente de voinţa sa, există şomaj involuntar.
Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scădere mai ales atunci când salariile
practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru, datorită presiunilor exercitate de sindicate şi salariaţi.
Şomajul involuntar apare atunci când se înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie.
Şomajul voluntar este rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al economiei, ce atinge o
anumită treaptă de prosperitate. În ţările mai puţin dezvoltate, se manifestă, mai ales, şomajul involuntar
Realitatea evidenţiază mai multe forme de şomaj.

După originea şomajului: *şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii
activităţii economice, în timpul fazelor de recesiune sau criză a economiei; *şomaj structural, cauzat de
schimbările ce au loc în structura economică, teritorială, socială a producţiei (activităţi economice);
*şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi şi prin
restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii; *şomaj sezonier, care apare în
anumite profesiuni din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.; *şomaj fricţional, care corespunde
perioadei necesare trecerii de la o muncă la altă muncă sau pentru căutarea primului loc de muncă.

Din punct de vedere al intensităţii manifestării: *şomaj deghizat (întâlnit îndeosebi în ţările
mai puţin dezvoltate), caracterizat prin existenţa de ocupaţii ce au o productivitate şi o remunerare mai
slabă şi uneori nulă; *şomaj total şi şomaj parţial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate
săptămânal).
În teoria economică definirea şi analizarea conceptului de şomaj a cunoscut mai multe variante de
tratare. Astfel, s-au fundamentat de-a lungul timpului: teoria clasică a şomajului, teoria marxistă, cea
keynesistă precum şi teoria economică actuală cu privire la şomaj.

În caracterizarea şomajului se au în vedere următoarele aspecte:

a) nivelul şomajului, exprimat ca mărime absolută sau ca mărime relativă
b) intensitatea şomajului: şomaj total sau parţial.
c) durata şomajului, definită ca timpul scurs din momentul pierderii locului de muncă şi până la
reluarea activităţii;
d) structura şomajului, pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex etc.

Nivelul şomajului poate fi exprimat prin: masa şomajului, adică numărul persoanelor care, la
un moment dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor şi rata şomajului, care se
calculează ca raport procentual între masa şomajului şi unul din indicatorii de referinţă: populaţia activă,

106
populaţia activă disponibilă, populaţia ocupată etc. Ocuparea deplină a forţei de muncă nu înseamnă o
rată de ocupare de 100%, deoarece există întotdeauna persoane neocupate dar care se află în perioada
necesară schimbării locului de muncă. Ponderea acestora este exprimată de rata naturală a şomajului.

5.2.2. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările pe care trebuie să le accepte populaţia,
ca urmare a existenţei şomajului. Costul financiar este reflectat de creşterea sarcinilor fiscale care apasă
asupra sistemului productiv şi a colectivităţii publice şi în diminuarea încasărilor fiscale şi a cotizaţiilor
sociale, pe care le provoacă şomajul.
De obicei, costul financiar al şomajului se repartizează potrivit regulii celor trei treimi – o treime
este reprezentată de investiţiile publice pentru crearea de noi locuri de muncă, o treime sunt
indemnizaţiile de şomaj şi o treime reprezintă pierderile de încasări fiscale şi cotizaţii sociale.
Indemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii. Se constată că şomajul voluntar este cu
atât mai mare, cu cât indemnizaţia este mai consistentă. Se impune ca indemnizaţia de şomaj să aibă un
nivel optim, adică să fie stabilită astfel încât să incite la căutarea unui loc de muncă. Diminuarea
resurselor publice are loc deoarece şomerii pierd o parte din venituri şi consumă mai puţin, iar impozitele
directe şi indirecte, plătite de şomeri, precum şi cele legate de activitatea profesională (taxe profesionale),
sunt şi ele în volum mai mic. Pierderea de încasare financiară pentru securitatea socială are loc atunci
când reducerea numărului de cotizanţi (cei deveniţi şomeri) nu este însoţită de diminuarea numărului de
beneficiari.
Costurile economice apar întrucât este diminuată cererea adresată unor sectoare. Aceasta are
drept urmare folosirea incompletă sau nefolosirea unor capacităţi de producţie.

În cazul şomajului involuntar se pune problema identificării costurilor suportate de societate, sub
forma pierderilor, ca urmare a reducerii producţiei sub nivelul potenţialului său productiv.
O astfel de evaluare se poate efectua cu ajutorul legii lui Okun conform căreia pe termen scurt,
creşterea cu un procent a şomajului determină o scădere a producţiei cu 2,5 % . Pe termen lung,
semnificativ pentru rata şomajului natural este faptul că asigurarea capitalului necesar noilor lucrători
presupune efectuarea de investiţii. De aceea, se apreciază că, pe termen lung, o reducere cu 1 % a
şomajului, duce la o creştere a producţiei cu 0,75 % .
Consecinţele sociale ale şomajului nu trebuie să fie neglijate deoarece sunt numeroase şi au
efecte deosebite: dezvoltarea micii criminalităţi (furturi, neplata datoriilor etc.), modificarea valorilor
sociale privind şcoala, munca, pensia; creşterea numărului de sinucideri şi de boli legate de teama faţă de
spectrul negru al şomajului.

Cuvinte cheie:
 Piața muncii
 Cererea de muncă
 Oferta de muncă
 Segmentarea pieței muncii
 Șomajul
 Șomajul structural
 Șomajul fricțional

107
  Rata șomajului
 Rata naturală a șomajului
 Ocupare deplină

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):
1. Ce este piaţa muncii şi ce funcţii îndeplineşte ea în procesul de funcţionare şi dezvoltare a
economiei?
2. Care sunt agenţii economici întâlniţi pe piaţa muncii?
3. Care sunt caracteristicile pieţei muncii?
4. Ce factori influenţează cererea de muncă?
5. În ce constă caracterul perisabil al ofertei de muncă?
6. În ce constă curba atipică a ofertei de muncă?
7. Cum se explică echilibrul pieţei muncii?
8. Ce este şi cum se segmentează piaţa muncii?
9. Ce este şomajul şi ce forme îmbracă acesta?
10. Care sunt aspectele prin care se poate caracteriza şomajul?
11. Ce înţelegem prin ocuparea deplină a forţei de muncă?
12. Ce costuri implică şomajul?

 Probleme de discutat

1. Dimensiuni ale pieţei muncii şi ale şomajului.

2. Echilibrul pieţei muncii. Ocuparea deplină a forţei de muncă.
3. Ce reprezintă rata naturală a şomajului?
4. Care este legea lui Okun?

Teme referat

Tema referat 1. Dinamica pieței muncii în România

Tema referat 2. Cererea și oferta de muncă în concepția clasică
Tema referat 3. Cererea și oferta de muncă în concepția keynesiană
Tema referat 4. Dinamica ocupării și somajului în România, 1990-prezent
Tema referat 5. Sectoarele economiei românești

108
 Teste grilă

1. Piaţa muncii este:

a) expresia reglării cererii şi ofertei de locuri de muncă;
b) spaţiul de întâlnire a cererii şi ofertei de muncă;
c) expresia alocării echilibrate a resurselor de muncă;
d) expresia dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă;

2. Piaţa forţei de muncă poate fi definită ca:

a) ansamblul relaţiilor economice cu privire la angajarea şi utilizarea forţei de muncă,
precum şi cu privire la asigurarea protecţiei sociale a deţinătorilor acestei mărfi speciale;
b) spaţiul economic de confruntare liberă a deţinătorilor de locuri de muncă şi a ofertanţilor
de muncă;
c) toate răspunsurile sunt corecte;
d) nici o variantă nu este corectă;

3. Piaţa muncii este o piaţă :

a) cu concurenţă perfectă;
b) omogenă şi rigidă;
c) cu concurenţă monopsonică;
d) derivată, ca orice piaţă a factorilor de producţie;

4. Cererea şi oferta de muncă sunt expresia:

a) proceselor demografice;
b) nivelului de dezvoltare economico-socială;
c) relaţiilor de interdependenţă dintre nivelul de dezvoltare economico-socială şi procesele
demografice;
d) politicilor economice promovate de puterile publice;

5. Formează cerere de muncă:

a) orice muncă de care este nevoie;
b) volumul de muncă necesar pentru desfăşurarea activităţii economice;
c) numai munca recompensată prin salariu;

6. Cererea de muncă se exprimă prin:

a) numărul locurilor de muncă ce se crează într-o întreprindere şi ramurile economiei
naţionale;
b) numărul locurilor de muncă ocupate;
c) numărul locurilor de muncă solicitate;

7. În principiu, cererea de muncă depinde de:

a) productivitatea marginală a muncii şi structura producţiei;

109
 b) productivitatea marginală a muncii şi condiţiile generale ale activităţii economice;
c) productivitatea marginală a muncii şi ritmul creşterii economice;

8. Oferta de muncă este dată de:

a) firmele care organizează activităţi economice;
b) populaţia aptă de muncă;
c) munca ce poate fi depusă în condiţii salariale, într-o perioadă de timp dată;

9. Printre particularităţile ce influenţează oferta de muncă se înscriu:

a) formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat;
b) forţa de muncă în cazul neutilizării sau subutilizării devine perisabilă;
c) oferta de muncă este rigidă şi neomogenă;
d) indivizii îşi schimbă cu uşurinţă locul de muncă în alte domenii de activitate;

10. Care din următoarele trăsături sunt comune atât cererii, cît şi ofertei de muncă?
a) sunt mărimi dinamice;
b) sunt mărimi omogene;
c) sunt perisabile;
d) au o mobilitate relativ redusă;
e) reflectă dezvoltarea economico-socială a ţării;

Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.
 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 69 – 92;.
2. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 127 – 129;.
3. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 476 – 495;
4. Frois G. A. - Economie politică- Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 338 – 339;

110
 5. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 341 – 353;
6. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 522 – 528;
7. Silaşi Gr. (coordonator) – [Link]ţii – Editura Mirton, Timişoara, 2001,
p. 34 – 37;
8. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
69 – 77;
9. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 117 – 118.

Problemă rezolvată

Problemă rezolvată:
Tabelul 1 indică variaţia ofertei şi cererii de muncă în funcţie de salariul real dintr-o economie:
Tab.1
Sal. real Cererea de Locuri de muncă Forţa de muncă
(u.m./oră) muncă (mii acceptate (mii persoane)
persoane) (mii persoane)
1 130 70 101
2 120 80 108
3 110 90 115
4 100 100 122
5 90 110 129
6 80 120 136

Dacă presupunem că salariul real existent pe această piaţă a muncii este de 5 u.m./oră:
Se cere:
a) care va fi nivelul ocupării, dacă populaţia aptă de muncă între 15 si 65
de ani este de 180 mii persoane ?
b) care va fi nivelul şi rata şomajului ?
c) cât din şomaj este considerat voluntar şi cât poate fi considerat
involuntar?

Rezolvare:
a) nivelul ocupării se calculează ca raport procentual între numărul de persoane care
lucrează efectiv (90 mii, pentru că deşi ar accepta să muncească 110 mii, pe această piaţă a
muncii, întreprinzătorii nu oferă decât 90 mii locuri de muncă), şi numărul persoanelor apte de
muncă aflate între 15 şi 65 de ani (180 mii), ceea ce înseamnă o rată a ocupării de 50%.
b) nivelul şomajului (numărul de şomeri) se calculează ca diferenţă între forţa de
muncă (129 mii) şi numărul persoanelor ocupate (90 mii), ceea ce înseamnă 39 mii şomeri; rata

111
 şomajului se calculează ca raport procentual între numărul de şomeri (39 mii) şi persoanele
incluse în forţa de muncă (129 mii), ceea ce înseamnă o rată a şomajului de 30,25%.
c) dacă ţinem seama că 110 mii persoane acceptă un loc de muncă în condiţiile
specificate, iar forţa de muncă este de 129 mii persoane, înseamnă ca 19 mii persoane nu sunt
de acord cu salariul şi/sau cu condiţiile de muncă, ceea ce înseamnă ca ei se situează în
categoria şomerilor voluntari; restul de 20 mii aflându-se în situaţia de ţomeri involuntari.

Probleme propuse spre rezolvare

Probleme propuse spre rezolvare:

1. Tabelul 2 indică variaţia ofertei şi cererii de muncă în funcţie de salariul real dintr-o economie:
Tab.2
Sal. real Cererea de muncă Locuri de muncă Forţa de muncă
(u.m./oră) (mii persoane) acceptate (mii persoane)
(mii persoane)
1 12000 5000 9000
2 10000 6000 10500
3 9000 7000 11500
4 8000 8000 12000
5 7000 9000 12500
6 5000 10000 13000

Dacă presupunem că salariul real existent pe această piaţă a muncii este de 5 u.m./oră:
Se cere:
a) care va fi nivelul ocupării, dacă populaţia aptă de muncă între 15 si 65 de
ani este de 15000 mii persoane ?
b) care va fi nivelul şi rata şomajului ?
c) cât din şomaj este considerat voluntar şi cât poate fi considerat
involuntar?

2. Populaţia totală a unei ţări este de 15 milioane persoane, din care populaţie activă disponibilă 8
milioane persoane, populaţie ocupată 6 milioane persoane şi număr de şomeri 1,5 millioane de peroane.
Se cere să se determine : a). populaţia inactivă ; b). rata şomajului ; c). gradul de ocupare al forţei de
muncă.

112
 UNITATEA 5

PIAŢA MONETARĂ ŞI INFLAŢIA

6.1. Piaţa monetară

6.1.1. Banii şi funcţiile lor. Masa monetară şi agregatele monetare.
6.1.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pe piaţa monetară.

6.2. Inflaţia-dezechilibru economic

6.2.1. Inflaţia: concept, posibilităţi de măsurare.
6.2.2. Mecanismul inflaţiei. Forme ale inflaţiei.
6.2.3. Măsuri de reducere ale inflaţiei.

Rezumat
Studiul pieţei monetare începe cu banii şi funcţiile lor. Pornind de aici este definită oferta de
monedă şi agregatele macroeconomice specifice acesteia.
Cererea de monedă este legată de motivele nevoii de bani: tranzacţii, precauţie, speculaţie.
Echilibrul pe piaţa monetară, ca egalitate dintre cererea şi oferta de monedă, are asociat preţul de
echilibru: rata dobânzii.
Principalul dezechilibru al pieţei monetare este inflaţia. Ea are diferite cauze care o declanşează,
iar formele sale de manifestare impun măsuri specifice de reducere a inflaţiei, cunoscute fiind efectele
negative ale manifestării sale.

6.1. Piaţa monetară

6.1.1. Banii şi funcţiile lor. Masa monetară şi agregatele monetare.

Desfăşurarea activităţii economice în condiţiile economiei de piaţă necesită folosirea permanentă
a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme specifice.
Banii reprezintă un instrument special (monedă metalică, bancnote, moneda scripturală şi alte
instrumente) având forme şi denumiri specifice de la o ţară la alta, care sunt general acceptate ca mijloc
pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu economic dat.
Funcţiile banilor sunt:
*funcţia de măsură a valorii: expresia în bani a valorii bunurilor se regăseşte în preţ. Moneda
naţională a fiecărei ţări este etalonul de măsură a valorii;
*funcţia de mijloc de schimb: bunurile şi serviciile sunt schimbate contra bani prin actul denumit
vânzare şi cu ajutorul banilor se intră în posesia altor bunuri şi servicii prin actul de cumpărare;
*funcţia de mijloc de plată: banii servesc ca instrument pentru cuantificarea şi stingerea unei
obligaţii de plată;
*funcţia de rezervă de valoare: decalajul în timp a actelor de vânzare şi cumpărare, economisirea,
cer existenţa unei rezerve monetare, gata să apară pe piaţă atunci când este nevoie.
Piaţa monetară este acea piaţă în cadrul căreia se efectuează tranzacţii cu bani. Ea apare şi
funcţionează în strânsă legătură cu: existenţa şi folosirea banilor, cu existenţa temporară a unor excedente
sau nevoi de monedă la diferite categorii de agenţi economici. Piaţa monetară este o piaţă cu concurenţă
imperfectă pe care se întâlnesc cererea şi oferta de monedă. Agenţii economici participanţi pe această
piaţă sunt purtătorii cererii şi ofertei de monedă şi intermediarii. Tranzacţiile, pe piaţa monetară, se

113
efectuează la un preţ specific denumit rata dobânzii. Obiectivul pieţei monetare îl reprezintă asigurarea
masei monetare şi a schimbului de lichidităţi, având rolul de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti, pe termen scurt, existente la diferiţi agenţi economici. Pe piaţa monetară, obiectul
cererii şi ofertei de monedă este reprezentat de masa monetară.

6.1.2. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pe piaţa monetară

Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti aflate în circulaţie într-o anumită
perioadă de timp.
Structura masei monetare pune în evidenţă, în primul rând eterogenitatea componentelor sale:
numerarul (compus din bancnote, monedă metalică) şi bani scripturali (care în ţările dezvoltate sunt în
pondere de 75-90%). Cele două componente ale masei monetare au acelaşi rol, se pot suplini şi se
transformă una în cealaltă.
Agregatele monetare sunt mărimi al căror conţinut este definit de autorităţile monetare, ele fiind
utilizate în scopul controlului masei monetare, al structurii acesteia, al mijloacelor de plată care o
compun. Ele nu au acelaşi grad de lichiditate (capacitatea de a fi utilizate în efectuarea plăţilor).
Lichiditate primară au acele mijloace cu ajutorul cărora se pot stinge imediat obligaţiile de plată, cum ar
fi, de exemplu, numerarul. Lichiditatea secundară este atribuită acelor mijloace de plată care, prin
transformare în lichidităţi primare, nu pierd din valoare, ca de exemplu, depozitele de economisire, iar
lichidităţile terţiare sunt acele mijloace de plată care la transformarea lor în lichidităţi primare au asociat
riscul pierderii de valoare.
În funcţie de sfera de cuprindere se definesc patru agregate ale masei monetare:
M1 = reprezintă masa monetară în sens restrâns şi regrupează toate mijloacele de plată
utilizabile pe termen scurt fără termen de tranzacţie: bilete de bancă şi monedă metalică, adică
numerarul deţinut în afara sistemului bancar, depozitele la vedere şi conturile bancare operabile prin
cecuri la purtător.
M2 = reprezintă masa monetară în sens larg şi conţine în plus faţă de M1 masa semimonetară,
adică: plasamentele la vedere remunerate, neoperabile prin cecuri la purtător, depunerile la casele de
economii, depunerile pe termen scurt la bănci, depozitele la termen în valută precum şi alte valori
aducătoare de dobândă.
M3= conţine în plus faţă de M2 plasamentele lichide pe termen scurt care nu pot fi încadrate în
masa semimonetară- formate din depozitele în devize străine, depunerile pe termen nelimitat şi bonurile
de economii, bonurile de tezaur şi certificatele pentru împrumuturile de stat, bonurile negociabile,
depunerile de valoare şi pe termen.
L = conţine în plus faţă de M3 economisirea contractuală depusă pe termen şi alte titluri ale
pieţei monetare emise de agenţii nonbancari.
Mărimea masei monetare este determinată de nevoia de bani pentru efectuarea tranzacţiilor şi
stingerea plăţilor. La rândul său, nevoia de bani în economie este influenţată de * volumul bunurilor
economice supuse tranzacţiilor(T) şi de *nivelul preţurilor şi tarifelor(P), mărimi cu care nevoia de bani
şi, implicit masa monetară necesară, este în relaţie direct proporţională şi, viteza de circulaţie a banilor(V)
cu care este invers proporţională: M = [T*P] / V
Viteza de circulaţie a monedei reprezintă numărul de tranzacţii şi plăţi pe care le mijloceşte o
unitate monetară. În cadrul tradiţional al teoriei cantitative a monedei se susţin două concepţii cu privire
la viteza de circulaţie a monedei: *stabilitatea în raport cu tranzacţiile şi *stabilitatea în raport cu venitul.
Admiţând stabilitatea vitezei de circulaţie a monedei, relaţia care exprimă mărimea masei monetare
devine:

114
 M*V= P*T
Modificarea mărimii şi structurii masei monetare existentă în circulaţie se află în strânsă legătură
cu cererea şi oferta de monedă, ca elemente definitorii ale pieţei monetare.
Cererea de monedă reprezintă nevoia de bani generată de operaţiunile de achiziţionare de
bunuri şi servicii, de nevoia de stingere a obligaţiilor de plată, ca şi de cele speculative.
Cererea de monedă provine de la agenţii economici care prin natura activităţii lor au nevoie de
finanţare prin împrumuturi.
Motivele cererii de monedă generează:
*cererea de monedă pentru tranzacţii (influenţată de nivelul producţiei de bunuri supuse
tranzacţiilor, de nivelul veniturilor şi deci, este o funcţie crescătoare de venit);
*cererea speculativă de monedă (direct legată de rata dobânzii practicată în economie, fiind mai
ridicată când rata dobânzii este mică şi invers);
*cererea pentru motive de precauţie. În condiţii normale, cererea de bani este guvernată de
legea cererii, potrivit căreia cantitatea cerută de monedă este în relaţie negativă cu preţul acesteia, pentru
oricare din nivelurile cererii.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin

intermediul sistemului bancar şi este formată din numerar şi depozite bancare.
Asigurarea volumului şi structurii ofertei de monedă este determinată de funcţionarea
mecanismelor de creaţie monetară precum şi de operaţiunilor specifice ale agenţilor economici.
Oferta de monedă provine de la agenţii economici care dispun de resurse monetare temporar
disponibile, adică diferite categorii de agenţi economici cu capacitate de finanţare.
Principalii ofertanţi de monedă sunt băncile comerciale şi banca centrală sau de emisiune.
Responsabilitatea creării de monedă revine băncii centrale care exercită monopolul emiterii biletelor de
bancă. În acelaşi timp, băncile comerciale sunt obligate să deţină la banca centrală rezerve de monedă ce
sunt utilizate pentru reglarea soldurilor interbancare.
Banca Centrală impune un nivel minim al acestor rezerve, fie pentru a asigura solvabilitatea
băncilor comerciale, fie pentru a regla masa monetară. Posibilitatea creşterii ofertei monetare depinde
direct de dimensiunile bazei monetare.
În procesul creării de monedă este implicată şi trezoreria publică, în calitatea sa de agent
financiar al statului, la nivelul căruia se colectează veniturile şi prin care se realizează cheltuielile publice.
Cererea şi oferta de monedă se întâlnesc pe piaţa monetară, unde, pe lângă purtătorii cererii şi
cei ai ofertei sunt prezenţi şi intermediarii. Astfel, întâlnirea cererii cu oferta de monedă este indirectă.
Agenţii economici cu rol de intermediar colectează disponibilităţile băneşti din economie şi le acordă sub
formă de credite, împrumuturi, celor care au nevoie de bani. Prin confruntarea cererii cu oferta de monedă
se determină echilibrul pieţei monetare şi se stabileşte un anumit nivel al ratei dobânzii, ca preţ de
echilibru.
Sistemul financiar reprezintă ansamblul instituţiilor care îndeplinesc funcţia de intermediere
financiară. Instituţiile financiare sunt intermediari financiari.
Sistemul financiar cuprinde instituţii financiare diverse. În centrul sistemului financiar se află Banca
Centrală (banca de emisiune). Agenţii sistemului financiar sunt împărţiţi în:
- agenţi nonfinanciari (purtători, după caz, ai nevoii sau ai capacităţii de finanţare);
- sistemul bancar (format din Banca Centrală şi băncile comerciale);
- trezoreria (casierul statului);
- alte instituţii financiare (fondurile de investiţii, societăţile de asigurări, instituţiile de credit mutual,
etc).

115
 Echilibrul cererii şi ofertei de pe piaţa monetară arată cantitatea de bani care poate fi obţinută
la rata de echilibru a dobânzii. Condiţia de echilibru pe piaţa monetară este egalitatea dintre cererea
şi oferta de monedă. Orice variaţie a cererii şi ofertei de bani influenţează cantitatea de bani la care se
realizează echilibrul lor şi nivelul ratei de echilibru a dobânzii. Din punct de vedere grafic echilibrul pe
piaţa monetară şi modificările acestuia sunt prezentate în fig. 6.3.

Rata O2 O0 O1
dobânzii
I
(d ) E2
I E0
d2 E1

I
d0

I
d1 C0

M2 M0 M1 M (Masa monetară )

Fig. 6.3 – Echilibrul pieţe monetare

Din figura 6.3. se observă că echilibrul pe piaţa monetară depinde de nivelul cererii şi ofertei de
monedă. Punctul de echilibru, prin coordonatele sale indică masa monetară şi nivelul de echilibru al ratei
dobânzii, ca preţ la care cererea şi oferta de monedă se egalizează. Echilibrul pe piaţa monetară depinde
atât de procesele din economie cât şi de caracteristicile politicii monetare. La o ofertă constantă de
monedă, cererea de bani evoluează în sens opus cu rata dobânzii, iar la o cerere constantă de bani, oferta
se modifică în funcţie de nivelul rezervelor obligatoriii şi de politica de creditare a autorităţii monetare.
Mai mult, o creştere a ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii, ceea ce antrenează o creştere a
cheltuielilor de investiţii şi invers.În concluzie, echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai
datorită particularităţilor pieţei monetare.

6.2. Inflaţia-dezechilibru economic

6.2.1. Inflaţia: concept, posibilităţi de măsurare

Inflaţia reprezintă, în esenţă, un dezechilibru macroeconomic, real-monetar, care constă într-un

excedent de masă monetară în circulaţie, în raport cu nevoia de bani în economie. Acest dezechilibru se
manifestă prin deprecierea monedei naţionale şi creşterea generalizată şi de durată a preţurilor bunurilor.
Aprecierea inflaţiei poate fi făcută pornind de la formele ei de manifestare. Astfel, creşterea
generalizată a preţurilor se pune în evidenţă cu ajutorul indicelui general al preţurilor care exprimă o
creştere generală a preţurilor, dar inegală pe categorii de mărfuri.

116
 Indicele preţurilor pentru un bun sau un serviciu se determină ca raport procentual între preţul
actual(P1) şi cel anterior(P0):
IP= ( P1/P0)* 100
Manifestarea inflaţiei se caracterizează prin aceea că, simultan cu creşterea generalizată a
preţurilor are loc şi o scădere a puterii de cumpărare a banilor. Puterea de cumpărare a banilor arată
volumul de bunuri şi servicii care se poate cumpăra cu cantitatea de bani existentă în economie la un
nivel dat al preţurilor. Raportul dintre masa monetară(M) şi nivelul preţurilor(P) exprimă formal relaţia
dintre cele două variabile, definind o mărime abstractă, potrivit căreia puterea de cumpărare este în relaţie
pozitivă cu masa monetară şi în relaţie negativă cu nivelul preţurilor. Prin indicele puterii de cumpărare,
relaţia dintre cele trei variabile devine operaţională şi se poate scrie astfel:

IPCB = (IM/IP)*100
unde: IM =indicele masei monetare; IP =indicele preţurilor; IPCB=indicele puterii de cumpărare a banilor.
Rezultă că modificarea puterii de cumpărare este direct proporţională cu modificarea masei monetare şi
invers proporţională cu modificarea preţurilor.
Ca mărime relativă, inflaţia se măsoară cu ajutorul ratei inflaţiei. Aceasta este exprimată prin rata
modificării nivelului general al preţurilor şi se determină după relaţia:
Ri = IP (%) – 100%
unde: Ri = rata inflaţiei iar IP (%) = indicele general de preţuri

6.2.2. Mecanismul inflaţiei. Forme ale inflaţiei

Prin mecanismele inflaţiei se înţelege acţiunea conjugată cauzelor care o generează şi pârghiile care
favorizează transmiterea ei în economie. Declanşarea inflaţiei are loc numai atunci când în cadrul
economiei se regăsesc condiţii favorizante, precum:
- existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unei cantităţi mari de bani;
- dezechilibru între rata consumului şi rata investiţiilor;
- dezechilibrul cererii agregate în raport cu oferta agregată;
- interdependenţele economiei naţionale cu economia mondială etc
Mecanismele inflaţiei interne au ca punct de pornire un dezechilibru determinat de cauze ce
ţin, fie de domeniul masei monetare (volumul masei monetare depăşeşte volumul de bunuri şi servicii
supus tranzacţiilor); fie de domeniul volumului de bunuri şi servicii, insuficient; fie de ambele domenii.
Factorul decisiv în instalarea inflaţiei este reprezentat de elasticitatea ofertei în raport cu disponibilităţile
băneşti din economie. Evoluţia dezechilibrului poate fi stopată prin adaptarea ofertei la nivelul şi structura
cererii.
Mecanismele inflaţiei importate interferează cu mecanismele inflaţiei interne, având ca efect
amplificarea inflaţiei. Inflaţia internă este amplificată de inflaţia importată dacă ponderea bunurilor
importate creşte.
Tipologia inflaţiei poate fi exprimată după mai multe criterii: *din punct de vedere al intensităţii
şi duratei ei: inflaţia târâtoare; inflaţia moderată; inflaţia rapidă; inflaţia galopantă; hiperinflaţia;
megainflaţia. *din punct de vedere al originii cauzelor :inflaţia prin monedă; inflaţia prin cerere; inflaţia
prin costuri; inflaţia prin salarii; inflaţia structurală; inflaţia importată; inflaţia prin credit; inflaţia prin
buget;*din punct de vedere al aşteptărilor privind dinamica inflaţiei se identifică: inflaţie anticipată
(aşteptată); inflaţie neanticipată;*din punct de vedere al mecanismului de funcţionare a pieţei identificăm:
inflaţie deschisă; inflaţie reprimată.

117
 Inflaţia prin monedă sau inflaţia monetară este explicată de teoria cantitativă a banilor.
Conform acestei teorii, originea inflaţiei se află în sporirea cantităţii de bani aflată în circulaţie peste
nevoile curente ale circulaţiei băneşti.
Inflaţia prin cerere este evidentă atunci când mărimea cererii solvabile creşte mai repede decât
volumul producţiei, astfel o parte a cererii rămâne nesatisfăcută.
Inflaţia prin costuri este rezultatul creşterii continue a preţurilor factorilor de producţie, a
restricţiilor ce apar în aprovizionarea cu unii factori de producţie.
Inflaţia prin credit se datorează expansiunii creditului pentru consum (vânzări în rate).
Inflaţia prin buget se datorează existenţei deficitului bugetar şi modului de acoperire a acestuia,
fie prin împrumuturi externe sau interne, care generează datoria publică, fie prin emisiune monetară
neînsoţită de un spor al producţiei reale.

6.2.3. Măsuri de reducere ale inflaţiei

Consecinţele economice ale inflaţiei afectează pozitiv sau negativ întreaga societate. Consecinţele
negative ale inflaţiei sunt resimţite de către cumpărători, care trebuie să plătească preţuri mai mari pentru
bunurile achiziţionate. Cei mai afectaţi sunt cumpărătorii cu venituri mici şi/sau fixe. Scăzând puterea de
cumpărare a veniturilor, scad şi economisirile agenţilor economici. Consecinţele pozitive ale inflaţiei se
resimt de debitori deoarece restituirea sumelor împrumutate se face în condiţiile unei puteri de cumpărare
mai mică a banilor.
Obiectivul final al luptei contra inflaţiei urmăreşte în primul rând încetinirea ritmului de creştere a
preţurilor şi apoi înlăturarea cauzelor care au declanşat acest proces. În acest scop sunt adoptate
politicile antiinflaţioniste. Pornind de la dimensiunile diferite ale inflaţiei, căile de reducere a acesteia şi
politicile antiinflaţioniste sunt diferite de la ţară la ţară şi pot fi abordate din mai multe unghiuri de
vedere.

1. După obiectivele imediate se disting:

- măsuri de protecţie a agenţilor economici şi a populaţiei împotriva efectelor inflaţiei prin
*indexarea totală sau parţială a salariilor şi a altor categorii de venituri; *creşterea ratei dobânzilor plătite
de bănci pentru depunerile în cont; *subvenţionarea preţurilor la unele produse; * acordarea unor
compensaţii.
- strategii antiinflaţioniste ce au ca scop reducerea şi controlul inflaţiei. Aceste strategii se reflectă în
măsurile clasice de reducere a cererii pe baza scăderii masei monetare sau creşterea ofertei pe baza
sporirii bunurilor şi serviciilor.
2. După instrumentele folosite putem distinge: politica monetară antiinflaţionistă; politica bugetară
antiinflaţionistă; politici structurale antiinflaţioniste.
3. După intensitatea şi sensul procesului putem distinge: politici de luptă cu criza inflaţionistă
(respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei); politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a inflaţiei
moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.

Cuvinte cheie:
 Banii
 Piaţa monetară
 Masa monetară
 Agregate monetare
 Viteza de circulaţie a monedei

118
  Cererea de monedă
 Oferta de monedă
 Sistem financiar

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

1. Definiţi banii şi explicaţi funcţiile lor.

2. Definiţi piaţa monetară şi explicaţi principalii agenţi de pe piaţa monetară.
3. Definiţi şi prezentaţi agregatele [Link]ătând şi criteriile de departajare ale unui
agregat monetar în raport cu celelate agregate monetare.
4. Definiţi oferta de monedă şi cererea de monedă. Explicaţi determinările obiective şi
mobilurile subiective ale cererii de monedă într-o economie de piaţă consolidată.
5. Care este ecuaţia cantitativă a banilor?

 Probleme de discutat

1. Care sunt atributele pe care trebuie să le aibă o monedă naţională pentru a-şi îndeplini
funcţiile sale în bune condiţiuni?
2. Enumeraţi principalele principalele funcţii ale sistemului bancar-financiar.
Evidenţiaţi acele fenomene şi procese contemporane din care rezultă că funcţiile
active şi pasive ale băncilor dobândesc caracter macroeconomic.
3. Descrieţi sistemul bancar –financiar existent în România şi încercaţi să puneţi în
evidenţă unitatea lui funcţională.

Teme referat

Tema referat 1. Rolul banilor în economiile contemporane

Tema referat 2. Rolul băncii centrale în economa națională
Tema referat 3. Rolul băncilor comerciale în economia națională
Tema referat 4. Activitatea bancara din Romania, 1990-prezent

119
 Teste grilă

1. Banii au apărut ca:

a) intermediari în actele de schimb;
b) mijloc de plată;
c) simbol al avuţiei;

2. Nu sunt bani:
a) numerarul emis de către Banca Centrală;
b) titlurile de valoare emise de către bănci;
c) înscrisurile în conturile bancare;

3. În ecuaţia masei monetare, MV reprezintă:

a) nevoia de bani;
b) cererea de bani;
c) oferta de bani;

4. În ecuaţia masei monetare, PT reprezintă:

a) volumul tranzacţiilor;
b) valoarea tranzacţiilor;
c) cantitatea de bunuri tranzacţionate;

5. Când viteza de rotaţie a banilor creşte, masa monetară:

a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;

6. Când creşte cantitatea de bunuri tranzacţionate, masa monetară:

a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;

7. Ecuaţia Fischer are forma:

a) MV=PT;
b) MP=TV;
c) TM=VP;

8. Puterea de cumpărare a unei monede şi cursul ei de schimb evoluează:

a) în acelaşi sens;
b) în sensuri contrare;
c) se menţin constante;

120
 9. Masa monetară în sens restrâns (M1) include:
a) numerar, depozite şi bonuri de economii;
b) moneda divizionară, bancnotele şi depozitele în valută;
c) nici un răspuns nu este corect;

10. Cererea de monedă este dependentă de :

a) ritmul creşterii economice;
b) mobilul prudenţei şi mobilul speculaţiei;
c) motivul tranzacţiei şi motivul speculaţiei;

11. Ecuaţia cererii de monedă este:

a) Mc=L1(i)+L2(Y);
b) Mc=L1(Y)+L2(Y);
c) Mc=L1(Y)+L2(i);

12. Nu sunt specifice pieţei monetare:

a) operaţiuni inter-bancare;
b) operaţiuni cu hârtii de valoare pe termen lung;
c) plasarea acţiunilor nou emise;

13. Piaţa monetară se află în echilibru atunci când:

a) cererea de monedă este egală cu oferta de monedă la un anumit nivel al ratei
dobânzii;
b) la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea
cerută;
c) cantitatea de monedă existentă în economie este egală cu necesităţile agenţilor
economici;

14. Care dintre următoarele funcţii nu sunt caracteristice băncii centrale (de emisiune)
a) emisiunea de numerar;
b) acceptarea de depozite şi acordarea de împrumuturi clienţilor nebancari;
c) conducerea politicii monetare prin controlul, direct sau indirect, asupra ratelor
dobânzilor sau masei monetare;

15. Care va fi efectul scurgerii de numerar din sistemul bancar, caeteris paribus,
asupra ofertei de credit bancar? (cum ar fi de exemplu, în cazul în care clienţii
băncilor comerciale decid să păstreze sub formă de numerar o parte mai mare a
activelor lor monetare?)
a) oferta de bani se contractă sau rămâne neschimbată;
b) oferta de bani se contractă;
c) oferta de bani creşte sau rămâne neschimbată;

121
 Bibliografie

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.
 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. .Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 219 – 252;
2. Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 151 – 160;
3. Cismaş Laura Mariana – Economie. Elemente de micro şi macroeconomie - Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004, p. 181 – 186;
4. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 261 – 267;
5. Dăianu D., Vrânceanu R. - România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi,
creştere economică- Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 31 – 37;
6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 374 – 378;
7. Samuelson P., Nordahaus W.- Economie - Editura Teora, Bucureşti, 2000, p.682 – 704;
8. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
107 – 114;
9. Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 135 – 144;
10. *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 276 – 292,

Problemă rezolvată

1. Un agent economic depune la bancă 10.000 de lei. Ce sumă va deţine peste un an, în condiţiile
în care rata dobânzii este de 20%? Dar, după 3 ani?

122
  Rezolvare
Sn = C(1 + d)n
S1 = 10.000(1 + 0,2) = 10.000(1,2)
S1 = 12.000 lei
S3 = 10.000(1 + 0,2)3 = 10.000(1,2)3
S3 = 10.000(1,728) = 17.280 lei

Probleme propuse spre rezolvare

1. Dispunem de următoarele date pentru doi ani consecutivi.

Tabelul 1
Valoarea indicatorilor pentru doi ani
An Anul 1 Anul 2
Indicator
Oferta nominală de bani (M) 2000 2200
Venitul real (Y) 4000 4065

Considerând viteza de circulaţie (v) ca fiind constantă, egală cu 4:

a). Calculaţi nivelul preţurilor în anul 1 şi în anul 2.
b) Calculaţi oferta reală de bani în fiecare din cei doi ani.
c) Calculaţi cererea reală de bani în fiecare din cei doi ani.

2. Presupunem că o familie a depus la începutul unui an 1000 u.m. la o bancă comercială cu o

rată nominală a dobânzii de 7%. Dacă în anul respectiv, nivelul inflaţiei este de 15% să se
determine care este puterea de cumpărare a celor 1000 u.m. aflate în depozitul bancar respectiv
la sfârşitul anului?

3. Situaţia monetară a României, la finele unei luni, a fost următoarea:

- numerar în afara sistemului bancar...................3927 miliarde lei;
- depozite ale populaţiei, la vedere......................7243 miliarde lei;
- depozitele la casele de economii.......................2372 miliarde lei;
- depozitele la termen în valută ale rezidenţilor...4864 miliarde lei;
- disponibilităţi la vedere.....................................3501 miliarde lei.
Să se determine activele monetare incluse în agregatul monetar M2, dar care nu sunt
incluse în M1 (cvasi-bani).

123
 UNITATEA 6

INTERDEPENDENŢE ŞI POLITICI MACROECONOMICE

7.1. Politici macroeconomice şi instrumente specifice

7.1.1. Statul şi politica macroeconomică
7.1.2. Politica monetară
7.1.3. Politica bugetară şi fiscală
7.2. Interacţiunea dintre cererea şi oferta agregată pe piaţa bunurilor şi
serviciilor
7.2.1. Dezechilibrele pieţei bunurilor şi [Link] de atenuare a lor
7.2.2. Politici anticiclice
7.3. Echilibrul simultan al pieţelor. Modelul IS-LM
7.4. Relaţia inflaţie - şomaj
7.4.1. Curba Phillips
7.4.2. Politici antişomaj
[Link] macroeconomice în contextul integrării şi globalizării
7.5.1. Integrarea economică. Uniunea Europeană – cea mai avansată formă de
integrare
7.5.2. Coordonarea internaţională a politicilor economice
7.5.3. Globalizare şi competitivitate

Rezumat

Intervenţia statului în economie se concretizează prin promovarea politicilor macroeconomice utilizând

instrumente [Link] politicilor promovate nu poate să facă abstracţie de interdependenţele
existente în economie, ele putând fi identificate atât la nivelul pieţelor specifice: piaţa bunurilor şi
serviciilor, piaţa monetară şi piaţa muncii, cât şi ca formă de manifestare a relaţiilor dintre diferitele pieţe
macroeconomice.
Obiectivele macroeconomice urmărite prin promovarea diferitelor politici economice nu pot face
abstracţie de caracterul deschis spre exterior al oricărei economii, dar şi de adâncirea interdependenţelor
dintre economiile naţionale în contextul integrării şi globalizării.

7.1. Politici macroeconomice şi instrumente specifice

7.1.1. Statul şi politica macroeconomică

Apărut cu multe mii de ani în urmă, statul a îndeplinit, alături de rolul său politic, un tot mai
pronunţat rol economic. În decursul istoriei, funcţiile generale ale puterii publice, dar mai ales cele
economice, s-au extins, s-au diversificat şi perfecţionat. Ca urmare a unui proces îndelungat de evoluţie -
cu fluxuri şi refluxuri însemnate - s-a ajuns ca administraţiile publice - statul central, organele locale ale
puterii de stat, ca şi organismele securităţii sociale - să joace un rol de mare importanţă, concretizat în
numeroase funcţii şi acţiuni.

124
 Ca stat democrat de drept, în condiţiile economiei de piaţă, statul se implică în mod direct, ca
proprietar, ca achizitor, ca întreprinzător, ca întreprinzător public etc. şi în mod indirect, ca agent
economic agregat autonom, făcând prestaţii de servicii sociale nonmarfare.
Cauzele implicării statului în economie sunt: *insuficienţa iniţiativei private într-o serie de
domenii de interes general; *Complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei
ţări (războaie, crize, tensiuni sociale); *modificări în conjunctura economică internaţională, care
favorizează sau complică situaţia economică a unor ţări; corectarea limitelor economiei de piaţă.
Guvernele au funcţia majoră de a menţine, respectiv de a reduce stabilizarea economică, respectiv,
macrostabilizarea, prin măsuri adecvate de politică economică.
Politica macroeconomică reprezintă acţiunea conştientă, concertată democratic, a puterii publice
care presupune definirea obiectivelor economice şi sociale ale statului - naţiune, punerea în aplicare a
acestor obiective, folosindu-se în acest scop mijloace şi tehnici adecvate.
În raport cu obiectivele finale sau cu domeniile în care se aplică, se pot observa politici
macroeconomice şi sociale, cum sunt: politici de creştere, dezvoltare socială, durabilă etc.; politici de
ocupare deplină şi de atenuare a şomajului; politici antiinflaţioniste, politici sociale etc.
Mijloacele, instrumentele folosite în promovarea diverselor politici macroeconomice diferă de la caz
la caz, acestea clasificând aceste politici în: politici care se servesc de mijloace indirecte (monetare,
fiscale) şi politici care folosesc mijloace directe.
După durata de extindere a obiectivelor urmărite de o anumită politică economică, se poate
vorbi de: politici conjuncturale, pe durate scurte şi medii de timp, cum sunt politicile specifice fazelor de
boom economic şi cele aplicate mai ales în fazele de recesiune ciclică; politici structurale, de
restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, a structurii de ramură etc.
După modul de influenţare a participanţilor la viaţa economică, există: politici restricţioniste,
de limitare a unora sau altora dintre activităţi; politici de incitare, de stimulare a agenţilor economici;
politici de concertare a acţiunilor lor în concordanţă cu anumite obiective.
Amploarea domeniului care face obiectul politicii macroeconomice delimitează politicile
adoptate şi promovate în: politici globale, care se răsfrâng asupra întregii economii naţionale: politici
bugetare, protecţia mediului, programarea macroeconomică; politici sectoriale, aplicate pe diferite pieţe
sau pe diferite domenii: piaţa muncii, ocuparea în sectorul minier etc. În ultimul timp, orientarea
doctrinară îşi pune pecetea asupra diferitelor politici macroeconomice, putându-se constata: politici
liberale, neoliberale sau ale ofertei globale; politici keynesiene, neodirijiste sau ale cererii.
Statul îşi îndeplineşte rolul economic exercitând: funcţia de alocare; funcţia de repartiţie;
funcţia de stabilizare.
Prima funcţie priveşte îndeosebi producţia de servicii colective, cea de a doua priveşte
redistribuirea resurselor după criterii care nu sunt neapărat de natură economică, ci pot fi sociale sau etice,
iar cea de a treia funcţie se referă la capacitatea statului de a orienta şi susţine activitatea economică prin
acţiunea asupra actorilor vieţii economice.
Prin intervenţiile sale conjuncturale, statul regulator acţionează atât asupra ritmului de creştere
economică al economiei, cât şi asupra evoluţiei preţurilor, şomajului şi echilibrului schimburilor externe.
În materie de politică economică conjuncturală, acţiunea statului se sprijină pe doi mari piloni:
politica monetară şi politica bugetară şi fiscală.

7.1.2. Politica monetară

Politica monetară cuprinde ansamblul intervenţiilor autorităţilor monetare, în general Banca
Centrală a fiecărei ţări, pentru a acţiona asupra activităţii economice prin intermediul masei monetare.

125
 Obiectivele politicii monetare sunt definite printr-o serie de intervenţii asupra ofertei de monedă
şi a ratei dobânzii. Intervenţiile pot fi: intervenţii asupra lichidităţii băncilor; intervenţii directe, prin
reglementare; intervenţii indirecte, prin intermediul pieţei monetare.
Este posibil să se aprecieze impactul politicii monetare, luând drept punct de reper influenţa
exercitată asupra activităţii economice prin intermediul ratei dobânzii. Variaţiile acesteia exercită o
influenţă directă asupra componentelor cererii globale: consumul şi investiţiile.
Instrumentele clasice de care dispun autorităţile monetare pentru a regla cantitatea de monedă
disponibilă în economie sunt: manevrarea taxei scontului şi a rescontului, cumpărările şi vânzările de
titluri pe piaţa deschisă (operaţiunile de open market), variaţiile cotelor rezervelor obligatorii etc.
Scontarea constă în actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedre şi înainte de
scadenţă, creanţe pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în
cauză, din care se scade dobânda aferentă duratei de timp cuprinse între momentul achiziţionării creanţei
şi scadenţa ei (scont).
Taxa scontului (mărimea relativă a scontului) depinde de mai mulţi factori, în primul rând, de
raportul dintre cererea de scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a veni în întâmpinarea
solicitanţilor. Mărimea taxei scontului se află sub influenţa taxei rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare, de către Banca de Emisiune de la băncile
comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă, operaţiune efectuată la vedere şi
înainte de scadenţă.
Valoarea acestor titluri este înregistrată în contul băncii prezentatoare, dar diminuată cu suma
corespunzătoare taxei de rescont (legală) şi duratei creditării băncii comerciale.
Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca de Emisiune în momentul
rescontării cambiilor şi a altor titluri de credit de către băncile comerciale (titluri scontate de acestea din
urmă clienţilor lor).
Taxele de scont (ca preţuri ale operaţiunilor de scontare) sunt, de regulă, mai mari decât cele de
rescont. Băncile comerciale sunt în permanenţă atente la taxa rescontului şi se raportează la ea, stabilind
taxe de scont mai mari. Şi aceasta, mai ales, deoarece Banca Centrală poate închide „robinetul”
rescontului în cazul unei utilizări excesive a lui. Banca Centrală se conduce după principiul conform
căruia rescontarea este o favoare dată băncilor comerciale şi nu un drept al lor.
Operaţiunile de open-market se bazează pe intervenţiile directe ale Băncii Centrale asupra
pieţei monetare. Această politică constă în aceea că Banca Centrală se prezintă pe piaţa monetară ca un
agent financiar obişnuit, care cumpără şi vinde titluri. Dacă, de exemplu, Banca Centrală doreşte să
crească lichiditatea, ea va achiziţiona titluri, ceea ce va avea drept consecinţă creşterea cursului şi
scăderea ratei dobânzii. De fiecare dată când Banca Centrală practică acest tip de intervenţii, ea exercită
un efect asupra lichidităţii bancare: o cumpărare de titluri se traduce printr-un vărsământ de numerar care
va alimenta contul unei bănci. Dimpotrivă, o vânzare de titluri provoacă o reducere a monedei centrale.
Această politică permite intervenţii imediate. Inconvenientul este legat de puterea relativă a Băncii
Centrale în raport cu agenţii privaţi de pe piaţa monetară.
Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă o politică foarte rigidă, care constă în a
impune băncilor să constituie rezerve lichide neremunerate la Banca Centrală. Această practică s-a
generalizat în aproape toate ţările industrializate. Variaţia procentajelor rezervelor este foarte eficace,
întrucât afectează imediat multiplicatorul creditului. Această politică este utilă mai ales în ţările în care
predomină moneda scripturală.
Plafoanele de credit presupun stabilirea de maxime de credit pentru fiecare bancă în parte de
către Banca Centrală.

126
 Prin rata de refinanţare bancară, Banca Centrală furnizează lichidităţi societăţilor bancare
solicitante, în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi de credit. Refinanţarea societăţilor
bancare este o operaţiune de creditare pe termen scurt, de regulă maximum 90 de zile.

7.1.3. Politica bugetară şi fiscală

Politica bugetară defineşte concepţia şi acţiunile privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele
de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării
economice. Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi
autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. El este un document de sinteză, autorizat prin vot de
către Parlament, constituind forma principală de manifestare a politicii financiare a statului.
Obiective economice ale politicii bugetare sunt: creşterea, ocuparea, stabilitatea preţurilor şi
echilibrul extern. Pe lângă aceste obiective esenţiale, mai există şi obiective sociale de echitate, egalitate,
de bunăstare etc.
Politica bugetară acţionează în principal asupra cererii globale şi deci asupra fluxurilor reale,
în opoziţie cu fluxurile monetare.
Cheltuielile bugetare permit finanţarea funcţionării generale a statului. Acestea permit
acoperirea cheltuielilor curente de funcţionare a administraţiilor, finanţarea investiţiilor necesare
producerii de servicii colective, efectuarea de transferuri pentru a ajuta menajele sau pentru a subvenţiona
întreprinderile, precum şi rambursarea datoriilor statului. Veniturile bugetare permit finanţarea
cheltuielilor şi deci, transpunerea efectivă în practică a principalelor orientări ale politicii
macroeconomice. Principalele categorii de venituri bugetare sunt: impozitele şi taxele, împrumuturile.
Execuţia bugetară, poate fi: *echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile
prevăzute; *excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile;
*deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare realizate.
Multiplicatorul de cheltuială publică presupune ca, prin mărirea cheltuielilor publice, să aibă
loc stimularea activităţii economice, creşterea cererii globale, a producţiei şi a veniturilor, fără ca volumul
impozitelor să se modifice. În acest caz, are loc crearea sau mărirea deficitului bugetar care este finanţat
prin împrumuturi. Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea venitului şi a producţiei prin diminuarea
impozitelor efectuate de către stat, presupunând nemodificat totalul cheltuielilor. Cu alte cuvinte,
perceperea de impozite mai reduse încurajează agenţii economici în afaceri, adică în extinderea activităţii
prin investiţii, stimulând, astfel, ocuparea forţei de muncă, creşterea veniturilor şi a producţiei.

7.2. Interacţiunea dintre cererea şi oferta agregată

pe piaţa bunurilor şi serviciilor

7.2.1. Dezechilibrele pieţei bunurilor şi serviciilor. Politici de atenuare a lor

Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor este un echilibru parţial, iar dezechilibrele sale se pot
manifesta astfel:
 Exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii. Cauza unei asemenea situaţii
este supracapitalizarea producţiei, iar efectele se concretizează în stocuri de produse şi şomaj.

127
  Exces de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii. O asemenea
situaţie are drept cauze disproporţia dintre ramuri şi neconcordanţa dintre potenţialul investiţional
şi nivelul preconizat al investiţiilor. Efectul se concretizează în şomaj şi producţie insuficientă.
 Exces de cerere pe piaţa bunurilor, pe piaţa muncii şi pe piaţa monetară. O asemenea situaţie
defineşte o criză structurală a economiei în ansamblul său.
Interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată de pe piaţa bunurilor şi serviciilor trebuie să
ia în considerare influenţa nivelului general al preţurilor în determinarea nivelului produsului naţional
brut. Echilibrul pieţei, ca egalitate dintre cererea şi oferta agregată presupune: *nivelul de echilibru al
producţiei şi al preţurilor, *echilibrul sistemului economic, sau altfel spus, în starea de echilibru se
determină simultan nivelul general al preţurilor şi volumul produsului naţional brut.
Dezechilibrul concretizat prin exces de cerere agregată duce la o creştere a preţurilor şi ca
urmare la o creştere a ofertei. În final, datorită creşterii preţurilor scade cererea şi se stabileşte un nou
echilibru. Excesul de ofertă agregată duce la scăderea preţurilor şi ca urmare la creşterea cererii, care
datorită ajustării întârziate a ofertei devine excedentară, cu efectele analizate mai sus.
Interacţiunea dintre cerere şi ofertă prin prisma corelaţiilor cu modificarea preţurilor evidenţiază
următoarele aspecte:
*preţurile cresc ca urmare a excesului de cerere şi astfel se manifestă inflaţia
*echilibrul nu înseamnă ocuparea deplină a forţei de muncă, deci există şomaj
*importurile pot fi mai mari decât exporturile, balanţa comercială este deficitară şi se acumulează datorii
externe
*veniturile statului pot fi mai mici decât cheltuielile pentru bunurile şi serviciile publice, situaţie de deficit
bugetar, care poate fi acoperit prin emisiune de monedă fără acoperire sau prin împrumuturi, ambele
modalităţi cu efecte negative asupra echilibrului.
Şocurile externe şi efectele lor: echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor poate fi influenţat şi de factori
exteriori, care determină modificări ale cererii sau ofertei agregate cunoscute sub denumirea de şocuri ale
cererii sau ale ofertei. În acest context, o creştere a cererii agregate, sub influenţa unui şoc extern,
poate avea loc *în condiţii de subocupare, caz în care efectul va fi creşterea produsului naţional brut şi
implicit scăderea şomajului sau *în condiţii de ocupare deplină când oferta agregată este rigidă, verticală
şi efectul va fi cel de creştere a preţurilor. O scădere a cererii agregate sub influenţa şocurilor externe în
condiţiile în care oferta globală nu se modifică, are drept efect o scădere a produsului naţional brut real şi
o scădere a preţurilor, proporţia acestor scăderi fiind determinată de situaţia echilibrului iniţial. Astfel,
dacă echilibrul iniţial era propriu ocupării depline, atunci reducerea preţurilor are loc într-o proporţie mai
mare decât reducerea produsului naţional brut.
Creşterea ofertei agregate, sub influenţa unui şoc extern, în condiţiile în care cererea agregată nu
se modifică, are ca efect o scădere a preţurilor şi în final o creştere a produsului naţional brut. Dacă sub
influenţa unui şoc extern scade oferta agregată fără să se modifice cererea agregată, are loc o creştere a
preţurilor, urmată de o scădere a produsului naţional brut, deci inflaţie şi creştere a şomajului.
Politicile cererii au ca idee centrală concepţia conform căreia creşterea cererii globale determină
creşterea produsului naţional net şi implicit duce la scăderea şomajului. Politicile cererii pot fi promovate
prin acţiuni directe asupra cererii globale, adică prin creşterea cheltuielilor publice sau prin acţiuni
indirecte, cum ar fi de exemplu, reducerea fiscalităţii care ar duce la creştere venitului disponibil şi deci a
cererii solvabile. Promovarea politicilor cererii poate avea şi efecte negative: *creşterea preţurilor şi a
inflaţiei, *creşterea importurilor şi a deficitului balanţei comerciale, *dezvoltarea sectorului public în
detrimentul celui privat. Combaterea inflaţiei prin promovarea politicilor cererii presupune o scădere a
cererii globale prin scăderea cheltuielilor publice, creşterea fiscalităţii, reducerea ofertei de bani şi

128
creşterea ratei dobânzii. Efectul acţiunii prin cererea globală în vederea reducerii inflaţiei este mai rapid şi
se dovedeşte eficace dacă inflaţia este moderată şi dacă creşterea economică este pozitivă.
Politicile ofertei au ca obiectiv evitarea alegerii între inflaţie şi şomaj. Pe termen lung, politicile
ofertei au efecte pozitive în sensul că permit stabilirea unui nou echilibru cu un nivel mai redus al
preţurilor şi un nivel mai ridicat al produsului naţional brut real. Politicile fiscale urmăresc o creştere a
ofertei prin acţiuni menite să ducă la creşterea cererii agregate prin expansiune sau relaxare fiscală. O
politică de expansiune fiscală în condiţiile unei curbe a ofertei de tip keynesian, înseamnă creşterea
producţiei, creşterea ratei profiturilor, reducerea şomajului şi preţuri relativ constante. Aceeaşi politică de
expansiune fiscală în condiţiile ofertei clasice, cu ofertă verticală, are ca efect creşterea ratei dobânzii,
creşterea preţurilor şi menţinerea producţiei la acelaşi nivel, deoarece, un exces de cerere imposibil de
satisfăcut de o ofertă rigidă, duce la creşterea preţurilor urmată de creşterea salariilor, de creşterea
costurilor, de o nouă creştere de preţuri, de reducerea stocului de bani şi creşterea ratei dobânzii. O
creştere a cheltuielilor publice în condiţiile ofertei clasice duce în final la creşterea ratei dobânzii cu efect
în sensul scăderii a cheltuielilor sectorului privat prezent în cererea globală prin investiţii. Dacă politica
fiscală afectează *rata dobânzii şi *distribuirea cheltuielilor între sectorul public şi cel privat, politica
monetară are efecte numai asupra preţurilor. O politică monetară expansionistă promovată în condiţiile
unei oferte de tip keynesian are ca efecte: creşterea producţiei, creşterea masei monetare, scăderea ratei
dobânzii şi preţuri relativ constante. În condiţiile ofertei clasice, promovarea unei politici monetare
expansioniste înseamnă o creştere a preţurilor în condiţiile în care rata profitului, stocul real de bani,
nivelul ofertei şi rata dobânzii rămân relativ constante. Rezultă că în condiţiile în care moneda se
consideră neutră, schimbarea masei monetare duce doar la modificarea preţurilor, toate celelalte variabile
reale nu sunt afectate.

7.2.2. Politici anticiclice

Politicile anticilice pot fi: politici de influenţarea cererii globale şi politici de influenţare a ofertei globale.

A. Politici de influenţare a cererii globale

Principalele instrumente de politică economică, prin intermediul cărora se acţionează pentru
atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, cuprind cheltuielile publice, sistemul impozitelor
şi taxelor, masa monetară şi rata dobânzii, sistemul asigurărilor sociale etc., care au devenit
componente ale politicilor conjuncturale.
Politica cheltuielilor publice implică majorarea cheltuielilor bugetare în faza de recesiune, chiar
cu preţul unui deficit, cu scopul de a stimula cererea globală; în faza de expansiune, cheltuielile bugetare
se reduc şi echilibrul bugetar se reface. Cheltuielile publice acţionează asupra cererii globale prin achiziţii
de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în sectorul public.
Politica fiscală acţionează asupra conjuncturii economice, prin ridicarea sau scăderea gradului de
fiscalitate, în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei. Într-o fază de boom prelungit, se
majorează rata fiscalităţii, pentru a reduce venitul disponibil şi a frâna cererea de bunuri de consum şi
investiţiile. În recesiune, se reduce fiscalitatea.

Politica monetară şi de credit, ca politică anticiclică are ca instrumente principale rata

dobânzii, creditul şi masa monetară şi se aplică diferenţiat, în funcţie de starea conjuncturii economice.
În faza de recesiune, se reduce rata dobânzii şi se aplică facilităţi pentru sporirea creditului, în
vederea creşterii volumului investiţiilor şi consumului şi, pe această bază, a producţiei şi a gradului de

129
ocupare. Dimpotrivă, în cazul unui boom prelungit, când se conturează pericolul unei inflaţii sau al altor
dezechilibre, se aplică o politică monetară restrictivă prin care se acţionează în direcţia reducerii masei
monetare prin creşterea ratei dobânzii, majorarea ratei rezervelor, etc., ceea ce are ca efect frânarea cererii
globale şi a activităţii economice.

Principalii stabilizatori automaţi ai cererii agregate sunt:

a) variaţiile automate ale veniturilor fiscale, ca urmare a sistemului fiscal progresiv, ceea ce atenuează
scăderea cererii şi a consumului, în perioadele de recesiune, şi limitează creşterea cheltuielilor pentru
consum, în perioadele de expansiune. Îndată ce veniturile personale şi ale societăţilor încep să se
modifice şi înainte ca autorităţile să schimbe cotele de impozit, se modifică şi veniturile fiscale.
Veniturile fiscale scad şi, în mod automat, bugetul înregistrează un deficit. Scăderea veniturilor
fiscale, în cazul unui sistem fiscal progresiv, contribuie la menţinerea cererii agregate: venitul
disponibil rămâne, în proporţie mai mare, la dispoziţia populaţiei şi, prin urmare, consumul nu
înregistrează o scădere accelerată.
Când venitul creşte, se măresc şi încasările fiscale, iar bugetul înregistrează un excedent şi
mişcarea ascendentă a economiei este frânată. Deoarece cheltuielile publice nu cresc, automat, cu
aceeaşi sumă a veniturilor fiscale, statul dispune, în fond, de un “dividend fiscal”, pe care îl poate
folosi în interes general.
b) generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social, pentru anumite categorii ale
populaţiei, precum şi alte transferuri sociale. Aceasta permite evoluţia divergentă a prestaţiilor şi
alocaţiilor, pe de o parte, şi a cotizaţiilor, pe de altă parte, în raport cu starea conjuncturii economice.
În faza de expansiune economică, fondurile de asistenţă socială sunt alimentate şi sporesc; în faza de
recesiune, sunt sporite prestaţiile sub forma indemnizaţiilor de şomaj, de ajutor social şi alte forme de
transfer social. În felul acesta, se execută o presiune stabilizatoare asupra cererii globale şi sunt
atenuate fluctuaţiile ciclice.
c) programele de ajutorare a agriculturii au, şi ele, efecte de stabilizatori automaţi. Când cheltuielile de
consum se reduc, preţul produselor agricole scade, guvernul absoarbe recoltele nevândute şi “varsă”
veniturile agricultorilor. În cazul unui proces inflaţionist rapid, preţurile agricole urcă rapid, statul pune
în vânzare stocurile de produse şi absoarbe veniturile distribuite anterior.
d) rigiditatea relativă a preţurilor, salariilor şi a altor categorii de venituri, în raport cu evoluţia
conjuncturii. Contractele colective şi administrarea preţurilor de către firmele monopoliste şi
oligopoliste creează condiţii ca veniturile nominale să fie menţinute în anumite limite, o perioadă de
timp, independent de evoluţia fluctuaţiilor ciclice.
e) economiile menajelor şi societăţilor. Meritul acţiunii stabilizatoare nu revine exclusiv guvernelor,
prin politica lor fiscală şi bugetară. Alte categorii de agenţi economici au, şi ele, comportamente ce le
apropie de acţiunea stabilizatorilor automaţi.
Stabilizatorii discreţionari ai cererii constau în acţiuni politice deliberate de folosire a unor
pârghii adecvate, în funcţie de conjunctura economiei. De regulă, stabilizatorii automaţi exercită o acţiune
care tinde să atenueze, până la un punct, toate fluctuaţiile care afectează economia, dar nu poate să
elimine în întregime efectele unei mişcări ciclice. Acţiunea politică discreţionară de ordin monetar şi
bugetar contribuie la restaurarea echilibrului normal. Principalele instrumente ale unei politici fiscale
discreţionare, care implică decizii statale explicite, în opinia lui P.A. Samuelson, sunt următoarele:
*ajustarea programelor de lucrări publice şi a celorlalte programe de investiţii colective; *modificarea
volumului plăţilor de transfer; *ajustarea contra-ciclic a ratelor de impozitare.

130
B. Politici de influenţare a ofertei globale
Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei pornesc de la premiza creării unui climat favorabil
pentru producători, în direcţia sporirii ofertei agregate. În acest sens, sunt preconizate două grupe mari de
măsuri, menite să stimuleze creşterea economică:
 reforme structurale care să permită afirmarea concurenţei şi a preţurilor libere, prin eliminarea centrelor
de putere economică (monopoluri, oligopoluri, centrale sindicale), care pot obţine venitul independent
de evoluţia ofertei;
 manevrarea anumitor pârghii economice ce trebuie să ofere perspective bune de profit pentru
producători, care sunt astfel stimulaţi pentru a spori oferta.

7.3. Echilibrul simultan al pieţelor. Modelul IS-LM

Modelul IS-LM reprezintă în sinteză echilibrul macroeconomic de tip keynesian. El descrie trei
echilibre: echilibrul pe piaţa bunurilor de bunuri şi servicii, echilibrul pe piaţa monedei şi echilibrul
simultan a celor două pieţe. Modelul IS-LM ilustrează interdependenţa dintre sfera reală şi sfera
monetară. El este descris prin: curba IS şi curba LM
Curba IS reflectă echilibrul pe piaţa bunurilor, în condiţiile în care investiţiile nu sunt considerate
autonome, ci sunt funcţie de rata dobânzii (nevoia de finanţare a investiţiilor se asigură, în mare parte,
prin împrumuturi, credite, al căror preţ este dobânda).
Din acest motiv, curba IS reprezintă ansamblul combinaţiilor între rata dobânzii (i) şi venitul naţional(Y),
ce corespund egalităţii dintre investiţii (I) şi economisiri (S) ca expresie a echilibrul între ofertă şi
cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Forma curbei IS se obţine plecând de la curbele cunoscute ale
funcţiei de investiţie şi a funcţiei de economisirii, ştiut fiind că investiţia este funcţie descrescătoare de
rata dobânzii, iar economisirile reprezintă o funcţie crescătoare de venitul naţional.
Orice sporire a ratei dobânzii implică o diminuare a venitului naţional astfel că egalitatea: I = S se
menţine. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor, există o relaţie inversă între I şi Y, din acest motiv curba IS este
descrescătoare.
Curba LM reprezintă ansamblul combinaţiilor ratei dobânzii (i) şi a venitului (Y) care asigură
echilibrul cererii şi ofertei de monedă.
Forma curbei LM este obţinută plecând de la curbele cunoscute ale funcţiilor de cerere de
monedă pentru tranzacţii şi speculaţii
Cererea de monedă pentru tranzacţii este funcţie crescătoare de venitul naţional,iar cererea de
monedă pentru speculaţie este funcţie descrescătoare de rata dobânzii.
În concluzie, pentru ca echilibrul monetar să fie respectat, orice creştere a venitului naţional (Y)
implică o creştere a ratei dobânzii (i). Pe piaţa monedei, există o relaţie pozitivă între nivelul ratei
dobânzii (i) şi nivelul venitului (Y), curba LM fiind crescătoare.

Echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor este un echilibru între oferta şi cererea agregată.
Acest echilibru se reduce la o egalitate între investiţiile preconizate (I) şi economisirea realizată (S).
Această condiţie de echilibru se exprimă prin curba (IS).
Echilibrul pe piaţa monedei este obţinut prin egalitatea cererii de monedă (L) şi oferta de
monedă (M). Acest echilibru este reprezentat prin curba (LM).
Echilibrul simultan pe cele două pieţe este realizat când curbele IS şi LM se intersectează.
Punctul de intersecţie a celor două curbe indică prin coordonatele sale venitul naţional (Y)* şi rata
dobânzii (i)* care asigură echilibrul macroeconomic keynesian. Acest echilibru este de regulă un echilibru
de subocupare ( fig.8.4). Din punct de vedere grafic modelul IS-LM se prezintă astfel:

131
 i
IS
imax LM

i*

imin

0 Y* Ype Y

Fig.8.4. - Construcţia grafică a modelului IS-LM

Din figura 8.4. se observă punctul de intersecţie între cele două curbe, redat de cuplul (i *Y*),
asigură echilibrul pe cele două pieţe. La nivelul de producţie (Y*) este determinat nivelul ocupării cerut
pentru a asigura această producţie. El nu corespunde cu un nivel de activitate care asigură deplina ocupare
a forţei de muncă (Ype). În acest fel se combină o situaţie de echilibru cu o stare de subocupare etc.

7.4. Relaţia inflaţie -şomaj

7.4.1. Curba Phillips

În anul 1958, economistul Alban Wiliam Phillips, publică un studiu statistic referitor la relaţia
dintre rata de variaţie a salariilor nominale şi rata şomajului în Marea Britanie. El stabileşte o legătură
între cele două variabile, care va primi denumirea de curba Phillips. Ea pune în relaţie salariul şi
şomajul, relaţie care a devenit punct de plecare în arbitrajul între inflaţie şi şomaj.
Curba Phillips este expresia relaţiei inverse între variaţia salariilor nominale şi rata şomajului.
Construcţia curbei Phillips, în forma ei originală ( fig. 8.5.) se bazează pe expresia relaţiei
inverse între variaţia salariilor nominale (înscrise pe ordonată) şi rata şomajului (înscrisă pe absci să).

Rata
modificării
salariilor
nominale

(W)

0 5,5 % Rata
şomajului

(U)
Fig.8.5.- Curba Phillips originală

132
 Forma originală a curbei Phillips se bazează pe două ipoteze:
a. salariile nu se modifică atunci când rata şomajului este de 5,5%.
b. există o spirală ciclică ce se manifestă invers acelor de ceasornic
În aceste condiţii, salariile cresc mai repede, pe măsură ce rata şomajului scade şi invers. Această relaţie
poate fi scrisă astfel: ΔWt = f(U)t
unde: ΔWt =reprezintă rata modificării salariilor nominale, iar U = rata şomajului.
Curba Phillips a fost reinterpretată de către Paul Samuelson şi Robert Solow (1960), ca o relaţie între
inflaţie şi şomaj. Această transformare a curbei Philips a presupus adoptarea de noi ipoteze astfel:
 pentru ca preţurile să urmeze evoluţia salariilor nominale, trebuie ca părţile relative ale
salariilor şi ale profiturilor să rămână constante în repartiţia valorii adăugate;
 pentru a se respecta această relaţie, salariile trebuie să crească în funcţie de productivitatea
muncii. Altfel, orice creştere a salariilor nominale superioare sau inferioare creşterii productivităţii
muncii duce la o creştere sau scădere a preţurilor.
Dacă rata şomajului este inferioară nivelului ocupării depline, aceasta antrenează o creştere a
salariilor nominale. Dacă această creştere a salariilor nominale este superioară productivităţii medii a
muncii, ea generează inflaţie. Dacă creşterea salariilor este inferioară câştigurilor de productivitate,
preţurile scad, rata inflaţiei este negativă.
Pentru a conferi utilitate curbei Phillips, M. Friedman a înlocuit salariul nominal cu salariul real.
El arăta că rata de şomaj natural (NAIRU) este rata şomajului care corespunde funcţionării “normale” a
pieţei muncii. Această rată naturală a şomajului depinde de factorii economici şi extra economici care
influenţează funcţiile ofertei şi cererii de muncă (factorii naturali demografici, imperfecţiunea pieţei
muncii, progres tehnic, etc). Friedman consideră că politica de tip keynesian de relansare a economiei prin
cererea globală nu poate să reducă această rată naturală. El admite că o scădere conjuncturală şi efemeră a
acestei rate poate să intervină totuşi.
Această analiză a determinat punerea în discuţie a curbei Phillips. Astfel, el acceptă ipoteza prin
care alegerea între inflaţie şi şomaj, adică opţiunea pentru scăderea inflaţiei presupune acceptarea creşterii
şomajului, conduce la curbe Phillips pe termen scurt. Politicile de relansare destinate să reducă şomajul
sub nivelul ratei naturale au în final, ca rezultat, o acceleraţie a inflaţiei. Pe termen lung această
alternativă nu mai există.
Curba Phillips pe termen lung este reprezentată printr-o dreaptă verticală pentru un nivel de ocupare
egal cu rata naturală a şomajului.

Rata Curba Phillips pe

termen lung
inflaţiei

Curba Phillips
pe termen scurt

0 NAIRU Rata şomajului

Fig. 8.7. - Curba Phillips pe termen scurt şi lung

133
 Din fig. 8.7. se observă că economia trece de la o curbă Phillips (pe termen scurt) la o altă curbă
Phillips (pe termen lung), în timp ce rata şomajului tinde continuu către nivelul său „natural”. Curba
Phillips descrie o serie de bucle, ce exprimă variaţia şomajului în funcţie de nivelul preţurilor, care
direcţionează, în final, nivelul şomajului, spre o rată naturală, ce reflectă stările de tensiune între
componentele pieţei muncii.

7.4.2. Politici antişomaj

Teoria economică a permis formularea unor soluţii antişomaj ce poartă amprenta curentului de
gândire economică în interiorul căruia s-au conturat. Pentru şcoala economică clasică, şomajul putea fi
uşor depăşit prin declanşarea automatismelor economice. Prin apariţia şi creşterea şomajului, scad salariile,
se reduc costurile prin ieftinirea muncii şi sporeşte rentabilitatea. Devine posibilă lărgirea producţiei, se
măreşte cererea de muncă şi se absoarbe şomajul. De la această concepţie face excepţie Malthus, care
consideră că trebuie acţionat exclusiv asupra ofertei de muncă având în vedere corelaţia dintre oferta de
muncă şi populaţie.
De la Keynes încoace, şomajul a constituit o problemă importantă nu numai de teorie, ci şi de
politică economică.
Politicile keynesiene de reducere a şomajului vizează relansarea cererii agregate, fie prin
creşterea directă a cheltuielilor autonome (cheltuieli publice de echipament sau de funcţionare), fie prin
stimularea cheltuielilor induse (efectul pozitiv al creşterii veniturilor asupra consumului gospodăriilor),
fie prin crearea de locuri de muncă în activitatea publică.
Politica de relansare a cererii a constituit, pentru o perioadă lungă, în multe ţări, o soluţie
fructuoasă, care a făcut creşterea economică răspunzătoare de gradul de utilizare a mâinii de lucru. Relaţia
a fost acceptată până la rangul de lege: potrivit “legii lui Okun”, la nivelul anilor ’60, lumea era convinsă
că, pentru a obţine o reducere a şomajului, producţia trebuie să crească.
Deci, s-a dovedit că prin natura sa inflaţionistă, politica keynesistă de relansare a cererii efective
prin investiţii rămâne o măsură antişomaj care îşi păstrează valoarea. Se cere, însă, a fi completată cu
unele observaţii:
 investiţia este o sursă a creşterii producţiei şi a cererii de muncă, însă nu poate fi făcută decât pentru
debuşee viitoare cunoscute - altfel, efectul de multiplicare, în planul creării de locuri de muncă, se
transformă în inversul său;
 trebuie găsită relaţia optimă dintre investiţia de productivitate - creatoare pe termen lung, prin
efectul de multiplicare, a unor locuri de muncă în alte ramuri - şi investiţia de capacitate, creatoare de
locuri de muncă chiar în momentul efectuării ei.
Relansarea cererii efective, ca măsură antişomaj, se justifică numai în ţările care dispun de
factorii de producţie necesari. Importurile masive deteriorizează balanţa de plăţi, iar locurile de muncă se
creează în străinătate.
Stimularea consumului, componentă a cererii agregate, trebuie făcută în limitele permise de
relaţia salariu-productivitate a muncii. Dacă salariul nominal creşte mai repede decât producţia şi
productivitatea muncii, apare şomajul conjunctural. În acest caz, soluţia keynesistă era îngheţarea (sau
chiar diminuarea) salariului nominal. În prezent, o astfel de măsură are efecte secundare, cum sunt
reducerea garanţiilor antiinflaţioniste şi declanşarea unui şomaj fricţional.
Politicile de prevenire şi de diminuare a şomajului diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta.

134
 Din experienţa acumulată în lupta dusă pentru înlăturarea acestui dezechilibru economic reiese
faptul că este necesar să se respecte anumite corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii,
utilizarea forţei de muncă, durata muncii, creşterea salariilor şi dinamica preţurilor.
În 1958, A.W. Phillips punea în evidenţă, pentru economia Angliei, relaţia dintre dinamica
şomajului şi cea a salariilor. Conform relaţiei stabilite de el, salariile cresc şi sunt mai mari atunci când
şomajul este redus, ele scad, când şomajul este ridicat. În 1962 el concluzionează că există o strânsă
legătură şi între indicele preţurilor şi rata şomajului: cu cât şomajul este mai ridicat, cu atât inflaţia se
reduce. În timp s-a dovedit că o asemenea alternativă între şomaj şi inflaţie este valabilă pe termen scurt.
Creşterea salariilor şi creşterea preţurilor care o însoţeşte se explică, în perioadele de
expansiune economică, prin creşterea cererii de forţă de muncă, insuficienţa numărului de lucrători şi
concurenţa dintre aceştia pentru angajare. Invers, se întâmplă în perioadele de recesiune economică.
Măsurile ce pot fi luate pentru diminuarea şomajului se grupează în măsuri care privesc direct pe
şomeri, măsuri care privesc populaţia ocupată şi alte măsuri. Astfel, trebuiesc luate măsuri de pregătire,
recalificare şi orientare a celor care caută un loc de muncă ca şi pentru reintegrarea celor eliberaţi de la
locurile de muncă ca urmare a restructurărilor economice şi tehnologice.
O soluţie importantă antişomaj o constituie relansarea cererii efective prin investiţii, ceea ce duce
la creşterea numărului locurilor de muncă (soluţia Keynesiană de rezolvare a şomajului).
“Noii economişti” consideră că împotriva şomajului trebuie să se acţioneze îndeosebi pe partea
ofertei, a producţiei şi ei lansează “politica ofertei”, care are la bază jocul liber al pieţei, eliberarea de
orice constrângere a agentului economic.
Mai aproape de situaţia actuală par a fi soluţiile propuse de Joseph Schumpeter care consideră că
stimularea creşterii economice este singura în măsură să asigure creşterea productivităţii şi a numărului de
locuri de muncă.
Atenuarea şomajului este susţinută prin măsuri economico-investiţionale, sociale, educaţionale
etc.
Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună repartiţie a fondului total de muncă. Aceasta se
poate obţine prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de intrare în pensie;
prelungirea duratei şcolarităţii obligatorii; creşterea timpului afectat ridicării calificării; sporirea locurilor
de muncă cu program redus şi /sau cu timp parţial de muncă.
O a doua grupă de măsuri se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii naţionale a unor grupe
de ofertanţi cum sunt: descurajarea muncii salariate feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini
imigraţi nenaturalizaţi încă; interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la maximum etc.
A treia grupă de măsuri se referă la inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie.
Procesul industrializării a însemnat substituirea muncii prin capital. Numeroşi specialişti consideră că este
necesară inversarea acestui proces istoric în condiţiile extinderii sectorului prestator de servicii şi, deci,
încetarea substituirii muncii prin capital. Există voci care cer chiar limitarea acelor investiţii care cresc
productivitatea muncii (naţionale) şi reduc populaţia ocupată.
A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii populaţiei active. Acest proces poate fi
favorizat de: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile
cele mai dinamice ale activităţilor social-economice; adoptarea de măsuri complexe - legislative şi
executive - care să faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri de muncă în zona sau oraşul care
urmează să fie dezvoltat cu prioritate.
Toate măsurile prezentate mai sus necesită investiţii şi întâmpină numeroase piedici economice,
sociale, culturale în realizarea lor.

135
 7.5. Politici macroeconomice în contextul
integrării şi globalizării

7.5.1. Integrarea economică. Uniunea Europeană – cea mai avansată formă de integrare
Teoria integrării economice este în esenţă o teorie a schimburilor între ţări, a relaţiilor economice
internaţionale. Teoria integrării economice se referă la procesul de integrare a pieţelor, a politicilor şi la
interdependenţa dintre piaţă şi politică.
În accepţiunea generală, integrarea este un proces de unire a părţilor într-un întreg. Din punct de
vedere economic, integrarea este un proces prin intermediul căruia două sau mai multe pieţe se unesc
pentru a forma o singură piaţă.
Etapele integrării sunt: zona de liber schimb; uniunea vamală; piaţa comună; piaţa unică (sau
uniune economică); uniune economică şi monetară; uniune politică.
Zona de liber schimb se caracterizează prin eliminarea taxelor vamale între statele membre, dar
fiecare stat îşi păstrează propriul tarif vamal unic faţă de terţi. Un mare dezavantaj al acestei etape de
integrare îl reprezintă posibilitatea ocolirii barierelor tarifare ridicate ale unor state.
Uniunea vamală constă, ca şi zona de liber schimb, în eliminarea taxelor vamale între statele
membre. În plus faţă de zona de liber schimb, această a doua etapă de integrare aduce şi introducerea unui
tarif vamal unic faţă de terţi (taxele vamale aplicabile bunurilor importate din ţările terţe fiind negociate
de către statele membre).
Piaţa Comună păstrează caracteristicile uniunii vamale (eliminare taxe vamale şi tarif vamal
unic faţă de terţi), la care însă se adaugă cele 4 libertăţi de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a
serviciilor, a capitalului şi a persoanelor.
Piaţa Unică sau Uniunea Economică se caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor
anterioare, prin introducerea politicilor comune şi de însoţire ale Marii Pieţe.
Uniunea Economică şi Monetară presupune introducerea şi gestionarea unei monede unice.
Acest lucru presupune o politică monetară comună.Uniunea Politică, o etapă a integrării care se referă la
introducerea unei cetăţenii unice pentru toţi cetăţenii şi adoptarea unei Constituţii comune.

[Link] internaţională a politicilor economice

A coordona înseamnă a armoniza. Potrivit înţelegerii generale, coordonarea internaţională a
politicilor economice este un proces în cadrul căruia ţările îşi modifică politicile economice de o
asemenea manieră încât să se obţină un efect pozitiv mutual, ţinând cont, în acelaşi timp, de relaţiile
economice internaţionale. În esenţă, coordonarea reprezintă modalitatea prin care guvernele îşi ajustează
politicile lor monetare, fiscale şi a ratelor de schimb, pentru a ţine cont de impactul reciproc al acestor
politici.

136
 Politicile duse de o ţară influenţează alte ţări prin fluxurile comerciale, ale preţurilor, ale
cursurilor bursiere şi ale mişcărilor de capitaluri. În practică, efectele politicilor economice se propagă în
raport cu gradul de interdependenţă (sau de integrare) a ţărilor respective.
Uniunea Europeană este privită din exterior prin prisma politicii comerciale comune şi a politicii
agricole comune. UE are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul
industrial şi relativ protecţionistă în domeniul agricol.
Politica Comercială Comună cuprinde ansamblul reglementărilor vamale aplicabile ţărilor terţe:
tariful vamal comun, mecanismul contingentelor de import, restituirea taxelor antidumping şi armonizarea
regimurilor de sprijin acordate de către statele membre exportatorilor către ţările terţe.
Politica agricolă comună este una dintre cele mai importante politici comune care definesc UE
ca putere globală. Politica agricolă comună este alcătuită dintr-o serie de reguli şi mecanisme ce
reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu produse agricole în UE. În cadrul politicii agricole
comune preţurile agricole sunt fixate deasupra preţurilor pieţelor mondiale şi o subvenţie la export
permite a se debarasa de surplusul care rezultă.
Preţul indicativ (preţ de bază, preţ de orientare) este preţul pe care Consiliul urmăreşte să-l
obţină producătorul în medie pe întreaga campanie agricolă. Preţul de piaţă care rezultă din jocul liber al
cererii şi ofertei, evoluează deasupra sau dedesubtul preţului indicativ.
Preţul de intervenţie este preţul plafon de la care plecînd, organismele de intervenţie care depind
de FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare a Producţiei Agricole) cumpără produse agricole
pentru a le menţine cursul. Acesta este preţul cel mai important deoarece în jurul lui este organizat
întregul sistem comunitar. El protejează agricultura contra prăbuşirilor de preţ datorită mecanismelor de
intervenţie. Uniunea deţinătoarea stocurilor are obligaţia de a le plasa îndată ce conjunctura devine mai
favorabilă pe piaţa europeană sau pe piaţa mondială. Existenţa preţului comunitar mai ridicat decât cel
mondial necesită vărsămintele de restituire la export care completeză pentru exportator diferenţa între cele
două preţuri. Vânzările Comunităţii Europene pe piaţa mondială sunt deci subvenţionate. Ciclul Uruguay
a programat reducerea restituirilor până în anul 2000.
Preţul prag a jucat, până la eliminarea lui, în 1995, rolul unui preţ minim de import determinat
astfel ca nici un produs provenit din ţările terţe să nu poată fi vândut pe piaţa comunitară la un preţ
inferior preţului indicativ. Diferenţa între cursul mondial, aproape tot timpul inferior, şi preţul prag
permitea perceperea prelevărilor variabile. Preţul prag a instaurat preferinţa comunitară, adică protecţia
pieţei de la dispariţia sa, prelevările variabile au fost înlocuite cu taxe vamale fixe care au fost diminuate
până în cursul anului 2000. În cadrul politicii agricole comune preţurile agricole sunt fixate deasupra
pieţelor mondiale şi o subvenţie la export permite a se debarasa de surplusul care rezultă.
Politica agricolă intra-comunitară este tratată cu prioritate (preţurile produselor agricole în
Uniunea Europeană sunt, în general, mai ridicate decât preţurile mondiale, iar prin Politica Agricolă
Comună se protejează piaţa internă de importuri ieftine şi de fluctuaţiile pieţei mondiale printr-un sistem
de taxe de import). Pentru facilitare, exporturilor prin PAC se acordă restituiri la export pentru a
compensa diferenţa dintre preţul mondial şi preţul intern.
Uniunea Europeană se corelează indispensabil cu Uniunea Monetară. Începând cu anul 1999,
statele sunt angajate într-un proces de unificare economică şi monetară avansat, monedele naţionale fiind
înlocuite cu moneda unică europeană, existând o politică monetară unică, şi anumite restricţii privind
punerea în aplicare a politicilor bugetare naţionale.
Pentru ca marea piaţă europeană să poată funcţiona corect, este necesară o anumită stabilitate a
cursurilor de schimb. Acest lucru se poate realiza fie prin fixarea irevocabilă a parităţilor, fiecare ţară
păstrându-şi însă propria monedă naţională, fie prin înlocuirea monedelor naţionale cu o nouă monedă
unică. În ambele situaţii, guvernele naţionale renunţă la politicile monetare naţionale, acestea fiind

137
înlocuite cu o politică monetară comună ţărilor care au adoptat moneda unică, politică gestionată de o
bancă centrală independentă.

[Link] şi competitivitate
Sunt multe definiţii pentru globalizare, dar esenţa fenomenului poate fi redusă la intensificarea
fluxurilor internaţionale de produse, servicii, resurse umane şi capital, inclusiv proprietatea intelectuală,
având drept consecinţă interdependenţa tot mai mare între economiile ţărilor de pe glob. Importantă este
înţelegerea procesului globalizare şi accelerarea lui.
Exista două forţe care au contribuit decisiv la această accelerare:
- forţa (revoluţia) tehnologică, cu nucleul acesteia, revoluţia digitala şi sinergia dintre computere
şi comunicaţii;
- forţa (revoluţia) economică - extinderea fără precedent a sistemului economiei de piaţă, bazat pe
proprietatea privată, competiţie, libera iniţiativă.
Forţa (revoluţia) economică este marcată de expansiunea fără precedent a economiei de piaţă de
la cca 1,5 miliarde de locuitori în 1989 la peste 5 miliarde în prezent. Expansiunea economiei de piaţă, cu
nucleul acesteia - proprietatea privata -, a determinat creşterea substanţială a fluxurilor de capital privat
dinspre ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare. Orice strategie de dezvoltare a unei ţări impune
parteneriatul cu sectorul privat. În competiţia globală, câştigă acele ţări care oferă capitalului privat un
mediu de afaceri atrăgător.
Efectul acţiunii celor doua forţe este o nouă economie mondială, în care firmele şi naţiunile
trebuie să găsească răspunsuri la noile provocări ale competiţiei globale: creşte viteza schimbării şi
firmele agile se adaptează rapid la noile cerinţe; creşte intensitatea în cunoştinţe şi învăţarea continuă
(oameni şi organizaţii care învaţă în continuu); caracterul multinaţional global şi reţeaua (network);
arhitectura strategica a organizaţiei (valori, viziune, strategie) constituie fundamentul real pentru
deplasarea deciziei şi a responsabilităţii la nivel operaţional; supercompetiţie, credibilitate, încredere,
integritate.
Ţările care înţeleg natura celor două forţe şi oportunităţile nou create de către acestea dezvoltă
strategii corespunzătoare. Ţările care nu înţeleg şi nu au strategii adecvate rămân în urmă.

ECHILIBRUL SIMULTAN AL
PIEŢELOR. CURBA IS- LM

Cuvinte cheie

 Modelul IS-LM
 Curba IS

138
  Curba LM
 Echilibrul simultan al pieţelor

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

1. Ce este echilibrului economic general?

2. Ce sunt dezechilibrele economice?
3. Construiţi grafic modelul IS–LM şi explicaţi modul de realizare a echilibrului simultan pe
piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară.
4. Ce exprimă curba IS? Dar curba LM?

 Probleme de discutat
Caracterizaţi comparativ, echilibrul şi dezechilibrul în dezvoltarea economică.

Teme referat

Tema referat 1. Echilibru – dezechilibru în teoria economică

Tema referat 2. Influențele dezechilibrului economic asupra creșterii economice
Tema referat 3. Relația ofertă globală – cerere globală în fazele ciclului economic

Teste grilă

1. Curba IS poate fi definită ca fiind:

a) echilibrul între ofertă şi cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
b) echilibrul cereriii şi ofertei de monedă;
c) ansamblul combinaţiilor dintre rata dobânzii şi investiţii;

1. Condiţia de echilibru pe piaţa monetară, între oferta şi cererea de monedă se exprimă prin
egalitatea:
a) M=L1+L2;
b) I=S;
c) I= Y;

139
2. În condiţiile unei rate a dobânzii minime panta curbei LM este:
a) pozitivă;
b) negativă;
c) nulă;

3. Modelul IS-LM detaliază:

a) determinarea simultană a condiţiilor de echilibru pe piaţa monetară şi pe piaţa muncii;
b) determinarea valorilor de echilibru a ratei dobânzii şi a venitului, ca rezultat al condiţiilor
existente pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară;
c) determinarea valorilor de echilibru a ratei dobânzii reale şi a investiţiilor ca rezultat al
condiţiilor existente pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară;

4. Instrumente de politică monetară sunt:

a) rata dobânzii, operaţiuni pe piaţa deschisă (open-market), variaţia cotelor rezervelor
obligatorii, rata refinanţării bancare;
b) masa monetară şi rata dobânzii;
c) rata dobânzii, masa monetară, cererea şi oferta, variaţia rezervelor obligatorii;

5. Pentru o rată a dobânzii cuprinsă între nivelul minim şi cel maxim, panta curbei LM este:
a) pozitivă;
b) negativă;
c) nulă;

6. Cererea de monedă pentru tranzacţii caracteristică curbei LM este:

a) funcţie crescătoare de venitul naţional;
b) funcţie descrescătoare de venitul naţional;
c) funcţie crescătoare de rata dobânzii;

7. Cererea de monedă pentru speculaţii caracteristică curbei LM este:

a) funcţie crescătoare de rata dobânzii;
b) funcţie descrescătoare de venitul naţional;
c) funcţie descrescătoare de rata dobânzii;

8. Pe piaţa monedei:
a) există o relaţie inversă între nivelul ratei dobânzii şi nivelul venitului, curba LM fiind
crescătoare;
b) există o relaţie pozitivă între nivelul ratei dobânzii şi nivelul venitului, curba LM fiind
crescătoare;
c) există o relaţie pozitivă între nivelul ratei dobânzii şi nivelul venitului, curba LM fiind
descrescătoare;

9. Arătaţi care din afirmaţiile de mai jos sunt adevărate:

a) echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor este un echilibru între oferta şi cererea globală;
b) cererea de monedă pentru tranzacţii este funcţie descrescătoare de venitul naţional;
c) cererea de monedă pentru speculaţie este funcţie crescătoare de rata dobânzii;

140
 BIBLIOGRAFIE

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 360 – 375;
2. Cismaş Laura Mariana – Economie Politică, vol. II, Editura Mirton, Timişoara, 2000, p.
216 – 238;
3. Frois G. A. - Economie politică- Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 356 – 370;.
4. Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
257 – 266;.
5. .Sîrghi Nicoleta, Duţă Alexandrina – Economie politică –Editura Mirton, Timişoara,
2005, p. 145 – 156.

Problemă rezolvată

1. Considerăm o economie naţională ce se caracterizează prin următoarele mărimi

macroeconomice:
Consumul (C) C = 150 + 0,8Yd
Investiţia (I) I = 300 – 10r
Impozitele T = 0,25Y
Cheltuiala publică reală G = 500
Transferurile de venit ale consumatorilor R = 100
Exporturile X = 250
Importurile Q = 130+0,1Y
Oferta monetară în termeni reali M/P = 400
Cererea de monedă L = 0,2Y – 20r

141
Se cere:
Să se determine nivelul de echilibru al venitului şi rata dobânzii;

 Rezolvare
IS- condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor:
En

Y =C+I+G+(X-M)
Yd = Y-T+R
Y =150+0,8Yd+300-10r+500+250-130-0,1Y
Y = 150-0,8(Y-0,25Y+100)+300-10r+500+250-130-0,1Y
0,5Y= 1150-10r
r =115-0,05Y –Funcţia IS
Echilibru pe piaţa monetară LM
M/P= L
400= 0,2Y+20r
R= -20+0,01Y – Functia LM
IS= LM => Y de echilibru
115-0,05Y =-20+0,01Y
Y= 135/0,06=> Y=2250
r =115-0,05*2250= 115- 112,5=2,5

Probleme propuse spre rezolvare

1. Considerăm o economie naţională ce se caracterizează prin următoarele mărimi

macroeconomice:
Consumul (C) C = 150 + 0,8Yd
Investiţia (I) I = 300 – 10r
Impozitele T = 0,25Y
Cheltuiala publică reală G = 500
Transferurile de venit ale consumatorilor R = 100
Exporturile X = 250
Importurile Q = 130+0,1Y
Oferta monetară în termeni reali M/P = 400
Cererea de monedă L = 0,2Y – 20r
Se cere:
a) Să se obţină valoarea venitului disponibil, nivelul consumului şi al economiilor menajelor
asociate valorilor de echilibru;

142
b) Determinaţi mărimea încasărilor din impozite şi studiaţi caracterul soldului bugetar asociate
valorilor de echilibru;
c) Calculaţi valoarea investiţiei;
d) Să se determine spre cât tinde soldul balanţei comerciale;
e) Determinaţi efectele asupra venitului şi ratei dobânzii de echilibru, asupra soldului bugetar şi
al balanţei comerciale şi asupra mărimii investiţiei, determinate de creşterea cheltuielilor publice
reale cu 60 u.m.

INFLAŢIA ŞI CURBA
PHILLIPS

Cuvinte cheie
 Inflaţia
 Indicele preţurilor
 Puterea de cumpărare a banilor
 Inflaţia monetară
 Inflaţia prin cerere (demand-pull inflation sau demand-side inflation)
 Inflaţia prin costuri (cost-push sau supply-side inflation)
 Inflaţia prin credit
 Inflaţia prin buget
 Dezinflaţia
 Stagflaţia
 Şlumpflaţia
 Curba Phillips

...Întrebări de autoevaluare (se răspunde în scris ca urmare a studiului

individual):

1. Definiţi noţiunile de inflaţie, stagflaţie, şlumpflaţie şi defalaţie.

2. Care sunt trăsăturile şi formele de manifestare a inflaţiei?
3. Cum se clasifică inflaţia?
4. Care sunt principalele costuri ale inflaţiei?
5. Care sunt beneficiile inflaţiei – dacă sunt- şi dacă nu sunt, de ce?
6. Explicaţi, pe scurt, măsurile de reducere a inflaţiei.
[Link] exprimă curba Phillips originală şi care sunt ipotezele acesteia?

143
 Probleme de discutat

1 . Spirala inflaţionistă.
2. Cum au interpretat Samuelson şi Solow curba Phillips originală?
3. Care sunt politicile antişomaj?

Teme referat

Tema referat 1. Inflația în România, 1990-prezent

Tema referat 2. Efectele inflației asupra populației
Tema referat 3. Efectele creșterii prețului petrolului asupra inflației
Tema referat 4. Politici anti-inflationiste în România
Tema referat 5. Politici anti-somaj în România

Teste grilă

1. Care din următoarele afirmaţii defineşte inflaţia:

a) creşterea decalajului dintre volumul masei monetare şi volumul bunurilor economice pe
piaţă;
b) creşterea mai rapidă a masei monetare decât creşterea preţurilor;
c) creşterea generală a preţurilor şi deprecierea banilor aflaţi în circulaţie.

2. Creşterea veniturilor populaţiei cu 25% şi a preţurilor la bunurile de

consum cu 35% au ca efect:
a) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b) apariţia sau manifestarea procesului inflaţionist;
c) modificarea raportului dintre veniturile reale şi cele nominale în favoarea primelor.

144
 3. Fenomenele care generează escaladarea inflaţiei se succed în următoarea
ordine:
a) creşterea preţurilor – creşterea costurilor – creşterea salariilor;
b) creşterea salariilor – creşterea costurilor – creşterea preţurilor;
c) creşterea costurilor – creşterea preţurilor – creşterea salariilor;

4. La atenuarea inflaţiei pot contribui:

a) creşterea ofertei de bunuri de consum;
b) sporirea deficitului bugetar;
c) creşterea cererii excedentare nete.

5. Pentru a diminua inflaţia se acţionează:

a) numai asupra masei monetare;
b) numai asupra volumului de bunuri şi servicii;
c) atât asupra masei monetare, cît şi asupra volumului de bunuri şi servicii;

6. Pentru ca inflaţia să scadă, cantitatea de bunuri şi servicii oferite pe piaţă

trebuie:
a) să crească;
b) să scadă într-un ritm accelerat;
c) să scadă într-un ritm mai lent;

7. Care din următoarele măsuri trebuie luate de către banca centrală pentru a
reduce inflaţia?
a) vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă;
b) ridicarea ratei de refinanţare bancară;
c) aprecierea cursului de schimb;

8. În cadrul politicilor fiscale de combatere a inflaţiei, cererea agregată poate fi redusă prin:
a) reducerea preţurilor la bunurile de consum;
b) scăderea nivelului impozitelor şi taxelor;
c) creşterea nivelului impozitelor şi taxelor;

9. Principala problemă pe care o pune în evidenţă curba Phillips pe termen scurt este aceea care:
a) se referă la nivelul ratei naturale a şomajului;
b) prezintă relaţia temporară dintre inflaţie şi şomaj când economia se ajustează la un şoc al
cererii agregate;
c) evidenţiază relaţia directă dintre inflaţie şi şomaj;

10. Strategiile ofensive de atenuare a şomajului presupun:

a) mai bună repartiţie a fondului total de muncă;
b) creşterea mobilităţii populaţiei active şi crearea de noi locuri de muncă;
c) restrângerea ofertei de muncă;

145
 BIBLIOGRAFIE

 Obligatorie
*** (Catedra de Economie, colectivul de Economie, Facultatea de Ştiinţe Economice)-
Macroeconomie-note de curs, ediţia a III- a revizuită, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2010.

 Facultativă
Se indică 2-3 surse bibliografice.
Pentru definiţii, de preferinţă, dicţionare existente în biblioteca economică a facultăţii, cu
indicarea expresă a paginilor.
Pentru referate, bibliografia să nu depăşească 10 pagini, iar referatele să aibă maximum 5 pagini.
1) Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, – Macroeconomie - Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara,1999, p. 253 – 289;
2) Cismaş Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta, Negruţ Lucia- Economie. Concepte, relaţii,
întrebări. Teste de autoevaluare. Probleme rezolvate - Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2003, p. 185 – 188;
3) Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie- Manual universitar - Editura Economică
Bucureşti,1999, p. 537 – 554;
4) Dăianu D., Vrânceanu R. - România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi,
creştere economică- Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 91 – 99;
5) Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela - Economie politică –Ediţia a
doua, Editura Economică, Bucureşti,1998, p. 415 -432;
6) Silaşi Gr., Sîrghi Nicoleta -Macroeconomie în fişe –Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.
118 - 128;
7) *** Economie, ediţia a VII- a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 314 - 318.

146
 Problemă rezolvată

1. În consumul unei familii intră cinci bunuri. Preţurile unitare ale acestor bunuri au evoluat
în intervalul t0-t1, conform datelor din tabelul 1.
Se cere să se determine rata inflaţiei în perioada t0-t1.

Tab. 1 .
Bunul Preţul unitar Preţul unitar Ponderea
în t0 (u.m.) în t1 (u.m.) în consumul
total (%)
A 10 15 30
B 8 12 25
C 20 30 20
D 100 240 10
E 400 440 15

 Rezolvare
Ip=indicele preţului
P1= nivelul preţului aferent lui t1
P0= nivelul preţului aferent lui t0
Ri= rata inflaţiei
Ip=p1/p0*100
P0= 10*30%+8*25%+20*20%+100*10%+400*15%= 79
P1= 15*30%+12*25%+30*20%+240*10%+440*15%= 103,5
Ip=p1/p0*100= 103,5/79*100= 131%
Ri= Ip (%) -100%= 131%-100%= 31%

Probleme propuse spre rezolvare

147
1. Rata dobânzii nominale este de 70%, iar rata inflaţiei este de 50%. Calculaţi rata dobânzii
reale.

2. Într-o economie, volumul global al tranzacțiilor de pe piață este de 2.100 milioane u.m., iar
viteza de rotație a banilor este de 3. Să se determine masa monetară necasară mențineii
echilibrului monetar în condițiile unui nivel al prețurilor de 90%.

3. În condiţiile în care preţurile cresc cu 25%, se cere:

a) să se calculeze rata inflaţiei.
b) cu cât s-a modificat puterea de cumpărare a banilor, dacă nivelul masei monetare a rămas
nemodificat?
c)ce se întâmplă cu salariul nominal, dacă salariul real scade cu 20%?

4. Dacă masa monetară creşte cu 40%, iar viteza de rotaţie a banilor se reduce cu 5%, volumul de
bunuri şi servicii oferite spre vânzare nu s-a modificat. Să se calculeze rata inflaţiei.

148