RISCURI

Procesul muncii constituit în sistemul de muncă reperezintă un complex de activităţi realizate

de executant cu mijloace de producţie conform unor sarcini de muncă într-un anumit mediu de
muncă în scopul producerii de bunuri materiale, servicii etc.
Sistemului de muncă are patru componente:
1. executantul;
2. sarcina de muncă;
3. mijloacele de muncă;
4. mediul de muncă ;
Cele patru componente ale sistemului de munca sunt surse de pericole şi de riscuri şi
împreună asigură securitatea şi sănătatea în muncă la nivelul locului de muncă, atelierului, secţiei,
societăţii comerciale. Componentele trebuiesc autoevaluate şi evaluate.
Cele două părţi ale sistemului de muncă, umană (executant) şi materială (mijloace de
producţie) intră în relaţii funcţionale prin intermediul sarcinii de muncă într-un anumit mediul
de muncă.
În raport cu executantul, sarcina şi mediul de muncă acţionează direct asupra acestuia, în
timp ce mijloacele de producţie acţionează numai indirect prin intermediul sarcinii de muncă.
Scopul sistemului de muncă este de a produce bunuri, când elementele lui funcţionează
şi interacţionează corect, în caz contrar el se autodistruge. Orice abatere ori deficienţă la nivelul
componentelor, duce la creşterea entropiei deci la autodistrugere.
Disfuncţiile sistemului de muncă conduc la accidente şi îmbolnăviri profesionale numai
când se formează un lanţ cauzal. Lanţul cauzal este alcătuit din factori de risc care reprezintă în
esenţă abateri de la normal ale stării sau modului de funcţionare a componentelor sistemului de
muncă.
Caracteristicile sistemului de muncă sunt:
- este dechis prin factorul uman (executant şi sarcină de muncă) şi semideschis
prin elementele tehnice (mijloace de producţie şi mediul de muncă);
- este dinamic, adică se schimbă în timp (în prima fază se tinde spre optimizare
apoi este starea optimă după care apare starea involutivă);
- este integrat;
- este autoreglabil (prin executant şi sarcina de muncă);
- este determinist prin construcţie şi aleatoriu prin funcţionare.

Toate elementele sistemului de muncă generează factori de risc.

FACTORI DE RISC PROPRII EXECUTANTULUI (operator uman).

Factorul uman se regăseşte atât în sistemul de muncă ca executant cât şi ca

factor de concepţie şi decizie în spatele celorlalte componente ale sistemului de muncă.
Executantul îşi desfăşoară activitatea de muncă în patru secvenţe:
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia;
- autoreglarea.
După modul de realizare a celor patru secvenţe, operatorul uman poate avea :
1. un comportament normal care-i asigură securitatea şi sănătatea în muncă prin evitarea
pericolelor, prin respectarea normelor de securitate şi sănătate în muncă şi neutralizarea
situaţiilor de risc, sau
 2. un comportament inadecvat care favorizează sau declanşează accidente şi îmbolnăviri
profesionale, prin conduite nesigure sau incorecte, abateri, erori şi acţiuni greşite în
procesul muncii.
Factorii de risc proprii executantului reprezintă în principal erori:
 de recepţie,
 prelucrare şi interpretare a informaţiei,
 de decizie, de execuţie,
 de autoreglaj.
Caracteristica principală a executantului este reprezentată de capacitatea de muncă (o rezervă
potenţială de muncă) care este diferită de la un individ la altul şi la acelaşi individ în timp, în
funcţie de fazele muncii:
- faza de încălzire sau acomodare;
- faza capacităţii maxime şi constante;
- faza scăderii capacităţii de muncă din cauza oboselii.
Există o capacitate de muncă permanentă sau potenţială ce depinde de nivelul pregătirii
profesionale, însuşirile şi abilităţile personale (temperament, caracter, aptitudini, vârstă, sex,
sănătate etc.) şi este strâns legată de personalitatea executantului.
De asemenea, există şi o capacitate de muncă actuală sau de moment ce depinde de starea de
oboseală, emoţii, interese de moment, conflicte familiale sau colegiale, boală, influenţa
alcoolului, alimentaţie etc.
Prevenirea acestor factori de risc se face prin: selecţie, instruire, informare şi echipamente de
protecţie.

FACTORI DE RISC PROPRII SARCINII DE MUNCĂ.

Sarcina de muncă reprezintă totalitatea acţiunilor necesare a fi efectuate de executant, care

prin intermediul mijloacelor de producţie, într-un anumit mediu realizeză scopul sistemului de
muncă.
Ea reprezintă activitatea muncii şi se concretizează prin funcţii, sarcini, activităţi, operaţii,
procese, cerinţe etc.
Executantul se raportează la sarcină prin intermediul cunoştinţelor personale, aptitudinilor,
deprinderilor, etc.
Sarcina de muncă poate fi realizată singular sau în grup de executanţi cu sau fără mijloace de
producţie.
Operaţia este cea mai mică unitate a muncii fiind subordonată direct sarcinii de muncă.
Factorii de risc ce implică sarcina de muncă sunt:
- conţinutul necorespunzător în raport cu scopul muncii (operaţii, reguli,
procedee greşite);
- lipsa unor operaţii;
- succesiune greşită a operaţiilor, mişcărilor, manipulărilor;
- cerinţe exagerate (mici sau mari) impuse executantului;
- cerinţe incompatibile cu posibilităţile executantului.
Toţi aceşti factori de risc agresează organismul uman, ducând la scăderea capacităţii de
muncă şi în final la accidente şi îmbolnăviri profesionale.
Măsurile de prevenire a acestor riscuri se referă la analiza corectă a sarcinii de muncă sub
aspectul intensităţii muncii, posibilităţilor fizice şi psihice ale executorilor (protejarea femeilor),
completarea corectă a fişei postului şi organizarea ergonomică a locului de muncă.

FACTORI DE RISC PROPRII MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE.

 Mijloacele de producţie care cuprind mijloace de muncă (clădiri, instalaţii, maşini,
unelte etc.) şi obiecte ale muncii (materii prime, semifabricate, produse intermediare) pe lângă
executant reprezintă o cauză majoră a accidentelor de muncă, dând un mare număr de factori de
risc de natură: fizică, chimică, biologică, sub/suprasolicitare psihofiziologică a executantului.

Factorii de risc fizici, în funcţie de natura lor pot fi:

- factori de natură mecanică (mişcări funcţionale sau nefuncţionale periculoase,
suprafeţe sau contururi periculoase, utilaje sub presiune sau vid, vibraţii etc.), provoacă loviri,
tăieri, răniri etc;
- factori de natură termică sunt acei factori care prin contact fizic normal sau
accidental cu obiecte sau suprafeţe cu temperaturi ridicate sau coborâte, provoacă arsuri,
degerături sau îmbolnăviri;
- factori de natură electrică sunt cei care prin contact fizic accidental cu surse de
curent electric de mare tensiune sau intensitate provoacă electrotraumatisme sau electrocutări.
Factorii de risc de natură chimică sunt daţi de natura substanţelor utilizate în procesul
muncii: toxice, caustice, inflamabile, explozive, mutagene, cancerigene. Aceste substanţe, prin
contactul organismului uman, normal sau accidental, pot provoca accidente de muncă sau
îmbolnăviri profesionale.
Factori de risc de natură biologică se întâlnesc în special în industria farmaceutică,
laboratoare de analize medicale, în cercetarea medicală, în munca cu plante periculoase
(ciuperci), cu animale periculoase (şerpi).
Aceşti factori prin bacterii, viruşi, richeţi, spirochete, protozoare, ciuperci, venin etc., provoacă
accidente de muncă şi intoxicaţii acute periculoase.
Mijloacele de producţie pot provoca sub/suprasolicitarea psihofiziologică a organismului uman
cu influienţă negativă asupra capacităţii de muncă (efort fizic static sau dinamic şi psihic mental,
senzorial sau psihomotoriu sporit, poziţii de lucru vicioase).
Măsurile de prevenire a factorilor de risc privind mijloacele de producţie constau în
informarea, instruirea şi folosirea echipamentului şi mijloacelor de protecţie adecvate.

FACTORI DE RISC PROPRII MEDIULUI DE MUNCĂ

Întreaga activitate de muncă se realizează în timp şi spaţiu într-un mediu de muncă ce cuprinde
mediul fizic ambiant ( microclimat, iluminat, zgomot,vibraţii, radiaţii, noxe chimice, presiune,
factori biologici) şi mediul social (relaţii, atitudini, interacţiuni, comportamente etc.) şi care se
constituie în factori de risc.
Factori de risc specifici mediului fizic de muncă sunt:

[Link] de risc fizici:

a. Microclimatul necorespunzător de muncă - temperatură excesivă

( mare/scăzută), umiditate (mare/scăzută), curenţii de aer acţionează atât direct asupra
executantului producând disconfort, accidente şi îmbolnăviri profesionale cât şi indirect asupra
mijloacelor de muncă modificând caracteristicile acestora.
b. Aeroionizarea necorespunzătoare -supraîncărcarea cu ioni pozitivi scade limitele
senzitive (văz, auz, miros, gust) crescând viteza de reacţie la stimuli şi într-o primă etapă dau
satisfacţii, siguranţă, euforie, apoi devin iritanţi dând enervare, agitaţie, violenţă. Supraîncărcarea
cu ioni negativi determină creşterea pragurilor senzitive ale receptorilor, scăzând viteza de reacţie
la stimuli externi, reducând modul de atenţie, rapiditatea şi corectitudinea deciziilor, determinând
într-o primă fază insatisfacţie, incertitudine, melancolie, apoi somnolenţă, frică, astenie, cefalee,
stress, depresie.
c. Presiunea excesivă a aerului, suprapresiunea, în special în adâncimea apelor
provoacă saturarea organismului uman cu gaze provocând boala de cheson, iar subpresiunea (la
mare altitudine) determină sărăcirea organismului în dioxid de carbon şi oxigen provocând
tulburări de transmitere a fluxului nervos şi de coordonare a mişcărilor.
d. Zgomotul excesiv definit ca un sunet nedorit, acţionează agresiv asupra
organismului prin intensitate, frecvenţă şi durată, provocând oboseală auditivă, surditate
profesională, cefalee, tulburări vizuale, frisoane etc. Vibraţiile şi ultrasunetele reprezintă factori
de risc cu aceleaşi efecte ca şi zgomotul.
e. Iluminatul necorespunzător afectează capacitatea vizuală prin contrastul dintre
luminanţa detaliului şi a fondului, luminozitatea fondului şi dimensiunea detaliului, provocând
senzaţia de corp străin în ochi, fotofobie, lăcrimare, cefalee, scăderea vitezei de percepţie vizuală,
orbire.
f. Radiaţii electromagnetice şi corpusculare prin caracteristicile lor: energie,
densitate, durată de expunere şi distanţa până la sursă agresează organismul uman producând în
funcţie de natura lor, leziuni, hemoragii, astenie, cefalee, insomnii, palpitaţii, cancer etc.
Radiaţiile neionizante (undele radio, microundele, radiaţiile infraroşii, luminoase, ultraviolete şi
laser) prin acţiune termică provoacă hipertermie, leziuni şi orbiri. Radiaţiile ionizante (alfa, beta,
gama, X,neutroni) în funcţie de doza absorbită, timp de expunere, zonă expusă şi de energia lor,
provoacă modificări morfofuncţionale (boală de iradiere).
g. Potenţialul electrostatic crescut - determină încărcarea organismului uman cu
sarcini electrice, care prin acumulare pot provoca descărcări electrice periculoase, stări depresive
etc.
h. Calamităţile naturale (trăsnetul, inundaţiile, furtuna, grindina, viscolul, alunecările
de teren, surpările, avalanşele, seismele) constituie factori de risc ce aparţin mediului de muncă ce
pot produce accidente grave de muncă.
B. Factori de risc chimici
Mediul de muncă poate să conţină noxe chimice care în funcţie de natura lor
chimică pot fi: gaze, vapori, aerosoli toxici; gaze, vapori, aerosoli caustici; pulberi în suspensie;
gaze, vapori inflamabili sau explozivi; pulberi pneumoconigene (dioxid de siliciu, azbest,
cărbune, silicaţi, metale, fibre de lână, bumbac etc.)
Aceşti factori de risc pot agresa organismul uman provocând leziuni, intoxicaţii
acute şi îmbolnăviri profesionale.
C. Factori de risc biologici
Sunt constituiţi de prezenţa în mediul fizic de muncă a microorganismelor sau
agenţilor contaminanţi (bacterii, virusuri, richeţi, spirochete, protozoare, ciuperci) în suspensie în
[Link] pot provoca infecţii, alergii şi afecţiuni pulmonare.
D. Factori de risc speciali
Sunt proprii mediului fizic de muncă în condiţii speciale: munca în subteran,
acvatic, subacvatic, mlăştinos, aerian, cosmic şi prin acţiunea lor specifică provoacă
suprasolicitarea fizică şi psihică a organismului uman, ducând la oboseală, stări depresive,
psihoze de claustrofobie, fotofobie, stress etc.

LISTA COMPLETĂ DE IDENTIFICARE A TUTUROR FACTORILOR DE RISC PE CELE

PATRU ELEMENTE ALE SISTEMULUI DE MUNCĂ:

A. EXECUTANT
 1.- ACŢIUNI GREŞITE
1.1.-Executarea defectuoasă de operaţii: comenzi; manevre; poziţionări; fixări;
asamblări; reglare; utilizarea greşită a mijloacelor de producţie etc.
1.2.-Nesincronizări de operaţii
- întârzieri;
- devansări.
1.3.-Efectuarea de operaţii neprevăzute prin sarcina de muncă
- pornirea echipamentelor tehnice;
- întreruperea funcţionării echipamentelor tehnice;
- alimentarea sau oprirea alimentării cu energie (curent electric,
fluide energetice etc.);
- deplasări, staţionări în zone periculoase;
- deplasări cu pericol de cădere:
 de la acelaşi nivel : prin dezechilibrare; alunecare; împiedicare;
 de la înălţime: prin păşirea în gol; prin dezechilibru; prin
alunecare.
1.4.-Comunicări accidentogene

2.-OMISIUNI
2.1.-Omiterea unor operaţii.
2.2.-Neutralizarea mijloacelor de protecţie.

B.- SARCINA DE MUNCĂ

1.- CONŢINUT NECORESPUNZĂTOR AL SARCINII DE MUNCĂ ÎN

RAPORT CU CERINŢELE DE SECURITATE
1.1.-Operaţii, reguli, procedee greşite.
1.2.-Absenţa unor operaţii.
1.3.-Metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită
a operaţiilor).

2.-SARCINA SUB/SUPRADIMENSIONALĂ ÎN RAPORT CU

CAPACITATEA EXECUTANTULUI
2.1.-Solicitare fizică: efort stastic; poziţii de lucru forţate sau vicioase; efort dinamic.
2.2. - Solicitare psihică: ritm de muncă mare; decizii dificile în timp scurt; operaţii repetitive de
ciclu scurt sau extrem de complex etc.; monotonia muncii.

C. MIJLOACE DE PRODUCŢIE
1.- FACTORI DE RISC MECANIC
1.1.- Mişcări funcţionale ale echipamentelor tehnice: organe de maşini în mişcare; curgeri de
fluide; deplasări ale mijloacelor de transport etc.
1.1.2.- Autodeclansări sau autoblocări contraindicate ale echipamentelor tehnice sau
ale fluidelor
1.1.3.- deplasări saub efectul gravitaţiei: alunecare; rostogoale; rulare pe roţi;
răsturnare; cădere liberă; scurgere liberă; debersare; surpare, prăbuşire; scufundare.
1.1.4.- Deplasări sub efectul propulsiei: proiectare de corpuri sau particule; deciere de
la traiectoria normală; balans; recul; şocuri excesive; jet, erupţie.
1.2.- Suprafeţe sau contururi periculoase: înţepătoare; tăioase; alunecare; abrazive; adezive.
1.3.- Recipiente sub presiune
1.4.- Vibraţii excesive ale echipamentelor tehnice.

2. FACTORI DE RISC TERMIC

2.1.- Temperatura ridicată a obiectelor sau suptafeţelor.
2.2.- Temperatura coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor.
2.3.- Flăcări, flame.
3. FACTORI DE RISC ELECTRIC
3.1.- Curent electric: atingere directă; atingere indirectă; tensiune de pas.
4.- FACTORI DE RISC CHIMIC
4.1.- Substanţe toxice
4.2.- Substanţe caustice
4.3.- Substanţe inflamabile
4.4.- Substanţe explozive
4.5.- Substanţe cancerigene
4.6.- Substanţe radioactive
4.7.- Substanţe mutagene
5.- FACTORI DE RISC BIOLOGIC
5.1.- Culturi sau preparate cu mucroorganisme : bacterii; virusuri; richeţi; spirochete; ciuperci;
protozoare.
5.2.- Plante periculoase (exemplu: ciuperci otrăvitoare).
5.3.- Animale periculoase (exmplu: şerpi veninoşi).

D.- MEDIU DE MUNCĂ

1.- FACTORI DE RISC FIZIC
1.1.- Temperatura aerului; ridicată; scăzută;
1.2.- Umiditatea aerului: ridicată; scăzută.
1.3.- Curenţi de aer
1.4.- Presiunea aerului: ridicată; scăzută.
1.5.- Aeroionizarea aerului
1.6.- Suprapresiune în adâncimea apelor
1.7.- Zgomot
1.8.- Ultrasunete
1.9.- Vibraţii
1.10.- Iluminat: nivel de iluminat scăzut; strălucire; pâlpâire.
1.11.- Radiaţii
1.11.1.- Electromagnetice; infraroşii; ultraviolete; microunde; de frecvenţă înaltă;
de frecvenţă medie; de frecvenţă joasă; laser.
1.11.2.- Ionizante: alfa; beta; gama.
1.12.- Potenţial electrostatic.
1.13.- Calamităţi naturale (trăsnet, inundaţie,vânt,grindină,viscol, alunecări, surpări, prăbuşiri
de teren sau copaci, avalanşe, seisme etc.)
1.14.- Pulberi pneumoconiogene

2.- FACTORI DE RISC CHIMIC

2.1.- Gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
2.2.- Pulberi în suspensie în aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi

3. FACTORI DE RISC BIOLOGIC

3.1.- Microorganisme în suspensie în aer; bacterii; virusuri; richeţi; spirochete;
ciuperci; protozoare etc.
 4.- CARACTERUL SPECIAL AL MEDIULUI:
4.1 - subteran; acvatic; subacvatic; mlăştinos; aerian; cosmic etc.

Toţi factori de risc ce ţin de mediul de muncă, sunt surse majore ale accidentelor de
muncă şi îmbolnăvirilor profesionale.
Măsurile de prevenire a factorilor de risc ce aparţin mediului de muncă se referă la:
organizarea corespunzătoare a locului de muncă; măsuri tehnice de protecţie şi securitate,
intrinsecă, colectivă şi individuală; examene medicale şi psihologice; instruirea personalului;
propaganda în domeniul securităţii muncii; acordarea de materiale şi alimentaţie de protecţie;
organizarea timpului liber etc.

În legislaţie este specificată noţiunea de PERICOL GRAV ŞI IMINENT ŞI ZONE CU RISC

RIDICAT SPECIFIC
1. Pericol grav si iminent de accidentare
Starea de pericol grav şi iminent de accidentare, aşa cum este el definit la art.5 lit.l) din
Legea nr.319/2006 ( “ situaţia concretă, reală şi actuală, căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator
pentru a produce un accident în orice moment; ” ) , poate fi constatată de către orice lucrător din
întreprindere şi/sau unitate, lucrător al serviciului extern de prevenire şi protecţie cu care
întreprinderea şi/sau unitatea a încheiat contract, precum şi de către inspectorii de muncă.

La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat

următoarele măsuri de securitate:
a) oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii în care scop :
- va desemna lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi va asigura
instruirea acestora.
b) evacuarea personalului din zona periculoasă , în care scop:
- întocmească planul de evacuare a lucrătorilor;
- afişeze planul de evacuare la loc vizibil;
- instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi să verifice modul în
care şi-au însuşit cunoştinţele.
c) anunţarea serviciilor specializate, în care scop trebuie să :
- desemneze lucrătorii care trebuie să contacteze serviciile specializate şi să-I instruiască
în acest sens;
- asigure mijloacele de comunicare necesare contactării serviciilor specializate.
d) anunţarea conducătorilor ierarhici, în care scop trebuie să:
- stabilească modul operativ de anunţare la nivel ierarhic superior.
e) eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent în care
scop trebuie să:
- desemneze lucrătorii care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol grav şi
iminent, să asigure instruirea şi dotarea lor cu mijloace tehnice necesare intervenţiei;
- stabilească serviciile specializate care pot interveni.
Angajatorul trebuie să stabilească aceste măsuri de securitate ţinând seama de natura
activităţilor, numărul de lucrători, organizarea teritorială a activităţii şi prezenţa altor persoane în
afara celor implicate direct în procesul muncii.
2. Zone cu risc ridicat şi specific
Evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzută la art. 13 lit.k) din Legea nr. 319 /
2006 [“ să ţină evidenţa locurilor de muncă cu pericol deosebit, conform reglementărilor în
vigoare”], trebuie să conţină nominalizarea acestor zone în cadrul întreprinderii şi / sau unităţii şi
măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor pentru aceste zone.
 Angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţă conducătorilor locurilor de muncă şi
lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile stabilite în
urma evaluării riscurilor.
Acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru zonele
cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi prevenire.

CONCEPTELE DE PERICOL ŞI RISC

În general, pericolul este definit ca o vătămare potenţială a oamenilor, bunurilor sau

mediului. Această noţiune are un pronunţat caracter de generalitate şi corespunde unei situaţii
bine determinate şi descriptibile, denumită situaţie periculoasă a sistemului.
Riscul este concretizarea unui eveniment nedorit (E) asociat percepţiei unei situaţii
periculoase definite prin cuplul (p,g) unde :
 p este probabilitatea de producere a evenimentului E
 g reprezintă gravitatea consecinţelor rezultate în urma producerii evenimentului E
(exprimată în termeni de pierderi umane, materiale sau economice)
Mai concret, riscul poate fi considerat ca o măsură a pericolului determinat de
producerea evenimentului nedorit E.
Notă :
Celor două componente p şi g ale riscului care pot fi estimate în mod obiectiv cu mai
mică sau mai mare precizie, este necesar, în numeroase cazuri, să li se adauge o a treia
componentă cu caracter global, ce corespunde percepţiei individuale sau colective asociată
situaţiei periculoase şi a evenimentului nedorit pe care aceasta îl poate genera.
Această componentă este de natură subiectivă, ceea ce denotă faptul că referitor la o
situaţie periculoasă identificată, două persoane pot avea rezultate diferite de evaluare asupra
riscului asociat şi în consecinţă, aceştia vor adopta fără îndoială decizii diferite.

SECURITATEA SISTEMELOR
Starea de securitate a unui sistem este definită ca reprezentând absenţa circumstanţelor
care pot favoriza perturbarea funcţionării sistemului.
Plecând de la aplicarea acestui concept asupra configuraţiei preliminare a sistemului, se
pot identifica evenimentele care se produc din cauze de natură tehnică (defectări combinate /sau
nu/ cu erori umane) şi factori de risc externi ce pot induce stări de insecuritate.
După caz, metodele probabilistice şi statistice permit evaluarea probabilităţii de producere
a evenimentelor nedorite prin analiza şi tratarea lor sub formă de scenarii.
Tehnicile de analiză şi de evaluare a securităţii sistemelor au drept scop furnizarea factorilor
de decizie, a elementelor necesare adoptării măsurilor adecvate, pornind de la ansamblul
informaţiilor cunoscute şi interpretate prin analize de securitate şi sinteze.
Adoptarea unei decizii raţionale, implică din punct de vedere teoretic, aplicarea unei
abordări riguroase, rezultată din teoria generală a deciziilor sau din teoria probabilitate-utilitate,
bazate pe compararea funcţiilor statistice de decizie ale lui Abraham Wald şi teoriile neo-
bayeziene.
În acest context, se apreciază că statistica decizională regrupează un set de metode care
permit adoptarea deciziilor corecte în condiţii de incertitudine.

Securitatea absolută şi riscul acceptabil

Din punct de vedere teoretic securitatea absolută (sau totală) a unei activităţi corespunde
stării imposibile de producere a unui eveniment nedorit indiferent de momentul considerat şi de
starea sistemului în raport cu tipul defectărilor, erorile umane şi influenţa negativă a factorilor de
risc asupra acestuia.
 Conceperea unui sistem necesită deci cunoaşterea „perfectă şi exhaustivă” a elementelor
sistemului şi a tuturor stărilor sale posibile în toate fazele de existenţă precum şi a condiţiilor de
mediu exterior acestuia.
O astfel de ipoteză, nu este raţională din motive legate de nivelul cunoştinţelor ştiinţifice
şi tehnice, şi în special din motive ce au în vedere limitele imaginaţiei umane, şi conduce la unul
din principiile de bază ale securităţii sistemelor:„SECURITATEA ABSOLUTĂ ESTE UN
MIT”.
În consecinţă, noţiunea primară utilizată este cea de „obiectiv de securitate” relativă la un
nivel de risc acceptabil în raport cu eforturi realiste de ordin financiar şi tehnic.

PREMISELE FORMALIZĂRII RISCULUI

Determinarea obiectivelor de securitate

Elementele determinante ale factorilor de risc şi natura riscului. Clase de gravitate.

Originile noţiunii de risc sunt intrinsec legate de două aspecte complementare:

A.- Fiind dat un sistem, pentru îndeplinirea obiectivului său specific acesta trebuie: :
 să dispună de energie, în sensul cel mai general al termenului (electrică, mecanică,
hidraulică etc.);
 să poată filtra sau elimina orice excedent de energie datorat unor factori perturbatori
interni sau externi de natură electrică, termică, electro - magnetică, chimică etc.
Concepţia, proiectarea, realizarea, integrarea şi exploatarea greşită a oricărui sistem conduce,
în mod inevitabil, la creşterea nivelului de incertitudine, care la un moment dat se poate
concretiza în depăşirea unui prag admisibil, corespunzător unui ansamblu de măsuri întreprinse
anterior, cu consecinţa producerii unui accident.
Incertitudinea are trei cauze generice :
 eventualitatea manifestării unor evenimente alocate cunoscute, dar al căror moment
de producere este imprevizibil, de tipul defectărilor materiale sau logice, al erorilor
umane al agresiunilor externe;
 absenţa parţială sau totală a informaţiilor privind modurile de defectare ale
elementelor sistemului;
 necunoaşterea parţială sau totală a modului de funcţionare a sistemului în situaţii
particulare, de exemplu, în condiţii neprevăzute sau necunoscute de mediu extern.
B.- Natura însăşi a componentelor sistemului, a elementelor de intrare sau ieşire a
mediului în care sistemul funcţionează, poate constitui o sursă de pericol în configuraţii de
exploatare normală sau anormală (stări de avarie, factori favorizanţi etc.).
Luând în considerare cele menţionate anterior, finalitatea unui studiu de evaluare a
securităţii într-un sistem poate fi structurată astfel :
 analiza unui ansamblu de scenarii de evenimente care conduc la producerea unui
accident al cărui eveniment iniţiator este o cauză prestabilită;
 posibila cuantificare a verosimilităţii scenariilor prin exprimarea în termeni
probabilistici;
 propunerea acţiunilor ce vizează diminuarea riscurilor, prin intermediul „barierelor de
securitate”, bariere care au drept obiectiv stoparea, limitarea sau controlul evoluţiei
scenariilor periculoase.
Pentru a fi complete, analizele de risc trebuie să exploreze sistematic cele două stări posibile
de bază ale sistemului :
 funcţionarea normală, pentru identificarea elementelor periculoase în mod intrinsec ;
 funcţionarea anormală, pentru evidenţierea disfuncţiilor interne care pot
genera evenimente nedorite
Natura riscului
Riscul asociat unui eveniment nedorit pe care încercăm să-l determinăm în prezent prin
cuplul probabilitate - gravitate, este definit :
 printr-un parametru ce descrie sintetic un şir de evenimente din trecut (probabilitatea
de producere a unui ansamblu de cauze);
 printr-un parametru ce descrie o suită de evenimente potenţial observabile în viitor
(gravitatea consecinţelor).
În general, sunt luate în considerare două tipuri de risc:
 riscul mediu, reprezentând riscul cumulat existent pe durata unei activităţi, unitatea
de timp corespunzând întregii durate de desfăşurare a activităţii;
 riscul momentan, definit ca riscul instantaneu ce există în orice moment în timpul
desfăşurării activităţii.

Dacă r este riscul momentan, iar t durata activităţii, riscul mediu al activităţii va fi :

R=r.t
Uneori, este posibilă definirea unui risc mediu la care este expusă o populaţie în timpul
unei activităţi, pornind de la numărul de elemente ale populaţiei ce pot fi afectate. În cazul
populaţiei umane, se introduce noţiunea de risc personal atunci când decidentul este însăşi
persoana expusă.

Clase de gravitate
Independent de valorile probabilităţii, riscurile pot fi încadrate, din punct de vedere
calitativ, în patru categorii de gravitate:
1.- Risc catastrofal, corespunzător vătămărilor soldate cu invaliditate sau deces,
distrugerea totală a sistemului şi / sau a mediului său.
Identificarea unui risc catastrofal implică în mod sistematic cercetarea şi validarea
măsurilor de prevenire, în urma aplicării acestora evenimentul urmând să aibă o probabilitate
foarte mică (eveniment rar). Ca şi pentru riscul critic, este imperativă identificarea unui
eveniment iniţiator premergător, aflat în relaţie cvasideterministă cu evenimentul catastrofal.
2.- Risc critic, corespunzător consecinţelor de tipul vătămărilor grave, dar nepermanente
sau distrugerii parţiale a sistemului. Evitarea consecinţelor unui risc critic necesită elaborarea
unor proceduri de urgenţă bazate pe studiul şi validarea acţiunilor adecvate de prevenire şi
protecţie.
3.- Risc semnificativ, corespunzător vătămărilor generatoare de incapacitate temporară
de muncă sau întreruperii funcţionării sistemului, fără afectarea integrării sale.
4.- Risc minor, caracterizat prin defectări ale elementelor sistemului care nu influenţează
realizarea, în condiţii de securitate, a finalităţii sale.

Risc acceptabil - interpretare şi mod de reprezentare

Va fi considerat risc acceptabil, riscul ce rezultă din adoptarea explicită a unei decizii
stabilite în mod obiectiv, prin raportare la riscuri naturale, sociale, tehnologice sau economice
cunoscute şi admise.
În anumite domenii de activitate se utilizează, mai frecvent, termenii risc admisibil sau
risc limită.
Pentru fiecare eveniment indezirabil, riscul acceptabil se modifică în spaţiu şi timp (de la
o ţară la alta, de la o perioadă la alta).
 În definitiv, riscul acceptabil - ca percepţie colectivă, socială sau economică a pericolului
asociat - nu poate fi definit în mod unic. Modul său de interpretare depinde în mod hotărâtor de
momentul istoric şi ţara în care este definit.
Stabilirea nivelului de risc acceptabil reprezintă un compromis între ceea ce instanţa
responsabilă (organizaţia, organismul, ansamblul juridico - legislativ etc.) este de acord să îşi
asume din punct de vedere economic dacă ea - a priori - ia în considerare apariţia riscului (şi
măsurile de securitate ce trebuie aplicate) şi cheltuielile care trebuie să fie recuperate financiar - a
posteriori - în ipoteza că riscul a fost ignorat, luându-se în considerare următoarele elemente ;
 costul implicat de eliminarea daunelor de natură umană şi materială;
 costul generat prin indisponibilitatea sistemului;
 impactul mediatic,
şi avându-se în vedere faptul că în situaţii extreme se poate produce chiar încetarea activităţii.
În această optică, dacă includem în costurile globale ale securităţii următoarele elemente :
 costul studiilor şi al dispozitivelor de securitate, considerate drept „costuri a priori”;
 costul asociat consecinţelor accidentelor, considerat „cost a posteriori”,
se poate identifica un optimum „economic” rezonabil, pornind de la :
 costurile de investiţii asociate nivelelor de insecuritate reziduală anteevaluate;
 nivelul de insecuritate reziduală corespunzător costului necesar reabilitării
postaccident a sistemului.

CRITERII GENERALE PENTRU EVALUAREA RISCURILOR

Suport legislativ

Conform Legii Securităţii şi Sănătăţii in Muncă 319/2006, conducătorii unităţilor

economice sunt singurii responsabili de sănătatea şi securitatea salariaţilor, ei se află în centrul
activităţii de prevenire a riscurilor şi asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă. Au obligaţia
legală de a asigura starea de securitate şi de a proteja sănătatea salariaţilor.
Obligativitatea evaluării riscurilor profesionale în ţara noastră decurge din legislaţia actuală
în domeniu, care a fost armonizată cu legislaţia Uniunii Europene privind securitatea şi sănătatea
în muncă. Astfel, Legea 319/2006, în capitolul III "Obligaţiile angajatorilor" care transpune
Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE/1989 prevede:
art. 7 al. 3 – Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile prevăzute la alineatele 1 şi
2, pe baza următoarelor principii de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
...............................................................................................................
al. 4. Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura
activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de muncă, a substanţelor sau a preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea
locurilor de muncă;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit.a) si dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi
metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului
securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor
întreprinderii şi/ sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice;
..................................................................................................................
art. 12. al. 1. Angajatorul are următoarele obligaţii:
a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
..................................................................................................................
Legislaţia actuală obligă conducătorii de societăţi să introducă conceptul de securitate în
însăşi organizarea muncii. Aceştia pot să intervină pentru:

 lucrul în echipe succesive;

 limitarea numărului de lucrători expuşi la produse şi procedee periculoase;
 luarea de măsuri organizatorice atunci când o societate terţă intervine pe teritoriul alteia;
 limitarea timpului de expunere la minimum necesar;
 alegerea celor mai adecvate mijloace de protecţie individuală;
 impunerea supravegherii medicale permanente şi periodice a celor mai expuşi muncitori;
 impunerea de restricţii privind munca tinerilor şi a femeilor.
Metodele şi mijloacele de analiză a sistemelor de muncă sub aspectul securităţii muncii
sunt necesare pentru identificarea rapidă şi realistă a situaţiilor deficitare din punctul de vedere al
prevenirii accidentelor şi a bolilor profesionale.
Eliminarea totală a pericolelor respectiv a accidentelor şi a bolilor profesionale din sistemul
de muncă este în mod practic imposibilă.
În realitate, există niveluri acceptabile de securitate a muncii, a căror punere în evidenţă
necesită eforturi serioase de apreciere calitativă şi încercări de evaluare cantitativă.
În principiu, există două posibilităţi de evaluare a nivelului de securitate a muncii într-un
sistem:
 evaluare postaccident / boală profesională
 evaluare preaccident / boală profesională
Evaluarea postaccident este utilă din punct de vedere a statisticilor de accidente, care pot
caracteriza organizaţia din punct de vedere cantitativ şi calitativ prin indicele de frecvenţă şi de
gravitate. În anumite situaţii aceste informaţii sunt de mare ajutor pentru aprecierea calităţii unor
locuri de muncă din punct de vedere a securităţii în vederea implementării îmbunătăţirilor
necesare.
Evaluarea preaccident ia în considerare posibilitatea de producere a accidentelor într-un
sistem. Oferă soluţii înainte de a se întâmpla accidentul.
Noţiunea fundamentală utilizată este riscul de accidentare/îmbolnăvire profesională. Având
în vedere importanţa evaluării preaccident, în Europa au fost dezvoltate mai multe metode
apriorice;
 controale, verificări - la nivelul locurilor de muncă, secţii, ateliere, etc.
 metode directe (comparative)
 metode indirecte (analitice) - analiza riscurilor pe baza: ergonomiei sistemelor sau
fiabilităţii sistemelor
Oricare ar fi metoda de evaluare, aceasta conduce la rezultate concrete şi operaţionale dacă
se bazează pe recunoaşterea a patru criterii fundamentale:
 rigurozitate ştiinţifică – să decurgă dintr-o teorie coerentă şi completă;
 criteriul finalităţii – scopul urmărit este realizarea securităţii, prin diferite obiective
parţiale, care conferă particularitate metodelor de analiză;
 criteriul complexităţii – metoda să fie adaptată pentru sistemul dat;
 criteriul economic – în funcţie de importanţa şi de gravitatea consecinţelor posibile.
Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de prevenire reprezintă un
ansamblu de procedee şi măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere, proiectare şi
desfăşurare a proceselor de muncă, menită să asigure desfăşurarea proceselor de muncă în
condiţii de maximă securitate pentru sănătatea şi integritatea participanţilor la proces, prin care se
elimină riscurile de accidentare sau îmbolnăvire profesională. Astfel, aceasta se constituie ca o
ştiinţă de interfaţă îmbinând cunoştinţe şi tehnici de strictă specialitate în domeniul de aplicare cu
tehnici şi cunoştinţe din domeniul ergonomiei, igienei industriale, psihosociologiei muncii,
medicinii muncii şi toxicologiei industriale. În acest context, se poate afirma că sarcina principală
a activităţii de prevenire o reprezintă obţinerea maximumului de eficienţă şi de calitate a muncii
în condiţiile reducerii numărului de accidente către zero.
De aici rezultă că sunt două obiective majore ale prevenirii, care suscită interes în principal:
a) pe plan uman: - reducerea numărului accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale
b) pe plan financiar: - reducerea costurilor legate de accidentele de muncă şi îmbolnăvirile
profesionale.
Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor profesionale.
în care scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
 evaluarea riscurilor profesionale;
 punerea în conformitate a echipamentelor de muncă;
 stabilirea procedurilor de lucru;
 ameliorarea condiţiilor de mediu de muncă;
 selecţia, formarea şi informarea personalului;
 stabilirea strategiei manageriale.
Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi
îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă, un atelier, secţie sau o societate comercială
în ansamblul său, o asemenea analiză permite cunoaşterea, cuantificarea şi ierarhizarea
pericolelor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a resurselor pentru măsurile
prioritare.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat şi
cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: probabilitatea de
manifestare şi gravitatea consecinţei maxime posibile (cea mai frecventă) asupra organismului
uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru fiecare factor de risc, respectiv, niveluri de
risc global pentru fiecare loc de muncă şi nivel de risc global agregat pentru întregul sistem
analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este cuprins în standardele europene (CEI812’85,
respectiv, proiect CEN 1992) şi stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
Obiectivul evaluării riscurilor este să permită angajatorului adoptarea măsurilor de prevenire/
protecţie adecvate referitoare la:
 prevenirea riscurilor profesionale
 formarea muncitorilor
 informarea muncitorilor
 implementarea unui sistem de management care să permită aplicarea efectivă a măsurilor
necesare de prevenire/protecţie.
Scopul de bază al evaluării riscurilor rămâne întodeauna prevenirea riscurilor profesionale.
Eliminarea acestora nu este posibilă întodeauna şi atunci acestea trebuiesc reduse, până la
valoarea unor riscuri reziduale care trebuiesc şi pot fi controlate controlate.
Evaluarea riscurilor trebuie astfel realizată (structurată) încât să permită angajatorilor,
persoanelor din compartimentul de S. S. M. şi lucrătorilor să:
 identifice pericolele existente şi să evalueze riscurile asociate lor;
 evalueze riscurile în scopul selectării adecvate a echipamentelor, substanţelor utilizate şi
organizării locurilor de muncă
 verifice dacă măsurile de prevenire sunt adecvate
  observe dacă toţi factorii, relevanţi sau ascunşi, legaţi de procesul de muncă au fost luaţi
în considerare
 contribuie efectiv la ameliorarea stării de securitate şi sănătate în muncă.
Reevaluarea riscurilor profesionale se face şi de ori de câte ori intervin modificări în
sistemul de muncă (organizarea muncii, introducerea de noi materiale, ehipamente, metode,
proceduri, etc.) sau ori de câte ori se solicită de cei implicaţi.
Pe timpul evaluării şi după, trebuie urmărit ca riscul să nu fie transferat în alte zone ale
sistemului de muncă şi eliminarea unui risc să nu creeze probleme noi.

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE EVALUĂRII RISCURILOR

Evaluarea riscurilor constă în studiul sistematic a tuturor elementelor procesului de

muncă susceptibil de a genera daune, al mijloacelor de eliminare a pericolelor şi al măsurilor de
prevenire/ protecţie a acestor riscuri.
Indiferent de metoda aplicată evaluarea riscurilor trebuie să urmărească următoarele
etape obligatorii:
 identificarea pericolelor existente şi riscurilor;
 identificarea persoanelor care pot fi expuse acestor pericole;
 estimarea calitativă şi/sau cantitativă a riscurilor;
 examinarea posibilităţilor de eliminare sau diminuare a riscurilor;
 adaptarea altor măsuri care să vizeze prevenirea riscurilor.
Evaluarea trebuie axată pe riscurile profesionale evidenţiate sau previzibile în mod
raţional, luând în calcul şi riscurile nesemnificative (riscuri din activităţi cotidiene) numai în cazul
când există posibilitatea agravării lor.
Evaluarea riscurilor trebuie să vizeze toate locurile de muncă: fixe (birouri, ateliere,
maşini unelte, etc.); evolutive (şantiere, docuri, etc); mobile (temporare).
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă fixe, unde procesul de muncă se derulează după
o schemă permanentă se va face ţinând cont de condiţiile existente uzuale, nu va fi reiterată
pentru locurile de muncă comparabile şi se va revizui numai când circumstanţele se modifică.
Evaluarea riscurilor la locurile de muncă evolutive sau mobile se va face luând în
considerare toate etapele succesive ale locurilor de muncă, ţinându-se seama de toate schimbările
elementelor sistemului de muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale nu se va demara exclusiv de către angajator sau de
reprezentanţii acestora, ci în acest demers vor fi antrenaţi muncitorii sau reprezentanţii lor, care
trebuie consultaţi pe tot parcursul evaluării şi informaţi cu privire la măsurile de prevenire/
protecţie adoptate şi la concluziile obţinute.
La evaluarea riscurilor se va ţine cont obligatoriu de prescripţiile legale şi de normele şi
recomandările publicate (norme tehnice, coduri de bună practică, nivelele de expunere, norme ale
asociaţilor profesionale etc.)
Evaluarea riscurilor va ţine cont de eventuale prezenţe la locul de muncă analizat şi a
altor categorii de personal din afara sistemului de muncă care pot fi expuşi riscurilor existente sau
pot provoca riscuri suplimentare personalului prezent. Aceste categorii de personal (personal din
alte sectoare ale unităţii, persoane din alte societăţi, vizitatori, studenţi, clienţi, elevi, public etc.)
nefiind conştienţi de riscuri, ignoră măsurile de protecţie şi se expun pericolelor, de aceea ele
trebuiesc informate în prealabil de măsurile de protecţie ce se impun.
Evaluarea riscurilor se va face prioritar la locurile de muncă cu pericol deosebit şi
iminent de accidentare urmărindu-se:
 identificarea factorilor de risc precum şi consecinţele acţiunii lor asupra organismului
uman (deces sau invaliditate);
  nivelul cantitativ al factorilor de risc în cazul îmbolnăvirilor profesionale;
 durata de expunere la acţiunea factorilor de risc;
 numărul persoanelor expuse;
 nivelul morbidităţii prin accidente şi îmbolnăviri profesionale;
Locurile de muncă cu pericol deosebit şi/sau iminent conţin factori de risc care generează
explozii, incendii, factori de risc mecanic, termic, electric, biologic, psihic, factori de risc naturali
şi speciali ai mediului de muncă.
La locurile de muncă ce presupun activităţi în condiţii de risc deosebit, timpul de lucru
poate fi redus sub 8 ore/zi.
Principiile care stau la baza ierarhizării măsurilor de prevenire/ protecţie a riscurilor sunt:
 evitarea riscurilor;
 înlocuirea elementelor periculoase;
 combaterea riscurilor la sursă;
 prioritatea măsurilor de protecţie colectivă;
 considerarea evoluţiei tehnico – ştiinţifice;
 ameliorarea continuă a nivelului SSM.

CONCEPTE PROBABILISTICE DE BAZĂ ALE SECURITĂŢII SISTEMELOR

APLICATA UNEI TEHNOLOGII DIN DOMENIUL INDUSTRIAL

Conceptele de pericol şi risc

În general, pericolul este definit ca o vătămare potenţială a oamenilor, bunurilor sau

mediului. Această noţiune are un pronunţat caracter de generalitate şi corespunde unei situaţii
bine determinate şi descriptibile, denumită situaţie periculoasă a sistemului.
Riscul este concretizarea unui eveniment nedorit (E) asociat percepţiei unei situaţii
periculoase definite prin cuplul (p,g) unde :
p este probabilitatea de producere a evenimentului E
g reprezintă gravitatea consecinţelor rezultate în urma producerii evenimentului E
(exprimată în termeni de pierderi umane, materiale sau economice)
Mai concret, riscul poate fi considerat ca o măsură a pericolului determinat de
producerea evenimentului nedorit E.
Notă :
Celor două componente p şi g ale riscului care pot fi estimate în mod obiectiv cu mai
mică sau mai mare precizie, este necesar, în numeroase cazuri, să li se adauge o a treia
componentă cu caracter global, ce corespunde percepţiei individuale sau colective asociată
situaţiei periculoase şi a evenimentului nedorit pe care aceasta îl poate genera.
Această componentă este de natură subiectivă, ceea ce denotă faptul că referitor la o
situaţie periculoasă identificată, două persoane pot avea rezultate diferite de evaluare asupra
riscului asociat şi în consecinţă, aceştia vor adopta fără îndoială decizii diferite.
Activitatea de cercetare în domeniul riscului industrial a permis luarea în considerare a
ierarhizării riscurilor asociate unui eveniment dat, aceasta dovedindu-se a fi fără rezultat, având în
vedere teoria ansamblurilor potrivit căreia nu există relaţie de ordine în R 2 (cuplurile de numere
reale (P1, g1) şi (P2, g2), teoretic nu se pot compara).
În practică, gravitatea este componenta majoră sau principală care ghidează demersul
analitic permiţând ierarhizarea riscurilor fără a recurge la consideraţii de ordin probabilistic.
 Generalităţi
Evaluarea formală a unei probabilităţi pe a porneşte de la cunoaşterea completă a
mulţimii fundamentale  şi identificarea tuturor evenimentelor ce constituie familia de
evenimente a.
Procesul de identificare este considerabil simplificat atunci când mulţimea  cuprinde
un număr finit de valori sau prin descrierea globală a mulţimii fundamentale, în cazul unui număr
nedefinit de valori.
În domeniul securităţii sistemelor, mulţimea  corespunde integralităţii stărilor de
funcţionare, de nefuncţionare şi de disfuncţie, cărora le sunt asociate consecinţele
corespunzătoare în toate fazele de existenţă ale sistemului.
Pentru sistemele complexe sau care vor funcţiona în medii incomplet cunoscute,
stabilirea tuturor componentelor S devine imposibilă, ca şi pentru ansamblu de combinaţii de
cauze complexe, datorate unor disfuncţii de natură internă sau externă. În asemenea situaţii, se
recurge frecvent la împărţirea a priori a mulţimii aS în clase de stări ale sistemului S, după un
model de tipul celui de mai jos:
disfuncţie cu consecinţe nulă
disfuncţie cu consecinţe minore
disfuncţie cu consecinţe semnificative
disfuncţie cu consecinţe grave
disfuncţie cu consecinţe critice
disfuncţie cu consecinţe catastrofale.
Notă :
Scara de gravitate a consecinţelor este definită de la caz la caz în funcţie de activităţile
vizate.
Domenii de cunoaştere / necunoaştere1,
Zone de certitudine / incertitudine
În raport cu funcţionarea unui sistem, se pot defini:
Un domeniu de cunoaştere în care este posibilă descrierea precisă a tuturor stărilor sale
de funcţionare şi a disfuncţiilor, precum şi a consecinţelor previzibile asupra mediului extern al
sistemului.
Un domeniu de necunoaştere sau de ignoranţă cu referire la stările de funcţionare a
sistemului sau la mediul său înconjurător.
Dacă în domeniul de cunoaştere este posibilă o evaluare, cu un anumit grad de precizie, a
probabilităţii de producere a unui eveniment şi a consecinţelor sale, estimarea probabilităţii de
producere a unui eveniment insuficient sau complet nedefinit, din punct de vedere calitativ, este
cvasimposibilă. Cu alte cuvinte, este absurdă încercarea de a determina probabilitatea …
necunoaşterii.
Domeniul de cunoaştere poate fi structurat în două zone complementare:
zona de incertitudine
zona de certitudine
Zona de incertitudine corespunde cunoaşterii calitative a stărilor sistemului, asociată unei
cunoaşteri aleatoare a fiecărei stări într-o situaţie concretă dată.
Incertitudinea poate fi asociată impreciziei existente privind una din stările sistemului,
utilizând o anumită densitate de probabilitate, a cărei cunoaştere permite caracterizarea abaterilor
faţă de o valoare medie.
Zona de certitudine corespunde cunoaşterii deterministe a tuturor stărilor sistemului şi
consecinţelor acestora. În general, aceste cunoştinţe sunt de două tipuri :
cunoştinţe teoretice care se exprimă prin legile fizice reproductibile şi validate
experimental. Acest tip de certitudine este cunoscut sub denumirea de determinism teoretic.
1
Neologism, care semnifică „ignoranţă”, propus pentru a fi un pandant al incertitudinii
 cunoştinţele statistice medii exprimate prin valori statistice rezultate din observaţii. Acest
„determinism statistic” nu este verificat decât ca medie şi nu se poate aplica individual fiecărui
element observat.
În practică, la adoptarea deciziilor se ţine seamă de cele două zone ale domeniului de
cunoaştere.
Principiul de certitudine practică
În terminologia Teoriei deciziilor, decizia reprezintă o alegere care comportă un anumit
nivel de risc, având la bază mai multe variante de acţiune posibile.
Adoptarea deciziei implică aplicarea Principiului certitudinii practice, care se referă la
modul de interpretare a evenimentelor considerate ca fiind cvasiimposibile, şi se enunţă astfel:
„Dacă probabilitatea de producere a unui eveniment oarecare E, într-o experienţă dată,
este suficient de mică, se poate considera că dacă experienţa este efectuată o singură dată
evenimentul E nu se poate produce”.
Notă :
Această definiţie se adaptează, în acelaşi mod, probabilităţilor apropiate de 1
corespunzătoare evenimentelor aproape sigure.
Imposibilitatea demonstrării pe cale matematică a acestui principiu este evidentă, însă el
este confirmat de experienţa cotidiană, care permite formalizarea experienţei personale
(subiective).
De fapt, plecând de la asemenea consideraţii sunt adoptate marea majoritate a deciziilor
cotidiene, ignorându-se, de obicei, evenimente cu probabilităţi apropiate de 0 considerate a
priori ca fiind imposibile sau de probabilităţi a priori învecinate cu 1.
Notă :
Acest tip de cvasicertitudini şi cvasiimposibilităti de producere a unui
eveniment în baza experienţei, trebuie utilizat cu precauţie în analizele de securitate. Într-adevăr,
„durata reală sau practică de observaţie” poate fi cu mai multe ordine de mărime mai mică decât
cea care ar fi necesară pentru a observa evenimentul nedorit luat în consideraţie în obiectivul de
securitate. Rezultă că un astfel de eveniment nu trebuie să fie a priori exclus din analiză, dacă
singura justificare este că el nu a fost niciodată observat, dat fiind faptul că proximitatea
temporală a unui eveniment nu este reflectată de probabilitatea sa de producere.
Principiul de certitudine practică decurge din legea numerelor mari, care întăreşte
afirmaţia potrivit căreia „atunci când într-o experienţă numărul de încercări creşte indefinit,
frecvenţa de observare a unui eveniment considerat ca rezultat posibil, tinde spre o limită care
este egală cu probabilitatea sa de producere.” În raport cu principiul de certitudine practică,
această probabilitate este învecinată cu 0 sau 1.
Observaţii :
Numărul mare de observaţii efectuate asupra unui eveniment dat reprezintă
factorul determinant ce asigură gradul de încredere în rezultatele ce decurg din adoptarea
deciziilor.
Principiul maximizării entropiei permite selectarea dintr-un ansamblu de
observaţii referitoare la funcţionarea unui sistem a tuturor informaţiilor utilizabile, în mod
eficient, în vederea orientării deciziei.
Mai precis, reglementările legislative şi procedurile existente au ca scop eliminarea
factorilor aleatori din concepţia, implementarea şi exploatarea unui sistem. Altfel spus,
respectarea reglementărilor şi normelor permite stabilirea unor conexiuni între acţiunile
întreprinse şi consecinţele deterministe aparţinând zonei de certitudine, permiţând astfel aplicarea
principiului de certitudine practică.
Devine evident faptul că, securitatea unui sistem complex – sau cel puţin buna sa
funcţionare – nu poate fi garantată decât în zona de certitudine, zonă ale cărei limite au fost fixate
doar prin luarea în considerare a câştigului de experienţă, adică prin erorile observate anterior şi
corectate ulterior.
 În sfârşit, pentru a completa conceptul de bază al securităţii sistemelor, unei probabilităţi
foarte mici i se poate asocia conceptul „de eveniment rar” pe care G. MORLAT îl defineşte după
cum urmează :
„Un eveniment rar, în sensul securităţii sistemelor, este un eveniment care poate
induce consecinţe grave, şi căruia, prin deciziile 2 adoptate, trebuie să i se aloce o probabilitate
foarte scăzută”.
Noţiunea de hazard
S-a evitat, în consideraţiile anterioare, în mod deliberat, termenul de „hazard” care ar
putea fi considerat, în general, ca reprezentând ansamblul format din toate informaţiile care nu
sunt cunoscute din punct de vedere al securităţii, acestea putând fi asociate cu:
absenţa cunoaşterii asupra naturii însăşi a unui pericol
absenţa cunoştinţelor privind mecanismul şi momentul materializării unui scenariu de
accidentare, chiar în condiţiile cunoaşterii sursei de pericol
Se poate aprecia că, domeniul acoperit de noţiunea de hazard regrupează domeniul de
necunoaştere cu zona de incertitudine a domeniului de cunoaştere.
Prin urmare, dacă introducerea limbajului probabilistic în securitatea sistemelor
reprezintă o încercare de a controla gradul de incertitudine printr-o tehnică de ierarhizare a
posibilităţilor de producere a scenariilor de accidentare, această tehnică este aplicabilă doar
elementelor descrise complet, deci cunoscute. Se exclude astfel, aspectul de ignorare a
hazardului, ceea ce justifică absenţa cuvântului hazard din terminologia uzuală a securităţii
sistemelor, în pofida faptului că el conţine implicit, atât noţiunea de risc cât şi cea de pericol.
Diferite definiţii ale probabilităţilor
Conform autorilor, probabilităţile pot lua sensuri diferite precum măsurarea numerică,
frecvenţa sau verosimilitatea.
Măsura numerică
Măsurarea numerică se bazează pe numărarea obiectelor particulare conţinute într-un
ansamblu de obiecte observate şi raportarea lor la un ansamblu de referinţă.
Fiecare din proporţiile obţinute poate fi considerată -a priori- ca o probabilitate, deoarece
fiecare va verifica axiomele de bază. De exemplu, numărarea a k elemente cu defecte dintr-o
serie de n elemente fabricate va permite determinarea raportului k/n corespunzător seriei
observate.
Măsurătorii numerice îi corespunde -în general- subdomeniul statisticii descriptive, sau
mai precis, al statisticii exploratorii, recurgerea la această exprimare facilitând detalierea modului
de funcţionare al unui sistem, permiţând totodată punerea în valoare a informaţiilor dobândite în
decursul exploatării.
Frecvenţa
Frecvenţa, ca şi numărare directă, impune definirea corectă şi precisă a mulţimii
fundamentale. Astfel, observarea a 3 evenimente în decursul unui an calendaristic nu se poate
traduce direct printr-o probabilitate, dacă se consideră anul drept scară de timp. Din contră,
frecvenţa de 3 observaţii în 365 de zile poate fi considerată ca o probabilitate, dacă se consideră
ziua ca şi scară de timp şi dacă există certitudinea ca durată de desfăşurare evenimentului urmărit
este mai mică de 24 h.
Reluând exemplul precedent, rezultă din această perspectivă că raportul k/n constituie un
indicator al proporţiei elementelor defecte din întreaga serie fabricată, doar dacă procesul
tehnologic nu este modificat în timp.
Studiul probabilităţilor în baza noţiunii de frecvenţă constituie obiectul „statisticii
inferenţiale” care vizează deducerea, pornind de la un eşantion reprezentativ al proprietăţilor
populaţiei de elemente din care eşantionul face parte. Acest domeniu al statisticii permite

2
O decizie este o alegere care comportă un risc printre mai multe acţiuni posibile (terminologie din Teoria
Deciziei ).
determinarea parametrilor legilor de probabilitate în baza unui set de observaţii şi a unor intervale
de încredere asociate acestora în raport cu un prag de risc statistic prestabilit.
Verosimilitatea
Verosimilitatea sau probabilitatea subiectivă reprezintă o măsură a gradului de încredere
care poate fi atribuit unei informaţii incerte.
Dezvoltarea teoretică a acestui concept este rezultatul teoriei deciziei aplicată în domeniul
de incertitudine.
Această interpretare a noţiunii de probabilitate nu decurge din precedentele moduri de
definire, deoarece verosimilitatea nu se deduce din observaţii directe, cuantificabile, ci din
impresia -afectată de subiectivismul inerent – celui care tratează afirmaţia din perspectiva
propriei experienţe.
Deseori, evenimentele se pot situa în afara oricărui tip de experimentare – verificare-
observare din punct de vedere spaţio-temporal.
Se poate afirma că verosimilitatea nu reprezintă întotdeauna o măsură directă a
producerii evenimentului studiat, chiar dacă anumite evenimente care îi sunt asociate sunt
măsurabile. Tehnici de expertizare încadrate în categoria metodelor DELPHI au fost dezvoltate
pentru a ajuta la rezolvarea acestui tip de probleme.
Acestui concept de probabilitate i se asociază statistica decizională având drept finalitate
optimizarea deciziei în prezenţa incertitudinii -implicit a riscului- pornind de la structura şi
tratarea datelor de natură subiectivă.
Perioada de revenire a unui eveniment
Noţiunea de quantilă
Prin definiţie o quantilă x reprezintă o modalitate de realizare/manifestare a unei
variabile aleatoare X. Mai precis, o quantilă de ordinul p, notată x p este quantila asociată
probabilităţii p, când aceasta nu este numeric depăşită.
Dacă F este funcţia de repartiţie la nedepăşirea variabilei aleatorii X, atunci avem:
P=Pr(X<xp ) =F(xp )
după cum este vizualizată în figura 1.1 :

Fig. 1.1. Reprezentarea grafică a funcţiei de limitare a variabilei aleatoare

Notă :
Anumiţi autori asociază lui xp valoarea probabilităţii de depăşire p=Pr(X>x p) .
Observaţii :
a.- pentru ca o funcţie f să poată fi considerată densitate de probabilitate a unei variabile
aleatoare X, trebuie să fie verificată pe domeniul său de definiţie D, următoarea egalitate :
 ecuatie

b.- pentru D={a,b}, relaţia dintre densitatea de probabilitate f şi funcţia de repartiţie la
nedepăşire F se scrie :

ecuatie

deci : F(a)=0 şi F(b)=1

Credibilitatea obiectivelor de securitate

Un obiectiv de securitate poate fi definit prin doi parametri :
- definirea unui eveniment nedorit
- frecvenţa sau verosimilitatea asociată evenimentului nedorit
Credibilitatea obiectivului de securitate al unui sistem este direct legată de nivelul de
securitate vizat şi demonstrat care se poate defini prin
- ambiţia obiectivului de securitate
- încrederea în materializarea obiectivului propus cu ajutorul unui ansamblu de sarcini
bine identificate şi clar descrise în cadrul unui plan de securitate
Deşi, teoretic pot fi definite şi emise obiective de securitate extrem de ambiţioase, totuşi,
atingerea unui anumit nivel de securitate nu reprezintă o certitudine, el putând fi numai estimat
prin utilizarea instrumentelor probabilistice, pornind de la datele disponibile. În consecinţă, un
nivel de securitate se bazează pe încrederea dobândită pe parcursul studiilor şi acţiunilor realizate
în timpul proiectării, fabricării etc., pe programe actuale sau anterioare. Aceasta ridică problema
reală a credibilităţii obiectivelor de securitate demonstrate care corespund –în principal-
eficacităţii acţiunilor de asigurare a securităţii, validată prin verificarea experimentală la nivelul
considerat (activitate, sistem, subsistem etc.). Verificarea experimentală poate să fie –din punct de
vedere material- imposibilă, fie inacceptabilă, luând în considerare daunele ce pot rezulta.
Imposibilitatea materială poate proveni, atât din numărul considerabil de încercări ce trebuie
realizate pentru a se putea observa evenimentul nedorit definit prin obiectivul de securitate cât şi
din faptul că evenimentul menţionat poate să se găsească în afara câmpului de experimentare.
Datele disponibile pentru evaluările prin tehnici probabilistice se obţin în urma studiilor
şi acţiunilor realizate în decursul proiectării, realizării şi funcţionării unui sistem. Acest fapt ridică
problema reală a credibilităţii obiectivelor de securitate.
Chiar dacă, în anumite cazuri, evaluarea nivelului de securitate al unui sistem poate fi
realizată prin utilizarea legii valorilor extreme, în majoritatea studiilor de securitate se recurge la
modelarea scenariilor de producere a accidentelor, a căror credibilitate este caracterizată de:
- reprezentativitatea modelelor, determinată în particular de caracterul exhaustiv definit
prin numărul de parametri sau de variabile interne şi externe ale sistemului precum şi de legile ce
le guvernează
- credibilitatea datelor rezultată din incertitudinea (şi mai global o necunoaştere)
„naturală” asupra procedurilor de validare şi asupra rezultatelor obţinute şi interpretării lor.
Aceasta nu trebuie să fie comparată cu incertitudinea asociată afirmaţiei, privind
imposibilitatea apriori a evenimentului nedorit definit în cadrul obiectivului de securitate.
Dacă în primul caz pot fi studiate şi propuse măsuri adecvate, în al doilea caz, afirmaţia
un astfel de eveniment sau scenariu nu se poate produce permite menţinerea unei reale stări de
insecuritate, cu consecinţe potenţial catastrofale, care ar fi putut să fie evitate.
Alegerea scenariilor reţinute în studiu
Identificarea scenariilor ce pot conduce la un eveniment nedorit depinde de experienţa şi
competenţa specialiştilor însărcinaţi cu analiza preliminară a riscurilor pentru sistemul considerat.
 Scenariile reţinute în această fază pot fi clasificate în una din următoarele categorii:
C1 : Scenarii deja observate şi interpretate ca realiste
C2 : Scenarii deja observate dar considerate ca nerealiste, ţinând cont de măsurile
adoptate
C3 : Scenarii neobservate practic dar apreciate ca realiste
C4 : Scenarii neobservate şi considerate ca nerealiste
Calitatea aprecierii scenariilor între realiste şi nerealiste depinde de extinderea volumului
de cunoştinţe specifice echipei de analişti completată cu cea a factorului de decizie, acesta având
o pondere însemnată datorită rolului său organizatoric.
Dilema decidentului, în majoritatea cazurilor este următoarea:
fie să respingă scenariul considerat ca puţin verosimil pe durata de viaţă a sistemului,
acceptând, în mod mai mult sau mai puţin conştient, eventualele consecinţe. O decizie de acest tip
nu modifică concepţia sistemului, dar poate antrena cheltuieli suplimentare în exploatare, putând
conduce (în cazuri extreme) la încetarea funcţionării sistemului (primul accident cu implicaţii
mediatice considerate ca inacceptabile)
fie să accepte luarea în considerare a unui scenariu posibil, dar considerat -a priori- ca
puţin probabil, în perioada de viaţă a sistemului. Această decizie poate introduce constrângeri
suplimentare, de ordin tehnic, economic sau operaţional
Se remarcă faptul că, funcţie de componenta considerată a riscului (probabilitate sau
gravitate), decidentul este obligat să treacă de la o extremă la alta :
luând în considerare doar probabilitatea scăzută, scenariul nu va fi reţinut. Este o decizie
tipică pe termen scurt.
dacă ţine seama în primul rând de gravitatea consecinţelor, scenariul va fi luat în
considerare indiferent de probabilitatea de producere. Decizia este în acest caz pe termen lung.
În domeniul de incertitudine, o regulă de decizie privind luarea în considerare a
scenariilor constă în a le acorda –a priori- un nivel de verosimilitate pornind de la obiectivul
asociat evenimentului nedorit considerat.

Observaţii :
Regula menţionată nu poate fi aplicată fără a efectua o evaluare prealabilă.
Domeniul de necunoaştere nu este acoperit în nici unul din cazurile prezentate,
neexistând nici o garanţie, indiferent de efortul făcut, în ceea ce priveşte scenariile identificate şi
luate în considerare.