1.

SEMNELE GRAFICE

LITERELE

Limba română modernă se scrie cu alfabetul

latin. Alfabetul actual al limbii române are 31 de
litere. Toate literele sunt perechi: literă mare – literă
mică.
Cinci litere reiau câte o literă de bază, care se
deosebesc prin prezenţa deasupra sau dedesubt, a trei
semne diacritice:
 Căciula “ ˇ “ deasupra lui a şi ă
 Circumflexul “ˆ “ deasupra lui a şi i: â şi î
 Virguliţa sub s şi t (şi nu sedila, care se
foloseşte sub c în alte limbi) : ş şi ţ
Semnele diacritice se notează în limba română
şi la literele mari (această regulă nu se respectă la
unele abrevieri), însă punctul suprapus nu se notează
la I şi J mari, iar în scrierea de mână, frecvent, nici la j
mic.
Patru litere [ k q w y ] se utilizează în
împrumuturi, în nume proprii străine şi în formaţii
bazate pe ele, precum şi în unele nume proprii
româneşti de persoane, scrise după model străin.
Potrivit principiului fonetic, în scrierea limbii
române, fiecare literă notează un sunet – tip distinct.
Sunt litere-vocale: a, ă, â, e, i, î, o, u şi y –
care notează sunete vocale sau semivocale. Celelalte
1
sunt litere – consoane, care notează sunete consoane.
În cuvintele româneşti, numai 19 litere
corespund câte unui singur sunet-tip : a, ă, â, b, d, f, î,
j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, şi z.
Celelalte 12 litere (c, e, g, h, I, k, q, o, u, w, x,
şi y) au mai multe valori fonetice în funcţie de poziţia
în cuvânt sau în silabă, de combinaţiile de litere în
care apar, de caracterul vechi sau neologic al
cuvintelor şi de limba lor de origine.

2
 2. SEMNELE ORTOGRAFICE

Semnele ortografice în sens strict sunt semne

auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul
cuvântului – în interiorul unor cuvinte, pe lângă
segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o
unitate -, precum şi în unele abrevieri.
Semnele folosite (şi) ca semne ortografice
sunt: apostroful, bara oblică, blancul, cratima, linia de
pauză, punctul, virgula.

APOSTROFUL ( ’ )

Este singurul semn exclusiv ortografic şi este

rar folosit în ortografia românească actuală.
În limba literară, apostroful:
* marchează, mai ales în stilul publicistic, în
indicarea anilor calendaristici, absenţa accidentală a
primei sau primelor două cifre: ’918, ’89, ’05, ’07. În
construcţiile cu prefixe de tipul: ante -’89, post- ’98,
cratima precedă obligatoriu apostroful.
* se regăseşte în unele împrumuturi din alte
limbi: five o’clock; D’Artagnan; Mc Donald’s.
Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor
literare ale cuvintelor româneşti, ci notează realităţi
fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau
3
regională, în tempo rapid,ori deficienţe de rostire ale
unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale
cuvintelor (săru’mâna pentru sărut mâna).
El notează căderea accidentală:
 a unui sunet:
- consoană (al’fel, cân’va, dom’, > pentru
altfel, cândva, domn
- vocală (altădat’, făr’de, numa’, pân’la, >
pentru altădată, fără de, numai, până la)
 a mai multor sunete sau silabe (dom’le,
’neaţa, > pentru domnule, bună dimineaţa)
 la începutul unor cuvinte (’nainte, > pentru
înainte)
 în interiorul unor cuvinte (dom’le > pentru
domnule)
 la sfârşitul unor cuvinte (domnu’, scoal’ >
pentru domnul, scoală)
Când căderea unui sunet se produce în cazul
unui cuvânt scris în mod obişnuit cu cratimă, se
foloseşte numai apostroful (care înlocuieşte şi
cratima): înşir’te mărgărite; mam’mare; sor’ta.
BARA OBLICĂ ( / )

Folosită ca semn ortografic:

*în formule distributive (înlocuieşte linia de
fracţie din matematică) care cuprind numele unor
unităţi de măsură, acestea pot fi:
- abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră;)
- neabreviate (kilometri/oră)
4
 * în abrevierile c/val şi m/n > pentru
contravaloare şi motonavă.
Nu este precedată, nici urmată de blanc.

BLANCUL [ ]

Constă în absenţa oricărui semn. Cuvintele se

delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului
lexico-gramatical şi sensului lor, funcţia principală a
blancului fiind aceea de semn de delimitare şi
separare a cuvintelor sau a elementelor componente
ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unul,
douăzeci şi unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor),
ale locuţiunilor (altă dată “în altă împrejurare”) şi ale
altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).
El marchează în scris o realitate fonetică, şi
anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.
Absenţa blancului (deci scrierea “legată”)
marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează
cuvintele simple, majoritatea derivatelor şi
cuvintele compuse sudate, nedisociabile: antipersonal,
interregional, nemirositoare, sătmărean, răuvoitor.
În uzanţele scrierii în limba română (de tipar,
la calculator) blancul nu precedă semnele de
punctuaţie, dar le urmează.
Blancul are lăţimea medie a unei litere şi este
numit şi pauză, pauză albă, spaţiu, spaţiu alb. Nu era
recunoscut ca semn ortografic în DOOM1.

5
 CRATIMA ( - )

Este semnul ortografic cu cele mai multe

funcţii şi este numită şi linie/linioară/liniuţă de
unire/despărţire. Este mai scurtă decât linia de pauză
şi de dialog. Este şi semn de punctuaţie. Nu este
precedată sau urmată de blanc.
Astfel, cratima:
 redă pronunţarea “legată” a unor cuvinte
care pot avea sau nu şi existenţă independentă, notând
o realitate fonetică:
* permanentă (las-o, dă-l, de-a dreptul)
* accidentală (n-am, dându-le-o, face-li-se-va,
ducă-se-n-pustii)
 marchează limitele dintre silabele unor
cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-
ni-cu-le!)
 serveşte la ataşarea anumitor prefixe şi
sufixe (ex-ministru, pro-NATO. La scrierea
substantivelor compuse, cratima dispare în cazul
intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul
nostru ministru.
 uneşte elementele unor cuvinte compuse:
mai-mult-ca-perfect, bine-crescut, nou-născut, bine-
venit, nord-vestic.
 uneşte componentele unor locuţiuni: calea-
valea, fuga-fuguţa, treacă-meargă.
 uneşte componentele secvenţelor substantiv
(denumind grade de rudenie) + adjectiv posesiv:
6
mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, taică-su/ta-su.
 leagă numele literelor şi sunetelor: x-ul, x-
uri.
 leagă substantivele provenite din numerale
cardinale notate cu cifre: 10-le (nota 10), 11-le (echipa
de fotbal).
 împrumuturilor şi numelor de locuri a căror
finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare:
bleu-ul, Bruxelles-ul, dandy-ul, show-ul, show-uri,
acquis-ul.
 substantivelor provenite din abrevieri sau
sigle: Ph-ul, RATB-ul, CFR-ul,
Se recomandă ataşarea fără cratimă a
articolului sau a desinenţei la împrumuturile terminate
în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în
limba română: clickul, clickuri, trendul, trenduri.
 leagă formanţii -lea, -a, la
numeralele ordinale şi -ime la numerale fracţionare de
numerale cardinale corespunzătoare scrise cu cifre
(romane sau arabe): al XI-lea, a 3-a, 16-imi.
 Se păstrează în abrevierile
compuselor cu cratimă: lt.-maj., N-V pentru
locotenent-major, nord-vest.

LINIA DE PAUZĂ (−)

Este plasată aproximativ la jumătatea

înălţimii rândului, este mai lungă decât cratima,
numită şi pauză, este şi semn de punctuaţie.
Este utilizată ca semn ortografic numai în
7
scrierea unor cuvinte compuse complexe (cu caracter
mai mult sau mai puţin ocazional) care cuprind cel
puţin un cuvânt compus scris cu cratimă:
americano−sud–coreean, nord−nord–vest.
În această situaţie nu este precedată de blanc.
Când locul despărţirii la capăt de rând a unui
compus scris cu linie de pauză coincide cu locul
acesteia, linia de pauză ţine şi locul cratimei.

PUNCTUL ( . )

Este folosit ca semn ortografic după

majoritatea abrevierilor, (dar şi ca semn de punctuaţie)
care păstrează una sau mai multe litere din partea
iniţială a cuvântului abreviat (etc. ian. nr. ), prin
tranziţie se admit şi excepţii (dr. pentru doctor).
Punctul se scrie la sfârşitul unei propoziţii
prin care se dă o informaţie (propoziţie sau frază).
Nu sunt urmate de punct:
 abrevierile care păstrează finala cuvântului:
cca (circa), dl (domnul), dna (doamna), d-
ta (dumneata);
 abrevierile numelor punctelor cardinale:
E, V, S, N;
 simbolurile majorităţii unităţilor de
măsură: g, cm, kg, m, q, t;
 simbolurile unor termeni din domeniul
ştiinţific şi tehnic: A (pentru arie), N
(pentru număr natural), C, Cl, Mg,
8
 (carbon, clor, magneziu)
Se pot scrie cu sau fără punct între literele
componente abrevierile compuse din mai multe
iniţiale majuscule: C.E.C./CEC, O.N.U./ONU,
U.N.I.C.E.F./UNICEF;
Unele abrevieri (împrumutate ca atare şi care
au căpătat statut de cuvinte) se scriu totdeauna fără
punct: HIV, SIDA.
Atenţie!
Nu se pune punct:
- după titluri de cărţi, de opere literare, de
capitole, de sarcini de lucru;
- după formulele de adresare din scrisori;
- după prescurtările matematice (m, l, kg)

VIRGULA ( , )

Virgula delimitează părţile de propoziţie în

cadrul unei propoziţii şi propoziţiile în cadrul frazei.
Este un semn de punctuaţie, neprecedată, dar
urmată de blanc, se foloseşte uneori şi cu funcţie
asemănătoare cu a cratimei:
 în interiorul unor locuţiuni adverbiale cu
structură simetrică: cu chiu, cu vai; de
bine, de rău; de voie, de nevoie;
 între interjecţii identice care se separă:
cioc, cioc, cioc; boc, boc; ham, ham;
mac, mac; oac, oac; miau, miau;
 între interjecţii cu valoare apropiată:
9
 trosc, pleosc; tic, tac;
 între cuvinte care se repetă identic: doar,
doar; - sau cu unele modificări: încet,
încetişor;
Virgula se foloseşte: (explicaţii pentru clasele
primare)
 între cuvintele unei enumerări;
 pentru a separa de restul propoziţiei
numele unei fiinţe care este strigată sau
cuvintele care arată o strigare;
 pentru a separa cuvinte sau grupuri de
cuvinte care completează vorbire cuiva;
 pentru a separa cuvinte sau grupuri de
cuvinte care caracterizează pe cineva;
 după cuvinte care afirmă sau neagă ceva,
când sunt urmate de alte cuvinte;
 înaintea cuvintelor “iar”, “dar”, cu condiţia
să nu aibă înţeles de “din nou” sau
“cadou”.
Nu se pune virgulă:
 între subiect şi predicat;
 între predicat şi complementul aşezat
imediat după predicat;
 între cuvintele legate prin “şi” ori prin
“sau”;
 după cuvintele “însă”, “deci”, “totuşi”;

10
11