DISJUNCTORII DE FORTA
Prin disjunctie se intelege desfacerea suturii medio-palatine, care ulterior se consolideaza prin
apozitie osoasa; este de fapt o fractura realizata in scop therapeutic. Pentru invingerea rezistentei
acestei suture si a celor care leaga maxilarul superior de restul oaselor masivului facial este
necesara o forta puternica. Se obtine astfel o largire a bazei scheletate superioare, foselor nazale
si a chiar a fetei.
Disjunctia este indicate in cazurile de ingustare severa a arcadei dentare superioare, cu bolta
ogivala, mandibular fiind normal dezvoltata sau adusa la parametrii normali prin alte metode
terapeutice.
Dupa Izard, exista o singura indicatie majora: necesitatea largirii foselor nazale pentru a
restabili rapid respiratia nazala.
Aparatele care genereaza o astfel de forta puternica se numesc disjunctoare si dateaza inca din
1860. Cel care a introdus disjunctia ca metoda terapeutica a fost Goddard in 1893. Virsta la care
se poate folosi disjunctia variaza de la 8 ani la 30 ani.
Exista 3 variante de disjunctie:
a) Disjunctia rapida (Carrea, Huet, Derichsweiler, Chateau etc.) – este forma clasica, cea mai
utilizata, in care disjunctia se obtine in 5 – 10 zile (Grivu), 8 – 20 zile (Boboc). Cel mai
reprezentativ din grupa disjunctoarelor clasice este disjunctorul Derichsweiler.
b) Disjunctia ultra – rapida (Chatellier, Chateau) – se face sub anestezie locala, desfacerea
suturii medio – palatine obtinindu-se intr-o ora si jumatate. Aparatul folosit este de acelasi
tip ca si cel folosit pentru disjunctia rapida.
c) Disjunctia lenta (Schroder-Benseler, Chateau) – se realizeaza in citeva luni.
TIPURILE DE DISJUNCTOARE
DISJUNCTORUL LUI HUET – se compune din inele ortodontice cimentate pe primii
premolari (sau pe primii molari temporari) si pe molarii de 6 ani si cite o piesa metalica ce uneste
inelele si care se intinde anterior pina la canini.
Cele doua jumatati sunt unite printr-un surub dublu de tip Watry, care se pozitioneaza in
dreptul fetei meziale a premolarului II, cit mai aproape de bolta palatina.
DISJUNCTORUL LUI DERICHSWEILER – acest tip de aparat presupune din inele
ortodontice applicate pe aceiasi dinti ca si in cazul disjunctorului lui Huet, doua pelote palatinale
acrilice in care sunt inglobate retentiile inelelor si un surub pe linia mediana montat invers decit
la placile ortodontice (ca de altfel la toate tipurile de disjunctoare) pentru a permite activarea
direct in cavitatea bucala.
DISJUNCTORUL LU SCHRODER-BENSELER – acesta este alcatuit din gutiere metalice
pe canin, ambii premolari si molarii de 6 ani, trei tije metalice turnate si un surub care uneste cele
doua jumatati. Surubul este introdus in lacasuri special si poate fi schimbat in cursul
tratamentului daca a devenit mai scurt.
DISJUNCTORUL PRESECTIONAT (BOBOC) – acest tip de disjunctor este alcatuit din
inele pe premolarul I si molarii de 6 ani, gutiera pe dintii frontali, baza acrilica asemenea bazei
placilor ortodontice (se intinde pe toata suprafata boltii palatine, venind in contact si cu dintii
situati distal de molarul de 6 ani) este sectionata pe linia mediana si prevazuta cu surub montat
invers; este folosit si in perioada de contentie.
Pentru a creste retentia aparatului unii autori extend ancorarea si la nivelul caninilor si
molarilor II temporari. Intr-o akta variant se realizeaza ancorarea cu ajutorul inelelor cimentate
pe molarii de 6 ani, de pe fata orala a carora porneste o sirma groasa care inconjoara ambii
premolari.
CONFECTIONAREA DISJUNCTOARELOR
Realizarea tehnica a disjunctoarelor se face, in cea mai mare parte, in laborator. Avind in
vedere forta puternica pe care o declanseaza aparatul, acesta trebuie sa fie foarte corect executat;
in caz contrar exista riscul dezlipirii partilor sale coponente intr-un moment de maxima activitate
terepeutica.
Etapele de realizare a disjunctorului:
a) Confectionarea inelelor;
b) Obtinerea modelelor de lucru;
c) Modelarea si adaptarea surubului;
d) Confectionarea restului disjunctorului
e) Lipirea elementelor componente
a) Confectionarea aparatului incepe intotdeauna cu confectionarea inelelor fie direct in
cabinet, fie in laborator; se pot folosi si inele prefabricate.
b) Dupa realizare, trebuie de obtinut modelul de lucru. Pentru aceasta, inelele se aplica pe
dinti, peste care se ia o supraamprenta cu material elastic. Inainte de turnarea modelului,
tehnicianul aplica in interiorul inelelor un strat subtire de ceara. Modelul se toarna din gips
tare tip Moldano. Dupa prize gipsului, se indeparteaza supraamprenta, se mobilizeaza
inelele si se curate ceara din interiorul lor. Zonele de model din apropierea portiunilor
unde se vor face sudari, se indeparteaza cu freza, iar dupa pozitionarea inelelor spatiile
ramase goase sunt umplute cu masa de ambalat.
c) Dupa obtinerea modelului de lucru se trece la adaptarea si modelarea surubului. Surubul
pentru disjunctie este un surub special foarte puternic, care are sudate pe semirame cite
doua tije metalice. Modelarea acestuia se realizeaza cu ajutorul unei cleste cu falci rotunde
si a unui instrument special pentru indoire prin indoirea tijelor anterioare catre mezial
pentru a veni in contact cu mijlocul fetelor orale ale inelelor sau anselor metalice de pe
premolarii I superiori; acestea pot fi plasate insa si in spatial dintre canin si primul
premolar. Tijele posterioare ale surubului sunt, de regula, orientate tangential la fata distala
a molarilor de 6 ani, dar pot fi plasate si in spatial dintre molarul II temporar si molarul de
6 ani. Dupa modelarea bratelor urmeaza adaptarea surubului cit mai aproape de bolta
palatina. In finalul acestei etape, se realizeaza fixarea surubului pe model – foarte exacti pe
linia mediana – cu ajutorul unui bloc de gips care il mentine in pozitie corecta in momentul
sudarii.
d) Confectionarea restului disjunctorulu, respective a elementelor de legatura dintre surub si
inele, difera in functie de materialul din care se confectioneaza. In situatia in care intregul
aparat este metallic tehnica de lucru este ca pentru oricare piesa protetica turnata din metal:
machete din ceara, ambalare, turnare. In cazul in care elemental de legatura intre cele doua
jumatati este acrylic, realizarea sa este identica tehnicii de realizare a placilor ortodontice,
solidarizarea inelelor inelelor si a surubului facindu-se prin inglobarea retentiilor acestora
in masa acrilica.
e) In situatia in care scheletul aparatului este metallic, solidarizarea inelelor si a surubului la
component turnata se realizeaza prin lipire cu lot corespunzator. Pentru aceasta, la inelele
realizate extemporaneu retentia se obtine dupa punctare, din surplusul de table sub forma
unor prelungiri, la cele prefabricate se sudeaza pe fata orala o coada de retentive.
La disjunctorul presectionat, dupa confectionare, se realizeaza pregatirea in vederea sectionarii
ulterioare astfel: se traseaza patru linii oblice care pornesc de la extremitatea aproximala a
inelelor convergente catre linia mediana. Pe traseul acestor linii, pe fata mucozala, se sapa un
sant adinc, cam cit jumatate din grosimea acrilatului, iar din loc in loc se fac mici orificii care
ajung pe fata externa a aparatului; acestea vor fi umplute cu gutaperca inainte de cimentarea
aparatului in cavitatea bucala.
Presectionarea realizata fie de catre medic, fie de catre tehnicianul dentar, trebuie sa respecte
conditiile expuse, avind in vedere faptul ca, dupa perioada active, sectionarea disjunctorului se
face direct in cavitatea bucala. O presectionare superficiala ingreuneaza operatia de sectionare;
pe de alta parte, o presectionare foarte profunda predispune la fracturarea partii acrilice.
Dupa realizare, disjunctorul se prelucreaza si se lustruieste foarte bine pe ambele parti.
Din momentul utilizării ceramicii pentru confecţionarea coroanelor Jacket s-au făcut diverse
incercări in vederea aplicării ei pe un suport metalic nedeformabil şi rigid prin diferite tehnici.
Cercetările in acest domeniu au permis, incepand cu anii ’60 ai secolului XX, ca coroanele mixte
metaloceramice să fie pe larg utilizate in practică. Literatura de specialitate oferă numeroase date
referitoare la această problemă, noi insă considerăm ca principale următoarele etape de utilizare a
coroanelor metaloceramice in practică: aplicarea de către Parmely-Brown (SUA) la sfarşitul
secolului XIX a porţelanului pe componenta metalică din platină şi iridiu; utilizarea de către
Svann şi Gilitebrant in anul 1934 ia unui porţelan special, care aderă la suprafeţe metalice,
elaborarea metodei de le gătură intre ceramică şi metal cu ajutorul oxizilor metalici formaţi pe
suprafaţa aliajului la incălzirea lui de către Weinstein (SUA) in 'anul 1950; comercializarea de
către firmele Vita şi Degussa (Germania) a produselor de ceramică şi aliaje nobile pentru tehnica
metalocerarriică, iar in 1968 a ceramicii VHta VMK-68 şi a aliajului Wiron (firma Bego).
Conform datelor oferite de Academia Americană de Stomatologie Ortopedică, in anul 1978
erau utilizate in laboratoarele dentare peste 100 de aliaje nobile, seminobile şi inobile in vederea
aplicării ceramicii. De menţionat că in prezent tehnicile folosite la confecţionarea coroanelor
metaloceramice au fost perfecţionate in ceea ce priveşte imbunătăţirea aderenţei dintre ceramică
şi metal.
Prin urmare, coroanele metaloceramice sunt microproteze, la care componenta metalică este
realizată prin turnare, iar ceramic aplicată pe metal este arsă in cuptorul cu vacuum. Tehnica de
confecţionare a acestor coroane reprezintă o combinare a tehnicilor utilizate la confecţionarea
coroanelor turnate şi a celor din porţelan.
In dependenţă de faptul cum acoperă ceramica componenta metalică, coroanele
metaloceramice ca şi cele metaloacrilice pot fi parţial fizionomice şi total fizionomice, avand o
tehnică identică de confecţionare a componentei metalice. La depunerea stratului de ceramică pe
componenta metalică nu se realizează macroelemente retentive, iar marginile casetei sunt
rotunjite. Suprafaţa machetei pe care se va aplica ceramica trebuie să fie netedă, cu o grosime de
aproximativ 0,4—0,5 mm, fiind subdimensionată cu 0,8—1,5 mm in comparaţie cu volumul
dintelui natural corespunzător.
Acest spaţiu minimal realizat in zona cervicală şi maximal in zonele incizală şi ocluzală este
necesar pentru aplicarea ceramicii. La aplicarea unui strat mai mic de 0,8 mm de ceramică nu se
vor putea obţine culorile solicitate, iar la aplicarea unui strat cu o grosime mai mare de 1,5 mm
cu timpul pot apărea fisuri, fracturi şi desprinderea ceramicii. In zona pragului cervical macheta
metalică poate fi modelată fiind acoperit in intregime pragul, pe care va fi aplicată ceramica,
lăsand liberă o margine cu lăţimea de 0,3—0,5 mm.
Această margine uşor poate fi mascată de festonul gingival şi este indicată, in special, la dinţii
posteriori, care sunt mai puţin vizibili.
Pentru dinţii frontali şi cei laterali marginea machetei se va modela cu o lăţime mai mică de
0,3 mm şi nu va acoperi in intregime pragul cervical lăsand un spaţiu, in care se va aplica
ceramica. Remarcăm şi faptul că adaptările marginale ale componentei metaloceramice la bontul
dentar preparat depind de forma pragului cervical, intre care se formează spaţii diverse.
Cercetările realizate Gh. Barsă, I. Postolachi au demonstrat că o adaptare mai intimă este
obţinută in cazul realizării unui prag in unghi drept. De remarcat insă că componentele metalice
la nivelul joncţiunii prag cervical—metal formează un sp'aţiu mai mic decat la nivelul joncţiunii
prag cervical—ceramică, ceea ce indică că componentele metalice sunt adaptate mai perfect la
limitele pragului cervical.
In prezent afară de forma netedă a componentei metalice sunt propuse şi forme retentive. Aşa,
de exemplu, firma Ivoclar (Germania) propune ca forma componentei cervicale să fie modelată
cu suprafeţe concave, iar marginile incizale şi ocluzale in formă de guleraş constatand că in
aceste cazuri ceramica arsă pe componenta metalică va atinge valori maxime ale rezistenţei
mecanice. Asemenea formă de modelaj este cunoscută in literatura de specialitate sub numele de
tehnica Inzoma.
In anul 1989 firma Renfert, pentru componentele metalice din aliaj nobil, propune modelarea
machetei suprafeţelor ce vor fi acoperite cu ceramică dintr-o plasă elastică de ceară cu grosimea
firelor de 0,4 mm. Firele ce formează plasa in secţiune transversală au o formă de semicerc,
suprafaţa plană a cărora se aplică pe bontul dent’ar in contact cu el, iar pe suprafaţa convexă se
va aplica ceramica. Această metodă permite mărirea suprafeţei de contact dintre metal şi
ceramică şi aduce la o economie de cea 60% de material nobil, fiind cunoscută in literatură sub
denumirea de sistemul Probond.
După inlocuirea materialului machetei cu aliajul solicitat şi după proba componentei metalice,
in cavitatea bucală suprafeţele care urmează să fie acoperite cu ceramică sunt prelucrate
minuţios, pentru a imbunătăţi aderenţa ceramicii la nivelul de joncţiune cu metalul. Conform
datelor din literatura de specialitate, legătura dintre metal şi ceramică depinde de mai mulţi
factori, printre care deosebim: metoda de prelucrare şi pregătire a componentei metalice; forma
geometrică a componentei metalice; grosimea peliculei de oxizi obţinută pe componenta
metalică şi componenţa lor chimică; coeficienţii de dilatare termică a aliajului şi ceramicii; de
cate ori ceramica a fost supusă procesului de ardere; prezenţa tensiunilor in sistemul opac-metal
şi opac-dentină etc. Toţi aceşti factori pot influenţa legătura dintre metal şi ceramică atat in mod
de sine stătător, cat şi in diferite imbinări. Se presupune că legătura la nivelul de joncţiune metal-
ceramică poate fi de natură chimică, mecanică şi fizică. Prelucrarea suprafeţei componentei
metalice cu abrazive de carborund sau diamantate in aşa fel ca aceasta să nu prezinte unghiuri
ascuţite sau lipsuri; prelucrarea sub un unghi drept a marginilor externe ale casetei, pe care nu se
va aplica ceramică şi sub un unghi rotund al marginilor interne; prelucrarea se face atent pentru a
nu impregna in componenţa metalică particule abrasive in cadrul prelucrării şi pentru a nu
perfora pereţii metalici; grosimea pereţilor trebuie să fie de 0,3—0,4 mm (in caz că grosimea va
fi mai mică sau vor fi lipsuri, componenta metalică nu va oferi masei ceramice un suport rigid
stabil, ceea ce poate aduce la apariţia fisurilor, fracturilor sau la desprinderea ceramicii);
prelucrarea componentei metalice se finisează cu freze din aliaj dur deplasanduse pe suprafaţa
metalică intr-o singură direcţie. Prelucrarea termică a componentei metalice in cuptorul de ars
ceramică la o temperatură de 900°C, timp de 2—3 minute cu scopul obţinerii peliculei de oxizi,
ceea ce permite să fie cu uşurinţă sablată componenta metalică.
Sablarea componentei metalice cu un jet de pulbere de corund pe baza oxidului de aluminiu
(A120 3) cu particulele de 250 microni. Utilizarea unor particule mai mari poate duce la
realizarea unor retenţii adanci, in care după aplicarea şi arderea ceramicii vor apărea incluziuni
de aer şi fisuri in masa de ceramică la nivelul de joncţiune. Aceasta va contribui la o aderenţă
slabă dintre metal şi ceramică, care nu va asigura nici legătura mecanică, nici cea chimică.
Componenta metalică se bombardează cu jetul de nisip timp de 30—60 secunde, pană cand
suprafeţele sunt bine curăţate de oxizi şi au un aspect mat, retentiv. O dată cu schimbarea
reliefului suprafeţei metalice se schimbă şi conţinutul chimic din această zonă. Din cauza
inclavării oxidului de aluminiu, componenţa chimică a suprafeţei metalice este apropiată de
natura elementelor ceramicii realizandu-se astfel legături chimice stabile.
După sablare se interzice categoric contactul componentei metalice cu mana. Pentru realizarea
următoarelor operaţiuni, inclusive pană la arderea stratului de opac, componenta metalică va fi
prinsă numai cu pensa de suprafaţa orală metalică, pe care nu va fi aplicată ceramica. In caz de
confecţionare a coroanelor metaloceramice total fizionomice, componenta metalică se va prinde
cu pensa de marginea cervicală a suprafeţei orale.
Prelucrarea componentei metalice pentru inlăturarea impurităţilor şi degresare. Literatura oferă
mai multe tehnici de prelucrare a componentei metalice, dar toate aceste tehnici urmăresc un
singur scop obţinerea unei suprafeţe curate, apte pentru crearea unui strat intermediar de oxizi ce
vor asigura o legătură chi mică trainică intre metal şi ceramică. Menţionăm următoarele tehnici
ale acestei operaţiuni:
1) decaparea componentei metalice timp de 15—30 min in acid fluorhidric, după ce se spală
cu un jet de apă şi se fierbe in apă distilată timp de 10—15 min. Decaparea chimică poate fi
realizată atat manual, cat şi in baia aparatului ultrasonor; 2) menţinerea componentei metalice
timp de 5—10 min in soluţie de acid acetic şi eter in proporţie de 1:1; 3) indepărtarea
impurităţilor şi degresarea componentei metalice prin menţinerea ei timp de 10— 15 min sub
acţiunea jetului de vapori de apă.
In acest scop sunt comercializate de firma Ivoclar aparatul ≪Vapor Klein VK2≫ sau
≪Aquaclean≫ — firma Dedussa; 4) galvanizarea unui strat de 0,02—0,03 mm de aur pe
suprafeţele componentei metalice confecţionată din aliaje inobile.
Astfel, după sablare, component metalică se menţine in alcool timp de 15—20 min, apoi
prinsă in pensă se spală cu ajutorul unei pensule cu păr fin (samur, pene de găină roşie etc.), se
introduce intr-un vas termorezistent cu apă distilată şi se fierbe timp de 5—10 min. După fierbere
componenta metalică se prinde cu pensa, se aşază pe suportul termorezistent şi după uscarea
definitivă se supune procesului de oxidare pentru obţinerea stratului de oxizi.
Oxidarea componentei metalice se realizează in cuptorul de ars ceramică cu ridicarea
temperaturii de la 800°C pană la 950°C in vacuum şi menţinerea ei la temperatura finală, in
prezenţa aerului, timp de 4—5 minute după ce se scoate din cuptor şi se răceşte lent. Prin urmare,
in timpul arderii, cunoscută in literatură şi ca operaţiune de degazare, prin migrarea elementelor
componente ale aliajului la suprafaţă şi la reacţia lor cu oxigenul se formează un strat de oxizi.
Grosimea acestui strat şi componenţa lui chimică sunt dependente de aliajul utilizat, precum şi de
valorile termice şi timpul in care se realizează arderea, indici de care depinde şi duritatea
legăturii chimice intre aliaj şi ceramică. Cercetările realizate in acest domeniu (P. Lenz, J.
McLean, H. Inada, K. Ban, Gh. Barsa) au demonstrat că o legătură metaloceramică mai trainică
se obţine cand pe suprafeţele metalice concentraţia de oxizi este apropiată de natura chimică a
produsului ceramic. La aliajele din Cr-Co şi Cr-Ni se formează cantităţi mari de oxid de crom
care negativ acţionează asupra legăturii metaloceramice. Micşorarea cantităţii oxidului de crom
se obţine prin arderea şi sablarea repetată cu oxid de aluminiu a componentei metalice, sporind
astfel concentraţia de Al şi Mo pentru obţinerea unei legături metaloceramice trainice.
REFERAT
LA CONFECTIONAREA
APARATELOR ORTODONTICE
TEMA: REGLATORUL
FUNCTIONAL FRANKEL (I, II, III,
IV)
TEHNICA DE CONFECTIONARE
A REALIZAT: OBOROC IULIAN
REFERAT
LA CONFECTIONAREA
APARATELOR ORTODONTICE
TEMA: DISJUNCTOARELE DE
FORTA
TEHNICA DE CONFECTIONARE
A REALIZAT: OBOROC IULIAN
REFERAT
LA TEHNICA DE REALIZARE A
PROTEZELOR FIXE
TEMA: MODELAREA MACHETEI
DIN CEARA A CARCASULUI
PREGATIREA PENTRU
DEPUNEREA MASEI CERAMICE
A REALIZAT: OBOROC IULIAN
Coroanele mixte cu componenta metalică turnată (metaloacrilice), prezintă microproteze, la
care materialul fizionomie poate fi aplicat atât prin tehnica clasică, cât şi prin tehnica modernă.
In dependenţă de porţiunea componentei metalice acoperite cu materialul fizionomie, coroanele
metaloacrilice pot să fie parţial fizionomice (semifizionomice) şi total fizionomice (fizionomice).
In cazul coroanelor metaloacrilice parţial fizionomice, materialul fizionomie poate fi plasat
numai pe o singură suprafaţă sau pe toate suprafeţele dintelui, lăsând neacoperită cel puţin o
bandă metalică pe spurafaţa orală invizibilă. La coroanele mixte total fizionomice, fiind
cunoscute şi ca coroane Mathe, materialul fizionomie acoperă în întregime componenta metalică.
Etapele clinico-tehnice la confecţionarea acestui tip de coroane sunt aproape identice,
deosebirile constând în cantitatea ţesuturilor dentare şlefuite şi în forma bontului dentar obţinut,
precum şi în forma machetei modelate. Etapele tehnologice respective prevăd realizarea
următoarelor operaţiuni: prepararea dintelui şi obţinerea amprentei; confecţionarea modelului cu
bont mobilizabil şi fixarea modelelor în simulator; acoperirea bontului mobilizabil cu lac de
izolare şi modelarea machetei viitoarei coroane; obţinerea componentei metalice prin turnare;
proba componentei metalice în cavitatea bucală şi determinarea culorii materialului fizionomie;
aplicarea materialului fizionomie pe componenta metalică; fixarea coroanei în cavitatea bucală.
Dintele-stâlp se prepară în dependenţă de modul în care va fi aplicat materialul fizionomie pe
suprafeţele coroanei. Stratul ţesuturilor dentare şlefuite, de pe suprafeţele pe care se va aplica
materialul fizionomie, constituie 1,5—2,0 mm (0,3 mm pentru componenta metalică şi cel puţin
0,8 mm pentru cea fizionomică), cu realizarea pragului cervical. In cazul suprafeţelor dentare pe
care nu se va aplica material fizionomie, se va înlătura din ţesuturile dentare un strat de 0,5—0,6
mm. Suprafeţele bontului preparat nu trebuie să prezinte retentivităţi nici pe o suprafaţă.
Amprenta şi mödelul sunt realizate ca şi pentru confecţionarea coroanelor din porţelan (Jacket).
Pregătirea bontului mobilizabil şi modelarea machetei se vor realiza conform regulilor şi
tehnicilor prevăzute pentru coroanele turnate. Remarcăm că la modelarea machetei coroanelor
mixte tehnica cea mai frecvent aplicată prevede realizarea iniţială a capei pe bontul dintelui-stâlp
din ceară sau material termoplastic. Ulterior, în cazul coroanelor parţial fizionomice, prin
depunerea succesivă a cerii, se modelează suprafeţele care nu vor fi acoperite cu material
fizionomie, redând cu exactitate dimensiunea, forma şi morfologia respective. Suprafaţa sau
suprafeţele care vor fi acoperite cu acrilat nu se modelează şi formează cu marginile suprafeţelor
modelate unghiuri ascuţite, care prin extinderea lor conturează diverse forme de casete (fig. 146).
Pentru retenţia mecanică a acrilatului în interiorul casetei sau pe toate suprafeţele, în caz de
confecţionare a coroanei fizionomice (tip Mathe), sunt realizate retenţii reprezentate de: sfere,
butoni în formă de ciupercuţe, solzi de peşte, anse dispuse radiar etc. (fig. 147). Realizarea
retenţiilor depinde de forma lor. Astfel, la realizarea retenţiilor în formă de solzi de peşte pe
suprafaţa corespunzătoare a coroanei, cu un bisturiu ascuţit, sunt realizate în diverse planuri
şanţuri triunghiulare. Pentru realizarea anselor sau a butonilor sunt utilizate fire din ceară sau
nailon, care sunt solidarizate cu o extremitate de marginile suprafeţelor modelate şi cu alta de
suprafaţa capei la nivelul de formare a unghiurilor ascuţite. în prezent sunt comercializate sfere
din material plastic cu diametrul de 0,4 şi 0,6 mm şi lacuri care solidarizează sferele de suprafaţa
respectivă a machetei din ceară. Pentru aplicarea acestui tip de retenţie, pe suprafaţa respectivă a
machetei se depune prin pensulare un strat subţire de lac, procedeu urmat de presurarea sferelor.
Sferele aplicate pe suprafaţa machetei trebuie să fie una faţă de alta la o distanţă de 0,5— 1,0 mm
şi nici într-un caz lipite între ele din motivul că nu se va obţine zona retentivă şi nu se va obţine o
aderenţă corespunzătoare a acrilatului. Aceste forme de retenţie pot fi aplicate de sine stătător
sau într-o combinare urmărind scopul de creare a zonelor retentive ce ar asigura o aderenţă bună
a acrilatului. Ulterior sunt realizate operaţiunile corespunzătoare ce prevăd turnarea aliajului
solicitat.
După proba coroanei în cavitatea bucală, suprafeţele metalice, pe care nu se va aplica acrilatul,
sunt finisate şi lustruite. In caz de necesitate zonele retentive sunt accentuate cu discul din
carborund sau diamantat sau cu ajutorul diferitelor freze din aliaje dure, apoi urmează
prelucrarea în aparatul de sablat după ce se trece la realizarea componentei fizionomice din
acrilat.
REFERAT
LA TEHNICA DE REALIZARE A
PROTEZELOR FIXE
TEMA: COROANA MIXTA CU
COMPONENTA METALICA
TURANTA (METALOACRILICA)
A REALIZAT: OBOROC IULIAN