INTRODUCERE IN ARHEOLOGIE

ARHEOLOGI SI ARHEOLOGIE

Pentru publicul larg, arheologia este sinonima cu sapatul; adesea, arheologii sunt prezentati
ca niste personaje acoperite mereu de praf.
Cuvantul provine din grecescul "arkhaiologia"; archaios = vechi, logos = stiinta.
= > arheologia reprezinta stiinta trecutului, "discursuri despre lucruri vechi" (P. Bahn).
Astazi, arheologia se refera in principal la studiul trecutului uman, cu ajutorul urmelor
materiale care au supravietuit pana la noi.
! Arheologii nu se ocupa de studiul pietrelor sau al dinozaurilor; acestea sunt
domeniile geologilor si paleontologilor.
! Arheologia incepe in momentul in care apar primele unelte: acum aprox. 2,5
milioanea de ani, dupa ultimile descoperiri in Africa de Est. Domeniul de interes al
arheologiei ajunge pana in zilele noastre.

Majoritatea arheologilor se ocupa de studiul trecutului, mergand inapoi in timp sute sau
chiar sute de mii de ani, dar un numar tot mai mare de cercetatori incep sa se ocupe de perioadele
istorice si fenomenele contemporane: situl testului nuclear din desertul Nevada, bunkerele naziste
etc.
Arheologia are lumea intreaga ca si camp de cercetare. Peste tot exista o problema
arheologica de investigat. Arheologii se pot ocupa de perioade de timp dintre cele mai variate si de
obiecte dintre cele mai diverse.
Optimismul este una dintre calitatile pe care un arheolog trebuie sa le aiba din abudenta.
Foarte putine dovezi supravietuiesc, doar o mica fractiune dintre acestea fiind recuperate de catre
arheologi.
Nimeni nu stie cu siguranta ceea ce s-a petrecut in trecut si, tocmai de aceea nu va exista
niciodata un sfarsit al cercetarilor arheologice. Arheologia reprezinta o cautare perpetua, o calatorie
eterna fara un adevarat sfarsit.
Arheologia contribuie la reconstituirea civilizatiilor din trecut.

Definitii ale arheologiei:

"Arheologia este stiinta omului prin excelenta. Arheologul nu este un istoric, dar istoria este
unul dintre domeniile pe care le cuprinde. Nu este filolog, dar trebuie sa cunoasca limbile
civilizatiilor pe care le studiaza..." (Rachet 1977).

ISTORIA ARHEOLOGIEI

Istoria arheologiei incepe inca din antichitate. Cele mai vechi preocupari pentru recuperarea
si colectionarea obiectelor vechi, sunt atestate in Babilon in secolul VI a. Chr.
– au fost identificate resturile unui muzeu intr-o incapere a palatului regal in care au
fost adunate si expuse mai multe "obiecte antice"
Grecii epocii clasice au manifestat, de asemenea, interes pentru locuri si obiecte puse in
legatura cu traditia homerica si cu mitologia in general:
– lucrarea lui Strabo, se manifesta curiozitatea arheologica
– Herodot, traversand Orientul pentru a descrie razboaiele grecilor cu persii a descris,
pe langa obiceiurile popoarelor pe care le-a vizitat, si unele monumente vechi:
templul lui Zeus Belos si turnul sau cu etaje, gradinile Semiramidei din Babilon,
piramidele de la Gizeh sau templele de la Buto si Bubastis din Egipt
– Tucidide, in istoria razboaielor peloponesiene, transmite si informatii care tin de
 arheologie; prezentand purificarea insulei Delos de catre atenieni prin scoaterea din
insula a tuturor mormintelor, Tucidide observa ca jumatate dintre morminte
apartineau carienilor, dupa forma armelor pe care le contineau.
Romanii au manifestat si ei un interes accentuat pentru obiecte arheologice, in special
grecesti. Dupa integrarea Greciei in statul roman numeroase piese au luat calea Romei.

In cursul Evului Mediu, o mare parte din mostenirea Antichitatii a cazut in uitare. Abia din
vremea Renasterii a inceput sa se contureze treptat o preocupare culturala si apoi stiintifica pentru
mostenirea antichitatii.

Secolul XVIII este marcat de primele sapaturi la Pompei si Herculanum, facute pentru
recuperarea obiectelor de arta; sapaturile au fost executate in conditii cel mai adesea destructive.
– aparitia lucrarii lui Winckelmann, "Istoria Artei in Antichitate"; considerat
intemeietorul istoriei artei antice si de catre unii chiar intemeietorul arheologiei
moderne; prima periodizare a stilurilor sculpturilor grecesti si romane

Inceputurile egiptologiei ca stiinta:

– pot fi puse in legatura cu campania lui Napoleon Bonaparte in Egipt (1798 – 1799),
ocazie cu care a fost redactata "Descrierea Egiptului", bogat ilustrata
- in aceasta campanie a fost descoperita si celebra "Piatra de la Rosette", care i-a
permis lui Champollion descifrarea hieroglifelor egiptene.

Secolul XIX:
– a marcat inceputurile arheologiei stiintifice si treptata precizare a unor domenii
specializate: preistoria, egiptologia, arheologia clasica, orientalistica etc.
– Jurghensen Thomsen se numara printre intemeietorii arheologiei stiintifice
- a creat un sistem de organizare pe trei epoci istorice a colectiei de piese vechi,
stransa de-a lungul vremii de catre Comisia Regala Daneza pentru Pastrarea si
Colectionarea Antichitatilor, dupa materialul din care erau confectionate
artefactele: piatra, bronz, fier.
- a publicat fundamentul teoretic (Dreiperiodensystem) in anul 1836 in Ghidul
Antichitatilor Nordice.
– Hans Hildebrand a propus in anul 1872 impartirea perioadei fierului in doua:
Hallsttat si La tene, pornind de la cele doua soturi eponime.
– Monthelius perfectioneaza sistemul lui Thomsen, aducand contributii la periodizarea
epocii bronzului
– francezilor J. Boucher de Perthes si G. De Mortillet li se datoreaza inceputurile
studierii paleoliticului
– cercetarile lui H. Schliemann la Troia si Micene
– se pun bazele orientalisticii:
- P.E. Botta cerceteaza inca din 1843 palatului lui Sargon al II – lea de la
Khorsabad
- Lordul Layard intreprinde sapaturi la Nimrud
- R. Koldwey incepe sa cerceteze Babilonul
– din 1846, Scoala Franceza de la Atena impulsioneaza cercetarile arheologice din
Grecia

Secolul XX:
– cunoaste expansiunea teritorial a cercetarilor arheologice
- sapaturi ce atesta antropogenza in Africa, monumentele precolumbiene in
America de Sud si Centrala etc.
 – apar domenii noi, cum ar fi: arheologia peisajului, arheologia funerara,
arheologia sociala, arheologia subacvatica, arheologia industriala, arheologia
medievala etc.

NOTIUNI LEGISLATIVE

Rezultatele sapaturilor arheologice sunt publicate in carti si revisre de specialitate, dar si prin
intermediul canalelor de televiziune: Discovery Channel, History, National Geografic.
In toate tarile civilizate, autoritatile au elaborat sisteme normative care reglementeaza si
protejeaza atat activitatile de cercetare cat si patrimoniul mobil si imobil al istoriei nationale.
Regimul legislativ al cercetarilor arheologice din Romania este reglementat de
ORDONANTA nr. 43 din 30 ianuarie 2000 privind protectia patrimoniului arheologic si declararea
unor situri arheologice ca zone de interes national (publicata in Monitorul Oficial 24.11.2006 si de
Legea nr. 182/25.10.2000 privind patrimoniul cultural national mobil).
– conform ORDONANTEI 43/30.10.2000 "patrimoniul arheologic reprezinta
ansamblul bunurilor arheologice", care este format din:

1. siturile arheologice inscrise in Repertoriul Arheologic National, cu exceptia celor

distruse ori disparute, si siturile clasate in Lista Monumentelor Istorice (supraterane,
subterane, subacvatice) ce cuprind vestigii arheologice: asezari, necropole, structuri,
constructii etc.
2. bunurile mobile, obiectele sau urmele manifestarile umane, impreuna cu terenul in
care acestea au fost descoperite

! Cercetare arheologica = ansamblul de masuri menite sa asigure prospectarea, identificarea,

investigarea, decopertarea prin sapaturi arheologice, recoltarea, inregistrarea, publicarea,
patrimoniului arheologic. Toate etapele cercetarii arheologice sunt parte integranta a
activitatii de cercetare stiintifica, asa cum este definita de legislatia in domeniu.
– cercetarile arheologice sistematice = cercatari de intindere si durata, executate
conform unui proiect multianual
– cercetarile arheologice preventive sunt:
- determinate de lucrarile de construire, modificare, extindere sau reparare
privind diferite constructii, cai de comunicatii etc
- intreprinse in zonele cu patrimoniu arheologic cunoscut si cercetat, precum
si cele care sunt determinate de lucrarile de restaurare partiala sau totala a
monumentelor istorice
- parte componenta a strategiilor de dezvoltare durabila, turistica, urbanistica

! Descoperire arheologica = evidentierea, prin intermediul sapaturilor arheologice, a

vestigiilor, obiectelor si urmelor manifestarilor umane
– descoperire arheologica intamplatoare = evidentierea de bunuri de patrimoniu
arheologic ca urmare a actiunii factorilor naturali sau a actiunilor umane, altele decat
cercetarea arheologica atestata

! Sit arheologic declarat = zona de interes national, de interes arheologic prioritar, care se
instituie asupea teritoriului ce cuprinde siturile arheologice ce sunt de o importanta
exceptionala pentru istoria si cultura nationala.

! Zona cu patrimoniu istoric reperat = terenul delimitat conform legii, in care urmeaza sa se
efectueze cercetari arheologice pe baza informatiilor sau a studiilor stiintifice care atesta
existenta de bunuri de patrimoniu arheologic. Pana la finalizarea cercetarii arheologice,
 aceste zone sunt zone cu potential arheologic reperat.

! Zona cu potential arheologic evidentiat intamplator = terenul in care existenta bunurilor de

patrimoniu arheologic s-a evidentiat, in mod neprevazut, ca urmare a:
– actiunilor umane, altele decat cercetarea arheologica atestata: lucrari de constructii,
lucrari agricole etc.
– actiunile factorilor naturali: seisme, alunecari de teren, inundatii, eroziunea solului
etc.

! Normele privind procedurile si standardele arheologice se instituie prin ordinul ministrului

culturii si cultelor in conformitate cu prevederile prezentei ordonante. Se aplica tuturor
tipurilor de cercetari arheologice.

! Toate etapele cercetarii arheologice (inventariere, diagnostic, sapatura, supraveghere,

interventii) sunt intreprinse pentru a obtine maximum de informatii referitoare la patrimoniul
arheologic din zona cercetata.
Toate etapele cercetarii arheologice se realizeaza numai pe baza unui proiect aprobat de
Comisia Nationala de Arheologie.

! Patrimoniu mobil = ansamblul bunurilor identificate ca atare, ce reprezinta o marturie a

valorilor, cunostintelor si traditiilot aflate in continua evolutie. Este alcatuit din bunuri cu
valoare istorica, arheologica, documentara, etnografica, artistica, stiintifica, literara,
cinematografica etc. reprezentand marturii materiale ale evolutiei mediului natural si ale
relatiilor omului cu acesta.
- d.p.d.v. arheologic bunurile care alcatuiesc patrimoniul cultural national sunt:
unelte, ceramica, inscriptii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentatie si
harnasament, arme, insemne fnerare etc.

PROSPECTIUNILE ARHEOLOGICE

Prospectiunea arheologica are ca scop identificarea pe teren a urmelor arheologice

susceptibile de a semnala un sit, prin observarea directa a unor indicii vizibile la suprafata solului.
– metoda cea mai simpla de detectare a unui sit o reprezinta periegheza (cercetare de
suprafata)
Aria selectata pentru investigatie trebuie sa fie delimitata de markeri dispusi in linie sau in
retea pentru ca echipa de cercetatori sa fie sigura ca a verificat intreaga zona. Aria esantion = zone
verificate separat din cauza unor terenuri prea mari de verificat in intregime.
– fiecare descoperire trebuie inregistrata cu acuratete

Prospectiunea aeriana:
– fotografia aeriana este un mijloc extrem de eficient, deoarece asa pot fi acoperite
suprafete foarte mari in intervale de timp mici
- metoda consta in fotografierea sub un anumit unghi, de la o anumita inaltime a
unor zone pentru a detecta obiectivele arheologice aflate in subsol
- indicatori: umbre generate de denivelari, diferente de nuante ale solului sau ale
vegetatiei, santuri, valuri de pamant, urme de locuinte, canale, sisteme de irigatie
etc.
– F. Tournachon este primul om care realizeaza o astfel de fotografie, din balon, la cca.
80 de metri deasupra Parisului, in anul 1858
– Primul Razboi Mondial a stimulat practica fotografiei din aeroplan pentru intocmirea
 de harti; O.G.S Crawford este primul care utilizeaza fotografia aeriana pentru
identificarea unui sat medieval disparut: complexul arheologic de la Wessex.
– alte scopuri ale tehnicii fotografiei aeriene: militar.

! Se considera ca exista 5 indicatori revelatori pe baza carora pot fi identificare structuri

arheologice:

1. Peisajul, care de-a lungul timpului a suferit modificari cauzate de interventia

umana: constructii, sisteme de irigatie, desecari, defrisari.
2. Umbrele lasate de microrelief.
3. Umiditatea solului: solul are proprietatea de a retine apa in zonele deranjate
(gropi, santuri), ce pot indica un complex arheologic.
4. Anomaliile vegetatiei.
5. Indicii de sol (culoarea diferita a solurilor).

! Fotografiile se executa dintr-un avion utilitar, incercandu-se bascularea acestuia intr-un

unghi de 35 de grade.
– toate perioadele anului sunt favorabile fotografiei aeriene

Prospectiunea satelitara (teledetectia):

– forma avansata a fotografiei aeriene
– presupune realizarea de imagini sau fotografii din spatiul extraterestru prin
intermediul satelitilor orbitali sau stationari
– teledetectia se foloseste pentru zone intinse ca suprafata, greu accesibile sau cu grad
mare de risc.

! Din anii '70 ai secolului trecut prospectiunile aeriene si-au largit gama de metode si
instrumente, incluzand: dispozitive de inregistrare a unor largi game de lungimi de unda,
senzori pentru imagini multispectrale, instrumente pentru prospectiuni termale sau radare.
– aduna date in format digital, procesate apoi de computer
– scanerele multispectrale: separa lumina in mai multe lungimi de unda
– termografia: inregistreaza variatiile de temperatura de la supafata solului
– radiatia infrarosie: localizeaza anumite structuri

Prospectiunile geofizice:
– rezistivitatea solului, magnetometria, masuratorile GPR: se bazeaza pe masurarea
diferitelor caracteristici fizice ale solului
- daca oricare dintre aceste metode detecteaza vreo anomalie este foarte posibil
ca un artefact sau o structura arheologica sa fie ingropata in acel loc
– metoda rezistivitatii solului: masoara rezistenta subsolului la trecerea curentului
electric. Nu poate fi utilizata in regiunile unde roca este aproape de suprafata
– magnetometria: detecteaza variatiile in caracteristicile magnetice ale solului.
Prospectiunile magnetice nu necesita probe din sol, instrumentul de masurat poate fi
transportat de-a lungul unei linii sau unui caroiaj.
- magnetometrul cu protoni, magnetometrul diferential, magnetometrul cu
radiatii gama
* prima utilizare arheologica a instrumentelor pentru masuratori geofizice a avut
loc la Dorchester, langa Oxford: au fost identificate, in anul 1946, santuri
preistorice, prin metoda rezistivitatii solului. Magnetometria a fost pentru prima
data utilizata in anul 1958, in Northamptonshire, pentru a localiza cuptoare de
olarie romane.
 Prospectiunile electromagnetice:
– se folosesc de o gama larga de aparate de tipul detectoarelor de metale
- identifica si semnaleaza prezenta in sol a obiectelor metalice pe baza
principiului feedback
– unii arheologi si muzeografi lucreaza in parteneriat cu detectoristi amatori pentru a ii
convinge sa inregistreze toate datele despre artefactele pe care le descopera si pentru
a le oferi asistenta si expertiza cand sunt descoperite antichitati importante
- artefacte din epoza bronzului, monede, gasite langa Salisbury, la Norfolk etc.
- numar insemnat de piese metalice gasite la situl de la Costesti

Ground penetrating radar (GPR): georadarul

– are un potential considerabil pentru examinarea siturilor aflate la subsol, mai ales in
investigarea structurilor mari
– sistemul functioneaza prin transmiterea unui semnal electronic in sol si ricosarea
acestuia inapoi la receptor. Informatiile receptionate sunt transcrise sub forma de
diagrame

Prospectiunile seismice sau acustice:

– sunt utilizate in arheologia subacvatica sub forma de sonar
– sunt generate unde sonice in sol (unde de soc), iar microfoanele plasate la suprafata
solului inregistreaza reflectarea acestora prin structurile ingropate

Prospectiunile pedologice:
– metoda necesita indetificarea in prealabil a sitului arheologic prin alte metode; este
utlizata doar pentru confirmarea sitului prin analiza straturilor, a artefactelor si a
ecofactelor din probele de sol
– constau din extragerea de carote cu ajutorul sondelor pedologice; carotele sunt
studiate de catre arheolog si de catre predolog: definirea texturii, analiza
glanulometriei, petrografia, polenul sau resturile de fosile, analiza chimica etc.

SAPATURA ARHEOLOGICA

Sapatura arheologica este operatiunea planificata de punere in practica a unui proiect de

cercetare cu obiective bine definite, prin care se examineaza, inregistreaza si interpreteaza
patrimoniul arheologic dintr-o zona delimitata aflata la suprafata solului, in pesteri sau sub apa.
Scopul sapaturii arheologice: cunoasterea directa a urmelor materiale ale activitatii umane
dintr-o anumita perioada.
Sapatura arheologica este destructiva, ea nu mai poate fi reluata sau refacuta decat in situatii
exceptionale si cu foarte mare dificultate, deoarece cercetarea arheologica distruge documentul,
acesta fiind citibil integral o singura data. Fiecare situatie arheologica este unica si irepetabila.
Sapatura arheologica difera de alte cercetari stiintifice, deoarece teoriile postulate nu pot fi
verificate prin experimente repetabile. Fiecare parte dintr-un sit este unica si deci rezultatul obtinut
intr-o parte a sitului nu poate fi supus unei verificari prin comparare cu o alta parte a aceluiasi sit.

Etapele principale ale cercetarii arheologice:

1. constituirea echipei de specialisti se face conformitate cu specificul sitului
care urmeaza sa fie investigat. Echipa este condusa de un responsabil de
santier care coordoneaza tigarile
- in echipa pot sa intre si specialistii din alte domenii: arheozoologi,
antropologi, geologi, pedologi, topografi, arhitecti.
 2. obtinerea autorizatiei de sapatura. Arheologul trebuie sa intocmeasca un
proiect de sapatura care cuprinde totalitatea informatiilor necesare
argumentarii si sustinerii unei sapaturi de durata.
- trebuie sa contina un Memoriu justificativ, devizul tehnic si economic
estimativ, ridicarea topografica, colectivul tehnic, bibliografia.
3. o etapa obligatorie inaintea oricarei interventii in teren o reprezinta adunarea
tutror informatiilor existente despre respectivul sit arheologic (documentare,
situatie juridica, situatia eventualelor urme arheologice vizibile etc)

Principii fundamentale pe care se bazeaza o sapatura arheologica:

– contemporaneitatea vestigiilor activitatii umane atunci cand ele sunt gasite intr-un
complex arheologic
– succesiunea cronologica a straturilor de depuneri vazute in stratigrafie verticala: ce
este mai vechi este mai jos
- exceptii fac complexele care patrund pe verticala din straturile superioare in
cele inferioare si stratigrafia inversa
– stratigrafia si cronologia

Tipuri de investigatii arheologice:

– sapatura de salvare si sapatura preventiva
- se executa atunci cand integritatea unui obiectiv arheologic poate fi afectata de
factori externi: lucrari agricole sau de constructie, factori naturali
exemplu: lucrarile de constructie desfasurate in orase care ating adeseori
straturile de depunere arheologica si monumente mai vechi aflate la
subsol.
– in cazul sapaturilor de salvare executate in mediul urban, se pune si problema
conservarii si restaurarii edificiilor arhitectonice identificate; se face prin
mutarea lor intr-o alta locatie sau prin amenajarea unui spatiu expozitional in
incinta cladirii care se construieste
– la fel de complicate sunt si sapaturile de salvare in mediul rural; se executa
cercetari in cazul unor amenajari agricole sau de transport care pot pune in
perocil situri arheologice
- este ideal ca astfel de sapaturi sa fie precedate de prospectiuni ale
terenului realizate cu toate mijloacele posibile, pentru a putea fi
identificata mai usor zona care trebuie cercetata.

– sapatura sistematica
- este situatia ideala in care arheologul isi alege obiectivul pe care il cerceteaza in
functie de propriile interese stiintifice
- o asemenea investigatie se desfasoara de-a lungul mai multor campanii, in
functie de amploarea si complexitatea obiectivului
- scopul cercetarii este cunoasterea cat mai detaliata a sitului
- in functie de spatiul unde se desfasoara sapatura sistematica, aceasta poate fi
clasificata in trei mari categorii: sapatura in pesteri, arheologia subacvatica si
sapatura de suprafata (cea mai practicata)
- sapatura in pestera:
- complicata datorita conditiilor specifice in care arheologul trebuie sa isi
desfasoare activitatea: spatiu inchis, lumina insuficienta etc.
- se executa pentru recunoasterea locuirilor paleolitice sau a zonelor cu
exploatari de sare sau metale
- presupune un studiu amanuntit al stratigrafiei
– arheologia subacvatica:
- studiaza siturile submerse si epavele de pe fundurile marilor si lacurilor
- arheologii din acest domeniu utilizeaza un spectru larg de tehnici, de la cele ale
arheologiei de suprafata pana la cele specifice sapaturilor subacvatice
- scafandri autonomi, aspiratoare de mare putere, baloane de aer atc pentru
scoaterea la suprafata a artefactelor
- inregistrarea datelor presupune aceleasi metode de caroiere, masurare, desenare,
fotografiere si colectare a artefactelor utilizate in arheologia de suprafata
- sapatura se realizeaza cu ajutorul unui sorb, un fel de aspirator
- cercetarea in ape adanci este facilitata de utilizarea vehiculelor telecomandate,
care permit inspectarea vizuala a siturilor si epavelor aflate la mari adancimi si
fara niciun risc pentru oameni
- pentru indentificarea siturilor sau a epavelor se utilizeaza scanarea cu ajutorul
sonarului: vasul de razboi englezesc "Mary Rose", expus la Muzeul din
Portsmouth, a fost localizat cu ajutorul acestei metode
- alte metode: metoda magnetometrica

– sapatura de suprafata:
- ramane forma cea mai cunoscuta so mai practicata a arheologiei
- dupa identificarea sitului, obtinerea autorizatiei de sapatura si executarea
prospectiunilor (periegheza, fotografica, aeriana, magnetometrie etc), se trece la
executarea sapaturii propriuzise
- tehnica de sapatura se alege in functie de zona unde este amplasat situl
– metode de sapatura:
- excavarea: cea mai utilizata tehnica de sapatura
- exista si cazuri cand pentru descoperirea unor suprafete mari se folosesc
mjloace mecanizate
- este indicat ca sapatura sa mearga pana exista certitudinea ca nu mai exista
nicio urma de activitate umana mai veche in profunzime
– tipuri de sapaturi:
- intotdeauna forma unei sapaturi este strict rectangulara pentru a facilita
desenul arheologic
- sondajul: are dimensiuni reduse; are scopul de a identifica urmele
arheologice din subsol
- sectiunea trebuie sa aiba forma unui sant rectangular cu dimensiuni
variabile, avand ca ascop precizarea stratigrafiei din zona respectiva a sitului
- sectiunea poate fi simpla (lunga de 5,10,15,20 m/ lata de 1,5/2 m) sau
cumulativa (mai multe sectiuni paralele, cu un martor intre ele de 0,5-1m)
- sectiune magistrala: cand traverseaza situl dintr-un capat in altul; are ca
scopt verificarea stratigrafiei verticale a sitului pe toata lungimea lui
- orientarea sectiunilor, la modul ideal, ar trebui sa fie raportata la
punctele cardinale N-S, E-V.
- sapatura in tumul: vizeaza aceleasi obiective
- impartirea suprsfetei sitului in 4 cadrane si saparea lor; simultan cate
doua cadrane opuse la varf

! Sapaturile sunt impartite in carouri numerotate, pentru a facilita notarea

observatiilor, a recoltarii materialului arheologic si a gestionarii sapaturii
! Recoltarea artefactelor, ecofactelor trebuie facute corect, dupa o metodologie bine
definita:
1. inregistrarea exacta a coordonatelor metrice si stratigrafice ale
obiectului, prin notarea a minimum doua pozitionari: verticala
 (adancimea) si orizontala (pozitia in caroul de descoperire sau in
complexul arheologic de care apartine); tot aici se face si o sortare a
materialului (ceramica, metal, piatra etc)
2. prelucrarea primara a materialelor: se curata cu o perie intr-o solutie
apoasa, dupa care se usuca, ferite de lumina soarelui, pentru a evita
deshidratarea prea rapida; aici se face a doua sortare a materialelor,
care sunt marcate si transcrise in jurnalul de santier si in registrul de
inventar
3. conservarea si restaurarea materialelor: se prelucreaza esantioanele de
os, ceramica, metal; la final, materialele sunt inventariate in registrul
general si depozitate pe categorii, in cutii, in depozitul istitutiei;
piesele cele mai spectaculoase sunt depuse in muzee

Documentatia:
– principalul document este jurnalul de sapatura, completat zilnic. In el sunt notate
informatiile esentiale privind parametri sapaturii, evolutia lucrarilor, principalele
descoperiri, observatii concrete care survin in timpul lucrarilor
– pe un santier este nevoie de 3 jurnale:
- de sapatura, in care se consemneaza detaliat observatiile stiintifice
- cel in care se evidentiaza cliseele fotografice
- cel care cuprinde insemnari privind materialul arheologic (saci, lazi,
continut etc.)

Fisa de context:
– este din ce in ce mai des folosita de arheologia romaneasca
– formular tipizat pe care sunt notate pe scurt principalele caracteristici ale unui
context arheologic
– sunt descrise culoarea, consistenta solului, relatiile cu alte structuri, materialele
descoperite.
– Faciliteaza redactarea raportului de sapatura

Fisa de obiect:
– insoteste obligatoriu piesa arheologica
– pe ea sunt notate o descriere sumara, toate datele privitoare la locul de descoperire si
orice detaliu pe care cercetatorul il considera necesar

Desenul arheologic:
– este convergent cu documentatia scrisa si este obligatoriu pentru inregistrarea corecta
si detaliata a rezultatelor partiale si finale ale sapaturii dintr-un sit
– desenul se face pe hartie milimetrica la scara 1:5000, 1:10000, 1:20000 in functie de
caracteristicile descoperirilor
– desenul se executa atat in plan vertical cat si orizontal
– desenul arheologic foloseste o serie de semne si culori conventionale pentru a
reproduce cat mai elocvent realitatile de pe teren

Fotografia arheologica:
– dubleaza desenul arheologic
– sunt facute fotografii ale ansamblului sapaturii, ale planurilor si profilelor sectiunilor
si suprafetelor investigate
– si materialele arheologice sunt fotografiate din mai multe unghiuri
 ! Documentatia arheologica trebuie organizata sistematic, astfel incat in cazul unei
sapaturi extinse informatia acumulata in timp sa fie usor de gasit si de utilizat.

METODE DE DATARE

Datarea trecutului a fost problema centrala a arheologiei de-a lungul evolutiei sale. Din
momentul in care ideea de preistorie a fost conceptualizata, perioada astfel denumita a fost repede
impartita in epoci definite de artefactele, tehnologiile si strcturile sociale caracteristice.
Datarile absolute pentru artefactele din epocile fara surse scrise se leaga de dezvoltarea
stiintelor naturii la inceputul secolului XX, cand cercetatorii au inceput sa numere straturile anuale
de sedimente lacustre sau inelele copacilor plecand dinspre prezent inspre trecut. Odata cu aparitia
fizicii nucleare, aceasta a inceput sa ofere date radiometrice pentru datarea varstei Pamantului si a
diferitelor epoci geologice.
Datorita dezvoltarii datarilor cu radiocarbon din anii 1940 avem si primele date absolute
pentru preistorie, prin masurarea radioactivitatii unor mostre de carbune, lemn, oase sau alte
materiale organice.
! Pentru datarea siturilor sau artefactelor se utilizeaza doua tipuri de cronologie: cea relativa
si cea absoluta. Cronologia relativa fixeaza numai relatia in timp a doua intamplari, fenomene, dupa
sau in acelasi timp. Cronologia absoluta indica ziua, luna si anul unui fenomen, obiect, intamplari
sau deceniul, secolul, mileniul.

Cronologia relativa utilizeaza mai multe metode:

1. metoda tipologica:
- tipologia nu este o metoda de datare ci doar o metoda de asezare a
artefactelor intr-o anumita ordine
- criteriul dupa care se face clasificarea il reprezinta totalitatea
caracteristicilor obiectului respectiv care il plaseaza intr-o anumita serie
tipologica
- aceasta metoda porneste de la presupunerea conform careia caracteristicile
morfologice ale obiectelor sunt specifice unei comunitati dintr-o anumita
regiune si dintr-un anumit segment cronologic
- incepand cu anii 1880, in Suedia, Montellius a introdus tipologia ca mijloc
de datare publicand clasificari si tipologii ale unor artefacte europene: fiecare
forma a fost aranjata intr-o serie tipologica
- datarea incrucisata (sincronismul): utilizeaza artefacte din zonele nedatate
istoric si care au fost gasite si care au fost gasite in asociere cu artefacte locale
2. metoda stratigrafica:
- a fost conceputa teoretic de Bouche de Perthes si aplicata prima oara de
Scliemann si Deutfert la Troia
- se bazeaza pe succesiunea straturilor pe verticala, succesiune care reda
imaginea suprapunerii straturilor de cultura de-a lungul unei adevarate scari a
timpului; cat si pe orizontala = > stratigrafie comparata
- descrierea si citirea unei stratigrafii sunt extrem de importante, permitand
unui arheolog sa verifice anumite ipoteze si sa formuleze altele.
3. palinologia:
- polenul se pastreaza nealterat in sol milenii in sir
- se foloseste de metoda stratigrafica
- palinologia s-a generalizat dupa Primul Razboi Mondial si a devenit
indispensabila pentru rezolvarea problemelor paleobotanice sau
paleoclimatice in conexiunea lor cu cultura materiala a epocii studiate
 4. metoda comparativa:
- sta la baza metodei tipologice
- se aplica tuturor elementelor unui sistem sau subsistem
- primul care a folosit-o a fost Aristotel, atunci cand a definit omul
comparand trasaturile sale cu cele ale animalelor
- naturalistul G. Couvier este cel care a pus bazele paleontologiei utilizand
metoda comparativa
- se bazeaza pe principiul ca obiectele asemanatoare sau identice pot sa fie
contemporane; definirea si delimitarea culturilor se bazeaza pe acest
principiu
- deosebirile care eventual se constata indica sub raport cronologic o faza
premergatoare sau posterioara
5. metoda cartografica:
- a fost preluata din stiintele naturale si transpusa la arheologie de J. Friesen
(1928)
- se bazeaza pe raspandirea unor anumite fenomene in spatiu si pe
inregistrarea lor pe harti cuprinzand arii de raspandire ale unei culturi
- aceste harti pot stabili continuitatea locuirii, densitatea populatiei, caracterul
economic etc pentru anumite regiuni
- poate fi utila si in urmarirea contactelor comerciale, oferind date despre
caile de comunicatie si comert
- poate oferi informatii pentru intelegerea raporturilor stabilite intre
comunitati
6. metoda varvelor:
- se bazeaza pe inregistrarea anumitor fenomene geologice legate de
retragerea calotei glaciare in perioada epiglaciara si permite precizarea
etapelor precum si a duratei acestui proces
- varvele (depunderi de argila fin stratificata) a fost sedimentate in timpul
retragerii ghetarilor de apele rezultate prin topirea acestora; vara, datorita
repeziciunii cu care se topesc ghetarii varvele contin mai multe resturi
organice si ca atare sunt mai inchise la culoare in timp ce iarna sunt mai
deschise = > un an
- poate fi aplicata numai in Scandinavia si in tinuturile din jurul Marii Baltice

Cronologia absoluta utilizeaza si ea mai multe metode:

1. dendrocronologia:
- elaborata de E.A. Douglas
- se bazeaza pe observarea si masurarea cresterii anuale a anumitor specii de
copaci care traiesc sute sau chiar mii de ani; numararea inelelor de crestere
(anouri); un inel reprezinta un an, iar in functie de grosimea lui se pot stabili
variatiile climaterice ce au influentat cresterea copacului.
- comparand masuratorile facute pe copaci vii din aceeasi specie, crescuti
intr-o anumita regiune cu lemne descoperite din sapaturi, se pot oferi
secvente cronologice lungi de secole sau milenii; se intocmeste o scara
cronologica a unei zone = > diagrama generala, in care sunt transpuse
deosebirile de crestere
- in America de Nord, cei mai vechi copaci, Sequoia gigantea, au o varsta de
peste 3000 de ani; Pinus Aristata din California ajunge pana la 4600 de ani
- dendrocronologia nu poate fi aplicata decat acolo unde exista material
lemnos bine conservat si diagrame dendrocronologice corespunzatoare epozii
pentru acele zone
- folosirea acestei metode este importanta atat pentru perioadele preistorice,
 cat si pentru cele antice, medievale sau moderne; este exacta pentru cca. 7000
de ani a. Chr.
2. metoda radiocarbon 14 – C14:
- se realizeaza prin descoperirea izotopilor radioactivi (cosmogeni sau
cosmonuclizi), generati in mod continuu de radiatia cosmica in paturile
superioare ale atmosferei si introdusi ulterior in biosfera.
- izotopul radioactiv al carbonului C14 (descoperit de Libby in 1947)
- izotopul radioactiv al hidrogenului: tritiul (T)
- utilizarea acestor doi izotopi permite datarea urmelor umane din
epoca contemporana pana in preistorie
- vegetalele si animalele asimileaza direct dioxidul de carbon din atmosfera
= > toate organismele vii prezinta aceeasi radioactivitate ca si cea a
CO2 atmosferic; la moartea lor, schimburile cu atmosfera inceteaza,
asa ca C14 nu mai este reimprospatat, radioactivitatea acestuia
scazand lent, timpul sau de injumatatire fiind 5568 de ani
= > daca se masoara activitatea C14 a unui os fosil si se
compara cu activitatea carbonului actual, se poate deduce
timpul scurs de la moartea vietuitoarei, deci se poate estima
varsta osului
- se pot dara cu metoda C14 toate esantioanele de origine organica
3. metoda potasiu-argon 40:
- principiul metodei a fost elabirat de Aldrich si Nier in 1948
- metoda a devenit de uz curent, datorita diversitatii materialelor care pot fi
datate cu ajutorul ei
- are la baza acumularea radiogenica a argonului 40 in raport cu scaderea
potasiului; potasiul este abundent in crusta Pamantului; ca si carbonul,
potasiul contine in procente mici izotopi radioactivi, in special potasiu 40,
care prin dezintegrare pierde jumatatea radioactivitatii si formeaza calciu si
un gaz, argon 40.
- argon 40 poate fi eliberat in laborator prin incalzirea mostrei, iar prin
masurarea cantitatii se poate stabili varsta esantionului
- metoda se poate folosi doar pentru perioadele indepartate, de exemplu
pentru datarea fosilelor care atesta procesul de antropogeneza; este ideala
pentru datarea fosilelor timpurii din Estul Africii
- Lucy, unul dintre hominizii cei mai cunoscuti, descoperit la Hadar in
Etiopia, este precis datat acum cca. 3.180.000 de ani.
4. metoda fluorului:
- se bazeaza pe testarea fluorului din oasele fosile, pornindu-se de la
constatarea ca la oasele pastrate in pamant se marste continutul in fluor in
urma sarurilor de fluor dizolvate in apele de infiltratie; in oasele recente
procentajul fulorului este redus.
- se foloseste pentru valori cronologice mari
5. metoda termoluminescentei:
- cunoscuta empiric inca din 1663 cand sir Robert Boyle a descris cum
incalzind un diamant in obscuritate, in contact cu corpul, acesta emite o
licarire slaba.
- termoluminescenta reprezinta un fenomen fizic de emisiune de radiatii
luminoase
- are doua legi:
- termoluminescenta mineralelor este grosier proportionala cu cantitatea
de iradiere pe care au primit-o
- daca un esantion este incalzit pentru a doua oara, nu mai emite lumina
 - metoda se utilizeaza la datarea ceramicii profitand de faptul ca in
momentul coacerii obiectelor, termoluminescenta care a fost acumulata in
argile dupa formarea lor este stearsa.
- se inregistreaza si se masoara doza de radiatii din materialul ceramic in
care se afla crsitalele ce contin urme de uraniu sau toliu.
6. metoda hidratarii obsidianului:
- obsidianul este o sticla vulcanica rezultata din solidificarea rapida, petrecuta
in urma eruptiilor vulcanice.
- metoda are la baza principiul hidratarii in timp a obsidianului
- metoda are aplicatie in situatii in care nu exista observatii de stratigrafie
verticala, ci doar date de stratigrafie orizontala
- limite: hidratarea nu este uniforma in intreaga lume; metoda depinde de
existenta unor factori locali care determina rata de hidratare
7. alte metode:
- metoda determinarii uraniului din oase
- determinarea azotului din oase
- propagarea sunetului in oase
- metoda thoriu-uraniu
- metoda izotopilor de oxigen
- metoda fusiunii nucleare (datarea primilor homizi din Tanzania)