SISTEMUL NERVOS

SN coordonează activitatea celorlalte sisteme şi a organismului ca întreg. Monitorizează

modificările din mediul intern şi extern al corpului prin receptorii săi, la nivelul centrilor de integrare
procesează şi interpretează informaţiile preluate şi apoi determină răspunsuri, activând organele
efectoare (muşchi, glande).
Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos include o componentă centrală (sistemul
nervos central) şi alta periferică (sistemul nervos periferic). Funcţional, sistemul nervos prezintă două
componente majore: senzitivă (aferentă) şi motorie (eferentă), fiecare având alte subdiviziuni
(conform tabelului de mai jos).
Organele sistemului nervos, atât cele ale componentei centrale (encefal şi măduva spinării).
Cât şi periferice (ganglioni nervoşi şi nervi), sunt constituite în principal din ţesut nervos, dar şi o
cantitate redusă de ţesut conjunctiv.

Tabelul nr. 1: Componente funcţionale ale sistemului nervos

Componente Subdiviziuni
generală: tactilă, dureroasă, de
presiune, vibraţie, modificări de
Somatosenzitivă temperatură, propriorecepţie
specială: auditivă, de echilibru,
Senzitivă vizuală, olfactivă
(aferentă)
generală: dureroasă, de întindere,
modificări termice şi chimice, iritaţie,
Viscerosenzitivă greaţă, foame
specială: gustativă
somatomotorie Generală: musculatura scheletică
branhiomotorie Musculatura arcurilor faringiene
Motorie
(eferentă) Visceromotorie = sistemul nervos Generală: musculatura netedă şi
vegetativ cardiacă, glande

1. Celule ale ţesutului nervos

Ţesutul nervos are în structura sa două tipuri de celule: neuronii şi celulele gliale (neuroglii).

1.1. Neuronul
Neuronul este o celulă puternic specializată, ale cărei caracteristici de bază sunt
excitablitatea (reacţia specifică la modificările mediului) şi conductibilitatea (abilitatea de a conduce

1
informaţii prin intermediul unei frecvenţe de reacţii electrochimice). Neuronii sunt celule microscopice,
unii însă pot avea prelungiri foarte lungi, de până la 1 m (de exemplu axonii neuronilor motori din
regiunea lombară a măduvei spinării, care asigură invervarea musculaturii piciorului).
A. Alcătuirea neuronului
Un neuron tipic are în alcătuirea sa un corp celular şi prelungiri protoplasmatice (dendrite şi
axon).
Corpul celular (pericarion, soma) constituie centrul trofic şi de recepţie. Este delimitat de
membrana plasmatică şi conţine nucleul, citoplasma cu organitele comune (reticulul endoplasmatic
rugos, ribozomii liberi, aparatul Golgi, mitocondrii, incluziuni de glicogen lipide) şi cele specifice
(corpii Nissl – condensări de ribozomi liberi sau fixaţi, elemente citoscheletice neuronale –
neurofilamente şi neurotubuli. Granule de pigmenţi – lipofuxină, pigment brun deschis. Corpul celular
matur este incapabil să se dividă prin mitoză, neputându-şi astfel astfel asigura înlocuirea în cazul
distrugerii sale.
Dendritele sunt prelungiri scurte şi ramificate, prezente la cei mai mulţi neuroni. Ele sporesc
suprafaţa receptoare a celulei. Dendritele sunt delimitate de membrana plasmatică, iar citoplasma
conţinută este asemănătoare cu cea din corpul celular, lipsând doar elementele Golgi.
Axonul, prelungirea unică a neuronului, porneşte de la corpul celular printr-o zonă numită
zonă de emergenţă (lipsit de corpusculi Nissl) şi se ramifică la capătul distal, structura rezultată
numindu-se telodendrium. Fiecare ramificaţie terminală sfâeşeşte cu un buton terminal ce conţine
mai cu seamă mitocondrii şi vezicule sinaptice. Asamblul constituit din membrana plasmatică a
axonului (axolemă) şi citoplasma acestuia (axoplasmă), care conţine neurotubuli, neurofibrile,
mitocondrii şi reticul endoplasmatic rugos, poartă denumirea de cilindrax.
La unii neuroni (cei groşi care conduc rapid impulsul nervos), axolema este acoperită (cu
excepţia porţiunii iniţiale şi a celei terminale) de o teacă de natură lipidică numită mielină, fibrele
devenind albe, strălucitoare. Mielina acţionează ca un izolator permiţând conducerea impulsului
nervos cu o viteză mai mare fără a se scurge excitaţii spre neuronii învecinaţi. Teaca de mielină este
întreruptă la anumite intervale, discotinuităţile fiind numite constricţii Ranvier.
Pe baza prezenţei sau absenţei mielinei, se diferenţiază aspectul materiei nervoase:
substanţa cenuşie, respectiv substanţa albă. În sistemul nervos periferic (SNP), fibrele nervoase
(axonii), atât cele mielinizate cât şi cele nemielinizate, sunt învelite de o pătură de celule Schwann
(teaca Schwann), care formează teaca de mielină în cazul primului tip de fibre. La nivelul sistemului
nervos central (SNC), teaca de mielină este formată din oligodendroglii.
Neuronii sunt dispuşi într-o reţea comunicantă integrată, contactele interneuronale numindu-
se sinapse. Sinapsele imprimă polaritatea dinamică a neuronului, fluxul de informaţii trecând într-o
singură direcţie: dendrite – corp – axon.

2
 B. Tipuri de neuroni
După caracteristicile prelungirilor, se deosebesc mai multe tipuri de neuroni:
➢ unipolari – mai rari, doar cu o prelungire de tip axonic, corpul celular recepţionând stimulii (de
exemplu, celulele amacrine din retină)
➢ pseudounipolari – cu un corp celular şi numai o singură prelungire care se bifurcă, ramurile
orientându-se în direcţii opuse, unul de tip dendrită are capătul distal specializat pentru recepţia
stimulilor, iar celălalt cu valoare de axon (astfel sunt neuronii din ganglionii cranieni sau spinali)
➢ bipolari – cu o singură dendrită şi un axon (neuronii din mucoasa olfactivă)
➢ multipolari – cu mai multe prelungiri dendritice şi un axon lung (de exemplu neuronii din
coarnele anterioare ale măduvei spinării sau celulele piramidale din scoarţa cerebrală)

3
 1.2. Celulele gliale (neuroglii)
Neurogliile sunt celule specializate pentru a îndeplini diferite funcţii în cadrul SN:
➢ susţin şi hrănesc neuronii
➢ asigură „curăţenia” ţesutului
➢ sunt implicate în procese de regenerare, degenerare
➢ în producerea mielinei
➢ inactivarea neurotransmiţătorilor
După cum le şi indică şi numele (glia = încleiere), ele îmbină ţesutul nervos într-un tot unitar.
A. Neurogliile din sistemul nervos central (SNC)
SNC are un număr mare de neuroglii, aproximativ 10 pentru un neuron. Există mai multe tipuri
de celule gliale:
➢ astrocitele – cele mai abundente dintre neuroglii, cu formă de stea datorită prelungirilor
numeroase ce prezintă terminaţii bulboase aplicate o parte la neuroni, iar altele la capilare,
realizându-se prin intermediul lor schimbul de substanţe
➢ microgliile – macrofagele SNC, cele mai mici şi mai puţin abundente dintre celulele gliale,
constituind „detaşamentul de curăţenie”
➢ oligodendrogliile – cu prelungiri mai reduse ca număr, producătoarele tecii de mielină în SNC
➢ celulele ependimale – tip special de neuroglii ce căptuşeşc ventriculele encefalului şi canalul
ependimar al măduvei spinării, fără prelungiri, cu aspect epitelial

B. Neurogliile din sistemul nervos periferic (SNP)

În SNP se găsesc două tipuri de neuroglii:
➢ celule Schwann (neurolemocite) – care produc mielina
➢ celule satelit – care înconjoară corpii neuronali din ganglionii nervoşi

4
 2. Sistemul nervos central

În cadrul SNC este diferenţiată o parte activă numită substanţă cenuşie (constituită din corpi
neuronali, dendrite şi axonii scurţi nemielinizaţi, precum şi celule gliale), şi o parte pasivă, de
conducere, numită substanţă allbă, constituită prin gruparea fibrelor axonice în cea mai mare parte
mielinizate plus celule gliale.
Componentele SNC (encefalul şi măduva spinării) sunt protejate de un sistem de membrane
numit meninge. Meningele (atât cel cranial care protejează creierul, cât şi cel spinal, care protejează
măduva spinării), este constituit din trei membrane:
➢ duramater (membrana durală) – foiţa externă conjunctiv fibroasă
➢ arahnoidă – foiţa mijlocie cu aspect filamentos (ca pânza de păianjen)
➢ piamater – foiţa internă, delicată, formată din ţesut conjunctiv puternic vascularizat
Între duramater şi arahnoidă este spaţiul subdural, între arahnoidă şi piamater se află spaţiul
subarahnoidian prin care circulă lichid cefalorahidian.

2.1. Măduva spinării

Măduva spinării este adăpostită în canalul coloanei vertebrale. La adult măduva spinării
măsoară circa 45 cm lungime şi se întinde din dreptul primei vertebre cervicale până la nivel lombar
(în dreptul vertevbelor L1 – L2).
Măduva spinării prezintă cinci regiuni: cervicală, toracică, lombară, sacrală şi coccigiană.
Fiecare regiune este organizată în segmente (în total 30 de segmente medulare): C 1 – C7, T1 – T12, L1
– L5, S1 – S5, Cc1. Fiecărui segment medular îi corespunde câte o pereche de nervi spinali.
Segmentele medulare asigură activitatea metamerică (segmentară), care însă la om, ca şi la restul
mamiferelor, este mult redusă, dominantă fiind activitatea plurisegmentară şi cea coordonată de
encefal.

5
 A. Morfologie
Măduva spinării are forma unui cordon cilindric neuniform calibrat. Două dilatări
(intemescenţe) pot fi identificate pe traseul măduvei: una cervicală şi alta lombară, corespunzătoare
funcţional celor două perechi de membre (superioare şi inferioare). Inferior, măduva spinării se
termină printr-un con medular, iar nervii porniţi de la acest nivel constituie aşa numita coadă de cal.
De la capătul conului medular porneşte un fir subţire de ţesut conjunctiv, numit filum terminale,
constituit din prelungirea foiţelor duramater şi arahnoidă până la nivelul sacral al coloanei vertebrale
(S2). De aici, filum terminale se continuă cu ligamentul coccigian, prin intermediul căruia se
realizează ancorarea măduvei spinării de coloana vertebrală.
Faţa posterioară a măduvei are longitudinal, pe linia medială, un şant median posterior. De
asemenea, pe faţa anterioară a măduvei există un şanţ mai larg, numit fisură mediană anterioară.
B. Structură
La nivelul unei secţiuni transversale realizate prin măduva spinării, pot fi evidenţiate
elementele de structură. Măduva spinării este străbătută longitudinal, prin centrul său de un canal
central (ependimal), care conţine lichid cefalorahidian. Substanţa cenuşie este dispusă spre interiorul
măduvei, iar substanţa albă spre periferie.
Substanţa cenuşie apare organizată pe secţiune transversală sub forma literei H, prezentând
trei perechi de coarne: anterioare, posterioare şi laterale (corespund unor coloane dispuse în lungul
măduvei spinării). Corpii neuronilor din substanţa cenuşie sunt grupaţi în nuclei. Coarnele anterioare
conţin în principal nuclei (centri) somatomotori, dar şi visceromotori spre bază, iar cele posterioare
nuclei (centri) senzitivi somatici şi viscerali. Coarnele laterale, prezente doar în segmentele medulare
toracice şi în primele lombare, conţin nuclei motori vegetativi. Nucleii senzitivi conţin interneuroni ce
primesc impulsuri de la neuronii somato- şi viscerosenzitivi originari din ganglionii spinali, iar în
nucleii motori se găsesc neuronii somato- şi viscerosenzitivi.
Nucleii (centri) medulari pot fi segmentari (cu localizare strictă la nivelul unui segment) sau
plurisegmentari (cuprinzând mai multe segmente succesive medulare).
Substanţa albă conţine numeroşi axoni, în mare parte mielinizaţi, organizaţi în tractusuri
(fascicule), iar acestea din urmă în cordoane. Fasciculele (tractusurile) conţin fibre de acelaşi tip (de
exemplu fasciculul rubrospinal). Cordoanele, denumite după poziţia lor, anterioare, posterioare şi
laterale, conţin fiecare mai multe fascicule. Fibrele nervoase din substanţa albă pot fi grupate,
conform traseului în:
➢ fibre comisurale – trec dintr-o parte în alta a măduvei spinării
➢ fibre se asociaţie – leagă mai multe segmente medulare între ele constituind în principal
fasciculele fundamentale dispuse de jur imprejurul substanţei cenuşii
➢ fibre de proiecţie – leagă măduva spinării de encefal
Fibrele de proiecţie, ascendente (senzitive) şi descendente (motorii) constituie cea mai mare

6
parte a cordoanelor de substanţă albă.
Tabelul nr.2: Centri plurisegmentari medulari
Centri plurisegmentari Localizare Diferenţiere
Centri exteroceptivi pentru sensibilitatea
cutanată:
- substanţa gelatinoasă Rolando pentru
sensibilitatea protopatică (vagă, globală,
primitivă)
- centri pentru sensibilitatea epicritică (tact fin,
discriminative)
Extremitatea laterală a Centrii proprioceptori pentru muşchi,
Somatosenzitivi coloanelor (coarnelor) tendoane, periost, ligamente articulare (la
posterioare nivelul colului coloanei / cornului)
- nucleul cervical, centrul proprioceptiv al
membrului superior
coloana Clarke (între C7 – L2), centrul
proprioceptiv al trunchiului
- nucleul sacral Stilling, centrul proprioceptiv al
membrului inferior
viscerosenzitivi Baza coloanelor (coarnelor) posterioare
somatomotori Extremitatea laterală a - nucleul antero-extern, comandă muşchii
coloanelor (coarnelor) subhioidieni şi muşchii peretelui toraco-lombar
anterioare - centrul medular al nervului spinal (IX), situat
între segmentele C1 – C5 (în prelungirea
superioară a nucleului antero-extern
- nucleul antero-intern, comandă musculatura
jgheaburilor vertebrale
- centrul cervico-brahial, comandă
musculatura membrului superior
- centrul lombaro-sacrat, pentru musculatura
membrului inferior
- centrul nervului frenic, situat între
segmentele C3 – C6 , pentru muşchiul diafragm
- centrul muşchilor inspiratori accesorii, care
se întinde pe o mare parte a măduvei, de la L 3
până la nivelul punţii
Visceromotori Coloană (corn) laterală - centrul sistemului vegetativ cranio-facial
- centrul accelerator cardiac sau
cardioaccelerator
centrul pulmonar
centrii splahnici abdominali şi pelvieni

2.2. Encefalul
Encefalul (creierul) cuprinde, din punct de vedere al diferenţierii embrionare, cinci segmente,
fiecare având anumite structuri nervoase (vezi tab 3). din punct de vedere morfologic, encefalul
include telencefalul (emisferele cerebrale), diencefalul, cerebelul şi trunchiul cerebral.
În interiorul encefalului se găsesc patru camere numite ventricule, pline cu lichid
cefalorahidian, care are rol de protecţie şi nutriţie pentru SNC. Ventriculele sunt expansiuni ale unei

7
cavităţi encefalice, iniţial centrală, care au păstrat comunicarea între ele. Primele două ventricule (I şi
II) numite şi ventricule laterale se găsesc la nivelul emisferelor cerebrale, al treilea ventricul se află în
diencefal, iar al patrulea, numit şi rombencefalic) corepsunde metencefalului şi mielencefalului. Între
ventriculele III şi IV se întinde, de-a lungul mezencefalului, apeductul cerebral (Sylvius). Ventriculul IV
se continuă inferior cu canalul central al măduvei spinării şi mai prezintă în peretele său trei orificii de
comunicare cu spaţiul subarahnoidian (una mediană şi două laterale), prin care circulă şi lichidul
cefalorahidian între cele două tipuri de compartimente (ventricule şi spaţiul subarahnoidian). În
interiorul ventriculelor pot fi indentificate structuri numite plexuri coroide, la nivelul cărora este
secretată cea mai mare parte a lichidului cefalorahidian. Plexul coroid este constituit dintr-un strat de
celule ependimale însoţit de foiţa piamater puternic vascularizat.

Tabelul nr.3 : Componente ale encefalului

structuri
Segment encefalic dorsale laterale ventrale
telencefal palium palium Palium + subpalium
(intern)
diencefal epitalamus Talamus + metatalamus hipotalamus
mezencefal Tuberculi cvadrigemeni - Pedunculi cerebrali
metencefal cerebel - Puntea lui Varolio
mielencefal Ventricul IV - Piramide bulbare

8
 Tabelul nr 4: Marile căi de proiecţie ale măduvei spinării
Cordon Tip fascicul Fascicul Traseu Funcţie
Fascicul Fibrele neuronilor din coarnele Asigură sensibilitatea
spinotalamic posterioare medulare trec de exteroceptivă tactilă
anterior partea opusă în substanţa grosieră (protopatică)
albă, apoi urcă în encefal
ascendent făcând sinapsă cu al treilea
neuron al căii în talamus
Fascicul Între măduva spinării şi nucleii
spinoolivar olivari
Fibrele ce aparţin neuronilor Contracţia voluntară a
din cortexul motor coboară în musculaturii scheletice de
Fascicul măduva spinării, încrucişându- partea opusă fasciculului
piramidal se la nivelul ei, înainte de a
anterior (direct) pătrunde în cornul anterior
unde se realizează sinapsa cu
neuronii motori medulari
Fibrele pornesc din nucleii Menţinerea tonusului
vestibulari ai trunchiului muscular, activează
Fascicul cerebral, coboară în măduva extensorii trunchiului şi
vestibulospinal spinării fără a se încrucişa, muşchii care mişcă capul
ajungând până la nivelul
anterior descendent cornului anterior
Fibrele provin din oliva
Fascicul bulbară, coborând până la
olivospinal nivelul segmentului medular C6
Fibrele pornesc din tuberculii Contracţia muşchilor care
Fascicul anteriori ai mezencefalului, rotesc gâtul astfel încât
tectospinal încrucişându-se la nivel ochii să urmărească un
medular obiect în mişcare
Fibrele aparţin neuronilor din Asigură tonusul muscular,
Fascicul formaţiunea reticulară; o parte funcţii visceromotorii,
reticulospinal din ele se încrucişează în poate controla multe
anterior măduva spinării mişcări neîndemânatice
Fascicul Idem fascicul spinotalamic Asigură sensibilitatea
spinotalamic anterior termică şi dureroasă
lateral
Fascicul Fibrele neuronilor din cornul Sensibilitate proprioceptică
spinocerebelos posterior urcă spre cerebel subconştientă pentru
Ascendent posterior fără a se încrucişa trunchi şi membrul inferior
(direct)
Fasciculul Fibrele neuronilor din cornul Sensibilitate proprioceptică
Lateral spinocerebelelo posterior urcă spre cerebel subconştientă pentru
r anterior încrucişându-se la nivelul trunchi şi membrul inferior
(indirect) punţii
descendent Fascicul Fibrele ce aparţin neuronilor Contracţia voluntară a
piramidal din cortexul motor coboară musculaturii scheletice de
indirect (lateral) spre măduva spinării, partea opusă fasciculului
încrucişându-se înainte de

9
 intrarea în ea, la nivelul
bulbului (decusaţia
piramidală); în cornul anterior
se realizează sinapsa cu
neuronii motori medulari
Fascicul Fibrele aparţin neuronilor din Asigură tonusul muscular,
reticulospinal formaţiunea reticulară; o parte funcţii visceromotorii,
lateral din ele se încrucişează în poate controla multe
măduva spinării mişcări neîndemânatice
Fascicul Fibrele pornesc din nucleul Asigură tonusul muscular
rubrospinal roşu al mezencefalului, al membrelor inferioare
încrucişându-se imediat sub
acesta
Axonii neuronilor senzitivi din Asigură sensibilitatea
ganglionii dorsali trec prin prioceptivă conştientă şi
Fascicule Goll cornul dorsal fără a sinapsa, cea exteroceptivă fină.
Posterior ascendent şi Burdach apoi în subtanţa albă urcând
(spinobulbare direct în bulb unde realizează
sinapsa cu neuronii din nucleii
Goll şi Burdach

A. Emisferele cerebrale
Telencefalul sau creierul mare este partea cea mai dezvoltată din encefalul uman, constituind
circa 85% din masa lui totală şi acoperind diencefalul precum şi partea dorsală a mezencefalului.
Telencefalul este reprezentat de două emisfere cerebrale, în structura cărora se află paliumul şi
regiunea subpaleală.
Paliumul reprezintă mantaua emisferelor, constituită din substanţă cenuşie exterioară (scoarţa
cerebrală sau cortex cerebral) şi substanţa albă spre interior. Subpaliumul este reprententat de
septum pellucidum şi corpi striaţi. Septum pellucidum este o foiţă subţire de subtanţă cenuşie situată
la nivelul peretelui median al fiecărui ventricul lateral. Corpii striaţi, numiţi şi nuclei bazali, sunt
perechi de mase de substanţă cenuşie situate în interiorul emisferelor cerebrale, separate între ele
prin lame de substanţă albă.

10
 Morfologia emisferelor cerebrale
Cele două emisfere cerebrale sunt separate între ele printr-un şanţ (fisură) interemisferic, iar
legătura lor medială se realizează la nivelul hilurilor prin intermediul unor comisuri: comisura corpului
calos (cea mai mare dintre comisuri), comisura albă anterioară. Fiecare emisferă cerebrală prezintă
trei feţe: supero-laterală (externă), medială (internă) şi bazală (inferioară).
Suprafaţa emisferelor cerebrale este brazdată de numeroase şanţuri, unele mai adânci, altele
superficiale. Şanţurile mai profunde, numite şi sulci sau scizuri, delimitează teritorii numite lobi. Pe
faţa externă a emisferei cerebrale apar patru lobi (frontal, parietal, temporal şi occipital) delimitaţi de:
sulcus central (scizura Rolando), sulcus parieto-occipital (scizura perpendiculară), sulcus lateral
(scizura Sylvius). Un al cincilea lob al emisferei cerebrale, cel al insulei, se află în profunzimea
scizurii Sylvius, fiind acoperit de părţi ale lobilor temporal, parietal şi frontal. Pe faţa internă a
emisferei poate fi observată la nivelul lobului occipital scizura calcarină. La nivelul fiecărui lob, şanţuri
mai superficiale delimitează teritorii mai restrâse numite giri (circumvoluţiuni), ca de exemplu
precentral, postcentral, cingulat, parahipocampic. O parte din palium se răsfrânge în interiorul
ventriculului rezultând aşa numitul hipocamp sau cornul lui Ammon.
Structura emisferelor cerebrale
Paliumul are diferenţiate trei zone: arhepaliumul, paleopaliumul şi neopaliumul. Primele două
sunt mai vechi din punct de vedere filogenetic, cu o slabă dezvoltare la om, scoarţa la acest nivel
având în structura sa doar două straturi (motor şi senzitiv). Cea de a treia zonă, neopaliumul, este
puternic dezvoltată, scoarţa cerebrală fiind aici constituită din şase straturi (molecular, granular
extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern, polimorf).
Arhepaliumul este reprezentat de două teritorii nervoase: supracalos (indusium griseum, nervii
Lancisi); subcalos (hipocampul, fascia cinerea).
Paleopaliumul cuprinde aria piriformă (cortexul olfactiv), tractusul şi bulbul olfactiv.
Neopaliumul atinge apogeul dezvoltării sale la om, reprezentând cea mai mare parte a emisferelor
cerebrale. La nivelul scoarţei cerebrale sunt indentificate trei tipuri de arii funcţionale (senzitive,
motorii şi de asociaţie).
Substanţa albă este constituită din fibre care pot fi grupate în trei categorii: de proiecţie, de
asociaţie şi comisurale. Fibrele de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de celelalte segmente ale
nevraxului, unele fiind aferente (fibre talamo-corticale) şi altele eferente (fibre cortico-talamice,
cortico-nucleare, cortico-pontine, cortico-spinale). Fibrele de proiecţie formează un mănunchi
compact numit capsula internă, care trece prin talamus şi unii nuclei bazali. Superior capsulei interne,
fibrele de proiecţie merge spre/de la cortexul cerebral constituind coroana radiată. Fibrele de
asociaţie leagă diferite regiuni ale aceleeaşi emisfere: fibre scurte de asociaţie leagă între ele arii
corticale învecinate, iar fibre lungi de asociaţie conectează între ei diferiţi lobi corticali. Fibrele
comisurale leagă părţi simetrice ale cortexului din cele două emisfere, constituind comisuri cerebrale:

11
➢ comisura corpului calos, cea mai mare, de forma unei bolţi dorsale
➢ comisura albă anterioară, ventrală
➢ comisura trigonului cerebral leagă între ele cele două hippocampus-uri
Trigonul cerebreal este o formaţiune de substanţă albă complexă, dispusă între corpul calos şi
talamus, compusă din două lame de substanţă albă (fornix) şi comisura trigonului, numit şi
psalterium, situat între porţiunile posterioare ale fornixului. Fornixul realizează anterior legătura cu
corpii mamiferi, iar posterior conduce spre hippocampus.

Corpii striaţi (nucleii bazali)

Corpii striaţi sunt mase ovoide de substanţă cenuşie, plasate pe partea ventrală a
telencefalului. Există mai multe perechi de nuclei bazali:
➢ nucleul caudat, de forma unei virgule (cu cap, corp şi coadă)
➢ nucleul lenticular, împărţit prin lame de substanţă albă în două părţi mediale (globus pallidus)
şi una laterală (putamen)
➢ nucleul claustrum, de forma unei lame subţiri
➢ nucleul amigdalian (amigdala), dispus mult mai anterior şi mai ventral faţă de ceilalţi
Aspectul striat, de la care provine şi denumirea de corpi striaţi, este determinat de prezenţa
între ei a unor lame de substanţă albă.
Sistemul limbic cuprinde un grup de structuri localizate pe faţa medială a emisferelor
cerebrale, incluzând totodată şi parte din diencefal (hipotalamusul şi nucleii anteriori talamici).
Structurile telencefalice ce fac parte din sistemul limbic sunt: nucleii septali, girusul cingulat,
hipocampul, girusul parahipocampic şi parte din nucleul amigdalian. Sistemul limbic este implicat prin
structurile sale în reacţiile emoţionale prin amigdală şi girusul cingulat, în consolidarea şi restabilirea
memoriei prin amigdală, hipocamp şi girusul parahipocampic. Implicarea structurilor diencefalice în
funcţionarea sistemului limbic explică legătura stresului emoţional cu afecţiunile viscerale precum

12
hipertensiunea arterială sau arsurile de stomac.

B. Diencefalul
Formaţiunile diencefalului sunt grupate în jurul ventricululul III.
Epitalamusul este o formaţiune nervoasă rudimentară, reprezentat de epifiză (glanda
pineală) şi trigonul habernular (conţine nucleii habernulari legaţi de calea olfactivă).
Talamusul, releu important pentru căile senzitive (cu excepţia celei olfactive) şi important
centru vegetativ de reglare a vieţii afective şi psihice, este reprezentat de două corpuri ovoide
(păturile optice), situate de o parte şi de alta a ventriculului III, legate între ele printr-o comisură
intertalamică. Fiecare corp talamic conţine mai mulţi nuclei: anterior, medial, ventral, posterior şi
lateral. Nucleii anteriori fac parte funcţional din sistemul limbic, fiind implicaţi în emoţii, memorie,
învăţare.
Grupul medial integrează informaţii senzitive cu altele venite de alţi centri talamici şi
hipotalamici, pentru proiectarea lor în lobul frontal cerebral. Nucleii ventrali proiectează informaţii
senzitive în cortexul senzitiv primar, transmite informaţii de la cerebel şi nucleii bazali spre ariile
motorii ale cortexului cerebral. Nucleul posterior (pulvinar) integrează informaţiile senzitive pentru
proiecţie spre ariile de asociaţie ale cortexului cerebral. Grupul lateral de nuclei face parte din
circuitul feedback, care mai include girusul cingulat şi lobul parietal.
Subtalamusul este o zonă de tranziţie între talamus şi mezencefal, nucleii de la acest nivel
fiind implicaţi în coordonarea motorie.
Metatalamusul este reprezentat de două perechi de corpi geniculaţi:
➢ o pereche antero-laterală care primeşte informaţii vizuale şi este legată de perechea
anterioară a tuberculilor cvadrigemeni
➢ perechea postero-medială, legată de perechea posterioară a tuberculilor cvadrigemeni,
primeşte aferenţe auditive
Hipotalamusul, principalul centru de control al organelor interne, este mărginit anterior de
chiasma optică, posterior de tuberculii mamilari, iar inferior prezintă un infuldibul de care se leagă
hipofiza. Ca şi talamusul, conţine mai mulţi nuclei, care îndeplinesc diferite funcţii:
➢ nucleul supraoptic şi cel paraventricular secretă hormoni (hormonul antidiuretic respectiv
oxitocina), care sunt depozitaţi în lobul posterior al hipofizei
➢ nucleul suprachiasmatic reglează ritmul circadian
➢ aria preoptică reglează temperatura corpului prin intermediul centrilor vegetativi din măduva
spinării
➢ aria tuberală reglează activitatea secretorie a lobului anterior hipofizar
➢ centrii simpatici şi parasimpatici controlează ritmul cardiac şi presiunea sangvină prin
intermediul centrilor vegetativi din măduva spinării

13
➢ corpii mamilari controlează reflexele de hrănire

C. Cerebelul
Cerebelul, organul nervos de coordonare a mişcărilor, este compus din două emisfere
cerebeloase conectate între ele medial prin vermis. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de
numeroase şanţuri, cele mai adânci fiind numite fisuri. Fiecare emisferă cerebeloasă prezintă câte
trei lobi: anterior, posterior şi cel floculonodular.
Cerebelul are substanţa cenuşie diferenţiată în scoarţă cerebeloasă dispusă la exterior şi
nuclei cerebeloşi în profunzime. Scoarţa cerebeloasă are diferenţiate în structura sa trei straturi:
molecular (extern), al celulelor Purkinje (mijlociu) şi granular (intern). Nucleii cerebeloşi sunt dispuşi
sub formă de perechi, după cum urmează:
➢ nucleul dinţat, dispus lateral, mare şi cu un contur pliat
➢ nucleul acoperişului (fastigi), situat în tavanul ventriculului IV
➢ nucleul emboliform, pe partea mediană a nucleului dinţat
➢ nucleul globos, situat între ultimii doi nuclei menţionaţi
Substanţa albă este reprezentată de fibrele de proiecţie (leagă cerebelul de celelalte etaje ale
encefalului), fibre de asociaţie (leagă diferite porţiuni ale cerebelului între ele) şi fibre comisurale
(leagă structuri perechi de cele două emisfere cerebeloase). Fibrele de proiecţie aparţin celor trei
perechi de pedunculi cerebeloşi: inferiori (leagă cerebelul de bulb), mijlocii (leagă cerebelul de punte)
şi superiori (leagă cerebelul de mezencefal).

14
 Tabelul nr. 5: Fibre ale pedunculilor cerebeloşi
aferenţe Eferenţe
Peduncul cerebelos superior spino-cerebeloase indirecte cerebelo-rubrice
(Gowers) cerebelo-talamice
Peduncul cerebelos mijlociu Ponto-cerebeloase
cerbelo-cerebeloase transpontine
Peduncul cerebelos inferior Spino-cerebeloase directe Cerebelo-vestibulare
(Flechsig) cerebelo-olivare
olivo-cerebeloase
vestibulo-cerebeloase

Din punct de vedere funcţional, cerebelul prezintă trei zone distincte: arhicerebelul,
paleocerebelul şi neocerebelul.
Arhicerebelul, reprezentat de lobul floculonodular, reprezintă un centru de control al
echilibrului, având conexiuni (aferenţe şi eferenţe) cu nuclei vestibulari şi prin intermediul acestora cu
măduva spinării pe de o parte, iar pe de altă parte cu nucleii nervilor oculomotori.
Paleocerebelul, cuprinzând lobul anterior şi nucleii fastigial, emboliform, globos, are rol în
reglarea tonusului muscular, fiind legat de sistemul sensibilităţii proprioceptive inconştiente prin
aferenţe spino-cerebeloase indirecte, olivo-cerebeloase şi eferenţe cerebelo-rubrice (continuate de
cele rubro-spinale).
Neocerebelul, care cuprinde lobul posterior şi nucleul dinţat, controlează motricitatea
voluntară, fiind în relaţie cu cortexul cerebral prin fibre cortico-ponto-cerebeloase, fibre cerebelo-
rubrice continuate de fibre rubro-talamice.

15
 D. Trunchiul cerebral
Mezencefalul, puntea şi bulbul rahidian constituie o unitate anatomică numită trunchiul
cerebral, care continuă anterior măduva spinării. Organizarea internă a trunchiului cerebral se
aseamănă cu cea medulară prin: succesiunea nucleilor nervilor cranieni, reţeaua neuronilor de
asociaţie, trecerea marilor căi senzitivo-motorii.
Formaţiunea reticulară ocupă pe toată lungimea trunchiului cerebral un spaţiu neregulat,
încadrat de marile căi de proiecţie, de nucleii nervilor cranieni, de pedunculii cerebrali precum şi de
reţelele cerebeloase. Ea este formată dintr-un ansamblu de neuroni cu lungimi şi orientări diferite, ce
formează în trunchiul cerebral o reţea cu limite imprecise, mai condensată la nivel mezencefalic
(nucleul roşu, substanţa neagră, ganglionul interpeduncular). Neuronii reticulari formează trei
coloane, care se întind de-a lungul trunchiului cerebral: nucleul rafeului (medial), grupul nuclear
medial şi grupul nuclear lateral. Formaţiunea reticulară menţine o stare de vigilenţă a cortexului
cerebral şi filtrează stimuli repetitivi; reglează activitatea muşchilor viscerali şi scheletici.
Marile căi de proiecţie ale trunchiului cerebral sunt ascendente şi descendente. Căi
ascendente:
➢ lemniscul medial – principala cale ascendentă, îşi are originea în nucleii bulbari Goll şi
burdach, la care se adaugă fibre senzitive venite de la nucleii nervilor cranieni V, VII şi X, toate având
ca destinaţie talamusul
➢ lemniscul lateral – constituit din fibre acustico-vestibulare ce aparţin neuronilor acustico-
vestibulari din trunchi
➢ lemniscul spinal – format din fibrele spino-talamice
➢ fibrele spino-cerebeloase directe şi indirecte
Căile descendente piramidale ocupă circa două treimi ventrale din pedunculii cerebrali, punte
şi în totalitatea piramidele bulbare anterioare. Fibrele acestor căi îşi au origine corticală şi prezintă
diferite destinaţii: nucleii nervilor cranieni (fibre cortico-nucleare), punte (fibre cortico-pontine),
măduva spinării (fibre cortico-spinale).
Mezencefalul
Mezencefalul poartă tuberculii cvadrigemeni, cu poziţie dorsală, şi pedunculii cerebrali dispuşi
ventral. Pe o secţiune transversală, apeductul lui Sylvius este repertul de separare a celor două
formaţiuni mezencefalice.
Tuberculii cvadrigemeni (tectum opticum) sunt diferenţiaţi în două perechi: anteriori şi
posteriori. Tuberculii anteriori, mai voluminoşi, consideraţi ca având scoarţă tectală, sunt centrii
subcorticali ai văzului (realizează reflexe vizuale). Tuberculii posteriori, centrii subcorticali ai văzului
au o structură mai simplă: un centru de substanţă cenuşie şi o zonă periferică de substanţă albă.
Pedunculii cerebrali apar pe o secţiune transversală diferenţiaţi în două zone (piciorul
pedunculului şi tegmentumul), separate între ele de către substanţa neagră. Piciorul pedunculului

16
cerebral (pedunculul propriu-zis) conţine numai fibre piramidale, iar tegmentumul mezencefalic
(calota mezencefalică) are în structură nuclei, fascicole de substanţă albă şi formaţiune reticulară
situată pe traiectul căilor motorii, intervine în reglarea tonusului muscular.
Puntea lui Varolio
În structura punţii apar două componente: puntea propriu-zisă şi calota sau tegmentumul
metencefalic. Puntea propriu-zisă, dispusă bazal (anterior) conţine în mare parte substanţă albă cu
două categorii de fibre: longitudinale (piramidale) şi transversale (ponto-cerebeloase, cerebelo-
cerebeloase transpontine). Dar şi nuclei proprii pontini. Tegmentumul, dispus dorsal (posterior), are
în structura sa nuclei ai nervilor cranieni, fascicole de fibre nervoase şi formaţiune reticulară.
Bulbul rahidian
Bulbul rahidian realizează legătura encefalului cu măduva spinării. De forma unui trunchi de
con, bulbul se aseamănă cu măduva spinării mai ales în partea sa inferioară. El prezintă patru
feţe:dorsală (posterioară), ventrală (anterioară) şi laterale. Pe faţa posterioară, de o parte şi alta a
unui şanţ mediodorsal, sunt fascicule Goll (gracilis) şi Burdach (cuneatus). La nivelul capătului
superior al feţei dorsale bulbare, se află partea posterioară a ventriculului IV.
Faţa anterioară, delimitată superior de un şanţ bulbopontin, are şanţ median de o parte şi de
alta a căruia se găsesc piramidele bulbare anterioare (ventrale). Spre capătul inferior al şanţului
median anterior poate fi indentificat locul în care se încrucişează o parte din fibrele piramidale numit
decusaţia piramidală. Lateral faţă de piramidele bulbare, spre capătul superior al bulbului, sunt
olivele bulbare, fiecare mărginită de câte un şanţ preolivar (anterior) şi altul retroolivar (posterior).
Faţa laterală este delimitată anterior şi posterior de două şanţuri colaterale.
Organizarea internă a bulbului rahidian se aseamănă cu cea medulară: substanţa cenuşie
dispusă la interior sub formă de coloane nucleare lungi, fragmentate însă în bulb, iar substanţa albă
spre periferie. Bulbul mai are în structura sa şi substanţa reticulată.

17
 3. Sistemul nervos periferic (SNP)

Sistemul nervos periferic (SNP) leagă sistemul nervos central de restul corpului. El este
reprezentat de nervi (rahidieni şi cranieni) şi ganglioni nervoşi, situaţi pe traiectul acestora.
Nervii sunt constituiţi din prelungiri lungi ale neuronilor. În interiorul nervului, fiecare prelungire
(fibră) nervoasă, mielinizată sau nu, este înconjurată de celule Schwann, apoi de o foiţă de ţesut
conjunctiv numit endoneurium (endonerv). Grupuri de fibre nervoase constituie fascicule nervoase,
delimitate de o foiţă conjunctivă numită perineurium (perinerv). Mai multe fascicule nervoase
constituie un nerv, care la rândul său prezintă un înveliş conjunctiv numit epineurium (epinerv).
Ganglionii conţin corpi neuronali, celule gliale. Ganglionii nervoşi pot fi senzitivi sau motori. Cei
senzitivi conţin corpi ai neuronilor senzitivi (protoneuroni), somatici şi viscerali, iar cei motori aparţin
în exclusivitate sistemului nervos vegetativ, conţinând deutoneuronii căilor simpatice şi
parasimpatice.

3.1. Nervii rahidieni

La om există 31 perechi de nervi rahidieni (spinali) ataşate măduvei spinării: 8 cervicale, 12
toracale, 5 lombare, 5 sacrale şi 1 coccigian. Nervul rahidian este alcătuit din: rădăcini, trunchi şi
ramuri.
Fiecare nerv spinal are câte două rădăcini: una posterioară sau dorsală, constituită din fibre
senzitive sosite de la ganglionul spinal de pe propriul traiect (ganglionul rădăcinii dorsale), alta
anterioară sau ventrală conţinând fibre motorii (plecate din coloana anterioară de substanţă cenuşie
a măduvei spinării). Fiecare rădăcină se formează din mai multe „radicele” ataşate de-a lungul
întregului segment spinal corespunzător.
Trunchiul este mixt, rezultând din unirea celor două rădăcini imediat lateral de ganglionul
spinal. Trunchiul nervului spinal trece spre exteriorul coloanei vertebrale prin foramenul intervertebral
din dreptul pedicelului arcului vertebral.
Două ramuri principale (dorsal şi ventral) se desprind din trunchi lateral de foramenul
intervertebral. Ramul dorsal, subţire, mixt, inervează musculatura şi pielea din regiunea dorsală a
trunchiului şi a gâtului. Ramul ventral, mixt, inervează musculatura şi pilea din regiunea latero-
ventrală a trunchiului, a membrelor. De la baza ramului ventral se desprind alte două ramuri, mai
subţiri, numite viscerale sau comunicante, unul alb (constituit din fibre mielinizate), altul cenuşiu (cu
fibre nemielinizate). Ramurile ventrale ale nervilor spinali, cu excepţia ramurilor nervilor T 2 – T12
formează plexuri nervoase: cervical (C 1 – C5), brahial (C5 – T1), lombar (L1 – L4), sacral (L4 – S4),
coccigiană (S5 – Cc).
Plexul cervical provine din unirea ramurilor ventrale ale primilor nervi cervicali, la care se
adaugă nervii cranieni XII (hipoglosul) şi XI (spinalul). Acest plex are două categorii de ramuri. Unele

18
sunt senzitive, superficiale, inervând pielea de pe partea laterală a gâtului, din regiunea occipitală şi
a pavilionului urechii. Ramuri profunde, motorii, inervează muşchii gâtului (prevertebrali, scaleni şi
laterali), muşchii subhioidieni şi diafragmul (ramul ce constituie nervul frenic).
Plexul brahial rezultă din asocierea ultimilor nervi cervicali cu primul nerv toracic. El
inervează pielea şi muşchii membrului superior (inclusiv pe cei ai centurii scapulare), dar şi a unei
părţi din regiunea gâtului.
Nervii toracici nu formează plexuri (cu excepţia primului şi ultimului), constituind nervii
intercostali, care inervează pielea şi muşchii regiunii toracice şi abdominale.
Plexul lombo-sacral asigură sensibilitatea şi motricitatea membrului inferior, precum şi a
regiunii abdomino-pelviene. La formarea lui participă ultimul nerv toracic, cei cinci nervi lombari şi
primii patru sacrali. Plexul are multiple ramuri: abdomino-genitale, cutanat femural, femural,
obturator, fesiere, marele sciatic, etc.
Plexul coccigian, constituit din ultimul nerv sacral şi nervul coccigian, aigură inervaţia pielii şi
ligamentelor din regiunea coccigiană.

3.3. Nervii cranieni

12 perechi de nervi cranieni sunt ataşate de encefal, ieşind prin diferite foramene ale craniului
spre periferie. Cu excepţia nervului vag (X), care ajunge până la nivelul abdomenului, nervii cranieni
deservesc structurile capului şi ale gâtului.
Nervii cranieni pot fi grupaţi în:
➢ senzitivi – care conţin fibre somatosenzitive speciale pentru miros (olfactiv = I), văz (optic =
II), auz şi echilibru (acustico-vestibular = VIII)
➢ primar sau exclusiv motori, care conţin în principal fibre somatomotorii generale pentru
musculatura scheletică a ochiului (oculomotor comun = III, trohlear = IV, oculomotor extern sau
abducens = VI) şi a limbii (hipolgos = XII)
➢ micşti - trigemen = V, facial = VII, glosofaringian = IX, vag = X şi accesoriu = XI; aceşti nervi
asigură feţei sensibilitatea generală somatică şi viscerală, sensibilitatea viscerală specială (gustul),
de asemenea motilitatea muşchilor branhiomerici (muşchii arcurilor fariengiene)

Tabelul nr. 6 Originile aparente ale nervilor cranieni

Numărul Denumirea nervului Locul de ataşare la encefal
perechii (origine aparentă)
I olfactiv Partea ventrală a emisferelor
cerebrale
II optic Partea ventrală a diencefalului
III Oculomotor comun Spaţiul interpeduncular (faţa
ventrală a mezencefalului)

19
 IV trohlear Faţa dorsală a mezencefalului
V trigemen Faţa latero-ventrală a punţii
VI Oculomotor extern (abducens) Şanţul bulbo-pontin (ventral)
VII facial Şanţul bulbo-pontin (lateral)
VIII Acustico-vestibular Şanţul bulbo-pontin (lateral)
IX glosofaringian Şanţul retroolivar
X vag Şanţul retroolivar
XI Accesoriu Şanţul retroolivar
XI hipoglos Şanţul preolivar

Nervul olfactiv (I)

Neuronii de origine ai acestui nerv sunt localizaţi periferic, în mucoasa olfactivă. Axonii lor,
nemielinizaţi străbat lama ciuruită a etmoidului făcând sinapsă cu neuronii mitrali din bulbul olfactiv
telecefalic. Neuronii mitrali sinapsează apoi la nivelul trigonului olfactiv, substanţa perforată
anterioară. Proiecţia următoare se realizează în centrii olfactivi corticali.
Nervul optic (II)
Nervul optic constituie de fapt un tractus al SNC, constituit din axonii celulelor multipolare din
retină. Adevăratul nerv optic ar fi de fapt constituit din prelungirile celulelor bipolare din retină, care
fac sinapsă cu cele multipolare. Fascicolul optic format din axonii celulelor multipolare traversează
partea posterioară a orbitei, pătrunzând în craniu. O parte din fibrele nervilor optici se încrucişează la
nivelul chiasmei optice, care se continuă cu bandeletele optice. Acestea din urmă conduc fibrele
optice spre corpii geniculaţi anteriori, talamus, perechea anterioară a tuberculilor cvadrigemeni.
Nervul oculomotor comun (III) (oculomotor = mişcă ochiul)
Primar motor (cu fibre atât somatice cât şi vegetative), acest nerv capătă şi câteva aferenţe
proprioceptive. Cu nucleul de origine în mezencefal, fibrele somato-motorii inervează patru dintre
muşchii extrinseci ai globului ocular (drepţii superior, inferior, intern şi oblicul inferior), precum şi

20
muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Fibrele parasimpatice, provenite din nucleul Edinger-
Westphald, inervează musculatura intrinsecă a globului ocular (muşchii ciliari şi ai irisului). Aferenţele
proprioceptive pornesc de la aceiaşi patru muşchi extrinseci ai globului ocular.
Nervul trohlear sau patetic (IV) (trohlear = scripete)
Primar motor, cu origine tot într-un nucleu mezencefalic, inervează muşchiul oblic superior.
Capătă însă şi aferenţe proprioceptive de la acelaşi muşchi extrinsec al globului ocular.
Nervul trigemen (V)
După cum îi indică şi numele, acest nerv prezintă trei ramuri (oftalmic, maxilar şi mandibular),
desprinse dintr-un mare ganglion, numit semilunar sau Gasser (ganglionul de origine al aferenţelor).
Ramul oftalmic, predominant somato-senzitiv, se ramifică pentru pielea părţii anterioare a
scalpului, a pleoapei superioare, a nasului, pentru mucoasa cavităţii nazale, cornee. Conţine de
asemenea fibre parasimpatice cu origine în nucleul lacrimal din trunchiul cerebral, pentru glanda
lacrimală.
Ramul maxilar este în exclusivitate somato-senzitiv, aferenţele sale pornind de la nivelul
mucoasei nazale, bolta palatină, dinţii superiori, pielea obrazului, buza superioară, pleoapa
inferioară.
Ramul mandibular este mixt. Fibrele sale somato-senzitive culeg impulsuri de la nivelul limbii,
dinţii inferiori, pielea bărbiei, a regiunii temporale a scalpului. Fibrele somato-motorii, cu origine în
nucleul pontin, inervează muşchii masticatori, muşchiul milohioidian, partea anterioară a digastrului şi
muşchiul tensor al timpanului (muşchiul ciocănelului). Aferenţele proprioceptive, pornite de la aceeaşi
muşchi, aparţin tot ramului mandibular al trigemenului.
Nervul oculomotor extern sau abducens (VI)
Primar motor, cu origine în nucleul pontin, inervează muşchiul drept extern. Capătă însă şi
aferenţe proprioceptive de la acelaşi muşchi extrinsec al globului ocular.
Nervul facial (VII)
Facialul, principalul nerv motor al feţei, prezintă cinci ramuri majore: temporal, zigomatic,
bucal, mandibular şi cervical. Fibrele somato-motorii (origine în nucleu pontin) inervează muşchii
mimicii, muşchiul platisma, partea posterioară a digastricului şi muşchiul scăriţei. Alături de ele, se
găsesc fibrele sensibilităţii proprioceptive pentru aceiaşi muşchi cu origine în ganglionul geniculat.
Fibre parasimpatice asigură inervaţia glandelor salivare submaxilare şi sublinguale, a glandei
lacrimale şi a glandelor mucoase din cavitatea nazală, bucală şi faringiană. Fibre viscero-senzitive,
cu origine în ganglionul geniculat, culeg impulsuri de la mugurii gustativi din 2/3 anterioare ale limbii.
Există şi fibre somato-senzitive (origine tot în ganglionul geniculat), care culeg informaţii din zona
pavilionului urechii.
Nervul acustico-vestibular
Acest nerv are două componente: cohleară (auditivă) şi vestibulară.

21
 Componenta auditivă conţine fibre (corpii acestor neuroni se găsesc în ganglionul Corti), care
preiau impulsurile de la receptorii auditivi din melcul urechii interne. Aceste aferenţe ajung în nucleii
cohleari din trunchiul cerebral, iar de aici, pe calea lemniscului lateral sunt transmise spre perechea
posterioară a tuberculilor cvadrigemeni, corpii geniculaţi posteriori, scoarţa cerebrală (cortexul lobului
temporal).
Componenta vestibulară conţine fibre (originea lor este în ganglionul Scarpa), care culeg
informaţiile de la receptorii de echilibru din aparatul vestibular al urechii interne. Aceste aferenţe
ajung la nucleii vestibulari din bulb, apoi de aici în principal spre cerebel, dar în mai mică măsură şi
spre talamus, şi mai departe spre cortexul cerebral (partea posterioară a insulei).
Nervul glosofaringian (IX)
Numele acestui nerv indică principalele organe pe care le inervează: limba şi faringele.
Fibrele senzitive, cu origine în doi ganglioni (superior şi inferior), culeg excitaţiile gustative şi
generale (tactile, de presiune, durere) din faringe şi partea posterioară a limbii, de la chemoreceptorii
şi presoreceptorii carotidieni; de asemenea inervează o mică parte a pielii urechii externe şi parte din
mucoasa ce căptuşeşte urechea medie.
Fibrele somato-motorii, cu origine în nucleul ambiguu, inervează muşchii faringelui (la nivel
superior) şi ai stâlpilor vălului palatin; li se alătură aferenţele proprioceptive de la aceiaşi muşchi.
Eferenţele vegetative (parasimpatic) inervează glanda salivară parotidă, având origine în nucleul
salivar inferior din bulb.
Nervul vag sau pneumogastric (X)
Acest nerv are funcţie predominant vegetativă. Numele lui înseamnă vagabond sau rătăcitor,
întrucât se întinde de la cap spre torace chiar abdomen.
Fibrele somato-motorii inervează muşchii scheletici ai faringelui şi laringelui, iar cele
parasimpatice inima, plămânii şi viscerele abdominale.
Fibrele senzitive, cu origine în doi ganglioni (superior şi inferior), culeg excitaţiile de la
viscerele toracice şi abdominale, de la preso- şi chemoreceptorii carotidieni şi aortici, de la mugurii
gustativi epiglotici şi faringieni; inervează de asemenea o mică parte din pielea urechii extene şi a
mucoasei care căptuşeşte urechea medie; de asemenea există aferenţe proprioceptive de la muşchii
faringieni şi laringieni.
Nervul accesoriu sau spinal (XI) (considerat accesoriu al nervului vag)
Nervul accesoriu prezintă două ramuri, cu origini diferite: unul cranial, care însoţeşte vagul, cu
origine bulbaro; altul spinal cu origine în măduva cervicală (C 1 – C5). În exclusivitate motor, inervează
laringele, faringele, palatul moale – prin ramul cervical, iar trapezul şi sternocleidomastoidianul prin
ramul spinal.
Nervul hipoglos (XII) (hipoglos = sub limbă)
Cu origine în bulb, fibrele sale somato-motorii inervează musculatura intrinsecă şi extrinsecă a

22
limbii.

4. Sistemul nervos vegetativ (SNV)

Funcţiile organelor interne sunt coordonate, în mod involuntar, de către sistemul nervos
vegetativ (componenta visceromotorie a sistemului nervos), dar în interdependenţă cu sistemul
nervos somatic.
SNV este structurat, ca şi sistemul nervos somatic, în centri nervoşi vegetativi cuprinşi în axul
cerebro-spinal, ganglioni nervoşi vegetativi extraaxiali şi fibre nervoase vegetative. Fibrele vegetative
aferente (senzitive) fac parte din nervii sistemului cerebro-spinal, alături de cele somatice, însă fibrele
eferente (motorii) viscerale sunt individualizate. Spre deosebire de eferenţele somatice, care pornind
din centrii sistemului nervos central ajung direct la efectori, eferenţele viscerale au staţie în ganglionii
vegetativi extraaxiali, unde fac sinapsă cu neuronii multipolari ganglionari. De aceea se deosebesc
două tipuri de fibre eferente vegetative: preganglionare (mielinizate, cu origine în centrii vegetativi
intraaxiali) şi postganglionare (amielinice, cu origine în ganglionii vegetativi extraaxiali, inervând
direct efectorii). Eferenţele vegetative aparţin la două sectoare diferite din punct de vedere fiziologic,
farmacologic, dar şi morfologic: sistemul ortosimpatic (simpatic) şi cel parasimpatic (vezi tabel).

Tabelul nr. 7: Diferenţe anato-funcţionale între sistemul simpatic şi cel parasimpatic

caracteristici simpatic parasimpatic
origine Măduva toracolombară (centri Craniosacrală (nucleii nervilor
medulari din segmentele T1 - L2) cranieni III, VII, IX, din trunchiul
cerebral; centri medulari din
segmentele S2 – S4

23
 Localizarea Laterovertebral (trunchiul Intra- sau foarte aproape de
ganglionilor ganglionar) şi prevertebral organul deservit
(colateral)
Lungimea relativă a Fibre ganglionare mai scurte, fibre Fibre preganglionare lungi, fibre
fibrelor pre- şi postganglionare mai lungi postganglionare scurte
postganglionare
Ramuri comunicante Albe – conţin fibre preganglionare
mielinizate -
cenuşii – conţin fibre
postganglionare nemielinizate
Gradul de ramificare
a fibrelor extensiv minim
preganglionare
neurotransmiţători Toate fibrele ganglionare eliberează Toate fibrele eliberează
acetilcolină; multe fibre acetilcolină (fibre colinergice)
postganglionare eliberează
norepinefrine (adrenalină şi
noradrenalină); unele fibre
postganglionare (cele care servesc
glandele salivare şi vasele sangvine
ale muşchilor scheletici) eliberează
acetilcolină
Funcţii Pregăteşte corpul pentru a face faţă Menţine funcţiile, conservă
urgenţelor şi activităţii musculare energia
intense

24