Boierul şi argatul

de George Topârceanu
Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,

Trebuind să treacă într-un loc o apă

Peste-o punte-ngustă – şi fiind grăbit,

Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:

– Ia-mi în spate iapa

Şi mi-o trece apa!

– Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.

– Hm! făcu boierul foarte mânios:

Leneşul la toate

Zice că nu poate…

Microscopică
de George Topârceanu
Când pleca odată la război un om,

I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:

– Du-te la bătaie, pentru ţară mori,

Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.

Omul,

Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,

Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,

Condamnat la moarte şi executat.

 Morala:

Cine crede tot ce-i spui

Este vai de capul lui.

Măgarul în grevă
de George Topârceanu
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…

Eşti folositor, vezi bine,

Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.

Parnas
de Alecu Donici
Pe când la greci au părăsit

Ciopliţii dumnezei,

Iar locurile lor, pe drept le-au împărţit

Norodul între ei:

Atunci şi muntele Parnas

La unul muritor moşie a rămas.

Stăpânul nou pe el îndat-au aşezat

Câţiva măgari la păşunat.

Măgarii au aflat,

De unde, până unde!

Că muzele odat’

Au locuit pe munte

Şi zic: „Se vede, dar,

 Că noi aici suntem mânaţi nu în zadar.

Pesemne muzele de oameni s-au urât

Şi ei au hotărât:

Ca noi în locul lor cântări să iscodim.

Aideţi! voinicilor! cu toţii să răcnim.

Nu pierdeţi cumpătul, strigaţi cu îndrăzneală,

Iar cine n-are glas

Cum trebui la măgari, afar’ de pe Parnas!

Şi credeţi că, păzind această rânduială,

Noi slavă vom lua, mai mult răsunătoare,

Decât acele nouă vestite sorioare”.

Acest sfat măgăresc,

Măgarii cu un glas îl îmbunătăţesc.

Şi-odată toţi pornesc

Aşa strigare mare,

Încât stăpânul lor, pierzând toată răbdarea,

Au poruncit cu ură

Să-nchidă pe măgari, de pe Parnas, la şură.

Eu vreau s-aduc aminte:

Că locul nu dă minte.

Racul, broasca şi ştiuca

de Alecu Donici
Racul, broasca şi o ştiucă
 Într-o zi s-au apucat

De pe mal în iaz s-aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Şi la el toţi se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă

Că sacul stă neclintit,

Căci se trăgea neunit.

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus sălta,

Ştiuca foarte se izbea

Şi nimic nu isprăvea.

Nu ştiu cine-i vinovat;

Însă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s-au tras,

Ci tot pe loc au rămas.

Aşa-i şi la omenire,

Când în obşte nu-i unire:

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă şi cu pace.

Măgarul şi privighetoarea
de Alecu Donici
Măgarul au văzut pe o privighetoare.

– Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculţi:

Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi,

Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,

Şi iată, acum vreu

De iscusinţa ta să judec singur eu.

Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,

Când liniştit, abia

În sine ciripea,

Când tare şuiera,

Când glasu-i tremura,

Apoi, prin dulcea ei strigare,

Întru a dragostei cei gingaşe plecare

Pe amoraşul său chema,

Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna;

Iar lumea ascultând

Tăcea şi se mira.

Măgarul însă de pământ

S-au rezemat cu fruntea,

Şi au răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute,

Dar când ai asculta

Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta.”

Acestea auzind în suflet s-au jignit

Acea privighetoare

Şi de atunci au contenit

Pentru măgari a sa cântare.

Dumnezeu să ne ferească

De judecata măgărească
Pietrenii şi Bistriţa
de Alecu Donici
Pietrenii au ieşit cu totul din răbdare,

Nemaiputând a suferi

Ei pagube struncinătoare,

Pe care nu putea feri:

Pentru că în tot anul, Cuejdiul nimicit

Pe mulţi au sărăcit.

Dar cine e deprins, ca viermele în hrean,

Greu schimbă locul lui, unde au trăit an.

Aşadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit

Să deie jalobă la Bistriţa cea mare,

Prin care arătând dovezi lămuritoare

De păgubirile ce mulţi au suferit

Şi sufăr mai necontenit,

Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistriţoară

Nici într-o primăvară

Nu se stăvesc cu moară;

Şi case cu zăplaz, ba uneori şi vite

Le sunt primejduite.”

Deci dar, ei socotind că Bistriţa cea mare

Va face celor mici căzuta înfrânare,

Ca una ce folos de obştie aduce,

Căci plute la Galaţi cu cherestele duce,

Au mers cu jaloba; dar ştiţi ce au văzut?

 Pe însăşi Bistriţă, răpitul lor avut,

Trecând cu valuri plini de spume!

Iar un bătrân cu minte

Au zis către un alt şoptind aşa cuvinte:

– Eu ştiu mai de mult, că oamenii în lume

Asupra celor mici dreptatea nu-şi găsesc:

Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărţesc.

Calul şi călăreţul
de Alecu Donici
Un vrednic călăreţ

Avea un cal prea blând şi bine învăţat;

Iar singur el semeţ

Şi despre cal încredinţat,

Au vrut să facă o cercare:

Ca fără frâu, călare

Să iasă la primblare.

Deodată calul au pornit

La pas, încetişor

Vulpea şi bursucul
de Alecu Donici
– Da dincotro şi unde

Alergi tu aşa iute?

Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat.

– Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat,

Sunt, iată, surghiunită!

Tu ştii că eu am fost în slujbă rânduită

La o găinărie.

Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat,

Şi sănătatea mi-am stricat;

Dar tot eu am căzut în groaznică urgie,

Pe nişte pâri nedovedite,

Precum că luam mite.

Tu singur martor eşti, în adevăr să spui:

De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui?

– Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam

Eu cam ades vedeam:

Că tu pe botişor

Aveai şi pufuşor.

Se-ntâmplă şi la noi de vezi

Cum altul, având loc, aşa se tânguieşte,

Încât îţi vine mai să-l crezi

Că abia din leafă se hrăneşte.

Dar astăzi butcă, mâine cai,

De unde oare-i vin? Şi când ar vrea să stai

Să-i faci curată socoteală

Pentru venit şi cheltuială,

 N-ai zice ca bursucul că are pufuşor

Pe botişor?

Leul la vânat
de Alecu Donici
Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’,

Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,

Cu toţii întrunit,

Să umble la vânat:

Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.

Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi

Un cerb frumos au prins,

Şi adunând pe toţi ai săi,

Spre jertfă l-au întins.

– Acuma e treaba mea, băieţi,

Le zise leul lor.

Voi trebui numai să vedeţi

Cum eu împart uşor.

Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi,

Au zis: „Aceste sunt frăţeştile bucăţi.

Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;

A doua, pe drept ca unui leu se cade;

Ş-acea a treia tot mie se cuvine,

Precum voi ştiţi prea bine.

Iar de a patra, oricare s-ar atinge,

Pe loc îl voi învinge.”

Vulpea şi măgarul
de Alecu Donici
– Mintiosule! de unde vii?

O vulpe pe măgar văzând l-au întrebat.

– Drept de la leu, de vrei să ştii;

Am fost să-l văd şi m-am mirat

Cum au slăbit de tare;

Bătrân, neputincios: îţi pare

O fiară foarte de nimică

Acel ce când zbiera,

Tot codrul tremura,

Iar eu muream de frică.

Acum însă mai toţi,

Cu coarne şi cu colţi,

Cum pot îl dojenesc

Şi frica-i răsplătesc.

– Dar tu, eu socotesc că nu-i fi îndrăznit

De leu să te atingi? lui vulpea au vorbit.

– Aşa! măgarul i-au răspuns.

Ba cred că l-au pătruns

Pereche de copite

De mine lui zvârlite.

Şi sufletele mici asemene urmează,

Când pe acei căzuţi din slavă împilează.

Vulpea în livadă
de Alecu Donici
O vulpe au intrat odată

Flămândă în livadă.

Şi poamele văzând, frumoase, coapte bine,

S-au bucurat prea mult în sine,

Dar bucuria ei au fost în mâini străine:

Că prunele pe crengi cam susuşor era

Şi nu se scutura.

Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,

Au zis aceste către prune:

– Cum v-am găsit, aşa vă las,

Măcar că la privit vă arătaţi prea bune,

Dar verzi, în loc să folosiţi,

Voi dinţii strepeziţi.

Un adevăr de mult văzut,

Că neavând prilej ca să ne folosim

De-un lucru ce ne e plăcut,

Apoi neapărat cusururi îi găsim.

Consultul
de Gheorghe Asachi
Dineoară-n sat la ţară
 Un boier pătimea mult,

Încât din jur s-adunară

Doftori doi la un consult:

Din Cotnar, domnul Mergrău,

Iar Binmerg de la Hârlău.

Cel din urmă-ncredinţa

Că boierul va scăpa,

Când întâiul da parolă

Că boierul cu-a lui boală

Va purcede împreună

Unde moşii se adună.

Dezuniţi la-nvăţătură,

Îmbii scriu două reţete,

Dar boierul cu-acea cură

Nu putu să se îndrepte.

Deci pe când îl îngropa,

Doftorii se disputa.

Zicea unul: S-au trecut

Precum am fost prevăzut.

Altul, în rostul latin,

Au vădit chiar adevărul:

De mi-ar fi urmat deplin,

Sănătos era boierul!

Leul la vânat
de Ivan Andreievici Krâlov
Fiind megieşi din întâmplare,

Leul, vulpea, lupul şi un câine,

S-au alcătuit toţi între sine

Să meargă la vânătoare

Şi ce va prinde fieştecare

Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi

Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.

Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins

Un cerb mare şi hrănit,

Şi îndată la consoţii au trimis,

Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.

S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,

La tovarăşi slut priveşte,

Şi însuşi el se găteşte

Vânatul prins să împartă.

Deci rupând cerbul îndată,

Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,

Căci după cum ne-am alcătuit,

Un pătrar mie mi se cuvine,

Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;

A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,

Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,

Eu îi spun mai înainte

Că tot de brânca mea moare.”

În zadar cu cel puternic cel slab se-ntovărăşeşte,

Căci câştigul îl răpeşte de-a pururea cel mai tare,

Iar la pagubă cel slab parte are,

Şi nici să se jeluiască îndrăzneşte.

Omul şi raţa
de George Topârceanu
Unui om, săracul, într-o dimineaţă,

I-a murit o raţă,

Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,

Când văzu că-i moartă cu adevărat.

Dar la scurtă vreme, în aceeaşi lună,

I-a murit şi soacra – tot de moarte bună…

Morala:

Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:

După întristare, vine bucurie.

Doi prieteni
de George Topârceanu
Un beţiv din lumea toată

(Care se numeşte Nae),

Ce fusese rupt odată

De nevastă-sa-n bătaie,

Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit

Şi aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…

Morala:

Râde ruptul de cârpit.

De ce?
de Ion Luca Caragiale
 De ce, când o furtună

S-abate pe pământ

Cu furie nebună…

Cânt?

De ce, când luna plină

Revarsă peste crâng

Divina ei lumină…

Plâng?

De ce, când treci semeaţă

Şi nu-mi zici un cuvânt,

Nici nu-mi priveşti în faţă…

Cânt?

De ce, când braţe goale

La piept cu dor mă strâng…

In de mătase poale

Plâng?

De ce? Că ştiu: părere

E tot pân’ la mormânt!

Plăcere – plâng… Durere…

Cânt.

Acei doi catâri

de Gheorghe Asachi
Doi catâri călătoreau
Şi-n desagii lor duceau

Unul ceapă de câmpie,

Altul bani de visterie

Cest din urmă, îngâmfat

Că-i de aur încărcat,

Chiar de şelile-i apasă,

Nu vrea sarcina s-o lasă.

Mândru calcă, parcă-i leu,

Şi suna un zurgălău.

Când deodată, din tufari,

Iese o ceată de tâlhari.

Toţi la cel catâr dau bustă

Ce ducea de aur soamă,

De urechi îl prind, de soamă,

Alţi împung şi-l bat c-o fustă.

Încât bietul, gemând foarte,

Zice: Oare asta-i soarte

Care mi s-au juruit

Pe ist drum când m-au pornit?

Al meu soţ ce cară ceapă

Fericit de daună scapă,

Dar eu, fără de ajutori,

În bătaie, aleu, mor!

Iar catârul celalalt

Zis-au: Vere, totdeauna

Pe copacul mai înalt

Darmă repede fortuna;

De-ai fi şerb la un cepari,

Iar nu casă de dinari,

 La os teafăr şi la piele

N-ai păţi aceste rele

Când eu în săracul trai

Voi să pasc în pace scai!

Lupul şi lupuşorul
de Alecu Donici
Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,

De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată

La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?

Şi nu cumva ar fi vreun prilej uşor,

Măcar cam cu păcat,

Să capete vânat?

S-au dus şi au venit flămândul lupuşor,

Zicând: „Eu am aflat pe astăzi bună masă:

Cole sub deal se pasc mulţime de oi grasă;

Putem întru ales vreuna să luăm

Şi să mâncăm.”

– Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?

Bătrânul lup au întrebat.

– Păstorul, precum spun,

E deşteptat şi bun,
 Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi şi puţintei,

Nu-i grijă despre ei.

– De este chiar aşa, eu tot nu mă unesc

La turmă să pornesc –

Răspunse lupul – căci de nu-i păstorul prost,

Apoi el câini mişei nu ţine.

Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,

Şi ştiu că sunt câini mulţi, dar e păstorul prost.

Iar unde e păstorul de nimică,

Nici câinii nu-s de frică.

Zâna fabulei
de Gheorghe Asachi
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,

Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;

În a vieţii strâmba cale pe român să îndreptez,

Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.

Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,

Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nimeni.

De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,

Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

Catârul cu clopoţei
de Grigore Alexandrescu
Deunăzi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curând s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.”
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cât mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.

Cum socotiţi şi dumneavoastră,

Dar eu gândesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar excelenţă,
Ce cu catârul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.
Dervişul şi fata
de Grigore Alexandrescu
Se povesteşte cum că odată

Un derviş pustnic, om cuvios,

S-amorezase, văzând o fată

Cu trup subţire, cu chip frumos.

Dintr-una-ntr-alta vorba aduse

Şi în stil neted patima-şi spuse,

Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,

Şi pentru tine mult pătimesc”.

Stilul acesta, adevărat,

Nu mi se pare prea minunat;

Dar pentru-un pustnic trăit departe

De ale lumii valuri deşarte,

Putem să zicem că nu e prost.

Fata răspunse: „Poate-aş fi fost

Destul de bună ca să te crez,

Dar aste haine bisericeşti

Nici n-au a face cu ce-mi vorbeşti;

Ş-apoi de barbă mă-nfiorez”.

Pustnicul nostru pe loc se duse,

Îşi rase barba, se pieptănă,

Nemţeşte bine se îmbrăcă,

Ş-o pălărie în cap îşi puse.

Veni la fată: „Cum ţi se pare?

O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoieşti?

Vezi ce putere amorul are?

Mi-am lăsat legea; alt mai voieşti?”

 „Nu voi nimica, atunci ea zise;

Credincios mie cum o să-mi fii,

Când jurăminte în ceruri scrise

Şi a ta lege nu poţi s-o ţii?”

Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.

Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.

Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu
„Cât îmi sânt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sânt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât pentru mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.

Căţelu Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

 Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,

S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:

„Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.

Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”

– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”

– „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Privighetoarea în colivie
de Grigore Alexandrescu
O cântăreaţă
privighetoare,
De mică prinsă, stă la
închisoare,
Şi colivia i-era locaş.
 Vreme la mijloc multă
trecuse,
Dar ea să uite tot nu
putuse
De unde-a luat-o omul
vrăjmaş.

Nencetat tristă gândea cu

jale
L-a tinereţii veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel
izvor,
Unde l-a nopţii lină tăcere
Ea a vieţii cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt

zburătoare,
Sloboda viaţă e lucru
mare;
Natura este patria lor.
Aşa şi mica pasărea
noastră,
 Care de minte era cam
proastă,
Căta mijloace să scape-n
zbor.

Astă dorinţă e lăudată,

Când e-ntărită pe judecată
Şi când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-
nainte
O-nştiinţase un pui
cuminte
Că vrând să zboare mulţi
au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără

mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aştepte până să-i
crească
Smulsele aripi, şi să
găsească
 Noi mijloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o
sfătuieşte
O rândunică ce o iubeşte
Şi care gândul ei îl ştia.
Exemple multe des îi tot
spune
Şi îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va
putea.

Dar tinereţea neînţeleaptă

Poveţi n-ascultă, vremi nu
aşteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se
strecoară,
Puţin se-nalţă, de-o palmă
zboară,
Şi cade-ndată jos pe
pământ.
Papagalul şi celelalte păsări
de Grigore Alexandrescu
Lăsând a sa colivie,

În pădure vru să vie

Papagalu-a se plimba;

Şi îndată ce ajunse

Să judece el se puse

Păsările ce cânta.

Că deloc nu suie bine,

Că glasul ei prea lung ţine,

Filomelei tot zicea.

Şi aşa pe orişicare

Pasăre mică sau mare

El să tacă le făcea.

Dar odată supărate,

Păsările adunate,

Împotriva lui strigând,

Merseră ca să vorbească

Cu dânsul, şi să-l silească

Să cânte ceva, zicând:

„Cântă dar tu, împărate;

Fă această bunătate,

Un exemplu să ne dai:

Căci din a ta şuierare,

Socotim cu-ncredinţare

Că prea minunat glas ai.”

El atunci stă la-ndoială,

Şi prea cu multă sfială

Le răspunde c-un cuvânt:

 „Domnilor! eu râz prea bine

De-alţii; iar cât pentru mine,

Deloc cântăreţ nu sânt.”

Cin’ s-a fript cu ciorbă…

de George Topârceanu
Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,

Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,

Are gând să plece în călătorie

Şi că, prin urmare,

Vrea să-şi sărute sora la plecare.

– Ba să nu pui gura pe nevasta mea,

A strigat bărbatul, că intri-n belea!

– Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,

Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?

– Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, –

Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Grigore Alexandrescu
Uliul şi găinile

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor

Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte

- Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte -

Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

"Ce pază este asta? strigă una cu jale,

Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."

- "O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,

Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus".

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:

Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi
Zâna fabulei
de Gheorghe Asachi
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,

Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;

În a vieţii strâmba cale pe român să îndreptez,

Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.

Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,

Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nimeni.

De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,

Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

Broasca şi boul
de Gheorghe Asachi
Broasca mică cât un ou

Au văzut păscând un bou

Şi mirându-se prea tare

De-o făptură atât de mare

Cugeta c-ar fi noroc

Ş-a familiei laudă, dacă

Ar putea să se prefacă

Din mic, mare dobitoc.

Deci d-ambiţie s-aprinde,

Mereu s-umflă, se întinde

Ş-apoi zice: Surioară,

Nu-s ca boul, bunăoară?

 Dar aceasta i-au zis: Ba!

Broasca urmând a se umfla,

Zis-au iar: En vezi, lelică!

Soro-ţi spun că eşti tot mică!

Oare acuma l-am ajuns?

Încă nu, i s-au răspuns.

Broasc-atunci s-au mai umflat

Foarte aşa… cât au crăpat.

Vrea ca astă broască mică

Pe mai mari cel mic s-ajungă,

Tot se umflă, se rădică,

Fără-a-şi cere sfat la pungă

Se aşează la Paris,

Unde, de nu este-nchis,

Rolul joacă de baron,

Fără bani, dar cu bun ton.

De mii planuri îngâmfat,

Casa-şi schimbă în palat

Şi-n prinţesă pe a sa damă.

Vrând apoi a mai întinde,

Creditorul pe-a lui samă

Toate, până şi pre el vinde.

De ce?
de Ion Luca Caragiale
De ce, când o furtună
S-abate pe pământ

Cu furie nebună…

Cânt?

De ce, când luna plină

Revarsă peste crâng

Divina ei lumină…

Plâng?

De ce, când treci semeaţă

Şi nu-mi zici un cuvânt,

Nici nu-mi priveşti în faţă…

Cânt?

De ce, când braţe goale

La piept cu dor mă strâng…

In de mătase poale

Plâng?

De ce? Că ştiu: părere

E tot pân’ la mormânt!

Plăcere – plâng… Durere…

Cânt.

Vulpea şi strugurii
 Pribeagă şi lihnită
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales...
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,
Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă...
- Ce struguri verzi şi acri, oftează,
Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi...
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă...

Vulpea şi bursucul
de Alecu Donici
– Da dincotro şi unde

Alergi tu aşa iute?

Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat.

– Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat,

Sunt, iată, surghiunită!

Tu ştii că eu am fost în slujbă rânduită

La o găinărie.

Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat,

Şi sănătatea mi-am stricat;

Dar tot eu am căzut în groaznică urgie,

Pe nişte pâri nedovedite,

Precum că luam mite.

Tu singur martor eşti, în adevăr să spui:

De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui?

– Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam

Eu cam ades vedeam:

Că tu pe botişor

Aveai şi pufuşor.

Se-ntâmplă şi la noi de vezi

Cum altul, având loc, aşa se tânguieşte,

Încât îţi vine mai să-l crezi

Că abia din leafă se hrăneşte.

Dar astăzi butcă, mâine cai,

De unde oare-i vin? Şi când ar vrea să stai

Să-i faci curată socoteală

Pentru venit şi cheltuială,

N-ai zice ca bursucul că are pufuşor

Pe botişor?
Toporul şi pădurea
de Grigore Alexandrescu
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace

Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,

Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,

Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.

Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc

Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc

Şi care îmi zicea

Că şi el o ştia

De la strămoşii lui,

Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu

De la un alt strămoş, ce nu mai este viu

Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.

Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,

Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te

Orice inventă omul şi orice duhul naşte.

Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,

Începu să slutească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –

Începură să zică – toporul e aproape!”

– „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”

Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute

Şi care era singur ceva mai la o parte.

– „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,

 Decât să ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:

După multă silinţă, cercări îndelungate,

Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,

Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,

Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,

Îmi pare că arată

Că în fieşce ţară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

Lupul şi mielul
de La Fontaine
Verdictul celui tare e lucru hotărât:
Vom arăta numaidecât.

Un miel, cuprins de-o sete mare,

Bea dintr-o apă curgătoare.
Un lup flămând, în drumul lui,
Ajunse-n preajma mielului.
– Cum de cutezi să-mi tulburi băutura? –
Răcni atunci, spre el, cu toată gura.
Te pedepsesc, să ştii, pentru-ndrăzneală.
– Dar, zise mielul cu sfială,
Nu-i cazul, dacă mă gândesc,
Să fiţi atât de mânios.
Uitaţi-vă că mă găsesc
Cu douăzeci de paşi mai jos
Pe cursul apei şi n-am cum
S-o tulbur eu acum…
– Ba, însuţi tu o tulburi, zbieră cumplita fiară
Şi cu un an în urmă m-ai şi făcut de-ocară.
– Pe-atunci, îi spuse mielul, n-am putut
Să fac ce-ai zis, căci nu eram născut.
Şi încă sug la sânul mamei, doară…
– E fratele-ţi, de nu eşti tu!
– Nici el nu e acela, nu –
Căci frate n-am. – Atunci, e unul dintr-ai tăi.
Vă ştiu eu cât sunteţi de răi;
Nu mă cruţaţi, cu anii,
Nici voi, nici câinii, nici ciobanii.
Zicând acestea, lupul înşfacă mielu-ndată,
Îl duce-ntr-o pădure-adâncă
 Şi, fără nici o judecată,
Îl mănâncă…

Odă
de Ion Luca Caragiale
Umbli hoinărind p-în lume

ca un orb, la ochi legat,

Şi de câtă vreme-acuma

pe la mine n-ai mai dat!

Prăpădeşti tu de pomană

preţioasele săgeţi,

Să te-alegi cu hulă numa’

de l-atâţi ingraţi poeţi…

Te-am vorbit rău eu vreodată?

vinovat cu ce ţi-am fost,

De mă horopseşti uitării,

tu, copil frumos şi prost?

A! De-ai şti cum mângâi încă

urmele unde-ai rănit!

Cu ce dor mi-aduc aminte

cât atunci am pătimit!

Vino, crudule, cu pieptul

gata dezvelit te-aştept;

Nu cu una, dă cu două!

săgetează drept în piept!

Şi pe maică-ta zeiţa,

jur că n-am să te hulesc:

Mai omoară-mă o dată,

să mai simt că iar trăiesc!

Duel
de Ion Luca Caragiale
Naivul plug odată (probabil, ofensat)

La un duel de moarte pe tun l-a provocat.

Dar adversarul ţanţoş răcni cavalereşte:

„Mişelule-n genunche!” Şi-n frunte l-a scuipat…

Şi pe teren, naivul a fost silit fireşte

Mult umilite scuze să ceară de la tun.

Morala

Doamne! Fereşte

Pe mojicul prost de boier nebun!

Porumbelul şi furnica
de La Fontaine
Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:

Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,

Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –

Atâta e în pilde povaţa de bogată.

De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.

Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,

Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.

Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,

Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.

Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprins

Şi-un fir de iarbă – punte – pe apă i-a întins.

În felu-acesta ajutată,

Ajunse iar pe mal, salvată.

Acolo, sus, un oarecare

Desculţ – fiind căldură mare –

Având un arc la el,

Se pregătea să tragă în bietul porumbel,

Pe care-l şi vedea

În oală cum fierbea.

Dar chiar atunci furnica îl pişcă de picior

Şi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,

O şi porneşte-n zbor,

Zburând cu ea-mpreună

Şi supa bună.