COMPONENETII BETONULUI – CIMENTURI PENTRU BETOANE

Cimentul este un material pulverulent (având dimensiunile particulelor de 0,5 până

la 50 μm), de natură bazică, hidrofil, instabil din punct de vedere chimic. Amestecat cu
apă formează paste tixotrope (transformarea reversibilă a unui gel în sol), care fac
priză şi se întăresc în timp, formând “piatra” de ciment.
Încă din antichitate o serie de lianţi naturali, destinaţi să lege într-un tot elementele aflate
sub formă de particule sau bucăţi erau folosiţi în construcţii: gipsul de către egipteni şi argila,
varul, calcarul şi tuful vulcanic de către romani şi greci. Produsul obţinut de către romani, din
amestecuri de nisip, piatră spartă, tuf vulcanic şi apă a fost denumit “caementum” – “ciment”
sau “mortarium” – “mortar”.
În perioada Evului Mediu, datorită evenimentelor furtunoase care au însoţit prăbuşirea
orânduirii sclavagiste, numeroase realizări ale moştenirii ştiinţifice a lumii antice au fost
îngropate pentru multe secole, sub ruine. Ceea ce a rămas din această moştenire (păstrată
într-o mare măsură datorită Bizanţului şi apoi a arabilor) a fost adaptat nevoilor şi cerinţelor
societăţii feudale medievale.
Începând cu epoca Renaşterii (sec. XVI), oamenii de ştiinţă s-au educat şi instruit, studiind
experienţa lumii antice care a avut o deosebită importanţă în dezvoltarea gândirii tehnice. De
abia, începând cu secolul al XVIII–lea, datorită revoluţiei industriale, a început dezvoltarea
reală a preocupărilor legate de cercetarea şi aplicarea noilor descoperiri ale cimentului. Astfel,
în anul 1824, Aspdin J., un zidar din Anglia, a obţinut patentul pentru “cimentul Portland”.
Inventatorul a încălzit într-un cuptor un amestec de calcar şi argilă, şi a măcinat fin amestecul,
realizând cimentul hidraulic: numit de către el - ciment Portland, deoarece se asemăna cu
piatra de Portland - un calcar exploatat pe insula Portland aflată pe coasta Britanică. Datorită
aceste invenţii, Aspdin J. a pus bazele progresului în domeniul tehnologiei cimentului şi al
lucrărilor de construcţii din beton şi beton armat.
Cimentul Portland este un material mineral, fin măcinat, care după amestecarea cu apă
face priză şi se întăreşte, prin reacţiile chimice ce au loc în procesul de fabricaţie, care după
întărire îşi conservă rezistenţa şi stabilitatea şi sub apă. Cimenturile Portland se obţin din
măcinarea fină a clincherului Portland sau a clincherului Portland împreună cu un mic adaos
de gips şi / sau alte substanţe pentru reglarea timpului de priză.
 Cimentul portland (silicios), reprezintă un amestec de silicaţi şi aluminaţi de calciu şi
este obţinut prin măcinarea fină a clincherului de ciment portland cu un adaos de 2…7 %
ghips pentru reglarea timpului de priză.
Clincherul de ciment portland este obţinut prin arderea unui amestec de materii prime
în cuptoare rotative.
Materiile prime utilizate la fabricarea clincherului de ciment portland sunt: calcare,
marne, argile, leossuri, subproduse industriale (zguri, cenuşi, şisturi), adaosuri de corecţie
(silicioase, aluminoase, ferugionase etc.), gipsuri.

Compoziţia mineralogică a cimentului

Clincherul Portland este fabricat prin arderea în cuptoare speciale rotative, la

temperaturi de 1450-1550 oC, până la clincherizare (faza procesului tehnologic de producţie
în care amestecul de materii prime este transformat prin prelucrări prin ardere într-un compus
mineralogic, din constituenţi, care determină proprietăţile cimentului, este numită
clincherizare - arderea clincherului) a unui amestec brut şi omogenizat, de obicei din calcar
şi argilă. La aceste temperaturi, materialele componente suferă modificări fizico-chimice,
datorate reacţiilor de formare a componenţilor mineralogici, aglomerându-se şi fuzionând în
granule numite clincher care au dimensiunile cuprinse între 5 până la 25 mm.
Indiferent de materiile prime folosite şi de modul de preparare (pe cale umedă,
semiumedă, semiuscată sau uscată), precum şi de caracteristicile instalaţiei de fabricare a
clincherului, succesiunea principalelor faze şi procese fizico-chimice pe care le suferă
amestecul de materii prime în procesul de obţinere a clincherului este acelaşi, respectiv:
• dozarea amestecului de materii prime în funcţie de capacităţile instalaţiei;
• uscarea (deshidratarea), preîncălzirea, decarbonatarea şi clincherizarea propriu-zisă;
• răcirea clincherului (cristalizarea amestecului mineral).
La încălzirea progresivă, în funcţie de natura lor, materialele neorganice pot prezenta
unul din următoarele fenomene:
• mărirea porozităţii din cauza evaporării apei de cristalizare;
• topirea parţială a materialului şi umplerea parţială a porilor este denumit
clincherizare, (când porozitatea se consideră a fi mai mică de 8%). Dacă umplerea porilor
este aproape completă, fenomenul se numeşte vitrificare (când porozitatea se consideră a fi
mai mică de 2%);
 • deformarea unor materiale sub propria greutate, la temperaturi ridicate, este denumit
refractaritate (când temperatura depăşeşte 1600 oC).

În procesele de ardere a materiilor prime, oxizii existenţi în compoziţia acestora,

reacţionează între ei formând compuşi mineralogici. Cei mai importanţi ca pondere sunt
următorii:
 Silicatul tricalcic (alitul) - 3CaOSiO2 - C3S;
 Silicatul bicalcic (belitul) - 2CaOSiO2 - C2S;
 Feroaluminatul tetracalcic (celitul I sau brownmilleritul) - 4CaOAl 2O3F2O3 - C4AF;
 Aluminatul tricalcic (celitul II) - 3CaOAl2O3 - C3A.

Tabel 1. Compoziţia mineralogică a clincherului de ciment Portland

Component mineralogic CaO3 SiO2 Al2O3 Fe2O3 MgO SO3 P2O5
% 60-67 19-24 4-7 2-6 4-5 3 1,5

Compoziţia mineralogică a clincherului de ciment portland poate să varieze, în funcţie

de compoziţia chimică a materiilor prime utilizate şi a tehnologiilor de fabricaţie.
Norma europeană SR EN 197/1,2-2002 impune pentru clincherul portland următoarele
cerinţe:
- minimum 2/3 din masa totală să fie constituită de silicaţi (alit + belit) – cimenturi silicatice;
- relaţia procentuală dintre oxidul de calciu şi trioxidul de siliciu din compoziţie să fie mai
mare ca 2;
- conţinutul procentual în masa de oxid de magneziu să fie mai mic de 5%.
În cazul clincherului de ciment portland, compuşii mineralogici se pot regăsi, de regula,
in limitele următoarelor procente:
- C3S 40…73%;
- C2S 2…35%;
- C3A 1…18%;
- C4AF 2…20%;
Principalele proprietăţi ale cimentului, legate de influenta componenţilor mineralogici
sunt: viteza de hidratare, căldura de hidratare, rezistenţele mecanice şi evoluţia lor, rezistenţa
la agresivităţi chimice, cantitatea de apa legata chimic, etc.
 HIDRATAREA CIMENTULUI
Procesele fizico-chimice care au loc în sistemul ciment Portland – apă, sunt deosebit
de complexe, produşii de hidratare – hidroliză formând, în timp, structura pietrei de ciment.
Aceste procese determină, concomitent, modificări importante reologice ale pastei de ciment.
Structura pietrei de ciment întărite se poate clasifica în trei faze principale:
• faza solidă, alcătuită din granule nehidratate şi produse de hidratare diferite (ca
structură, compoziţie, formă şi dimensiuni) pentru acelaşi ciment, la diferite interval de
întărire;
• faza lichidă, constituită din apă sau soluţii (cu compoziţie şi concentraţie diferită) sub
formă absorbită sau liberă;
• faza gazoasă, constituită în porii de gel, capilari, sferici şi fisuri.
Sub aspect reologic (studiul curgerii lente şi a deformării în timp a corpurilor solide sub
acţiunea forţelor exercitate asupra lor), după amestecarea cimentului cu apa, limita de
curgere şi vâscozitatea plastică a pastei de ciment cresc continuu.
În contact cu apa, silicaţii de calciu (C 2S şi C3S) reacţionează cu moleculele de apă
formând hidrosilicaţi de calciu (3CaO·2SiO 2·3H2O) şi hidroxid de calciu (Ca[OH] 2). Aceşti
componenţi sunt cunoscuţi sub notaţia de C-S-H (C 3S2H3) şi CH, iar hidratarea lor este
reprezentată de ecuaţiile chimice [1] şi [2].

2C3S + 6H = C3S2H3 + 3CH [1]

2C2S + 4H = C3S2H3 + CH [2]

Dacă se urmăreşte microscopic desfăşurarea procesului de hidratare a particulelor de

ciment, se poate observa că, atunci când granulele de ciment intră în contact cu apă
reacţionează întâi aluminatul tricalcic (C 3A), care se dizolvă şi se cristalizează în stare
hidratată, formând etringit (3CaO·Al2O3·3CaSO4·32H2O). În acelaşi timp, reacţionează şi
silicatul tricalcic (C3S), care formează o peliculă în jurul granulelor de ciment.
Se constată că, pelicula de geluri are o grosime de două ori mai mare decât particule
de ciment din care provine. Astfel, s-a format un sistem de granule de ciment învelite în
pelicule de geluri aflate într-o soluţie de aluminat tricalcic (C 3A).
De menţionat este faptul că, hidratarea granulelor de ciment se realizează numai pe o
adâncime de câţiva microni (aproximativ 15% din volumul său). Din acest motiv, proprietăţile
cimentului întărit depind de volumul de geluri şi cristale care se formează în timpul proceselor
de hidratare - hidroliză.
Variaţia compoziţiei mineralogice a clincherului de ciment portland, permite obţinerea
unei game foarte largi de cimenturi cu proprietăţi diferite conferite betonului, atât în stare
proaspătă cât şi în stare întărită.
Pentru cimenturi sunt definite următoarele clase de rezistenţă: 32,5 , 32,5 , 42,5 ,
42,5 , 52,5 , 52,5 (N sau R), unde partea cifrică (32,5, 42,5 şi 52,5) reprezintă clasa de
rezistenţă la compresiune exprimată în N/mm 2, N este simbolul pentru rezistenţă iniţială
normala şi litera R este simbolul pentru rezistenţă iniţială ridicata.

TIPURI DE CIMENT
Principalele criterii de clasificare ale cimenturilor sunt:
• după caracteristicile clincherului: cimenturi Portland normale, cimenturi Portland
alitice şi cimenturi Portland belitice.
• după conţinutul şi natura adaosurilor: cimenturi fără adaos şi cimenturi cu adaos.
• după domeniile de utilizare: cimenturi pentru construcţii obişnuite, cimenturi pentru
elemente prefabricate şi cimenturi pentru domenii cu condiţii specifice (de ex.: hidrotehnice,
rezistente la agresivitatea sulfatică, construcţii rutiere, de sondă, cimenturi albe şi colorate,
expansive pentru etanşări la lucrări speciale, rezistente la temperaturi ridicate).
Conform NE 012-1999, SR EN 196-2/1995 şi SR EN 197-1/2002, cimenturile Portland
se clasifică în următoarele grupe, diferenţiate în funcţie de procentul de clincher şi adaosuri
folosite în fabricaţie: ciment Portland (tip I), ciment Portland compozit (tip II), ciment de furnal
(tip III), ciment puzzolanic (tip IV) şi ciment compozit (tip V).

Clasificări

Dintre principalele clasificări ale cimenturilor se pot menţiona:

a. În funcţie de prezenţa adaosurilor în compoziţia cimenturilor:
 cimenturi portland unitare (fără adaosuri);
 cimenturi portland cu adaosuri;
b. În funcţie de compoziţia lor, conform Normei Europene SR EN 197-1:
 cimenturi Portland ;
 cimenturi Portland cu zgura;
 cimenturi Portland cu microsilice;
  cimenturi Portland cu puzzolana;
 cimenturi Portland cu cenuşa zburătoare;
 cimenturi Portland cu şist calcinat;
 cimenturi Portland cu calcar;
 cimenturi Portland compozite;
 cimenturi de furnal;
 cimenturi puzzolanice;
 cimenturi compozite;

c. Conform SR 388 /1995, cimenturile se împart astfel:

 cimenturi Portland fără adaos (tip I);
 cimenturi Portland compozite (tip II);
 cimenturi de furnal (tip III);
 cimenturi puzzolanice (tip IV);
 cimenturi compozite (tip V).
d. Conform Normei Europene SR EN 197-1, cimenturile se împart astfel:
 cimenturi Portland cu zgura (tip II);
 cimenturi Portland cu cenuşa (tip II);
 cimenturi Portland cu puzzolana naturala (tip II);
 cimenturi Portland cu calcar (tip II);
 cimenturi Portland compozite (tip II);
 cimenturi de furnal (tip III);
 cimenturi puzzolanice (tip IV);
 cimenturi compozite (tip V).

Clasificarea convenţională are un caracter orientativ, uneori putând exista deosebiri

semnificative între cimenturile de acelaşi tip. Din aceste motive, parametrii tehnici, tehnologici
şi economici ai lucrărilor, stabilesc pe bază de analiza, încercări şi condiţii concrete, tipul
recomandat şi utilizabil de ciment.
 Ponderea componenţilor mineralogici, împarte cimenturile după denumirea si
proprietăţile lor astfel:

 Cimenturi alitice – au degajare mare de căldura, priza normala si întărire rapida

(rezistente iniţiale mari, timp friguros, prefabricare, etc. – fără agresivităţi chimice);
 Cimenturi belitice – au degajare mica de căldura, priza normala si viteza mica de
întărire (construcţii masive, zone calde – agresivităţi chimice – coroziune tip I);
 Cimenturi brownmilleritice – priza normala, întărire normala (îngheţ – dezgheţ repetat –
agresivitate chimica sulfatică);
 Cimenturi feritice - priza normala, întărire normala (agresivitate chimica sulfatică
ridicata);
 Cimenturi normale - priza normala, întărire normala (lucrări curente de beton si beton
armat - fără agresivităţi chimice).

CATEGORII UZUALE DE CIMENTURI

Cimenturi portland unitare (fără adaosuri active)

Aceste cimenturi se pot utiliza la majoritatea lucrărilor de construcţii din beton, beton
armat şi beton precomprimat, de aceea constituie un volum important în producţia de ciment.
Se notează cu clasa I şi au rezistenţe la compresiune după 28 zile pe mortar standard, cu
valori 32,5, 42,5 şi 52,5 N/mm2. De asemenea, aceste cimenturi sunt caracterizate printr-o
fineţe la măcinare normală (min. 2500 cm2/g), constanţă bună de volum şi o priză normală.

Cimenturi portland cu adaosuri

Aceste cimenturi se pot clasifica astfel:

 Cimenturi cu adaosuri de zgură de furnal.
Aceste cimenturi se fabrică prin introducerea la măcinare a clincherului de ciment
portland, a zgurii granulate de furnal înalt şi a gipsului necesar reglării timpului de
priză.
Utilizarea zgurilor de furnal înalt împreună, eventual cu alte adaosuri conduce la
economisirea clincherului portland şi se reduc preţurile de cost ale cimenturilor.
 În funcţie de combinaţia de adaosuri şi cantitatea de zgură conţinute în masa
cimenturilor, acestea pot căpăta una din următoarele proprietăţi:
o rezistenţe mecanice iniţiale mai mici şi rezistenţe finale identice cu cimenturile
portland unitare;
o rezistenţe mecanice iniţiale şi finale mai scăzute, în raport cu cimenturile
portland cu adaosuri (foarte economice pentru clase inferioare de beton);
o căldură de hidratare a acestor cimenturi, scade odată cu creşterea proporţiilor
de zgură (obligatoriu pentru construcţii masive din beton);
o au tendinţa de a scădea lucrabilitatea mortarelor şi betoanelor, dezavantaj
eliminat prin adăugarea în amestec a aditivilor plastifianţi sau a silicei ultrafine
(SUF).

 Cimenturi cu adaosuri de cenuşă

Aceste cimenturi se obţin prin introducerea la măcinare a clincherului de ciment
portland, a cenuşilor volante de termocentrală (puzzolane artificiale). La fel ca şi zgurile de
furnal, cenuşiile zburătoare de termocentrală, au drept rezultat, economia de clincher
portland şi obţinerea unor proprietăţi pentru betoanele (netratate termic) preparate cu
acestea:
o îmbunătăţirea lucrabilităţii betoanelor proaspete (scăderea cantităţii de apă la
amestecare);
o creşterea omogenităţii betonului proaspăt;
o reducerea căldurii de hidratare a cimentului;
o scăderea rezistenţelor mecanice a betonului în primele două săptămâni de la
turnare;
o creşterea rezistenţelor mecanice a betonului după 14 zile de le turnare;
o scăderea uşoară a gelivităţii betonului (se impune utilizarea împreună cu un
aditiv antrenor de aer);
o rezistenţe superioare la şoc termic şi la foc;
o creşterea rezistenţelor la anumite agresivităţi chimice.
 Cimenturi portland cu rezistenţe iniţiale mari

Aceste cimenturi sunt fabricate cu o fineţe de măcinare superioară (min. 3500 cm 2/g).
Clasele de rezistenţă după 28 de zile variază la aceste cimenturi între 32,5 şi 62,5
N/mm2, iar rezistenţele iniţiale ale acestora au valori ridicate la 1,2,3 şi 7 zile, comparativ cu
cimenturile normale. Sunt utilizate la lucrări de beton pe timp friguros, industria
prefabricatelor de beton etc.
Există şi cimenturi portland cu întărire extrarapidă, obţinute prin măcinarea la o fineţe
foarte mare (min. 7000 cm2/g) şi adaosuri de 1…2% clorură de calciu. Cimenturile cu întărire
extrarapidă fac priză în 5…30 min. de la contactul cu apa şi sunt utilizate la lucrări de betoane
în climat rece, zone cu infiltraţii puternice de apă, etc.

Cimenturi portland cu căldură de hidratare limitată

Aceste cimenturi au compoziţii chimico – mineralogice care asigură creşteri reduse de

temperaturi, încât cea mai mare parte a căldurii de hidratare să s poată disipa. Cimenturile de
acest tip au viteze de hidratare reduse, astfel încât clasa acestora este garantată la 28 zile,
iar clasa betoanelor fabricate cu astfel de cimenturi este garantată prin caietele de sarcini la
28…90 zile de la preparare.
Cimenturile portland cu căldură de hidratare limitată sunt folosite la prepararea
betoanelor puse în lucrare în elemente masive (baraje de greutate, blocuri mari de fundaţii),
a betoanelor puse în lucrare în zone cu climat cald, etc.

Cimenturile portland rezistente la suflaţi

Aceste cimenturi constituie unul din remediile împotriva coroziunii sulfatice. Ele sunt
caracterizate printr-o căldură de hidratare şi o viteză de întărire mai reduse. În ceea ce
priveşte rezistenţele la compresiune după 28 zile, acestea ating valori minime de la 32,5
N/mm2.
Cimenturi albe sau colorate

Pentru cimentul portland alb se utilizează materii prime cu conţinut redus de oxizi de
fier (calcar de foarte bună calitate sau cretă şi caolin). Aceste cimenturi au preţ de cost ridicat
şi se utilizează pentru lucrări monumentale, lucrări decorative, finisaje deosebite etc.
Pentru cimenturi portland colorate, se utilizează materii prime pentru cimenturi albe, la
care se adaugă oxizi fondanţi, mineralizatori, coloranţi şi oxizi necesari.

PROPRIETATI ALE CIMENTURILOR

Cele mai importante proprietăţi ale cimenturilor care interesează pe constructori sunt
priza, fineţea de măcinare, viteza de hidratare si respectiv cantitatea de apa legata chimic,
căldura de hidratare, etc.
Cimenturile folosite la prepararea betoanelor se caracterizează prin: densitate, fineţe
de măcinare, stare de conservare, căldură de hidratare, timp de priză, rezistenţă mecanică,
durabilitatea şi contracţia şi expansiunea.
Astfel, dintre principalele proprietăţi ale cimentului se pot enumera:
1. Densitatea absolută a cimentului Portland variază între 3050…3150 kg/m3 în
funcţie de compoziţia mineralogică a cimentului.
2. Fineţea de măcinare (SR EN 196-6/94) influenţează viteza de hidratare a
particulelor. Se exprimă cantitativ prin suprafaţa specifică, uzual cuprinsă între 3000 (cm 2/g) -
cimenturi obişnuite…5500 (cm2/g) - cimenturi cu întărire rapidă.
Fineţea de măcinare se exprima ca fiind raportul intre aria suprafeţei specifice totale
a granulelor pe unitatea de masa deoarece hidratarea cimentului începe la suprafaţa
granulei, gradul de finite devine principalul factor care influenţează viteza de hidratare, deci
măreşte sau micşorează durata întăririi betonului. Din punct de vedere al fineţei, cimenturile
pot fi fine, medii sau grosiere. Un ciment fin are viteza mai mare de hidratare si de întărire,
atingând rapid rezistentele minime pentru decofrare. In acelaşi timp un ciment fin este mult
mai uşor degradabil in atmosfera si necesita o cantitate mai mare de apa pentru hidratare si
hidroliza, in urma căreia va rezulta o contracţie si o fisurare mai accentuate, deci un beton
mai puţin compact. De aceea se prefera si se recomanda cimenturile cu grad mediu de
măcinare.
 In concluzie alegerea unui ciment din punct de vedere al fineţei este stabilita din
raţionamente tehnice si economice.
3. Starea de conservare (SR EN 196-6/94), este determinată de hidrofilia granulelor
de ciment şi umiditatea mediului care provoacă, prin păstrare, o hidratare prematură şi, în
funcţie de evoluţia hidratării, alterarea cimentului.
Starea de conservare se apreciază prin examinarea probelor de ciment, funcţie de
gradul de alterare a acestora.
4. Căldura de hidratare, este cea care se degajă în timpul reacţiilor chimice care au
loc în pasta de ciment. Cantitatea de căldură este dependentă de componenţi mineralogic ai
cimentului, respectiv de C3A şi C3S, care sunt puternic exotermi (aproximativ 500 j/g).
5. Timpul de priză (SR EN 196/3-95) – produşii de hidratare-hidroliză formează, în
timp, structura pietrei de ciment prin modificări reologice ale pastei; care indică faptul că după
amestecarea cimentului cu apa, limita de curgere şi vâscozitatea plastică a pastei de ciment
cresc continuu.
Datorită creşterii şi împâslirii cristalelor, precum şi a pierderii fazei lichide a gelurilor,
pasta de ciment se rigidizează şi îşi reduce volumul la uscare, dar păstrează reţeaua celulară
nemodificată, conducând spre o structură poroasă. În acest moment, al începerii prizei
cimentului, parametrii reologici au salt brusc, indicând existenţa unui sistem structurat şi nu a
unui fluid plastic.
Sub aspect termic, procesul de priză este însoţit de schimbări de temperatură în pasta
de ciment; începutul prizei corespunde unei creşteri rapide a temperaturii, iar sfârşitul prizei
unei temperaturi de vârf. Începutul şi sfârşitul prizei cimenturilor diferă după compoziţia
mineralogică, fineţea de măcinare, conţinutul de adaos, raportul A/C, de aceea este necesar
a se stabili aceste caracteristici generale pentru fiecare tip de ciment folosit.
Spre deosebire de priza normală, priza falsă indică o rigidizare accentuată prematură,
după câteva minute de la amestecarea cimentului cu apa. Priza falsă diferă de priza normală
prin faptul că nu este însoţită de o degajare importantă de căldură. Ea se poate datora unor
condiţii neadecvate de fabricaţie sau de depozitare. Reamestecarea pastei de ciment, fără
adăugare de apă, restabileşte consistenţa acestora; toate procesele fizico-chimice decurgând
normal, nefiind afectate proprietăţile amestecului proaspăt sau întărit.
Începutul prizei cimentului, reprezintă realizarea unui salt important ai parametrilor
reologici, prin formarea unui sistem structurat (schelet rigid) şi nu a unui fluid plastic.
Începutul şi sfârşitul prizei cimentului variază în funcţie de compoziţia mineralogică a fiecărui
tip de ciment, fineţea de măcinare, conţinutul de adaos, raportul A/C etc.
Timpul de priză (SR EN 196-3/97). Conform standardelor în vigoare, începutul prizei
nu trebuie să se producă mai devreme de 45 min. şi mai târziu de 10 ore. Hidratare anormală
a C3A poate conduce la priză rapidă, priză falsă, pierdere de consistenţă şi incompatibilitate
ciment-aditiv.
Priza timpurie se poate clasifica în: priză falsă – întărire prematură a cimentului, fără
degajare puternică de căldură, plasticitatea (consistenţa) iniţială se poate redobândi prin
reamestecare fără adăugare de apă şi priza rapidă – pierderea plasticităţii imediat după
prepare, însoţit de degajare puternică de căldură, plasticitatea iniţială nu se poate redobândi
prin reamestecare.
Priza cimenturilor. Imediat după introducerea apei, amestecul devine activ, pasta de
ciment având unele proprietăţi reologice (procese evolutive ale vascozitătii, fluiditătii,
rgiditătii, coeziunii si altele). In acest stadiu, asupra pastei de ciment se poate interveni
mecanic, legaturile interne rupte, putându-se. Începutul prizei cimentului marchează si
creşterea temperaturii amestecului, iar sfârşitul prizei este insoţit de un vârf de temperatura,
după care este interzisa orice acţiune mecanica asupra pastei de ciment (pasta se
rigidizează si legaturile rupte nu se mai refac).
Întărirea reprezintă un fenomen foarte complex, constând în principal dintr-o suită de
reacţii fizico – chimice datorate hidratării cimentului şi care conduc la formarea pietrei de
ciment, care înglobează şi leagă între ele restul componenţilor solizi. Ea parcurge deci trei
etape foarte importante şi anume:
- etapa iniţială – care are durata cuprinsă între momentul “0”, reprezentând terminarea
amestecării componenţilor şi timpul de începere a prizei (aceasta se poate determina
experimental sau se poate aprecia în funcţie de mai mulţi parametrii care vor fi
prezentaţi ulterior). În acest interval de timp reacţiile de hidratare sunt foarte lente,
practic betonul putând fi transportat, manipulat, compactat, nivelat etc. fără ca
proprietăţile lui să fie practic influenţate negativ. Durata acestei etape depinde de
compoziţia betonului (în special de clasa, dozajul şi tipul cimentului, de cantitatea de
apă şi de tipul aditivilor folosiţi) şi de temperatura lui;
- priza – durata cuprinsă între timpul de începerea a prizei şi timpul de terminare a prizei
(momentul în care betonul trece din faza fluidă în cea solidă). Ea durează câteva ore şi
depinde în principal de tipul cimentului şi de temperatura amestecului. In acest interval
 este interzisă orice acţiune asupra betonului, întrucât s-au format legăturile între
microcristale, iar distrugerea acestora conduce la diminuarea proprietăţilor betonului
întărit;
- întărirea propriu-zisă – se întinde pe o durată de câteva zeci de ani, începând de
terminarea timpului de priză şi prezentând interes deosebit numai în primele 28 de zile.
Un fenomen ce poate fi întâlnit este priza falsa a cimentului, caracterizata prin lipsa
temperaturii ridicate in masa betonului, imediat după amestecarea cimentului cu apa. Acest
fenomen are cauze provenite din măcinarea cimenturilor, depozitarea lui precum si din
tehnologia de preparare a betoanelor. Reamestecarea betonului fără adăugare da apa
suplimentara, restabileşte calităţile acestuia.
Începutul si sfârşitul prizei cimenturilor este legat de compoziţiile mineralogice, fineţea de
măcinare, adaosuri rapoarte A/C, etc.
7. Contracţia şi expansiunea sunt fenomene ale inconstanţei de volum care apar la priza
şi întărirea cimentului.
Contracţia însoţită de microfisurare este o proprietate a cimentului, având loc datorită
pierderii apei în exces, utilizată la obţinerea pastei de ciment, exces de apă care este
determinat de existenţa unei fineţi mari de măcinare a cimentului, dar şi a compoziţiei
mineralogice a cimentului.
Expansiunea cimentului are loc datorită apariţiei hidroxizilor, în urma reacţiilor
chimice de hidroliză, a prezenţei ghipsului (expansiune sulfatică) şi prezenţei unor impurităţi
care determină la apariţia fenomenului de îngheţ-dezgheţ, presiuni ridicate de cristalizare.
8. Durabilitatea este o noţiune extrem de complexă şi care poate fi definită sumar ca
fiind capacitatea cimentului de a satisface exigenţele pentru care acesta a fost proiectat şi
executat şi pus în lucrare, o perioadă cât mai îndelungată de timp sub acţiunea fizico –
chimico – mecanice luate în considerare la proiectarea lui. Aceste acţiuni pot fi de tipul:
solicitărilor mecanice, îngheţ-dezgheţ repetat, permeabilităţii etc.

Influenta dozajului de ciment asupra proprietăţilor betonului

Pentru un amestec in care se păstrează constante, cantitatea de apa, granulozitatea

agregatului, dozarea diferita cu ciment a amestecului conduce la următoarele aspecte:
 coeziunea si lucrabilitatea se ameliorează odată cu creşterea dozajului de ciment;
 densitatea amestecului se modifica astfel:
 o pana la 300-400kg ciment/mc, se realizează o densitate maxima a betonului;
o peste 500kg ciment/mc, cimentul devine predominant si prin densitatea sa mai
scăzuta ca valoare decât cea agregatului va impune o scădere a valorii totale a
densităţii amestecului.
 rezistenta la compresiune creste semnificativ pana la 400kg/mc, moderat pana la 600-
700kg/mc si nesemnificativ, peste 800kg/mc.
Concluzie
Tipul si clasa cimentului se aleg si se corelează cu clasa betonului si in funcţie de
caracteristicile tuturor mijloacelor si tehnologiilor ce acţionează asupra betonului proaspăt
precum si in funcţie de mediul de exploatare al betonului întărit.

TRANSPORTUL SI DEPOZITAREA CIMENTULUI

Deoarece cimenturile sunt materiale hidrofile, trebuie îndeplinite următoarele aspecte:

o asigurarea protecţiei cimentului fata de umiditate;
o aprovizionarea cu cantităţi care se vor consuma in cel mult o luna (pentru cimenturile
unitare) si cel mult 3 luni (pentru cimenturile obişnuite);
o mecanizarea completa a tuturor operaţiilor de încărcare-descărcare si depozitare;
o evitarea amestecării sorturilor de ciment;
o reducerea la minimum a manipulării cimentului;

Cimentul se poate altera in contact cu umezeala si din acest punct de vedere este
caracterizat astfel:

 STADIUL I. de alterare se caracterizează printr-o aglomerare a particulelor de ciment

care se pot sfărma integral la strângerea in palma. Înainte de folosirea cimentului se va
determina domeniul de utilizare si corecţia necesara la dozare;
 STADIUL II. de alterare se caracterizează printr-o sfărmare parţiala aglomerărilor
particulelor de ciment. Acest ciment necesita o cernere atenta si nu poate fi utilizat
decât pentru betoane de slaba rezistenta;
 STADIUL III. de alterare se caracterizează prin pietrificarea cimentului, deci acesta nu
se mai poate utiliza.
 Transportul se poate realiza:
 in recipienţi metalici acoperiţi, in vrac, pentru cantităţi mici si distante scurte;
 cu mijloace auto sau CF, specifice, dotate cu buncăre si sisteme pneumatice de
încărcare – descărcare;
 in saci multistrat din hârtie cerata pe interior, înscripţionaţi cu toate caracteristicile
cimentului, producătorului si datei de fabricaţie;
 pneumatic, prin conducte metalice, la distante scurte, in cadrul platformelor industriale
utilizatoare sau in şantiere;
 mecanic, cu şnecuri, jgheaburi vibrante sau benzi transportoare capsulate, in cadrul
platformelor industriale utilizatoare sau in şantiere.

Depozitarea se face numai in spatii închise, aerisite periodic, ferite de umezeala si de

lumina solara directa, pe perioade scurte (max. 3 luni) pentru cantităţi mici sau in buncăre
speciale, metalice, prevăzute cu sisteme pneumatice pentru încărcare – descărcare.