Wolfgang Amadeus Mozart

Don Giovanni

Lucrare de certificare a
competenţelor
profesionale

Profesor îndrumător: Elena Roşca

Elev: Anghelina Tudor

 Clasa a XII-a C

Cuprins

• Capitolul I – Clasicismul Muzical (pag. 5)

 I – Scurt istoric

 II – Caracteristicile Clasicismului
(pag. 8)

• Capitolul II – Wolfgang Amadeus Mozart –

Viaţa şi creaţia (pag. 13)

• Cap III – Don Giovanni

 I – Compoziţia şi premierele

 II - Rolurile

 III – Synopsis

 IV – Impactul şi influenţa operei Don

Giovanni asupra celorlalţi compozitori

• Concluzie
• Bibliografie

2
Wolfgang Amadeus Mozart (27 Ianuarie
1756 – 5 Decembrie 1791)

3
 Motivaţie
Am decis să realizez această lucrare de certificare a competenţelor
profesionale din simplul motiv că am nevoie de un document ce atestă
participarea mea în ramura muzicii.
De ce am nevoie de acest document? Datorită faptului s-ar putea să
nu existe şansa pentru mine de a adera la studii universitare şi doresc să
îmi asigur cât de cât un viitor în cazul în care se va ivi o întâmplare
nefericită menţionată mai sus. Doresc să am un ban în buzunar, şi, de ce
nu? Acest atestat ar putea fi o provocare pentru mine, ar putea fi orice.
Nu cred că trebuie neapărat să existe un motiv bine întemeiat care să mă
îndemne să realizez o lucrare de atestat. Ci doar un mic impuls care să
mă determine să fac ceva cu totul diferit.
Am ales Mozart, probabil un subiect banal, întâlnit în multe lucrări
de atestat. Însă, nu am ales Mozart fiindcă e simplu să găseşti
documentaţie despre acesta, ci fiindcă are acel ceva...

4
 Cap I – Clasicismul
Muzical
Clasicismul muzical este acceptat din punct de vedere al situării
temporale pe undeva în jurul anilor 1750-1820. Cu toate acestea,
termenul de „muzică clasica” este utilizat în mod colocvial pentru a
caracteriza o varietate de genuri muzicale de natură vest-europeană ce
datează din secolul IX până în prezent dar, în special, muzica europeană
ce datează din secolele XVI - XVII şi până în secolul XIX.
Perioada clasică este situată între curentul Baroc şi cel Romantic iar
unii din cei mai renumiţi compozitori sunt Joseph Haydn, Wolfgang
Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert. Printre alţi
compozitori renumiţi se mai numără şi Luigi Boccherini, Muzio
Clementi, Antonio Soler, Antonio Salieri, François Joseph Gossec,
Johann Stamitz, Carl Friedrich Abel, Carl Philipp Emanuel Bach şi
Christoph Willibald Gluck. Beethoven însă mai este privit drept un
compozitor romantic sau ca un compozitor ce a făcut tranziţia de la Clasic
spre Romantic; la fel şi Franz Schubert, însă sunt amintiţi şi compozitori
precum Johann Nepomuk Hummel, Mauro Giuliani, Fernando Sor, Luigi
Cherubini, Jan Ladislav Dussek, şi Carl Maria von Weber. Această
perioadă mai poartă numele de Clasicism Vienez (în limba germană:
Wiener Klassik), deoarece Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn şi
Ludwig van Beethoven au lucrat într-o anumită perioadă din viaţa lor în
oraşul Viena, iar oraşul natal al lui Franz Schubert este tot acesta.

5
 Joseph Haydn Portret neterminat
( portret de Thomas al lui Mozart, pictat
Hardy ) de cumnatul
acestuia, Joseph

Ludwig van Franz Schubert

6
Beethoven
 I – Scurt istoric

1730-1760
La începutul acestei perioade, noul stil a început să îşi pună
amprenta pe formele specifice Barocului ( forma ternară da capo aria,
simfonia şi concertul ) dar părţile acestora erau compuse într-o manieră
mai simplistă.

1760-1775
Pe la sfârşitul anilor 1750, tot felul de centre ale noului stil începeau
să apară în Italia, Viena, Mannheim şi Paris; multe simfonii au fost
compuse şi au început să apară „formaţii” de muzicieni ce colaborau cu
teatrele. Opera şi alte genuri vocale au fost pe primul loc în ce priveşte
diversele evenimente de natură muzicală, concertele şi simfoniile având
un rol intermediar, mai mult folosite pe post de interludii şi introduceri
pentru opere şi slujbe religioase.
C.P.E. Bach şi Gluck sunt consideraţi fondatorii Clasicismului
Muzical.
Primul mare maestru al acestui stil a fost compozitorul Joseph
Haydn iar în perioada târzie a anilor 1750 acesta a început să compună
simfonii. Ca vice-Capelmaestru şi mai târziu Capelmaestru cu funcţii
depline, orizontul său s-a lărgit: a compus de unul singur peste 40 de
simfonii în perioada anilor 1760.

7
 Deşi mulţi sugerează că acesta a fost umbrit de către Mozart şi
Beethoven, ar fi dificil ca amprenta pe care şi-a pus-o Haydn în stilul
clasic să nu fie de luat în seamă.

1775-1790
Muncind de mai bine de zece ani pe post de regizor de muzică pentru
un prinţ, avea la dispoziţie mai multe resurse decât alţii în domeniul
compoziţiei.
Talentul lui Haydn pentru muzică reprezenta o cale către compoziţie,
un mod de a structura lucrurile, lucruri ce se aflau în concordanţă cu
principiile stilului clasic. Cu toate acestea, un tânăr contemporan cu
Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart a împrumutat din ideile maestrului
Haydn şi le-a încorporat în două dintre cele mai mari genuri muzicale de
atunci: Opera şi Virtuoso Concerto. Spre deosebire de Haydn care a lucrat
mare parte din viaţa lui la o curte regală, Mozart fugea după faimă.
Haydn nu era un virtuos în ce privea compoziţia la nivel naţional şi
nici nu vroia să compună lucrări operatice care să fie interpretate seară de
seară; însă Mozart a vrut să facă ambele lucruri. Cu toate acestea,
Wolfgang Amadeus Mozart, prin muzica lui Haydn şi a polifoniei lui
Bach, mijloacele de a-şi autodisciplina şi îmbogăţi „darurile”.

1775-1790
Influenţa directă a barocului asupra curentului clasic a început să
dispară treptat: basul cifrat şi-a pierdut din proeminenţă din cauza nevoii
de păstrare a echilibrului unei lucrări în ce priveşte interpretarea, aşadar a
avut loc o stingere treptată a tehnicilor de interpretare ale jumătăţii
secolului XVIII începeau să dispară.

8
Joseph Haydn ( 1732 – 1809 )

9
 1775-1790
Când Haydn şi Mozart au început să compună, simfoniile erau
formate dintr-o singură parte şi multe dintre ele durau în jur de 10-12
minute. În următorii ani, lumea muzicii a suferit multe schimbări
dramatice: publicaţiile de factură internaţională şi frecvenţa turneelor au
crescut exponenţial şi notaţia muzicală s-a concretizat. În 1770, înaintea
morţii lui Mozart, reputaţia acestui compozitor a crescut foarte rapid, iar
Haydn a avut parte şi el de succese, mai ales datorită ultimelor sale
oratorii şi simfoniilor „Londoneze”. Compozitorii din Paris, Roma şi din
marea parte a Germaniei se foloseau de Haydn şi Mozart ca sursă de
inspiraţie pentru ideile lor asupra formei muzicale.
În perioada anilor 1770 a apărut o nouă generaţie de compozitori,
toţi născuţi în jurul anului 1770, care, deşi crescuseră cu stilurile mai
vechi, au întâlnit în recentele opere ale lui Mozart şi Haydn un mobil
pentru o expresie mai elaborată. În 1788, Luigi Cherubini s-a stabilit la
Paris iar în 1791 a compus Lodoiska, o operă care i-a adus faima. Stilul
acestei opere reprezenta cu adevărat o reflexie a stilulurilor
compoziţionale specifice lui Haydn şi Mozart, iar instrumentaţia ei a dat
un aspect de greutate nemaiînâlnit în genul operei de amploare.
Contemporan cu Cherubini, Ettiene Mehul a extins efectul instrumentaţiei
cu opera sa din 1790, Euphrosine et Coradin, lucrare ce a avut parte de o
multitudine de succese.

10
 II – Caracteristicile
Clasicismului

La jumătatea secolului XVIII, Europa începea să se îndrepte către o

nouă orientare în ce priveşte arhitectura, literatura şi arta, purtând numele
de Clasicism. Acest curent viza recreerea idealurilor din Antichitatea
Clasică şi în special cele ce aparţineau Greciei Clasice. Cu toate că acest
stil era strâns legat de absolutism, era de asemenea şi unul curat, un stil ce
punea accent pe diviziuni clare între părţi, contraste, respectiv culori mai
deschise şi un accent mare pe simplitate şi nu pe complexitate.
Noul stil şi-a pus amprenta atât în economie cât şi în structura
socială. Pe măsură ce secolul XVIII progresa, nobilimea reprezenta
patronatul muzicii instrumentale, aşadar generându-se o apreciere ridicată
a operei comice.
Datorită faptului că textura polifonică nu mai reprezenta un interes
din punct de vedere muzical a apărut fenomenul de omofonie, fenomen ce
presupunea crearea a mai multor linii melodice redate simultan. De
asemenea, nu a lipsit apariţia fenomenului de bitematism (sau redarea a
doua teme de caracter diferit) şi a formei de acompaniament denumită bas
alberti, ce presupunea redarea acordului în elemente acestuia separate.
Formele de concert şi de sonată erau mai mult apreciate şi li se
acorda un set de reguli stricte.
Concerto Grosso ( un concert ce implica mai mult de un instrument
solist ) a început să fie înlocuit treptat de Concerto Solo ( un concert ce
implica un singur instrument solist ), ce căuta să evidenţieze măriestria
instrumentistului. Amintim că sunt şi excepţii, un bun exemplu ar fi
Simfonia Concentrata pentru violă şi vioară în Mib Major.

11
 Spre deosebire de muzica barocă, muzica clasică avea o textură mai
clară şi era mai puţin complexă. Este în mare parte omofonă (însă
contrapunctul nu este deloc uitat, mai ales în perioada târzie a acestui
curent). Varietatea şi contrastul dintr-o lucrare au devenit mult mai
pronunţate decât înainte. Varietatea tonalităţilor, melodiilor, a ritmului şi
nuanţelor ( folosirea crescendo-ului, diminuando-ului şi sforzando-ului )
împreună cu frecvente schimbări de stare şi de timbru erau mai des
folosite decât în perioada barocului, cu fraze bine plasate şi cadenţe bine
marcate.
Orchestra a crescut în dimensiune şi varietate, aşadar,
acompaniamentul de clavecin nu s-a mai folosit şi s-a înfiinţat o partidă
pentru suflătorii din lemn. Şi pe plan solistic, clavecinul a fost înlăturat de
către pian. Compoziţiile timpurii pentru pian erau mai luminoase în ce
privea timbrul pianului însă pe parcurs au devenit mai bogate şi mai
sonore.
Importanţă mare i-a fost acordata muzicii instrumentale. Genurile
principale erau sonata, trio-ul, cvartetul de coarde, simfonia, concertul,
serenada şi divertismentul. Forma de sonată s-a dezvoltat şi a devenit cea
mai importantă formă folosită în muzica clasică. Aceasta a fost folosită
pentru construirea primei părţi a majorităţii lucrărilor mari, dar şi în
construirea a altor părţi şi a lucrărilor precum uvertura.

12
 Cap II – Wolfgang
Amadeus Mozart:
Viaţa şi creaţia
Wolfgang Amadeus Mozart, numele baptist Johannes Chrysostomus
Wolfgangus Theophilus Mozart (27 Ianuarie 1756 – 5 Decembrie 1791),
a fost un compozitor renumit al Clasicismului Muzical. A compus peste
şase sute de lucrări, majoritatea fiind considerate apogee ale muzicii
simfonice, concertante, camerale, pianistice, operatice şi corale.
Mozart şi-a dovedit talentul muzical încă din copilărie. Fiind deja un
competent pianist şi violonist, a compus de la vârsta de cinci ani şi a
cântat în faţa roialităţilor europene. La vârsta de 17 ani a fost angajat ca
muzician la curtea regala din Salzburg, dar s-a plictisit de slujba sa
actuala şi a plecat în căutarea unui loc de muncă mai bun, de fiecare dată
compunând din abundenţă. În timpul vizitei sale la Viena din 1781, a fost
dat afară de la Salzburg. El a ales să stea în capitală, unde a căpătat
renume dar nu şi o siguranţă financiară. În ultimii săi ani din Viena, a
compus majoritatea din simfoniile, concertele şi operele sale cunoscute,
împreună cu Requiemul său. Pe 5 Decembrie 1791 a decedat, iar
circumstanţele morţii sale timpurii au fost foarte mult speculate.
Mozart a învăţat cu mare plăcere de la alţii dezvoltându-şi o
maturitate muzicală în ce priveşte stilul, îmbinând luminosul cu graţiosul
cu întunecatul şi pasionalul. Influenţa sa asupra viitorului muzicii vest-
europene este foarte profundă. Beethoven şi-a scris compoziţiile în umbra
lui Mozart, iar Haydn a scris că „nu va exista un asemenea talent nici în
următorii o sută de ani”.

13
Micul Mozart ( portret anonim )

14
Compoziţii:
• 50 de simfonii
• 27 de concerte pentru pian şi 2 rondo-uri pentru pian şi orchestră
• 7 concerte pentru vioară, 1 adagio pentru vioară şi orchestră şi 2
rondo-uri pentru vioară şi orchestră
• 4 concerte pentru corn
• Concertul pentru fagot în Sib Major
• Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră în Do Major
• Concertul pentru oboe în Do Major
• Concertul pentru clarinet şi orchestră în La Major
• Concertul pentru flaut nr. 1 în Sol Major
• Concertul pentru flaut nr. 2 în Re Major
• Andante pentru flaut şi orchestră în Do Major
• Concertul pentru trompetă
• Simfonia Concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în Mib
Major
• Simfonia Concertantă pentru oboe, clarinet, corn şi fagot în Mib
Major
• Muzică de cameră ( sonate pentru vioară, variaţiuni, duo şi trio-uri,
cvartete şi cvintete de coarde, trio-uri de pian, cvartete de flaut,
sonate pentru alte instrumente, alte trio-uri, cvartete şi cvintete
pentru diverse instrumente şi două adagio-uri).
• Serenade, divertismente şi alte lucrări instrumentale
• Muzică sacră
• Sonate pentru biserică
• Lucrări pentru orgă

15
 • Opere ( Don Giovanni, Flautul fermecat, Cosi fan tutte, Bastien
und Bastienne, Le nozze di Figaro )

Cap III – Don Giovanni

Don Giovanni ( K. 527; titlu complet: Il dissoluto punito, ossia il

Don Giovanni ), este o operă în două acte cu muzica compusă de
Wolfgang Amadeus Mozart şi cu libret în limba italiană scris de Lorenzo
Da Ponte. Premiera acesteia a avut loc la Praga pe data de 29 octombrie
1797. Libretul lui Da Ponte a fost catalogat ca multe altele la vremea
respectivă drept drama giocoso ( dramă glumeaţă ), un termen ce denotă
un amestec de acţiune sobră şi comică. Mozart a trecut-o în catalogul său
drept o operă bufă. Deşi clasificată ca o operă comică, aceasta îmbină
elemente de comedie, dramă şi supranatural.
Filosoful danez Soren Kierkegaard a scris un eseu în cartea sa,
intitulat Enten – Eller, unde comentează afirmaţia lui Charles Gounod,
care susţine că Don Giovanni este „o lucrare fără defecte, o lucrare de
perfecţiune neîntreruptă”. Finalul, în care Don Giovanni refuză să se
căiască pentru faptele sale, a devenit un subiect filozofic şi artistic
captivant pentru mulţi scriitori, printre care şi George Bernard Shaw, care
în Om şi Super om a parodiat această operă.

16
 I – Compoziţia şi premierele

Libretul a fost terminat pe data de 28 octombrie, în acelaşi an în care

acesta a fost rechemat la Wiena pentru a lucra la o altă operă. Unii susţin
că libretul a fost scris înaintea zilei premierei, iar alţii spun că în aceeaşi
zi cu aceasta. Cel mai probabil a fost redactat cu o zi înaintea premierei,
datorită faptului că Mozart a însemnat terminarea operei pe 28 octombrie.
Partitura cerea numărul dublu de suflători din lemn, cornuri, trompete,
timpane şi obişnuita partidei de instrumente cu coarde. Compozitorul a
specificat de asemenea prezenţa anumitor efecte muzicale. Pentru scena
din sala balului de la sfârşitul primului act, Mozart cere asistenţa a nu mai
mult de trei ansambluri pe scenă pentru a cânta muzică de dans în
sincronizare, fiecare în măsura respectivă, acompaniind dansurile
personajelor principale. În actul doi, Giovanni este văzut cântând la
mandolină, acompaniat de pizzicato-uri. Când statuia comandantului
vorbeşte pentru prima oară mai târziu în actul respectiv, Mozart adaugă
trei tromboane la acompaniament.
Opera a fost prima oara jucată pe data de 29 octombrie, la Praga, sub
titlul ei complet ( a se vedea scrisul cuprins în paranteze de la pagina
precedentă, de pe linia întâi ). Opera a fost primită cu multă căldură din
partea publicului, acest lucru fiind deja banal pentru Mozart. Diverse
instituţii şi grupuri sociale din Praga au spus multe lucruri de laudă pentru
Mozart cu următoarele afirmaţii: „Cunoscătorii şi muzicienii spun că
Praga nu a mai auzit aşa ceva”; „Domnul Mozart a dirijat personal şi a
fost primit voios şi jubilant de către numeroasa adunare”.

17
 De asemenea, el a supravegheat şi premiera din Wiena, care a avut
loc pe 7 mai 1788. Pentru această producţie a scris încă două arii cu
recitativele corespunzătoare: Aria lui Don Ottavio, Dalla sua pace
( K.540a, compusă pe data de 24 aprilie, pentru tenorul Francesco
Morella ), Aria Elvirei, In quali eccessi ... Mi tradì quell'alma ingrata
( K.540c, compusă pe 30 aprilie pentru soprana Caterina Cavalieri ) şi
duetul dintre Leporello şi Zerlina Per queste tue manine ( K.540b,
compus pe data de 28 aprilie ).
Ansamblul final al operei a fost în general omis până la jumătatea
secolului XX, şi nu apare în libretul vienez din 1778. De asemenea,
Mozart a compus o variantă mai scurtă a acestei opere. Nici mai mult,
nici mai puţin, ansamblul final este interpretat de-a întregul în zilele
noastre.
O altă abordare modernă, foarte des întâlnită, este omiterea ariei lui
Don Ottavio, Il mio tesoro, în favoarea uneia mai uşoare, Dalla sua pace,
care a înlocuit-o pe prima în premiera de la Wiena pentru a se potrivi
vocii tenorului Francesco Morella. În multe din producţiile moderne
putem întâlni ambele arii. Cu toate acestea, duetul Per queste tue manine,
compus special pentru premiera vieneză, este des omis în producţiile
acestei opere ale secolului XXI.

18
Afişul original al premierei
operei Don Giovanni
19
 II – Rolurile

Rolul Tipul de Distribuţia Distribuţia

voce premierei premierei de la
mondiale, 29 Viena, 7 mai
Octombrie 1787 1788

( dirijatul ( dirijatul
realizat de către realizat de către
compozitor ) compozitor )

Don Giovanni, un Bariton Luigi Bassi Francesco

tânăr nobil foarte Albertarelli
manierat
Comandantul ( Don Bass Giuseppe Lolli Francesco
Pedro ) Busani
Donna Anna, fiica Soprano Teresa Saporiti Aloysia Weber
acestuia, logodnica lui
Don Ottavio

Don Ottavio Tenor Antonio Francesco

Baglioni Morella
Donna Elvira, o Soprano Katherina Caterina
domnişoară de origini Micelli Cavalieri
burgheze, părăsită de
către Don Giovanni

Leporello, servitorul Bass Felice Ponziani Francesco

lui Don Giovanni Benucci
Masetto, un ţăran Bass Giuseppe Lolli Francesco
Busani
Zerlina, logodnica lui Soprano Caterina Luisa Mombelli
Masetto Bondini
Corul: format din ţărani, servitori, domnişoare tinere şi muzicieni

20
 III - Synopsis

După o viaţă lungă de cuceriri amoroase, Don Giovanni, un tânăr

nobil, îşi întâlneşte înfrângerea în trei confruntări. Prima din acestea este
cu Donna Elvira, pe care a părăsit-o, însă aceasta se ţine după el. A doua
este cu Donna Anna, care a trebuit să îşi amâne măritişul cu Don Ottavio,
după ce Don Giovanni încearcă să o violeze şi îi omoară tatăl,
Comandantul, scăpând nepedepsit. A treia este cu Zerlina, pe care
încearcă vanitos să o îndepărteze de logodnicul ei, ţăranul Masetto. Toate
jură răzbunare lui Don Giovanni şi servitorului acestuia, Leporello.
Distrugerea lui Don Giovanni şi trimiterea acestuia în iad sunt realizate
de către statuia din cimitir a Comandantului, care apare la cină în urma
invitaţiei lui Don Giovanni.

21
22
 Fragment din partea a II-a a
uverturii ( Molto Allegro )

23
 ACTUL I
Grădina Comandantului
Leporello stă de pază în faţa casei lui Donna Anna. Don Giovanni,
stăpânul lui Leporello, s-a furişat în casă pentru a o seduce pe Donna
Anna. Aici începe şi aria lui Leporello, Notte e giorno faticar. Donna
Anna îşi face apariţia, fugărindu-l pe Don Giovanni, acesta fiind mascat.
Ea doreşte să ştie cine este acest individ şi strigă după ajutor, moment ce
marchează începerea trio-ului Non sperar, se non m’uccidi. Comandantul,
tatăl Annei, soseşte şi îl provoacă pe Don Giovanni la un duel, în timp ce
Donna Anna fuge după ajutor. Giovanni îl înjunghie pe comandant, îl
omoară, şi scapă neidentificat. Anna, la întoarcerea acesteia cu logodnicul
ei, Don Ottavio, este terifiată, iar Don Ottavio jură să răzbune moartea
iubitului ei tată ( duetul Fuggi, crudele Fuggi ).

24
 Începutul ariei lui Leporello (
Notte e giorno faticar )

25
 Fragment din duetul Non
sperar, se non m’ucidi

26
 Începutul duetului Fuggi,
crudele, fuggi!

27
 O piaţă publică lângă palatul lui Don Giovanni
Giovanni şi Leporello apar şi aud o femeie ( Donna Elvira ) vorbind
cu sine despre faptul că are inima frântă şi jură răzbunare ( Aria: Ah, chi
mi dice mai ). Giovanni începe să îi facă avansuri, dar pe măsură ce îşi
întorcea privirea către acesta, el o recunoaşte şi îl bagă în faţă pe
Leporello, poruncindu-i să îi spună adevărul despre acesta, iar el
părăseşte locul în grabă.
Leporello se apropie de Elvira şi începe să o consoleze şi desface o
listă cu amantele lui Don Giovanni. Într-o manieră comică, le înşiruie
numărul şi ţara lor de origine: 640 în Italia, 231 în Germania, 100 în
Franţa, 91 în Turcia şi 1003 în Spania, în aria sa, Madamina, il catalogo e
questo. Într-un recitativ foarte des omis, Elvira jură răzbunare.
Când pleacă, trece un grup de nuntaşi printre care şi mirii, Masetto şi
Zerlina, iar Don Giovanni şi Leporello ajung imediat după sosirea
acestora. Giovanni este atras imediat de Zerlina, iar acesta încearcă să
scape de gelosul Masetto, oferindu-se să găzduiască o petrecere de nuntă
la castelul său. Realizând că Don Giovanni dorea să rămână numai cu
Zerlina, Masetto se înfurie ( Aria: Io capito! Signor, si ). Don Giovanni şi
Zerlina rămân singuri, Giovanni începându-şi seducţia, moment care
marchează începerea duetului La ci darem la mano.
Elvira soseşte şi îi întrerupe planurile lui Don Giovanni ( Aria: Ah,
fuggi il traditor ), făcându-şi mai târziu apariţia Ottavio şi Anna,
complotând împotriva ucigaşului comandantului când au dat peste tânărul
nobil. Anna, neştiind că vorbeşte chiar cu ucigaşul tatălui ei, îi cere
ajutorul. Giovanni imediat îi promite ajutorul şi o întreabă îngrijorător
cine a îndrăznit să îi curme liniştea; bineînţeles, acesta mai spera la ceva
cu Anna. Dar Don Giovanni iar n-are noroc: Elvira se întoarce şi dă în
vileag ce i-a făcut acesta ei. Acesta răspunde Annei şi lui Ottavio în urma
acuzaţiilor aduse cu argumentul „Elvira este nebună” ( Cvartet: Non ti

28
fidar, o misera ). Cu momentul plecării lui Don Giovanni, Anna imediat
îş recunoaşte pe Giovanni ca pe seducătorul ei şi ucigaşul tatălui acesteia
( Arie: Or sai chi l’ onore ). Ottavio, nelăsându-se convins de acest lucru,
s-a hotărât să fie mai atent în ce-l privea pe Giovanni ( Arie: Dalla sua
pace ).
Leporello, hotărât pe jumătate să îl abandoneze pe Don Giovanni, îl
informează că toţi musafirii de la nunta ţărănească sunt în casa lui
Giovanni şi că l-a distras pe Masetto, dar că întoarcerea Zerlinei după
tentativa de seducţie a lui Don Giovanni a stricat toată treaba. Cu toate
acestea, nobilul rămâne voios şi îi spune lui Leporello să organizeze o
petrecere ( Aria Şampaniei: Fin ch’an dal vino ). Acesta se grăbeşte către
palatul său.
Zerlina îş urmăreşte pe gelosul Masetto şi încearcă să se împace cu
el ( Aria: Batti, batti o bel Masetto ), dar când era pe punctul de a-l
convinge de inocenţa acesteia, vocea lui Don Giovanni o ia pe
neaşteptate, făcând-o să dorească să plece de lângă Masetto. Încrederea
lui Masetto în aceasta dispare dintr-o dată, mirele gelos ascunzându-se
din dorinţa de a vedea cum se va purta Zerlina numai în prezenţa
tânărului nobil. În zadar, Zerlina încearcă să se ascundă de Don Giovanni,
dar acesta continua seducţia când a cesta a dat nas în nas cu Masetto.
Confuz dar repede găsind un răspuns, Giovanni susţine că Zerlina era
foarte tristă că Masetto era departe de aceasta şi că o „înapoiază” în
braţele ţăranului, dar nu pentru mult timp. Acesta îi conduce pe amândoi,
pe Zerlina şi pe Masetto, în dormitorul conjugal, care era împodobită de
jos până sus. Leporello invită la petrecere trei musafiri mascaţi ( Elvira,
Ottavio şi Anna ) care plănuiau să îl prindă în fapt pe Giovanni.

29
 Fragment din aria Donnei
Elvira, Ah chi mi dice mai

30
 Fragment din aria lui
Leporello, Madamina, il
catalogo e questo

31
 Fragment din aria lui
Masetto, Ho capito, signor
si

32
 Finalul duetului La ci darem
la mano dintre Don
Giovanni şi Zerlina

33
 Fragment din aria lui Donna
Elvira, Ah, fuggi il traditor

34
 Fragment din cvartetul
Non ti fidar, o misera

35
 Fragment din aria lui Donna
Anna
Or sai chi l’onore

36
 Fragment din aria şampaniei
a lui Don Giovanni, Finch
han dal vino

37
 Fragment din aria Zerlinei,
Batti, batti o bel Masetto

38
 Sala balului
Pe măsură ce formaţiile de muzică camerală încep să cânte ( trei
orchestre camerale ), Don Giovanni o conduce pe Zerlina într-un anume
loc, iar Leporello îi distrage atenţia lui Masetto dansând cu acesta. Când
Zerlina ţipă după ajutor, tânărul nobil încearcă să îi păcălească pe
musafirii săi, trăgându-l pe servitorul său în cameră cu el, ameninţându-l
cu sabia şi acuzându-l că acesta a încercat să o seducă pe Zerlina. Elvira,
Ottavio şi Anna îşi dau jos măştile, susţinând că ei ştiu totul. Musafirii se
alătură lor şi îl atacă pe Don Giovanni, dar acesta reuşeşte să se strecoare
printre mulţime şi să scape.

39
 Actul II
Afară, în faţa casei Elvirei
Leporello îl ameninţă pe Giovanni că îl va lăsa baltă, dar stăpânul
său îl linişteşte oferindu-i nişte bani ( Duetul: Eh via buffone ).
Dorind să o seducă pe camerista Elvirei, Giovanni îl convinge pe
Leporello să schimbe mantia şi pălăria cu acesta. Elvira soseşte la
fereastra ei ( Trio: Ah taci, ingiusto core ). Căutând o „partidă”, Don
Giovanni se ascunde şi îl trimite pe Leporello, iar el, ascuns de văzul
lumii, îi cântă, exprimându-şi dorinţa de a se întoarce la ea. Elvira este
convinsă şi coboară în stradă. Ea crede că Leporello este de fapt
Giovanni. Leporello o duce la o plimbare pentru a o ţine ocupată, în timp
ce nobilul încearcă să o seducă pe camerista acesteia, acesta
acompaniindu-se la mandolină ( Aria: Deh vienni alla finestra ).
Înainte ca Giovanni să termine seducţia cameristei, Masetto şi
prietenii acestuia sosesc, căutându-l pe Giovanni. Giovanni ( îmbrăcat ca
Leporello ), îl convinge pe Masetto că şi acesta îl vrea mort şi intră la
„vânătoare”. După ce Giovanni reuşeşte să scape de prietenii lui Masetto
( Aria: Meta di voi qua vadano ), Giovanni îl dezarmează şi apoi îl bate
pe Masetto, apoi pleacă râzând. Zerlina soseşte şi îl linişteşte pe rănitul
Masetto. ( Aria: Vedrai carino ).

40
 Fragment din duetul
Eh via buffone

41
 Fragment din terţetul
Ah, taci, ingiusto cuore

42
 Fragment din canzonetta
Deh vieni alla finestra

43
 Fragment din aria Zerlinei,
Vedrai carino

44
 O curte întunecată
Leporello o părăseşte pe Elvira ( Sextet: Sola, sola in buio loco ). Pe
măsură ce încearcă să evadeze, Ottavio soseşte împreună cu Anna,
liniştind-o pe aceasta. Imediat ce Leporello era pe punctul să iasă pe
poartă, care o găsise cu dificultate, Zerlina şi Masetto o deschid şi
văzându-l în veşmintele lui Giovanni, îl prind înainte ca acesta să scape.
Când Anna şi Ottavio observă ce se întâmplă, toţi îl înconjoară pe
Leporello, ameninţându-l cu moartea. Elvira încearcă să îl protejeze pe
bărbatul despre care crede că e Giovanni, spunând că acesta este soţul ei
şi imploră îndurare. Ceilalţi patru nu o bagă în seamă, iar Leporello îşi
scoate mantia şi îşi arată adevărata lui identitate. În timp ce toţi au rămas
perplex, Leporello cere iertare încercând să îşi dovedească nevinovăţia şi
scapă cu viaţă ( Aria: Ah pieta signori miei ). Mulţi se îndoiesc de
povestea lui Leporello, dar Ottavio este empatic. În circumstanţe ca
acestea, Ottavio este convins că Giovanni este criminalul comandantului
şi jură să se răzbune ( Aria: Il mio tesoro ). Elvira este încă nervoasă că
Giovanni i-a înşelat speranţele, dar îi pare rău pentru situaţia în care
nobilul a intrat. ( Aria: Mi tradi quell’alma ingrata ).

45
 Fragment din sextetul
Sola, sola in buio loco

46
 Fragment din aria
Ah pieta, signori miei

47
 Fragment din aria lui Don
Ottavio
Il mio tesoro

48
 Un cimitir cu statuia comandantului
Leporello îi spune lui Giovanni prin ce a trecut, iar Giovanni îl
persiflează, spunându-i că a profitat de deghizarea sa în Leporello,
încercând să seducă una din iubitele servitorului său. Acesta nu este deloc
amuzat, sugerând că putea fi soţia nobilului, iar Giovanni râde în hohote
la vorbele servitorului. Vocea statuii îl avertizează că râsul lui nu va
prinde răsăritul soarelui. La porunca stăpânului său, Leporello citeşte
inscripţia gravată pe piedestalul statuiei: „Aştept răzbunarea morţii mele”.
Servitorul tremură, dar trufaşul Don Giovanni îi ordonă să invite statuia la
la cină, ameninţându-l cu moartea pe Leporello ( Duet: Oh, statua
gentilissima ). Leporello încearcă de mai multe ori să invite statuia la
cină, dar de teama morţii nu a reuşit să ducă sarcina la bun sfârşit. Îi
rămâne sarcina lui Don Giovanni să cheme statuia la cină, aşadar,
pecetluindu-şi pieirea. Acesta a fost surprins când statuia a dat din cap şi
a acceptat invitaţia.

49
 Fragment din duetul
O statua gentilisima

50
 Camera lui Donna Anna
Ottavio insistă la Anna să se însoare cu el, dar ea crede că nu este un
moment potrivit, datorită morţii recente a tatălui ei. El o acuză pe Anna
de cruzime, iar acesta îl asigură că îl iubeşte şi că îi e fidelă ( Aria: Non
mi dir ).

Palatul lui Don Giovanni

Giovanni stă în luxul oferit unei mese bogate şi a muzicii
instrumentale ( timp în care orchestra cântă muzica secolului XVIII,
printre care şi o trimitere la aria Non piu andrai din opera Nunta lui
Figaro ), în timp ce Leporello serveşte ( Aria Gia la mensa preparata ).
Elvira îşi face apariţia, spunând că nu îi mai poartă resentimente
nobilului, ci doar milă ( L’ultima prova dell’amor mio ). Surprins de lipsa
acesteia de ură faţă de el, Giovanni o întreabă ce doreşte de fapt, urmând
o serie de rugăminţi de-ale Elvirei de a încerca să îi schimbe viaţa. Aceste
rugăminţi au primit un singur răspuns: „Brava!”, iar pe măsură ce
Giovanni o persiflează şi o ignoră, aducând un omagiu vinului şi
femeilor, cum că aceste două lucruri ar fi „esenţa şi gloria rasei umane”.
Rănită şi nervoasă, Elvira se lasă şi pleacă. Un moment mai târziu, ţipătul
ei este auzit din afara palatului. Întorcându-se doar ca să iasă pe altă uşă.
Giovanni îi ordonă lui Leporello să o întrebe ce o supără. Nu mult timp
după ieşirea acestuia afară, se aude şi ţipătul servitorului, întorcându-se
apoi şi vestind sosirea statuii comandantului. Acesta îi bate în uşă, iar
Don Giovanni îi răspunde la uşă (Aria Comandantului: Don Giovanni! A
cenar teco m’invitasti ). Îi porunceşte nobilului să se lepede de stilul lui
de viaţă, dar Giovanni refuză. Statuia se cufundă în pământ, trăgându-l pe
acesta cu el. Flăcările iadului îl înconjoară pe Don Giovanni pe măsură ce
este tras în abis.

51
 Donna Anna, Don Ottavio, Donna Elvira, Zerlina şi Masetto sosesc,
căutându-l pe răufăcător. Aceştia îl găsesc doar pe Leporello sub masă,
tremurând tot din cauza ororilor la care participase. Din moment ce
conflictul s-a terminat, Anna şi Ottavio s-au hotărât să aştepte până ce
Anna va renunţa la doliu pentru a se putea căsători, Elvira îşi va petrece
viaţa în singurătate, Zerlina şi Masetto se vor duce acasă să ia cina, iar
Leporello va pleca la o tavernă, în speranţa găsirii unui stăpân mult mai
bun.
Corul încheie cu morala operei: „Acesta este sfârşitul făcătorului de
rău: moartea unui păcătos întotdeauna îi reflectă viaţa” ( Questo e il fin ).
In trecut, acest ansamblu a fost omis uneori de către dirijori din motiv că
acesastă compoziţie nu era neapărat considerată ca făcând parte din
operă. Totuşi, această abordare nu a durat, iar dirijorii de astăzi, aproape
întodeauna includ acest final în operă.

52
 IV – Impactul operei Don
Giovanni asupra altor
compozitori

Popularitatea susţinută de care a avut parte Don Giovanni, a dus la

împrumutări majore şi aranjamente ale originalului. Cel mai faimos şi
probabil cea mai substanţială lucrare din punct de vedere muzical a fost
fantezia Reminiscences de Don Juan de Franz Liszt. Menuetul din finalul
Actului I a operei, este compus extrem de diferit de original în
manuscrisul lui Liszt: Fantezie pe temele din Nunta lui Figaro şi Don
Giovanni ale lui Mozart, iar Sigismond Thalberg foloseşte acelaşi menuet
împreună cu Deh vieni alla finestra în lucrarea muzicală Grand Fantaisie
sur la serenade et le Minuet de Don Juan, Op. 42. Deh vienni alla
finestra mai este întâlnit şi în lucrarea Klavierubung a lui Ferruccio
Busoni, cu titlul Variations-Studie nach Mozart ( Studii-variaţiuni după
Mozart ). Beethoven, Danzi şi Chopin au scris fiecare în parte câte o serie
de variaţiuni ale duetului dintre Don Giovanni şi Zerlina ( La ci darem la
mano ).

53
 Concluzii

 Poate că Mozart nu a compus la fel de multe simfonii ca

Haydn, dar acesta a avut ambiţia de a lupta pentru a ajunge
sus;
 Mozart muncea din greu, terminându-şi compoziţiile pe
măsură ce termenul limită se apropia. Deseori acesta făcea
schiţe şi ciorne;
 Mozart dovedea o abilitate înăscută de a compune pe loc;
improviza foarte bine la pian;
 Mozart se folosea de abilitatea de a improviza în lipsa unei
continuităţi dintr-o partitură;
 Mozart avea o memorie muzicală foarte bună. Unii susţin că
Mozart nu ar fi avut nevoie de schiţe şi ciorne pentru a
compune lucrări datorită memoriei sale remarcabile;

54
 Bibliografie

Bibliografie web
 [Link]

 [Link]

 [Link]

Bibliografie scrisă
 Interpretarea lui Soren Kierkegaard a operei Don Giovanni
 Mozart: the man and the artist, as revealed in his own words
by Mozart, Wolfgang Amadeus, 1756-1791 ( Project
[Link] )
 Robert W. Gutman: Mozart – A cultural biography
 Charles Rosen: The Classical Style: Haydn, Mozart,
Beethoven

55
56