Orgolii roman de Augustin Buzura - comentariu referat
ORGOLII Roman de Augustin Buzura. Aparut in 1977, volumului i se atribuie premiul
Ion Creanga" al Academiei Romane. In 1979 Editura Europa din Budapesta publica o
traducere in limba maghiara a textului, ce va fi reeditata in_ 1982, la Editura Kriterion din
Bucuresti, in acelasi an apare si traducerea in limba germana a cartii. A doua editie a
romanului este publicata in 1985.
Mecanismele textului lui Augustin Buzura tin in prima instanta de modalitatile discursive pe a
caror osatura se configureaza imaginarul epic. Fetisul limbajului metaforizam, aluziv, jocurile
codificarii intr-o gradina baroca a cuvintelor, in care nimic nu este ceea ce pare a fi,
structurate fundamental pe ideea labirinturilor si profitand din plin de posibilitatile unui spirit
al veacului subsumabil (inca) titulaturii de textualism ii raman straine lui Augustin Buzura
Scriitorul prefera discursul explicit. Pentru Augustin Buzura, romanul inseamna posibilitate
de cunoastere, iar aceasta se intampla prin disectia si analiza clinica a lumii, in Orgolii eul
narativ ataca, in primul rand, asupra limbajului. E o des-coperire si o diagnosticare a acestuia,
mai ales in ipostaza sa tradatoare. Orgolii este, mai inainte de orice, o carte a tacerilor si a
rostirilor interioare, o carte in care prezentul verbului este suspendat, iar nesfarsitele erori de
comunicare duc la ipostaza logosului ca suport al unei lecturi" improprii a (urnii. Masura in
care aceasta lectura" este voita, constient elaborata, asadar im-pertinenta, ofera dimensiunile
dramei universului narativ. Intre adevar si minciuna, intre comunicarea de sine si jocul
distorsionant al politicii limbajului", in text se diferentiaza doua tipuri discursive.
Protagonistul romanului, Ion Cristian, reprezinta ipostaza eroica a fiintei morale, mereu
obstructionata de cuvantul tradator. Constiinta puterii limitate, de nu chiar destruc-tive a
cuvintelor conduce mereu personajul pe o cale sinuoasa a luptei cu sine, dar si cu verbul.
Chirurg si cercetator celebru, destinul sau cuprinde un episod traumatizant: acela al anchetei si
detentiei politice. Gestul moral de a fi operat rana de glont a unui conspirator anticomunist
devine un cap de acuzare, iar Cristian parcurge etapele dantesti ale anchetarii si
prizonieratului. Morala abstracta si valorile absolute sunt dinamitate prin forta bruta a
primitivismului. Duelul dintre anchetat si anchetator (Varlaam, figura tipica a tortionarului) se
poarta, dincolo de agresiunea fizica, pe coordonatele a doua modalitati de limbaj, configurand
doua universuri etice antagonice. Limbajul care instituie este inlocuit aici de limbajul care
destituie, iar lumea isi pierde echilibrul. Negarea valorilor si a adevarului instaureaza un
regim al alienarii, in care detentia protagonistului si saracia pe care familia sa e silita sa o
suporte reprezinta configuratia absurda a unui univers rasturnat, a fiintarii intr-un vis al
nefiintei. Agentul perturbator este cuvantul delator, mostra a rostirii pervertite, politizate,
instrumenta-lizate.
El desemneaza romanul ca un text al interpretarilor - al unor succesive interpretari ale
realitatii, ce tind sa duca la desfiintarea acesteia ca atare. Pervertirea limbajului este resimtita
acut de catre Cristian si denuntata, caci singura faptuirea diferentiaza intre realitatile (bune si
rele) ale lumii. Unica modalitate de a face sens sta in ignorarea fluviului de vorbe._ Judecata
faptica se substituie oricarei alteia. intr-un univers in care cuvintele sunt devalorizate,
imbatranite, golite de sens", in care aceleasi fraze erau utilizate si de lasi si de curajosi",
masura verbului devine insuficienta sau injusta. Perversa rasturnare de valori in lumea cazuta
sub istorie, in care eroul devine victima, iar tortionarul se absolva moral prin senina
recunoastere a vinovatiei duce, totusi, la moartea fiintei.
Textul pare a solutiona o atare criza prin imagini naturaliste ale decaderii umane. Exemplara
din aceasta perspectiva este figura procurorului Rcdman, fostul prieten si delator al
chirurgului Cristian, coplesit, tarziu, de un cancer avansat. Medicul gloseaza asupra
caracterului acestuia de planta fara radacini, apta sa traiasca doar atat cat tentaculele vor gasi
o alta dispusa sa-l suporte [] Un om care practic a incetat sa existe", care, probabil, in
conditiile normale ar fi putut totusi sa se dezvolte", dar care ramane un psihic minimalizat,
prelucrat, lipsit de mobilitate". Fariseismul fapturii umane sub vremi, pacatul capital al
vanitatii si violenta defularii prin minciuna configureaza un imaginar al dramei dezumanizarii,
pusa in antiteza cu verticalitatea fiintei pentru care asumarea morala devine un mod de
existenta. Orgolii este un roman centrat, construit pe modelul cuceritorului. Ion Cristian e un
erou ce se revendica de la o tipologic de esenta romantica, a personajului exceptional, iesit din
contingent, suprauman prin insasi umanitatea sa profunda. Etapele devenirii sale configureaza
un traseu al cunoasterii - o cunoastere de lume, caci, caracterial, eroul este complet de la
primele pagini ale romanului. Episodul social din Paris, in care protagonistul, prins intr-o
revolta de strada, incearca gestul lapidarii, contureaza profilul unui om de o profunda esenta
morala. Povestea de dragoste cu fascinanta Cristina ipostaziaza o criza a trairii ce complineste
destinul personajului.
Figura exaltat romantica a femeii reprezinta un principiu complementar, un dublu feminin al
eroului. Intensitatea trairii si violenta suferintei dupa destramarea povestii de dragoste
configureaza, dincolo de o schema erotica in decor parizian, un scenariu al privirii in oglinda
si al regasirii de sinc-intreg. Sparge-rea unitatii adamice determina o suspendare a fiin|ei
deasupra vidului existentei. Forta eroului sta insa, mereu, intr-o fundamentala capacitate de
supravietuire. Traindu-si esecul, Cristian patrunde intr-o alta varsta ontologica. Figura
feminina tutelara este, de aceasta data. Stela, prezenta oculta, discreta, incarnare a ordinii
existentiale si a cosmosului recentrat.
Optiunea nu este intamplatoare. Pentru personajul Cristian, reconfigurarea lumii inseamna
recalibrarea ei. Figura feminina nu mai este alterai, ci umbra eului. Relatia nu mai e, asadar,
una de complementaritate, ci de identitate. Centrul lumii devine acum profesia si, mai ales,
cercetarea un alt model al cunoasterii. Ca si in naratiunea de tip legendar, personajul feminin
trece in nefiinta rapus de boala impotriva careia eroul lupta. Relatia de cauzalitate e insa
inversata. Episodul tragic nu sta la originea demersului, ci vine ca o forma de pedeapsa,
precum in tragedia clasica, pentru vina data de dorinta de a se depasi pe sine si, mai ales, de a
depasi Natura. Profilul protagonistului din Orgolii este unul polimorf. Dincolo de ipostaza
odiseica (model al cuceritorului si al calatorului), figura alchimistului, pierdut in nesfarsite
combinatii ale elementelor, cautator fervent al licorii vindecatoare, configureaza un model al
maestrului vrajitor.
Legenda vie, personaj sacrosanct-, ce supravietuieste istoriei, Cristian isi are sanctua-l nil in
laboratorul de cercetari - spatiu izolat si izolant, situat in afara limitelor lumii, pazit cu
strasnicie de cerberul Anania. Spatiu templu, sacru, intangibil, despre care textul ofera o
minima descriptie, laboratorul este lacasul licorii" si al maestrului, in care misterul
predomina si stapaneste. Mitologia careia ii da nastere este o urmare fireasca a acestuia.
Cautarea citostati-eului reprezinta un proces de patrundere a tainelor firii, de penetrare a
misterului naturii si al elementelor. Magia alchimica a licorii vindecatoare" este echivalenta
cautarii panaccului universal. Drumul pana la el este un drum al pragurilor, o cale a zbaterii si
suferintei, a tradarii si erorilor. Singura calauza ramane constiinta. Ba salveaza fiinta de la
cadere libera si justifica in ultima instanta optiunea sa pentru aceasta din urma noua ordine
asumata. Orgolii propune doua modalitati ale discursului narativ. Dominanta este naratiunea
auctoriala, ea insasi un melanj de scheme discursive ce se intind de la dialogul direct sau
descrierea in cheie realista si pana la monologul interior. Prezenta instantei auctoriale este,
insa, intotdeauna pregnanta. Eul narativ stapaneste discursul cu o mana forte, impriinandu-i
nuantele dorite si penalizand orice miscare textuala ce tinde sa iasa in afara granitelor
stabilite. Constructia romanului este asadar un camp finit, ale carui jaloane si articulatii sunt
predeterminate. Fluenta naratiunii, chiar si atunci cand ea e sustinuta de traseele
psihologizante ale monologului interior, este astfel determinata nu de curgerile naturale ale
starii, ci de capacitatea autorului de a elabora textul-fluviu. Tehnica punctelor de vedere
(venind dinspre modernismul european, dar si romanesc, din epica interbelica) este la randul
sau subsumata pozitivismului de factura realista, ce desemneaza autorul ca zeu tutelar al
universului imaginat. Acest discurs este marcat astfel de un limbaj al adevarului - al unui
adevar supraordonat, ce vine din omniscienta actorului. El demasca in permanenta starea de
fapt in dosul volutelor cuvantului si arata lumea asa cum este ca in realitate".
Lui i se opune in text discursul de tip jurnalier, documentaristic. Acesta este reprezentat prin
interventiile informatorului nenumit, mostre ale delatiunii, tipice epocii. Fragmentele sunt
scrise la persoana intai; ele configureaza o monstruoasa serie a documentului abominant,
orientat explicit catre distrugerea fiintei si a valorilor. Unui asemenea discurs, al cuvintelor
destruclurate si destructurante, ii corespunde un limbaj al minciunii, in forma sa de
resemantizare tendentioasa a realitatii. Faptele si personajele sunt temporar deformate in
aceasta oglinda pervertita.
Ele fac obiectul unui permanent proces de intentii, pus sub semnul suspiciunii absolute, ce
atinge cote ale patologicului. Schizoidia se reflecta inevitabil asupra limbajului pe care se
articuleaza aceste fragmente. Structurile sale sunt sparte, deformate, curgerea sa este
obstructionata de o sintaxa handicapata si de termeni improprii. Lumea din Orgolii este astfel
marcata definitiv de capcana verbului. Aceasta determina doua tipuri posibile de atitudini:
acceptarea logosului pervertit, cufundarea in el pana la grotesc, instrumentalizarea sa, ori
refuzul acestuia, lupta acerba cu tradatoarele cuvinte, intr-un univers destructurat prin
nondiferentierea limbajului, prin universalismul cliseului ce ajunge sa nu mai desemneze
realitati noncoincidente, ci o utopica (si improbabila) pasla infrareala. Dincolo de rapoartele
personajelor reflectori, de dialoguri si de intruziunile auctorialc, constructia narativa se
intregeste printr-un sistem de feed back-uri prin intermediul caruia relatiile intcrpersonale ale
protagonistilor si istoriile existentelor lor vin sa justifice faptele din prezentul naratiunii.
Aceste puneri in abis acrediteaza o data mai mult un model (de esenta romantica) al
personajului bun fata cu personajul rau, al eroului si antieroului, intre care este asezata o serie
verosimila de figuri intermediare.
Antiteza nu se reduce insa la atat. intr-un roman al reafirmarii valorilor, precum Orgolii, bazat
in chip fundamental pe explicitul imaginii si pe decon-spirarca limbajului, personajul
exceptional se opune si unei alte serii tipologice, subiacente. Eroului de tip realist socialist-
construct ipotetic si neverosimil - i se substituie un personaj mobil interior, autentic, motivat.
Romanul isi ramane astfel siesi fidel, caci conserva premisa enuntata in motoul camusian cu
care debuteaza. Microcosmul uman in devenirea si complexitatea sa, principiile fiintarii si
supravietuirea in istorie, lumea ca sistem in permanenta necesitate de calibrare, individualul
ca parte a intregului si strategiile sale de determinare, cu un cuvant umanul ca esenta a lumii
si logosul ca instrument al sau in constructia de sens, acestea sunt jaloanele fundamentale ale
textului lui Augustin Buzura si ele configureaza in Orgolii un fascinant excurs asupra limitelor
si capacitatilor fiintei in actul de a se trai pe sine in lume.