Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Administratie si Afaceri

Master: Administrarea si Dezvoltarea Resurselor Umane

COMUNICAREA

Masteranta: BALINT ISABELA IOANA

Bucuresti

2009

0
Cuprins:

Introducere, definitia comunicarii;

Evolutia comunicarii;
Comunicarea lingvistica;
Comunicarea non – verbal;
Comunicarea transculturala;
Imbunatatirea comunicarii in organizatii;
Rolul vestimentatiei in comunicarea organizational;
Bibliografie.

1
Introducere. Definitie.
Constatam ca dificultatea majora intampinata in definirea comunicarii este data si de
diversitatea unghiurilor de vedere sub care aceasta poate fi privita.
Diversitatea coplesitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal pîna la cel
planetar – precum si inevitabilele lor întrepatrunderi si conditionari, ne fac sa împartasim
opinia potrivit careia o singura disciplina nu ar putea face fata investigarii unui asemenea
conglomerat. Majoritatea stiintelor si profesiilor au propria lor partitura “în corul stiintelor
comunicarii”. Fiecare specialist vine cu experinta, perspectiva si interesele proprii pentru a ne
povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa.
Daca avem în vedere doar caile de comunicare si contextual comunicarii, atunci biologia,
informatica si teoria comunicarii ofera modelele necesare unei bune predictii a
evenimentelor; daca ne plasam doar la nivelul continutului informativ, atunci istoria,
sociologia si etnologia ne învata cum sa formulam cel mai bine informatia; daca avem în
vedere toate constrîngerile relationale pe care le presupune comunicarea, atunci psihologia,
psihanaliza si semiologia contribuie cu siguranta la cunoasterea pretentiilor, atitudinilor si
obisnuintelor publicului.
Exista însa si voci care nu sînt de acord cu plurarul “stiintele comunicarii”. Van Cuilenburg,
O. Scholten si G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumarii eclectice a cunostintelor
despre feluritele modalitati de comunicare si declara ca “nu orice forma sau proces de
comunicare – orice convorbire sau orice corespondenta prin posta – intereseaza aceasta
stiinta.” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al
psihologiei sociale decît cel al unei stiinte a comunicarii. Definitia pe care ei o propun pentru
stiinta comunicarii este una în care vastitatea domeniului este riguros temperata: “stiinta care
studiaza circuitele profesionale si institutionale ale informatiei, fie ca aceasta informatie este
destinata publicului în general sau unui public specializat” .

Termenul de comunicare provine din limba franceza de la cuvantul communiqué; cu

transformarile proprii trecerii de la latina vulgara la proto-româna, lat. communicare a fost
mostenit sub forma ecumineca, avînd sensul de “a se împartasi” (în acceptia ritualului
crestin). Întelesul exista si în latina tîrzie, unde a dat nastere lui excommunicare, adica “a opri
de la împartasanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasa. Iata cum
pentru pentru noi, românii, sensul originar al comunicarii este deopotriva profan si sacru:
comunicarea sta la baza organizarii sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni,
dar angajînd si aspiratiile lor “verticale”, într-o miscare ascensionala catre planurile
superioare ale existentei.
Cînd trebuie sa defineasca comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la
cunostinta”, “a da de stire” sau “a informa”. Comunicarea înteleasa ca proces are la baza
patru componente fundamentale: emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Esenta
procesului consta din transferul sau trimiterea informatiei de la receptor la emitator. Acest
model elementar trebuie însa extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodata cu simpla
preluare sau receptare a informatiei. În primul rînd nu trebuie omisa circulatia informatiei si
în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizeaza decît în vederea obtinerii
unui raspuns. În al doilea rînd, comunicarea este un proces intentional: emitatorul transmite
receptorului o informatie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte
asupra receptorului. În al treilea rînd, toata aceasta “desfasurare de forte” nu s-ar dovedi pe
deplin eficienta daca nu s-ar acorda importanta atît codajului cît si decodajului mesajului
transmis. În al patrulea rînd, nu trebuie ignorata nici posibilitatea aparitiilor unor erori de
codare sau decodare, precum si imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente
vor diminua reusita comunicarii.

2
Evolutia comunicarii.

Arheologii si istoricii ne-au zugravit experienta timpurie a speciei umane pe planeta Pamînt
din punctul de vedere al diferitelor epoci în care piatra, bronzul sau fierul au fost pe rînd la
mare rang. Stramosii nostri îsi petreceau mai tot timpul confectionînd unelte, dezvoltînd si
testînd tot felul de tehnologii care sa îi ajute sa-si rezolve problemele legate de producerea
hranei si confectionarea armelor de vînatoare. Progresele în toate directiile facute de homo
sapiens trebuie sa fi depins nu numai de materialele din care îsi construiau uneltele si armele,
ci si de sistemele de comunicare pe care le-au dezvoltat si perfectionat. Putem spune ca
“abilitatea din ce în mai mare de a comunica complet si precis a fost cea care a condus la
dezvoltarea progresiva a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, explicatiilor,
obiceiurilor si regulilor complexe de comportament care fac posibile civilizatia.”
Se pot distinge 6 epoci in dezvoltarea comunicarii:
Epoca semnelor si semnalelor. La început, fiintele umane comunicau cu ajutorul
sunetelor pe care reuseau sa le produca din punct de vedere fizic (mîrîituri, mormaieli,
tipete), precum si prin miscarile si pozitiile corpului. Acest sistem nu permitea
transmiterea si receptionarea unor seturi de semnificatii lungi si complicate. Aceasta
limitare a avut implicatii majore asupra naturii vietii sociale si mai ales asupra
proceselor de gîndire.
Epoca vorbirii si a limbajului. Aceasta noua epoca este plasata în timp acum
circa40.000 de mii de ani cînd oamenii de Cro Magnon aveau structura craniana,
limba si laringele asa cum le avem noi astazi. Aceste detalii anatomice le-au facilitat
crearea vorbirii si limbajului, oferindu- le astfel un avantaj semnificativ fata de
oamenii de Neanderthal. Mai mult, au reusit sa transmita urmasilor noile inventii si
modalitati de preparare si conservare a hranei si tot ce era legat de supravietuirea într-
un mediu ostil, astfel ca oamenii de Cro Magnon au avut mult mai multe sanse de
supravietuire în Era Glaciara decît oamenii de Neanderthal. Pe masura ce oamenii s-
au raspîndit în alte regiuni unde au avut de înfruntat noi probleme, modalitatile de
vorbire s-au dezvoltata si diversificat. Lingvistii au identificat însa un numar mare de
cuvinte în vocabularele unor limbaje preistorice din numeroase limbi moderne,
cuvinte apartinînd unui fond proto-Indo-European.
Epoca scrisului. Istoria scrisului este cea a evolutiei de la reprezentari pictografice la
sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene
stilizate, la folosirea literelor pentru a sugera anumite sunete. Primul pas spre scriere a
fost facut prin standardizarea semnificatiilor imaginilor. Principalul stimul în
dezvoltarea sistemelor de scriere a fost practicarea agriculturii, care a atras dupa sine
serie de probleme ce trebuiau rezolvate: înregistrarea hotarelor si proprietatilor, a
vînzarilor si cumpararilor, cresterea si scaderea cotelor rîurilor, miscarea corpurilor
ceresti etc. Scrierea apartine clasei notatiilor grafice. Principiile de baza care au stat la
dezvoltarea scrierii au fost principiul morfemografic (semnele grafice denota unitati
lingvistice semnificante) si cel fonografic (semnele grafice denota unitati fonetice).
Principiul fonologic a dat nastere la trei tipuri de scriere: scrierea segmentala,
scrierea silabica, scrierea alfabetica. Primele marturii ale unei scrieri integral
alfabetice se afla în insula Creta: semnele au fost preluate din alfabetul consonantic
fenician, iar grecii au avut initiativa folosirii unei serii de semene feniciene cu valoare
consonantica pentru a transcrie vocale. Marele progres al epocii scrisului a fost
eliberarea mintii umane de corvoada memorarii valorilor culturale ale popoarelor si
reproducerii lor în constiinta generatiilor care s-au succedat.

3
Epoca tiparului. Prima carte din lume (Diamond Sutra) a fost tiparita de chinezi în anul
868 A.D., desi se pare ca tehnica tipariturii le era cunoscuta chinezilor înca din secolul al
V-lea A.D. În Europa, spectaculoasa inventie apartine unui obscur aurar din Mainz,
Johann Gutenberg, iar primele carti tiparite încep sa apara odata cu secolul al XV- lea.
Tiparul a permis reproducerea mult mai rapida a cartilor si eliminarea treptata a erorilor
de transcriere. În scurt timp, monopulul detinut de preoti si nobilime asupra cititului si
scrisului a început sa se clatine deoarece accesibilitatea cartilor – în primul rînd
traducerile Scripturilor în limba vorbita de fiecare popor – a determinat un interes crescut
pentru învatarea cititului si în general pentru cunoastere.
Epoca mijloacelor comunicarii de masa. Odata cu secolul al XIII- lea, influentata si
stimulata de Marile Descoperiri si de spiritul Renasterii, începe sa se dezvolte “o
informatie cu adevarat universala” capabila sa sustina apetitul tot mai crescut al
oamenilor pentru stiri si cunoastere. Înca din timpul civilizatiilor antice, oamenii se
adunau în “locuri privilegiate” – agora, tîrgurile, piata, forumul sau templul - pentru a afla
lucruri noi. Reteaua de circulatie a informatiilor s-a diversificat odata cu aparitia
mijloacelor de comunicare premergatoare ziarului. În secolul al XVI-lea, guvernul
venetian tiparea o mica foaie de stiri cu caracter ocazional numita gazette, in Franta,
prima foaie cu caracter popular dateaza din 1529, in Anglia, de-abia prin 1621, stirile
externe începeau sa fie publicate în asa-numitele corantos cu aparitie neregulata. Actul de
nastere al presei periodice se semneaza la începutul secolului al XVII-lea cu aportul a
doua împrejurari benefice: perfectionarea tiparului si organizarea postei ca servicii
regulat. Tiparirea ziarelor a marcat nu numai o cotitura în istoria comunicarii de masa, dar
a fost perceputa si ca o inovatie de factura socio-culturala ce va influenta întreaga
societate umana. Odata cu începutul secolului al XIX- lea, ziarul va fi secondat de telegraf
si telefon, iar la începutul secolului al XX-lea, de radio si televiziune.
Epoca mijloacelor de comunicare computerizata. Ceea ce s-a schimbat de-a lungul
secolelor si mai ales în ultimele decenii “sînt modalitatile si amploarea cu care informatia
este produsa, colectata, prelucrata, pastrata si difuzata”. Daca adaugam la toate acestea
“mariajul” dintre calculator si telecomunicatie, comunicarea este acaparata de o societate
informationala. Sistemele informationale sînt supuse astazi unor importante schimbari
tehnologice. Triada automatizare, informatizare, digitizare este nelipsita din perimetrul
inovatiilor tehnologice. Automatizarea este înteleasa ca utilizare la scara tot mai larga a
calculatoarelor, astfel ca în literatura de specialitate se vorbeste despre cinci tipuri de
utilizare a calculatoarelor: utilizarea de tip functionaresc (ex. prelucrarea datelor în cadrul
serviciilor de salarizare), procesarea informatiei (ex. rezervarea biletelor de avion),
controlul informational al productiei, design (ex. realizarea unor prototipuri de avioane
sau pagini de ziare), Luarea deciziilor (ex. utilizarea de modele econometrice în luarea
deciziilor).
ComputereIe si tehnologiile aferente continua sa ofere oamenilor noi si noi modalitati de
comunicare si anume comunicarea informatica.
În ultima vreme toata lumea navigheaza pe Internet, trimite scrisori prin posta electronica
sau are o întîlnire pe Chat. Ce sînt toate acestea? Internetul este un sistem mondial de
retele de calculatoare interconectate, care înlesneste serviciile de comunicare a datelor
cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la distanta, transferul de fisiere, posta
electronica si grupurile de discutii, aceasta este o noua modalitate de comunicare si
anume comunicarea cibernetica.

4
Reteaua Internet a aparut la sfîrsitul anilor „60 printr-un efort de conectare a retelei
Departamentului Apararii Statelor Unite (cunoscuta sub numele de ARPAnet – Advanced
Research Projects Agency) cu alte retele conectate prin dispozitive radio sau satelit.
ARPAnet a fost o retea experimentala proiectata sa asigure suportul pentru cercetarea
militara - în particular cercetari privind construirea unor retele care puteau rezista cu
succes unor întreruperi partiale. Accesul Internet înseamna, în ultima instanta,
posibilitatea accesarii a milioane de servere situate pe tot cuprinsul globului. Astfel,
utilizatorul poate gasi raspuns la orice întrebare pe care si-o pune, poate trimite mesaje
oriunde în lume aproape instantaneu, poate transfera documente cu informatii din orice
domeniu de activitate, efectua rezervari de locuri pentru hotel, avion, poate efectua
cumparaturi, asculta ultimele noutati în materie de muzica, vizita galerii de arta, citi carti
"publicate" electronic, conversa on- line cu orice alt utilizator conectat, afla ultimele stiri
ale agentiilor de presa sau poate aduce programe soft de pe arhivele publice. Reteaua
Internet ofera posibilitati enorme pentru comunicarea globala, rapida si ieftina si poate
domina în scurt timp aria educationala.
Canale cu fibra optica si tehnologie digitala permit facilitate superioare, ca de exemplu
transferul informatiei video la cerere. Totul în lumea de astazi se deruleaza în spiritul unei
mari provocari. Va veni si vremea cînd, bransati la retelele de debit mare, vom fi cop lesiti
pîna si de numarul de canale TV receptionate, astfel ca de la o televiziune a ofertei vom
trece la o televiziune a cererii. Nu ne ramîne decît sa ne alaturam ciberspatiului, sa
interactionam cu tesatura nelimitata de relatii virtuale si sa o cunoastem navigînd. Pentru
prima data vom avea prilejul sa comunicam universal si altfel decît prin intermediul
religiei sau ideologiei.
Daniel Bougnoux apreciaza ca “web-ul este rational prin forma sa ori prin operatiile
necesare conectarii, dupa care utilizato rul are libertatea totala de a naviga dupa bunul
plac, trimitînd sau primind chiar si mesajele cele mai nebunesti.”
Cu legaturi de mare viteza ce trec granitele nationale, posta electronica (e- mail) este un
serviciu Internet care permite alcatuirea unor mesaje si transmiterea lor catre unul sau mai
multi destinatari.
Forumul de discutii (chat forum) functioneaza într-un sistem de buletine informative
(BBS) si este un forum special sau o conferinta care permite mai multor participanti on-
line sa se angajeze în acelasi timp într-o conversatie prin tastarea pe rand de întrebari si
raspunsuri.
Chat- ul este locul de întîlnire al culturilor si civilizatiilor care tind sa se contopeasca într-
o unitate multiculturala.
Utilizatorii postei electonice si participantii în grupurile de discutii folosesc adesea figuri
asezate culcat (pe o parte), facute din caractere ASCII standard (emoticonuri), pentru a
plasa mesajul în context. Acestea sînt utilizate în comunicarea mediata de calculator
pentru a suplini lipsa inflexiunilor verbale, a mimicii si gesturilor, pentru a puncta starea
emotionala sau atitudinea participantilor fata de subiectul conversatiei (ex: :-) zîmbesc, :-(
ma întristeaza, :-< sînt de-a dreptul trist sau dezamagit, ;-) fac cu ochiul, :?-( plîng, :-D
sînt teribil de amuzat, :-@ sînt de-a dreptul socat, :-o casc, :-* te sarut, :-/ sînt sceptic, :-p
îti fac în ciuda, :-] sînt nehotarît
Aceste figuri au fost inventate si folosite pentru prima data în 1980 de un american din
Pittsburgh, Scott Fahlman.

5
 Comunicarea lingvistica

Comunicarea gîndurilor, sentimentelor si dointelor umane se realizeaza prin limba, un sistem

complex de comunicare alcatuit din sunete articulate, care si-a disputat mereu întîietatea fata
de alte sisteme de comunicare.
Limba nu este acelasi lucru cu vorbirea. Limba este un “tezaur” de semne care poate fi
utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în functiune codul si conduce la
producerea mesajului.
Limba se defineste cu ajutorul axei paradigmatice (relatii de tipul “sau…sau”, în vreme ce
vorbirea apeleaza la axa sintagmatica, adica la relatii de tipul “si..si”.
Cunoasterea limbii tine de competenta subiectilor vorbitori, în vreme ce producerea si
interpretarea enunturilor în procesul vorbirii tine de performa nta. Este interesant de remarcat
faptul ca o mare parte din performantele noastre ca vorbitori, cum ar fi intuirea efectelor pe
care o fraza le poate produce în context sau posibilitatea reducerii ei datorita situatiei de
discurs, nu tin de competenta lingvistica, ci de cunostintele noastre despre lume si cei din
jurul nostru si modul în care gestionam relatiile interumane.
Potrivit Scolii de la Port-Royal, limba a fost inventata pentru a permite oamenilor sa-si
comunice gîndurile, iar pentru aceasta vorbirea trebuia sa reprezinte un tablou al gîndirii,
structurile gramaticale trebuiau sa fie un fel de copie a structurilor intelectuale. Subordonarea
functiei de reprezentare celei de comunicare a fost pusa sub semnul îndoielii de comparatisti.
Aplicarea principiului economiei în comunicare provoaca de regula eroziuni fonetice
constante care pot face de nerecunoscut structurile gramaticale. Asa se face ca limbile
“evoluate”, desi raspund din ce în ce mai bine nevoilor de comunicare, nu mai pot pretinde la
o adecvare în raport cu structurile gîndirii, pierzîndu-si functia reprezentativa.
[Link] Humbolt a sustinut ca reprezentarea a fost dintotdeauna functia fundamentala a
limbii în istoria umanitatii, ea nefiind un simplu instrument de comunicare, ci în primul rînd
expresia gîndirii si a conceptiei despre lume a vorbitorilor.
Intelectul uman si-a construit limba încercînd sa-si alcatuiasca o reprezentare a propriei lui
imagini, “luîndu-se astfel în stapînire printr- un act de reflexie devenit nu doar posibil ci
necesar”. Limbile indo-europene au atins cu succes stadiul în care vorbirea reflecta gîndirea,
iar toate deteriorarile fonetice la care au fost supuse în cursul evolutiei lor nu au cum sa mai
modifice aceasta realitate. În sprijinul acestei idei Humbolt a încercat sa releve functia
reprezentativa a unor fenomene aberante cum ar fi acordul gramatical, sau neregularitatile de
conjugare si declinare, fenomene care în conceptia sa, fac vizibil efortul unificator al
intelectului.
K.Bühle r a propus o analiza generala a comunicarii care sa o descrie ca un “act” ce exprima
conditia esentiala a omului, si nu ca o simpla “actiune” particulara. Comunicarea devenea în
conceptia sa o drama cu trei personaje: lumea, locutorul si destinatarul. Din aceasta
pespectiva, orice enunt lingvistic este un semn triplu, iar actul de a semnifica este orientat în
trei directii: catre continutul comunicat (functia de reprezentare), catre destinatarul vizat de
continut (functia de apel), catre locutor (functia de expresie). Pe lînga cele trei elemente luate
în calcul de Bühler, R. Jakobson a mai introdus în descrierea actului de comunicare codul
lingvistic utilizat, mesajul transmis si contactul stabilit între interlocutori. Astfel, celor trei
functii li se adauga urmatoarele:functia metalingvistica (este centrata pe cod si vizeaza
oferirea de explicatii, precizari asupra codului si utilizarii lui), functia poetica (în structura lui
materiala, enuntul are o valoare intrinseca si este considerat un scop în sine), functia fatica
(nu exista comunicare în afara unui efort depus pentru stabilirea si mentinerea contactului cu
interlocutorul. Formule precum “alo”, “ma auziti?” folosite în comunicarea telefonica au
rolul de atrage atentia sau de a verifca daca interlocutorul ne asculta).

6
Comunicarea orala prezinta numeroase avantaje fata de comunicarea scrisa:
vorbitorul îsi poate observa interlocutorul si interveni pe loc cu modificari, atît la
nivelul limbajului paraverbal (ceea ce oamenii comunica prin voce: volum, intonatie,
ritm, tonalitate, accent, pauze si prin manifestari vocale fara continut verbal rîsul,
dresul vocii, geamatul, oftatul, mormaieli, plescaituri, urlete, tipete, fluieraturi etc.) cît
si verbal (ceea ce oamenii comunica prin rostirea si descifrarea întelesului cuvintelor),
pentru a eficientiza comunicarea;
oralitatea permite “un joc logic si imediat al întrebarilor cu raspunsurile, într-o
derulare spontana si flexibila”,
oralitatea “asigura terenul cel mai fertil pentru manifestarea comportamentelor
persuasive si manipulative”, pune în valoare “carisma si capacitatea de a convinge si
influenta oamenii”.
Puternica legatura existenta între mesajul paraverbal si cel verbal se traduce prin aceea ca
interventia celui dintîi provoaca intensificarea, slabirea, distorsionarea sau anularea
semnificatiilor cuvintelor rostite. De aceea, persoanele care doresc sa influenteze sau sa- i
controleze pe cei din jurul lor, sa- i încurajeze sau sa-i intimideze, sa-si afirme autoritatea si
sa-si mentina controlul, sa obtina aprobarea sau refuzul interlocutorilor, trebuie sa învete sa
mînuiasca mesajul paraverbal.
În timp ce vorbeste, omul dezvaluie o cantitate imensa de informatii despre sine, dar nu atît
de mult prin cuvinte cît prin voce.
Gîndim în cuvinte si comunicam tot cu ajutorul cuvintelor.
Deviza wittgensteiniana “Nu cautati sensul unui cuvînt, ci modul lui de întrebuintare” ne
reaminteste ca “singurul control empiric pe care îl avem asupra studiului limbii este
“întrebuintarea” enunturilor în situatii cotidiene concrete.” Altfel spus, sensul cuvintelor
depinde întotdeauna de contextul în care sînt plasate. Desi uneori nu facem fata atîtor sensuri
principale si secundare, atîtor actiuni comunicationale care construiesc sensuri prin
manipularea diferitelor tipuri de contexte, cuvîntul ramîne “expresia cea mai înalta a
limbajului si este actul de identitate al speciei umane.”

Exista si nenumarate obstacole în calea gîndirii si rostirii de cuvinte:

confuziile dintre denotatiile si conotatiile cuvintelor, lipsa unei moderatii în folosirea
sinonimiei, omonimiei sau polisemiei conduc la ambiguitate;
lumea este plina de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau
negru, bun sau rau. Aceasta modalitate de polarizare a gîndirii prin limbaj ne face
uneori sa “atacam”, sa nu avem rabdare sa cautam o cale de mijloc, sa nu ne putem
înfrîna pornirile dusmanoase si sa rostim “cine nu este cu mine este împotriva mea!”;
convinsi ca putem cunoaste lucrurile în totalitatea lor, nu ne sfiim sa tragem concluzii
mult prea generale, sa folosim enunturi globalizante, deseori generatoare de conflicte:
“Întotdeauna ma critici!”;
cei care vobesc mult, inutil si mai comit si indiscretii sînt evitati în comunicare sau
acceptati cu rezerve;
pastrarea prea multor secrete si refuzul sistematic de a pune în discutie aspecte ale
propriei personalitati înseamna a întoarce spatele comunicarii.
utilizarea abuziva sau neadecvata momentului comunicarii si componentei
auditoriului a unui jargon sau argou blocheaza comunicarea;
pretiozitatea cuvintelor si abstractizarile exagerate ne pot plictisi, adormi sau alunga
ascultatorii.

7
 Comunicarea non-verbala

Oamenii nu se limiteaza numai la schimburi de cuvinte; ei comunica si cu ajutorul altor

semne - distante, îmbracaminte, gesturi, obiecte, paralimbaj, reprezentari grafice, tacere etc.
Homo significans “gîndeste numai în semne”, dupa cum spunea filosoful Charles Sanders
Peirce. Semnele sînt cuvinte imagini, mirosuri sau obiecte, numai ca toate aceste lucruri
devin semne numai daca noi le investim cu întelesuri. “Nimic nu este semn”, spunea Peirce,
“daca nu este interpretat ca semn.” Orice poate fi semn atîta timp cît cineva îl interpreteaza ca
semnificînd ceva. Semnul este “acel ceva care tine locul a altceva pentru (sine)ceva” si ne
permite “sa ducem lumea cu noi fara a avea nevoie sa o luam întro valiza.”

Clasificarea propusa de Peirce luînd în consideratie legatura dintre semn si referentul lui:
Semne iconice. Relatia de asemanare dintre semnul iconic si obiectul spre care trimite
se impune imediat simturilor. Singurul mod de a comunica direct o idee este prin
intermediul unui semn iconic, iar orice metoda indirecta de a comunica o idee trebuie
sa depinda în stabilirea sa, de utilizarea unui astfel de semn. Datorita existentei unei
legaturi naturale între obiect si icon, mesajul iconic ramîne modalitatea cea mai
simpla de a comunica o experienta; astfel, reproducerea unui gest sau a tonului unei
voci, realizarea unui desen, tablou, diagrama sau instantaneu fotografic pot avea
uneori un impact mult mai mare asupra receptorului decît un discurs lung. Punerea în
evidenta a raportului de asemanare sau analogie este conditionat de selectionarea
acelor calitati si trasaturi care sa confere semnului transparenta si sa garanteze
recunoasterea. În acest sens, reusita unei caricaturi depinde de surprinderea cîtorva
trasaturi esentiale si pertinente pentru evocarea unei persoane.
Semne indiciale. Indicele este un semn care trimite la obiectul denotat “nu atît în
virtutea vreunei similaritati sau analogii cu acesta si nici pentru ca este asociat cu
însusirile generale pe care se întîmpla sa le posede acest obiect, cît pentru ca se afla în
conexiune dinamica (inclusiv) spatiala atît cu obiectul individual, pe de-o parte, cît si
cu simturile sau memoria persoanei careia îi serveste ca semn, pe de alta parte.”
Simptomele unei boli, coborîrea barometrului, urmele pasilor nostri pe nisip, gestul de
a arata, steaua polara toate acestea sînt semne indiciale. Ele trimit, deci, la o realitate
indirect perceptibila, operînd prin contiguitatea de fapt dintre semnificant si
semnificatul sau. “La nivelul emitatorului, indiciul poate fi voluntar sau involuntar,
dar informatia pe care o aduce depinde întotdeauna de experienta receptorului.”
Semne simbolice. Simbolul implica relatie si identitate, fiind produs pentru a servi
drept substitut a ceva. El opereaza întotdeauna prin contiguitate învatata, instituita
între semnificant si semnificat, conexiunea realizata avînd caracter de regula.
Legatura dintre semnificant si semnificat este arbitrara sau profund conventionala,
desi în simbolismul social si cultural aceasta legatura poate avea uneori radacini
naturale. O asemanare de fapt trebuie sa fi condus, spre exemplu, la interpretarea
balantei ca simbol al justitiei.
În orice discurs omul stie sa mobilizeze, în diferite grade, toate aceste semne. De altfel, cele
trei tipuri de semnificare stabilite de Peirce sînt departe de a se constitui în trei clase de
semne pure. Asa se face ca o harta poate fi si un indice care ne semnaleaza pur si simplu locul
unde se afla o localitate, si un icon, deoarece reprezentarea localitatilor se face topografic, si
un simbol, deoarece nu toata lumea poate citi o harta daca nu învata sistemul conventional de
notatii. Fotografia este un alt exemplu de convergenta a celor trei moduri de semnificare.
Imaginea fotografica se formeaza ca urmare a interactiunii luminii cu emulsia fotografica,
deci toate imaginile fotografice needitate sînt semne indiciale. Cu ajutorul lor putem dovedi

8
ca am fost acolo. Spre exemplu, filmele documentare exploateaza tocmai natura indiciala a
semnului cinematic. Dupa developare imaginile dezvaluie asemanari izbitoare cu obiectele
fotografiate, astfel ca ne aflam în zona iconicitatii. Se poate spune ca datorita legaturii optice
avute cu obiectul, fotografia este o dovada a faptului ca imaginea corespunde realitatii. În
fine, o fotografie se poate transforma într-un simbol, asa cum se întîmpla spre exemplu în
lumea reclamei sau televiziunii. Studii empirice ale stirilor TV au relevat faptul ca marea
majoritate a imaginilor nu sînt neaparat iconice, ci mai ales indiciale si simbolice.
Cu timpul oamenii si-au dat seama ca simbolurile sînt, din punct de vedere semiotic, mai
flexibile si mai eficiente în comunicare.

O forma a comunicarii non- verbale este limbajul trupului.

Trupul nostru transmite în permanenta mesaje, mai mult, el se poate constitui într-un
instrument ajutator limbajului verbal – ca atunci cînd în timpul vorbirii recurgem la gesturi
pentru punctarea anumitor idei – sau unul de subminare totala a autoritatii cuvîntului.
Puterea si eficacitatea acestui tip de limbaj vin din subtilitatea sa. Uneori nu e nevoie sa
utilizam cuvintele pentru a întrerupe un vorbitor; îl putem descuraja manifestînd o
nedumerire politicoasa în expresia fetei si clatinînd capul în plan orizontal. Ca sa continue, nu
ne trebuie decît sa apelam la un zîmbet sau un semn aprobator (clatinarea capului în plan
vertical).
Limbajul trupului leaga limbi si culturi diferite, în sensul ca are, de cele mai multe ori
aceleasi semnificatii în toata lumea. Expresiile corporale ale fericirii sau tristetii, mîniei sau
satisfactiei, acordului sau dezacordului transcend culturi si limbi.

Allan Pease ne propune chiar patru gesturi cu caracter larg de raspîndire, desi semnificatiile
lor poarta uneori o puternica amprenta culturala sau sociala:
Gestul compus din ridicarea umerilor, întinderea spre înainte a palmelor deschise si
înaltarea sprincenelor semnaleaza “nu stiu”, “nu înteleg”.
gestul “inel” sau “OK”: în Franta semnifica “zero” sau “nimic”, în Japonia poate
însemna “bani”, iar în tarile mediteraneene este un semn pentru gaura, utilizat de cele
mai multe ori pentru indicarea homosexualitatii.
Gestul degetului mare ridicat poate avea trei întelesuri: folosit de autostopisti, el
semnalizeaza dorinta acestora de a fi luati în vehicul; este un semn de OK; ridicarea
brusca a degetului în sus confera gestului valoare insultatoare si obscena.
Gestul victoriei popularizat de Winston Churchill în timpul celui de-al doilea razboi
mondial.

Numeroasele semnale emise de trup în comunicarea umana se pot încadra în cinci registre:
distanta, vocea, postura, mimica si gestica:
distante interpersonale : zona intima (0-46 cm), care poate varia în functie de
siguranta noastra de sine, identitatea si statutul social al persoanelor cu care venim în
contact, zona personala (46-122 cm), care variaza în functie de psihologia si
temperamentul persoanelor, zona sociala (1,23-3,5 m), specifica contactelor sociale si
relatiilor profesionale si zona publica (peste 3.5 m), spatiul în care comunicarea si
relatia îsi pierd caracterul interpersonal. Disciplina care coreleaza componenta
spatiala si cea comunicationala în raporturile umane se numeste proxemica.
Postura trupului se refera la tinuta pe care o adoptam în mod obisnuit sau într-un
moment anume, la miscarile pe care le facem pentru a ne modifica sau înfluenta
pozitia corpului.
De exemplu:

9
 - spatele drept si capul sus, precum si pozitia trasa in spate a umerilor va sugera
interlocutorului incredere in sine si hotarare.
- pozitia corpului aplecata in fata cu masura poate face minuni la un interviu de
job, la un curs sau la o sedinta, sugerandu- i interlocutorului ca esti interesat
de ceea ce are acesta de spus.
- pozitia corpului lasata pe spate, sprijinita de spatarul scaunului poate sugera,
din contra, dezinteres, atitudine refractara fata de ceea ce are de spus
interlocutorul.
- pozitia corpului cu bazinul putin impins inainte si cu mainile in buzunar,
eventual cu degetele mari in exteriorul pantalonilor va insemna incredere in
sine.
- pozitia ridicata cu mainile pe masa si cu corpul aplecat inainte va insemna o
atitudine autoritate, dorinta de a se impune.
- pozitia lasata pe spate cu mainile impreunate la ceafa sugereaza o atitudine de
superioritate.
Cu ajutorul mimicii putem obtine un reglaj fin al comunicarii deoarece semnalele sînt
prea evidente pentru a le putea trece cu vederea: rosul din obraji, paloarea sau
congestia, miscarile muschilor faciali, directia privirii, contactul vizual, miscarile
capului, forma si trasaturile fetei.
De exemplu:
- fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustare;
- ridicarea sprancenelor poate sa denote un mod de salut, de a spune “da” sau a
confirma ceea ce spune partenerul de discutie; o ridicare brusca si scurta
dublata de ridicarea umerilor exprima neajutorare, nevinovatie, nestiinta sau
mirare si bucurie.I cazul dreptacilor , ridicarea sprancenei drepte exprima o
critica, iar a celei stangi, o dipozitie de neincredere si scepticism. Coborarea
spancenelor are loc tunci cand exista un pericol [Link] cu miscarea
de ridicare a obrajilor este un mijloc de protectie, dar apare si in cazul
surasului, scarbei sau plansului.
- ochii stralucitori, vii, caracterizeaza o persoana isteata si vioaie, in timo ce
ochii lipsiti de stralucire denota nu numai oboseala si descurajare , ci si o
prabusire [Link] holbati sunt dublati de cutele orizontale, aceasta
privire exprima mirare, frica de amenintare iminenta, groaza, curiozitate,
extrema, asteptare tensionata, speranta , neputinta naivitae, incapacitatea de a
intelege un anumit lucru. Ochii larg deschisi acumuleaza cat mai multe
impresii dar fara sa fac o selectie a acestora pot sp une sa ei semnifica
creativitate spirituala si [Link] deschisi refleta o stare de interes
normal pana la o perceptie optimista a lumii inconjuratoare. Ochii
intredeschisi exprima oboseala, tensiune nervoasa, o participare redusa la ce
este in jur si [Link] acestora denota indiferenta, inertie,paralizie a
afectelor, resemnare, faptul ca partenerul de discutie “ nu merita nici o
privire”. Ochii strasi inchisi semnifica concentrare spirituala asupra unui
stimul exterior sau a unei idei. Inchiderea unui singur ochii este un gest
amical, o intelegere secreta, si aceasta semifica viclenie , siretenie, prudenta,
indemanare, arta si este folosit de cei care fac pe importantii.
- Modul in care privim sau suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de
aprobare, acceptare, incredere si prietenie. Exista mmai multe moduri de a
privi: privirea paralela, la distanta mica denota o persoana adancita in

10
 gandurile sale si care nu doreste sa perceapa mediul inconjurator ; privirea
drept in ochii este un semn al dorintei de cooperare cu interlocutorul,
demonstrandu-i acestuia interesul si cunoasterea valorii sale ; privirea de sus
in jos se poate datora diferentei de inaltime sau a pozitiei partenerilor de
discutie si acest lucru poate sa denote dominare, mandrie, aroganta ; privirea
de jos in sus are aceasi cauza ca si cea precedenta si denota supunere sau
dorinta de agresivitate ; privirea laterala, respectiv oblica, poate fi orientata
spre stanga sau drepta, de sus sau de jos si exprima mai multe tipuri de
informatii prein combinarea acestor elemente.
- nasul incretit inseamna neplacere
- gura deschisa cu barbia lasata inseamna reaus lipsa de activitate ; gura inchisa
poate insemna dorinta de a negocia tacit sau respingerea unui contact verbal ;
gura inchisa cu buzele stranse indica inchiderea in sine, solitudine,
incapatanare, proasta dispozitie. Zambetul care descopera numai dintii de sus ,
nu si gingiile superioare este un semn de bunatate, cinste, daca zambetul
dezveleste si gingiile de sus aceasta denota ca posesorul este predispus la
deprimarecare ii poate afecta fericirea si cariera ; cand zambetul dezgoleste
atat dintii de sus , cat si dintii de jos, posesorul are o fire deschisa, corecta si
generoasa, care isi va fi obiectul criticii si antipatiei [Link] zambetului
confirma disponibilitatea spre dialog.
Se afirma, mai mult sau mai putin argumentat, ca fisionomia unei persoane
(forma fetei, a nasului si gurii) ne-ar putea ajuta sa “citim” caracterul omului,
deoarece se ia tot timpul în calcul aspectul static, înnascut al fetei si nu
expresia momentana.
Gestica face obiectul de studiu al kinezicii si este indispensabila analizei discursului
si conversatiei. Registrul gesticii cuprinde miscarile tuturor partilor trupului, precum
si felul de a actiona în cele mai variate instante în care oamenii se întîlnesc, se despart
sau ramîn cîtva timp împreuna.
Studiul raporturilor dintre gest si limbaj a condus la diferentierea unui numar de 5
categorii de gesturi:
- Gesturi ilustratoare: aceste tipuri de gesturi nu exista niciodata în afara
limbajului, fac obiectul unei învatari sociale diferite de la o cultura la alta si
apar atunci cînd lexemele folosite nu definesc în mod clar persoane, timpul,
pozitia, posesia sau pluralitatea. Sînt incluse în acest set gesturile indicatoare,
gesturile pictografice (mimeaza obiecte prin desenarea lor cu mîna), gesturi
spatiale (ex. indicarea marimii prin îndepartarea mîinilor), gesturi
kinetografice (ex. calitatea alimentelor prin frecarea abdomenului), gesturi-
baston (puncteaza discursul cu ajutorul virgulelor, punctelor sau parantezelor),
gesturi ideografice (marcheaza legaturile dintre idei sau sensul prin
încruntarea sau ridicarea sprîncenelor);
- Gesturi reglatoare: au rolul de a regla debitul vorbirii si luarile de cuvînt (e.g.
mînaridicata indica dorinta de a vorbi, mîna ridicata vertical indica cererea de
a nu fi întrerupt);
- Gesturi adaptoare: gesturi personale care si-au pierdut finalitatea initiala si s-
au ritualizat (ex. scarpinatul în cap sau dupa ureche, rosul unghiiilor, luatul pe
dupa umeri, tacanitul pixului etc.);

11
 - Gesturi-semnal: sînt gesturi involuntare care manifesta emotiile încercate
(frica, mînia, surpriza etc.);
- Gesturile-emblema: sînt gesturi simbolice sau codate, a caror semnificatie este
determinata cultural (ex. gestul victoriei).

Limbajul paraverbal:
Prin alternarea tonurilor vocii putem contracara monotonia si directiona atentia
ascultatorului. Tonurile crescînde exprima o doza de siguranta, în timp ce inflexiunile
descrescînde puncteaza nesiguranta. Atunci cînd dorim sa aratam încredere si
competenta, cînd vrem sa atragem atentia si sa fim convingatori, psihologii ne
recomanda folosirea unui “ton parental”. Cînd nu sîntem luati în serios, cînd vedem ca
nu prea reusim sa convingem si nu ne putem impune în fata celorlalti, e timpul sa ne
întrebam si daca nu cumva tonul adoptat de noi este unul de copil.
Varierea volumului vocii este o alta tehnica pe care trebuie sa învatam a o stapîni
deoarece ne ajuta sa dominam sau sa fim dominati. Fiecare din noi putem face acest
lucru mai bine sau mai rau, în functie de volumul plamînilor, de capacitatea toracica,
de calitatea corzilor vocale, de modul în care ne controlam respiratia, de pozitia
corpului etc. Elementele care nu tin neaparat de noi în corectia volumului vocii, dar
care trebuie luate în seama daca vrem sa fim auziti si ascultati, sînt marimea încaperii,
marimea publicului si zgomotele de fond.
Articularea este arta de a vorbi inteligibil si a emite sunete potrivite folosind buzele,
maxilarul, dintii si limba. Dictia depinde de articularea corecta si completa a
consoanelor si de enuntarea clara a vocalelor. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat si
vorbesc dintotdeauna îngaimat, neclar sau bîlbîit nu pot fi banuiti de adoptarea
vreunei strategii de comunicare, dar un vorbitor care de regula vorbeste raspicat si
care dintr-o data devine neclar în anumite zone ale discursului sau, lasa sa se înteleaga
ca ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu- i place ceea ce spune, ori pur si simplu
are ceva de ascuns.
Accentul se refera la pronuntarea mai intensa si pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-
un cuvînt sau a unui cuvînt dintr- un grup sintactic. Accentul detine un rol important în
shimbarea întelesului cuvintelor si inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin
cuvinte.
Ritmul vorbirii este dat de derularea lenta (aproximativ 200 de silabe/minut) normala
(în jur de 350 de silabe /minut) sau rapida (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor
pronuntate. Un bun vorbitor trebuie sa varieze viteza pronuntarii cuvintelor în functie
de continutul si importanta generala a mesajului.
Pauzele dintre cuvinte si fraze transmit indicii atît despre intentiile si atitudinile
discursive ale vorbitorului, cît si despre starile lui afective. Pauze le scurte divid ideile
dintr-o fraza, iar cele lungi marcheaza sfîrsitul frazelor. Pauzele prea lungi pot obosi
audienta, cele scurte si bine plasate dau ascultatorului sentimentul de implicare activa.
Pauzele tactice sînt facute inainte de cuvintele sau ideile care merita subliniate, altele
nu vizeaza deloc interlocutorul ci necesitatea unui moment de meditatie, de aducere
aminte. Exista si pauze datorate stînjenelii, cînd tot ce putem spera este ca
interlocutorul nostru sa ia cuvîntul.

12
 Comunicarea transculturala
Intelegerea caracteristicilor culturale asigura o eficienţă sporită a comunicării cu persoanele
provenind din alte ţări sau culturi. Aceste elemente comune includ evoluţia culturală, limba,
religia, percepţia asupra timpului, comportamentul uman şi stilul de comunicare.
Evoluţia culturala
În Webster, cultura este definită ca fiind "modelul integrat al comportamentului uman care
include gânduri, vorbe, acţiuni şi vestigii şi care depinde de capacitatea oamenilor de a învăţa
şi transmite cunoştinţe generaţiilor următoare." Aceste modele ale comportamentului uman
sunt responsabile pentru determinarea identităţii rasiale, religioase sau sociale şi asigură
crearea seturilor de valori, gânduri şi sentimente ale fiecărei persoane din grupul respectiv.
Întrucât această identitate variază în funcţie de grupuri şi societăţi, modul în care se comunică
va depinde într-o manieră esenţială de înţelegerea culturii respective. Altfel spus, ceea ce
poate fi pozitiv într-o cultură, poate fi considerat scandalos în alta.
Limba
Engleza este considerată ca fiind limba de afaceri, ştiinţifică şi diplomatică utilizată în
comunicarea internaţională. Acest fapt este uşor de observat şi de explicat dacă ţinem cont de
faptul că afacerile internaţionale sunt dominate sau au fost dominate de ţări în care engleza
este limbă maternă. În realitate, orice limbă de circulaţie internaţională reprezintă un plus
pentru cel care o cunoaşte.
Sunt bine cunoscute întâmplări în care traducerea defectuoasă a determinat momente
stânjenitoare sau momente comice: poate fi amintit şi momentul vizitei lui George W. Bush
în decembrie 2002 în România, când traducătorul ne-a "asigurat" că SUA vor fi şold la şold
cu România…
Religia
În multe ţări din lume problemele religioase sunt separate de cele politice sau de cele ale
statului, garantându-se libertatea religioasă cetăţenilor acestor ţări.
Astfel, în aceste ţări, politicile şi procedurile de afaceri sunt stabilite fără a se lua în
considerare credinţa religioasă, respectându-se în maniere diferite credinţele indivizilor.
De exemplu, în ţările islamice, nu este tocmai indicată oferirea băuturilor alcoolice
cetăţenilor musulmani, ştiut fiind faptul că alcoolul este interzis de către legile religioase.
Ar trebui de asemenea ţinut cont de sărbătorile religioase şi practicile care le însoţesc în
cadrul comunicării internaţionale. O firmă producătoare de frigidere a greşit enorm făcându-
şi reclamă la produsele sale în India printr-o imagine în care se găsea o pulpă de vacă în
interiorul unui frigider. Din moment ce foarte mulţi indieni nu mănâncă această carne, vaca
fiind animal sfânt, reclama a fost considerată drept de prost- gust, ea neinfluenţând nici măcar
o persoană.
Timpul
Din ce în ce mai multe ţări au început să fie de acord cu sloganul american "Time is
money". Foarte multe seminarii şi sesiuni de instruire asupra managementului timpului
subliniază valoarea acestei resurse pe cât de mari, pe atât de limitate. De exemplu, americanii
sunt dispuşi să lase la o parte tactul şi diplomaţia şi chiar vor tolera cu mare uşurinţă
comportamentele nepotrivite în discutarea afacerilor, numai pentru a respecta termenele-
limită sau programările.
Într-un mediu internaţional, astfel de atitudini despre timp se pot dovedi ca total
inadecvate. Deşi americanii doresc întotdeauna să treacă direct la subiect, profesioniştii din
alte ţări sunt de obicei cu mult mai sensibili în ceea ce priveşte protocolul şi alte aspecte
sociale. Mulţi indivizi apreciază mai mult formalităţile decât timpul. Astfel, americanii sunt
catalogaţi de multe ori ca fiind prea grăbiţi şi nepoliticoşi; aceştia consideră că ceea ce este
lipsit de necesitate reprezintă o pierdere de timp.

13
 De exemplu, o firmă americană a ofensat cu adevărat o companie din Grecia atunci când le-
a impus acestora din urmă orele între care urma să se desfaşoare întâlnirea pentru negocierea
unui contract. Iar grecii au apreciat comportamentul deschis al americanilor precum şi
percepţia lor despre timp ca fiind total lipsită de bun-simţ.

Comportame ntul uman

În general, atitudinile oamenilor faţă de ceilalţi indivizi sunt influenţate de comportamentele
acestora din urmă, iar comportamentul reflectă atitudinile indivizilor. Această afirmaţie este
valabilă în majoritatea culturilor, numai că atitudinile sunt diferite faţă de unele
comportamente care în alte culturi ar putea părea exagerate sau lipsite de sens. Limbajul
nonverbal, o gestică inadecvată, un limbaj nepotrivit al corpului, toate acestea pot strica într-o
singură clipă toate eforturile depuse până în acel moment pentru stabilirea unui acord. Chiar
şi lucrurile considerate ca fiind foarte simple, cum ar fi utilizarea culorilor, numerelor sau
expunerea anumitor părţi ale corpului trebuie luate în considerare în comunicarea
interculturală sau internaţională.
De exemplu: firma Singer era la un pas de a comite o astfel de eroare în momentul în care a
demarat o campanie promoţională a cărei imagine de reclamă avea un fond albastru, iar în
ţara respectivă această culoare era asociată funeraliilor. Din fericire pentru firmă, potenţiala
eroare a fost descoperită chiar înainte de lansarea campaniei, fiind astfel evitată la timp.
Un alt exemplu este semnificatia culorilor in dierite tari: in China rosul este asociat cu
bucurie si festivitate iar in Japonia cu lupta si manie, in cultura indienilor americani semnifica
masculinitate, in Europa semnifica dragoste, in SUA communism; in tarile cu populatie
africana negrul sugereaza binele iar albul raul, pentru europeni, negrul este culoarea tristetii
in timp ce aceste stari sunt sugerate la chinezi si la japonezi prin culoarea alb.
Neluarea în calcul a semnificaţiei cifrelor poate cauza de asemenea confuzii
comunicaţionale. În multe ţări, cifra 7 sau 3 este considerată ca fiind sfântă, norocoasă, în
timp ce 13 este ghinionistă. Fiecare ţară are astfel de numere aducătoare de noroc sau
ghinion. Spre exemplu, există o legătură între limba engleză şi japoneză: cifra patru ( four)
este indezirabilă în Japonia întrucât modul în care se pronunţă în limba engleză este foarte
similar celui în care se pronunţă cuvântul care semnifică moartea în limba japoneză.
Stilul de comunicare
Din păcate, foarte multe ţări au adoptat stilul ame rican de comunicare scrisă în afaceri, în
parte datorită utilizării răspândite a cărţilor şi textelor americane în multe dintre universităţile
şi bibliotecile din întreaga lume şi, de asemenea, datorită utilizării pe scară largă a practicilor
de afaceri americane. Lipsa alineatelor la începutul rândului, utilizarea stilului american de
scriere a datei (lună/zi/an), utilizarea celor "două puncte" la sfârşitul formulei de adresare
(Stimate Domnule…: ), stilul informal şi uneori prea-personal utilizat în majoritatea
comunicărilor. Cu toate acestea, fiecare ţară îşi păstrează încă anumite caracteristici legate de
stilul şi de tonul de comunicare, iar acest lucru trebuie apreciat şi respectat pentru că aparţin
culturii lor.
Diferenţele culturale pot influenţa semnificativ negocierile de afaceri în maniere
considerabile şi imprevizibile, iar rezultatele pot fi de multe ori dezastruoase. În unele cazuri
este vorba despre ignoranţă, în altele despre o lipsă flagrantă de respect.
Pe scurt, orice persoană care lucrează în străinătate sau intră în contact cu persoane
aparţinând altor culturi, trebuie să abandoneze prezumţiile făcute în ţară din care provine şi
să îşi dezvolte un plan de cunoaştere a potenţialilor actori care pot influenţa oficial sau
neoficial procesele decizionale. Numai în momentul în care îşi cunoaşte cu exactitate
partenerii se poate dezvolta o strategie realistă de desfăşurare a întâlnirilor, de stabilire a
acordurilor şi, în final, de atingere a obiectivelor.

14
Cateva exemple de obiceiuri si caracteristici comportamentale specifice catorva tari:
Negocierile si relatiile cu partenerii:
- In Rusia a permite partenerilor să vă cunoască personal reprezintă o
componentă de succes a afacerilor. Poate fi la fel de folositor să apăreţi realist,
sincer şi de încredere.În general, ruşii văd compromisul ca pe un semn de
slăbiciune. Adesea vor prelungi negocierile numai pentru a nu da înapoi, până
în momentul în care partea adversă a făcut destule concesii sau afişează o
fermitate ieşită din comun. Mai mult, ruşii urmăresc pierderea cumpătului
adversarului, părăsirea sălii în care se desfăşoară negocierile, ameninţări cu
întreruperea negocerilor şi alte incidente similare.
- In SUA la o întâlnire, participanţii vor începe să discute afaceri numai după o
scurtă introducere de genul unei conversaţii preliminare. Conceptul "time is
money" este luat foarte în serios în cultura afacerilor din SUA, aşa că cel mai
bine ar fi să treceţi imediat la subiect. Pentru argumentare, americanii vor
folosi mereu puterea financiară şi poziţia de invincibilitate pe care le deţin. În
general, în cazul în care deţin aceste poziţii, nu vor pierde prea mult timp
pentru a stabili un consens. În foarte multe cazuri, vor concedia imediat pe
acea persoană care ar pune în pericol încheierea unui accord.
- In Japonia negocierile se desfăşoară de obicei într-o atmosferă de profundă
seriozitate. Cu toate acestea, umorul cumpătat şi "conversaţiile lejere" pot
avea loc înainte de începerea negocierilor sau în timpul pauzelor. Trebuie
evitat stilul glumelor occidentale. În timpul prezentărilor, şi mai ales în timpul
negocierilor, este foarte important să rămâneţi liniştit, tăcut, să utilizaţi un ton
scăzut al vocii şi să vă comportaţi cât se poate de politicos. Persoana cu
funcţia cea mai importantă este de obicei cea mai tăcută dintre toate
persoanele prezente.
- Un arab din Israel va face afaceri cu o persoană numai după ce s-a stabilit o
legătură personală, de prietenie cu aceasta. În plus, este foarte important ca
respectivul arab să vă placă şi să aibă încredere în dumneavoastră. Între
israelieni nu se pune foarte mult accent pe crearea unei legături personale sau
pe relaţiile sociale care însoţesc desfăşurarea afacerilor. În Israel afacerile sunt
corecte şi reprezintă limita inferioară absolută de negociere. Ritmul
desfăşurării afacerilor este destul de lent, fiind indicat să aveţi suficientă
răbdare şi înţelegere.
- Conform protocolului chinezesc de afaceri se aşteaptă ca oamenii să intre într-
o sală în ordinea ierarhică. De exemplu, chinezii vor presupune că primul
străin dintr-o delegaţie care intră în sală este şeful delegaţiei. Se aşteaptă ca
numai persoanele în vârstă din grup să vorbească. Întreruperile de orice fel din
partea subordonaţilor poate fi şocantă pentru chinezi. Chinezii au tendinţa de
a prelungi negocierile cu mult după termenul sau data oficială de terminare a
acestora, pentru a câştiga noi avantaje. Este foarte posibil ca şi în ultima zi a
vizitei să încerce să renegocieze totul.
- Oamenii de afaceri britanici sunt interesaţi mai mult de relaţiile de lungă
durată decât de colaborări temporare. O data ce au decis că vor face afaceri cu

15
 dumneavoastră, britanicii pot fi adesea foarte direcţi, chiar nepoliticoşi în
modul în care comunică, şi probabil că nu vor ezita să vă spună exact ceea ce
gândesc.
Punctualitatea:
- Este un lucru obişnuit ca ruşii să întârzie la întâlniri, chiar şi una sau două ore.
În unele cercuri nu se acceptă nici măcar cinci minute de întârziere.
- In SUA punctualitatea este considerată foarte importantă, mai ales în afaceri.
In cazul in care se va intarzia la o intalnire partenerul trebuie anuntat.
- În Japonia, punctualitatea este foarte importantă în cultura de afaceri.
întârzierea este considerată ca un gest de o totală impo liteţe.
Se consideră a fi foarte politicos să vă cereţi frecvent scuze. De exemplu, un
japonez îşi va cere scuze dacă nu a fost destul de punctual, dacă este răcit,
dacă v-a invitat la un film mediocru, dacă nu a fost destul de ospitalier (chiar
dacă a fost perfect), dacă a demonstrat lipsa de politeţe cu ocazia unei întâlniri
anterioare (chiar dacă nu au fost (nepoliticoşi) sau pentru orice alt defect
personal.
Femeile in afaceri:
- În cultura de afaceri din Rusia, există puţine femei în funcţii cu o reală
autoritate şi influenţă. Femeile de afaceri trebuie să se îmbrace şi să se
comporte într-o manieră profesională în orice ocazie. Chiar şi în această ţară,
femeile de afaceri pot întâlni o mulţime de provocări profesionale.
- Femeile sunt tratate în mod egal în SUA, dar ele luptă în continuare pentru
egalitatea salariilor şi a funcţiilor deţinute.
- În Israel există foarte multe femei de afaceri. Societatea promovează
egalitatea dintre sexe, existând chiar serviciu militar special pentru femei.
Simtul umorului:
- În general americanilor le place să râdă şi să se simtă bine cu oamenii care au
simţul umorului. Glumele sunt adesea apreciate, dar ar fi bine să le utilizaţi cu
atenţie. De exemplu, glumele etnice, religioase sau care fac referire la anumite
categorii sociale ar fi bine să fie evitate.
- In Japonia trebuie evitat stilul glumelor occidentale
- Umorul reprezintă o componenta de baza a discuţiilor de afaceri în Marea
Britanie, iar un repertoriu bogat de glume şi bancuri poate constitui un punct
forte pentru un străin. Mai mult, persoana care ştie să spună bancuri şi glume,
ar trebui să îşi dezvolte această capacitate, special pentru relaţiile cu englezii.
Britanicii îşi pot folosi umorul, în special sub forma ironiei sau sarcasmului, ca
o armă în momentul în care îşi ridiculizează adversarul, sau îşi exprimă
dezacordul sau dispreţul faţă de acesta.

16
Imbunatatirea comunicarii in organizatii
Multitudinea de obiective, complexitatea intereselor, ineditul situaţiilor, reacţiile neaşteptate
ale oamenilor, dar şi cele ale mediului, fac ca deciziile cele mai elaborate şi acţiunile cele mai
organizate să devină, uneori, derizorii. Fără intervenţia managerilor de a sincroniza şi
armoniza timpul şi spaţiul acţiunilor, judecăţile şi faptele, dorinţele şi realităţile prin
intermediul funcţiei de coordonare, procesul de management ar fi lipsit de coeziunea,
continuitatea şi dinamismul care- i permit realizarea obiectivelor specifice. Componenta de
bază a funcţiei de coordonare o reprezintă comunicarea.
Comunicarea semnifică un fapt simplu: practicând-o, omul încearcă să stabilească cu alte
persoane o relaţie prin care pot fi difuzate informaţii, idei, atitudini. A comunica nu
înseamnă, însă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a
cunoaşte. În viaţa de zi cu zi, oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii, care cer
comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Astfel, ei trebuie să dispună de o
adevărată cultură a comunicării: cum să vorbească, unde, când, cât şi în ce situaţie.
Raportată la acţiuni şi situaţii, la multitudinea formelor şi nivelurilor de relaţii umane pe care
le mijloceşte, comunicarea poate căpăta o mulţime de sensuri, cu o infinitate de nuanţe. În
cazul organizaţiei, comunicarea se defineşte ca proces prin care are loc schimbul de
mesaje în vede rea realizării obiectivelor individuale şi comune ale me mbrilor ei.
Relaţiile organizaţionale au ca suport comunicarea interpersonală. Fiind un proces complex,
comunicarea antrenează, însă, dincolo de latura structurală, şi alte aspecte ale existenţei
organizaţiei: tehnice, economice, psihologice, educaţionale, culturale etc.
Complexitatea comunicării aduce în planul practicii o cerinţă specială faţă de manager:
abilitatea de a fi un bun comunicator.
Se poate afirma că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice
comunicarea. Problema reală a comunicării organizaţionale nu este dacă managerii se
angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine, nesatisfăcător sau insuficient.
Orice proces de comunicare presupune existenţa următoarelor elemente :
emitentul - este orice angajat care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiective privind
comunicarea. Emitentul formulează mesajul, alege limbajul receptorului şi mijlocul
de comunicare
receptorul - este orice angajat - manager sau executant - care primeşte mesajul.
Mulţi manageri sunt tentaţi să considere receptarea mesajelor ca fiind automată şi
inferioară, in realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi nu este cu
nimic mai prejos decât a scrie. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului
şi formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a
receptorului, cu starea sa sufletească.
mesajul - este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător receptorului.
Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului. În timp ce textul este partea
deschisă a mesajului concretizată în cuvinte, muzica este partea invizibilă conţinută de
orice mesaj.
Spre exemplu, dacă cineva comite o greşeală sau rosteşte într-o discuţie cuvinte,
expresii care ar putea impresiona neplăcut interlocutorii, muzica mesajului poate fi o
ameninţare nerostită sau o ironie care-l plasează în ridicol.
Insă, nu întotdeauna latura subtilă a mesajului este percepută în acelaşi mod cu
intenţiile emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul, uneori percepute în mesajele
celorlalţi, nu reprezintă intenţii ale emitentului, ci interpretări proprii ale situaţiilor
marcate de sensibilităţile, prejudecăţile, starea de spirit a receptorului;
contextul sau mediul - Se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele
zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia sau provoca

17
 întreruperi, confuzii. Un mesaj va căpăta o altă semnificaţie rostit de aceeaşi persoană,
spre exemplu şeful, în biroul său (importanţă oficială), în biroul subordonatului
(simplu reproş), pe stradă (mesaj lipsit de importanţă), ori la domiciliu (atenţie,
prietenie).
canalele de comunicare - sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de
formalizare acestea pot fi:
- canale formale sau oficiale, sunt proiectate şi funcţionează în cadrul structurii
astfel încât să vehiculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri
ierarhice diferite.
- canale informale sau neoficiale, ele constituie căi adiţionale de comunicare
care permit mesajelor să penetreze canalele oficia le.
- mijloacele de comunicare constituie suportul tehnic al procesului, in această
categorie de comportament intră telefonul clasic la care s-au adăugat, telefonul
mobil şi robotul telefonic, telexul şi telefaxul, combinarea aparaturii video şi
audio pentru teleconferinţe, reţele de computere, video şi televiziunea prin
circuit închis.

Marea diversitate a formelor de comunicare derulate în cadrul organizaţiilor solicită

încadrarea lor în anumite clasificări, utilizând mai multe criterii.

1. În funcţie de direcţie, comunicarea poate fi:

Comunicarea descendentă derulându-se de la nivelul managementului de vârf, către
nivelurile de execuţie. În organizaţiile puternic centralizate şi în care se practică stilul
autoritar, acest tip de comunicare este predominant, în cadrul procesului de
comunicare unilaterală
Comunicarea ascendentă constă în transmiterea de mesaje de către subordonaţi şefilor
direcţi şi, succesiv, nivelurilor superioare ale managementului. Prin ele se vehiculează
rapoarte, cereri, opinii, nemulţumiri. Rolul comunicării ascendente este esenţial
pentru eficienţa procesului de comunicare, deoarece atestă recepţia mesajelor
transmise de manageri.
Comunicarea orizontală sau laterală se stabileşte între persoane sau compartimente
situate la acelaşi nivel ierarhic.
Comunicarea diagonală este practicată în situaţiile în care membrii organizaţiei nu pot
comunica prin celelalte canale.

2. După modul de transmitere, comunicarea poate fi:

Comunicarea scrisă este utilizată în proporţie ridicată în cadrul organizaţiilor pentru
solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori adresate
unor persoane din interiorul sau din afara organizaţiei
Comunicarea verbală este cea mai frecvent utilizată în cadrul organizaţiei. Specialiştii
afirmă că 70% din comunicările interne se realizează în mod verbal.
Comunicarea non-verbală- caracteristica acestui tip de comunicare constă în
concurenţa ei cu comunicarea verbală, ceea ce permite transmiterea unor mesaje chiar
în timp ce partenerii discută. Aproape 90% dintr-un mesaj se transmite pe cale non-
verbală. Gesturile, mimica, poziţia corpului reprezintă stimuli ce pot fi folosiţi cu
succes pentru a mări eficacitatea comunicării interpersonale.

18
 3. Dupa canalul de comunicaţie:
comunicare formală, exact stabilită prin acte normative, dispoziţii cu caracter intern
etc. şi concretizate în informaţii strict necesare pentru îndeplinirea proceselor de
muncă;
comunicare informală, stabilită spontan între posturi şi compartimente şi reflectate în
informaţii neoficiale cu caracter personal sau general.

4. Dupa continut:

comunicare operatorie, utilizată pentru reuşita tehnică a sarcinilor unor posturi de

execuţie sau de management, care ia forma explicaţiilor, instrucţiunilor etc. necesare
pentru îndeplinirea sarcinilor şi a obiectivelor individuale.
comunicarea opţională, este importantă pentru relaţiile dintre salariaţi şi nu are ca
prim scop realizarea obiectivelor individuale ale posturilor, ci creează şi menţine un
climat organizaţional şi motivaţional favorabil realizării obiectivelor firmei şi
componentelor sale.
comunicarea generală, referitoare la domenii de interes comun în întreaga firmă, cum
ar fi piaţa firmei, strategia şi politica sa, punctele sale forte şi slabe
comunicarea motivaţională, are ca obiect funcţiunea de personal (salarii, drepturi şi
obligaţii, relaţii cu sindicatul, posibilităţi de promovare, administraţie etc.) şi are loc
între manageri şi executanţi.
Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor, gesturilor şi
atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilor umane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine,
sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea lor corectă reprezintă dificultatea principală a
comunicării. Această dificultate este generată de diferenţele enorme dintre oameni. Fiecare
om este unic prin personalitate, pregătire, experienţă, aspiraţii, elemente care împreună sau
separat influenţează înţelegerea mesajelor. Un cuvânt, un gest, o expresie pot avea sensuri
diferite pentru persoane diferite. Înţelegerea corectă reprezintă pentru manager o problemă
esenţială, căci munca lui se bazează pe comunicarea cu persoane de care nu îl leagă neapărat
prietenie, simpatie, rudenie. Explicaţia neînţelegerilor, dezacordurilor şi chiar a conflictelor
se găseşte în comunicare, în barierele pe care oamenii – managerii sau executanţii – le ridică,
mai mult sau mai puţin intenţionat, în calea comunicării.
Preocupările privind facilitarea şi îmbunătăţirea comunicării au existat din cele mai vechi
timpuri. Deşi regulile unei comunicări eficiente par foarte simple şi la îndemâna oricui, ele
fiind rodul unei îndelungate experienţe comunicaţionale, practica relevă faptul că aplicarea
lor este frecvent încălcată.
Reguli de bază privind comunicarea eficientă
regula cantităţii – în ceea ce spun, vorbitorii trebuie să ofere informaţia necesară, nici
mai mult, nici mai puţin;
regula calităţii – ceea ce spun vorbitorii trebuie să respecte realitatea;
regula relaţiei – mesajul vehiculat de vorbitor trebuie adecvat scopului comunicării;
regula semnificaţiei – informaţia transmisă trebuie să fie semnificativă pentru
contextul şi circumstanţele în care se desfăşoară comunicarea;
regula stilului – vorbitorii trebuie să fie clari, coerenţi, comprehensivi şi concişi;
regula receptivităţii – emitenţii trebuie să-şi adapteze mesajele la caracteristicile
receptorilor şi la cunoştinţele presupuse de aceştia.

19
Tehnici si metode de imbunatatire a comunicarii organizationale:

1. Ascultarea activă- constă în receptarea, decodificarea şi verificarea mesajului prin

dialog imediat cu emitentul. În acest fel, emitentul constată că este ascultat, iar
receptorul îşi clarifică şi confirmă impresiile. Dincolo de simpla receptare a
cuvintelor, în ascultarea activă receptorul trebuie să se concentreze asupra
sentimentelor, atitudinilor, încărcăturii afective care însoţeşte mesajele. Ea devine
astfel o excelentă modalitate de a-i încuraja pe ceilalţi să vorbească. Faptul că
gândurile, opiniile şi sentimentele nu le sunt criticate, îi face pe oameni să se simtă în
siguranţa, să comunice mai profund în legătură cu multe probleme, faţă de situaţia
ascultării superficiale.
Ca orice tehnică, ascultarea activă presupune parcurgere a mai multor etape:
a) Stabilirea unei relaţii directe, deschise cu partenerul de comunicare- deoarece această
este etapa de început, în funcţie de care se obţine sau nu reuşita, ea trebuie marcată de
cuvinte şi gesturi prin care se atestă bunăvoinţa, disponibilitatea afectivă a
ascultătorului.
b) Încurajarea comunicării. Atenţia acordată emitentului, angajamentul în comunicare şi
disponibilitatea sunt etalate fie verbal, prin folosirea unor expresii: „te rog, spune- mi”
sau „continuă, te rog”, „este interesant ceea ce spui” ori non-verbal. Uşoara înclinare
către înainte, privirea directă, mâinile aşezate calm pe masă reflectă atenţia şi răbdarea
acordate interlocutorului.
c) Semnalizarea recepţiei mesajului se face prin aprobări din cap, zâmbete, folosirea
unor cuvinte pentru a- l ajuta pe interlocutor să se exprime.
Intervenţiile şi întreruperile vorbitorului pe parcursul expunerii mesajului nu sunt
indicate, deoarece acestea l-ar putea abate de la firul logic al vorbirii ori pot favoriza
omisiunile. Pe de altă parte, retragerea emitentului într-o tăcere automată şi absolută
ar putea induce receptorului sentimentul de suspiciune, anxietate şi, în final,
deformarea mesajului.
d) Încheierea – în care receptorul devine emitent. În această etapă, el transmite celuilalt
propria concluzie, oferindu-i, în acelaşi timp, prilejul verificării reciproce şi a
corectării percepţiei şi interpretării.
Ascultarea activă cere din partea celui care o practică anumite calităţi numite de Carl Rogers:
comportarea caldă, din care rezultă aprecierea demnităţii şi respectul faţă de vorbitor
promovarea unei atitudini deschis, din care reiese sinceritatea, interesul, receptivitatea
faţă de mesajul transmis;
amplificarea empatiei cere o analiză a reacţiilor interlocutorului, dar şi a propriilor
reacţii într-o situaţie similară. Întrebările mentale: „ce simte acum interlocutorul”,
„cum m-aş simţi în locul lui”, „ce mesaj încearcă să- mi transmită”, „cât de importantă
este pentru el rezolvarea acestei probleme”, „ce efecte ar putea avea pentru el un
răspuns pozitiv? Dar negativ?” şi altele similare adresate eului, dar mai ales latur ilor
ascunse ale personalităţii, pot favoriza creşterea capacităţii empirice.

2. Şedinţa
Una din cele mai utilizate metode în desfăşurarea procesului de management este
comunicarea directă unilaterală şi bilaterală, promovată sub forma şedinţei.
Şedinţa se defineşte ca metodă de comunicare pentru rezolvarea unor sarcini cu
caracter informaţional sau decizional, prin reunirea pe timp scurt a unui grup
coordonat de o persoană. Ca metodă de coordonare, şedinţa sincronizează acţiunile şi
deciziile, comportamentale şi gândirea, regăsindu-se în toate funcţiile procesului de
management.

20
Potrivit scopurilor urmate sunt delimitate următoarele tipuri de şedinţe: sedinţe decizionale,
şedinţe de informare, şedinţe de exploatare, şedinţele de armonizzare, şedinţele eterogene.
Sedinţa trebuie abordată şi pregătită în etapele ei esenţiale:
a) etapa de pregătire, care presupune desfăşurarea următoarelor acţiuni anterioare şedinţe
cu 7-14 zile: stabilirea tipului de şedinţă, a obiectivului şi a ordinii de zi alcătuite din
1-4 probleme, alcătuirea listei participanţilor care pot contribui direct la realizarea
obiectivului şedinţei; anunţarea datei, a orei de începere, a locului şi a ordinii de zi cu
minimum o săptămână înainte; stabilirea persoanelor care urmează să întocmească
materialele necesare informării şi a datei limită de distribuire a lor (minim şase zile
înainte);
b) etapa de deschidere, în care: se prezintă clar obiectivul şi ordinea de zi; se stabileşte,
de comun acord cu participanţii, durata maximă a şedinţei; se anunţă timpul maxim
afectat unei intervenţii (mai ales în cazul în care există riscul unor discuţii prelungite
nejustificat);
c) etapa de desfăşurare propriu- zisă, în care aportul decisiv în reuşită revine
conducătorului. Acestuia îi revine rolul de: a urmări realizarea obiectivului; a dirija
discuţiile către probleme înscrise pe agenda de lucru; a încuraja participarea la discuţii
a tuturor celor prezenţi; a instala şi menţine o atmosferă de cooperare şi comunicare
eliberată de obstacole;
d) etapa de închiriere, în care conducătorul şedinţei precizează: în ce măsură obiectivul
şedinţei a fost realizat; punctele de pe ordinea de zi nerezolvate şi care urmează a fi
realizate într-o reuniune ulterioară; ideile, contribuţiile cele mai valoroase; concluziile
finale prezentate ca principalele idei, soluţii, decizii adoptate.
Ca metodă de management, şedinţa prezintă multiple avantaje, care constau în: amplificarea
capacităţii de comunicare a angajaţilor; folosirea potenţialului profesional, intelectual şi de
creativitate al angajaţilor; fundamentarea mai corectă a deciziilor; dezvoltarea sentimentului
de participare şi creşterea aderenţei personalului faţă de organizaţie; amplificarea
sentimentului de responsabilitate; dezvoltarea spiritului de echipă; creşterea nivelului de
informare a personalului.
Acestor avantaje li se opun unele inconveniente pe care practica le-a înregistrat, atât de
puternice, încât deseori angajaţii manifestă o tendinţă de refuz în a o considera o metodă de
coordonare. Caracterul pregnant formal căruia i se asociază – mai mult sau mai puţin obiectiv
– lipsa de responsabilitate a unor manageri ori, dimpotrivă, dorinţa de a-şi manifesta puterea,
sterilitatea unor discuţii, pierderile de timp, tergiversările în rezolvarea unor probleme,
animozităţile care se pot crea sau accentua constituie tot atâtea motive ale reacţiei de
respingere faţă de practicarea acestei metode.

Rolul vestimentatiei in comunicarea organizational

Vestimentatia tinde sa fie un criteriu important de evaluare a angajatilor in cadrul

organizatiilor. Exista organizatii in care vestimentatia este impusa prin anumite regulamente
interne pe care fiecare angajat trebuie sa le respecte. De asemenea, sunt si organizatii in care
nu exista cerinte formale in ceea ce priveste vestimentatia angajatilor.
Indiferent de tipul de organizatie in care oamenii activeaza, un lucru insa este cert: modul in
care oamenii se imbraca, tipul de vestimentatie pe care il adopta la serviciu comunica
informatii despre ceea ce sunt oamenii si despre ceea ce vor sa para ca sunt. Chiar daca
tindem sa fim de acord cu expresia „important este cum gă ndim si nu cum ne imbracam", in
viata de zi cu zi vestimentatia joaca un rol important in perceptia persoanelor. Un renumit
consultant in domeniul managementului si dezvoltarii resurselor personale, Richard Denny,
sustinea intr-o lucrare a sa ca, desi oamenii au dreptul sa adopte orice forma de imbracaminte

21
doresc, ei trebuie totusi sa faca distinctia intre munca si distractie si sa-si adapteze
vestimentatia „atmosferei de afaceri create de patronul lor".
Hainele sunt semne ale statutului social, simboluri ale puterii sociale, influentănd stima de
sine a celor care le poarta si, de asemenea, modul in care ceilalti se comporta fata de noi.
Pentru orice manager gestionarea impresiei pe care subordonatii si-o formeaza despre el este
o conditie importanta pentru succes, vestimentatia reprezentănd un important mijloc de
management al impresiei.
Modul in care o persoana se imbraca contribuie la ceea ce in psihosociologie se numeste
„efectul primei informatii" (primacy effect). Acesta consta in influenta exercitata
preponderent de primele informatii primite, comparativ cu cele ulterioare, datorita procesarii
mesajului in functie de acestea.
Interviurile de angajare, primele contacte cu colegii si sefii la un nou serviciu constituie
situatii sociale in care efectul primei informatii poate avea o mare importanta asupra modului
in care un angajat va fi apreciat.
Vestimentatia organizationala este privita ca un indicator al influentelor atăt din interiorul
organizatiei, cat si din exteriorul acesteia, din mediul socio-cultural. De asemenea, in
interiorul unei organizatii exista atăt presiuni formale - care isi au expresia in codurile si
regulamentele interne -, căt si presiuni informale - care isi au expresia in anumite modele care
se pot impune la un moment dat intr-o organizatie, in vederea adoptarii unui anumit tip de
vestimentatie.
Exista trei dimensiuni ale vestimentatiei organizationale:
Atributele vestimentatiei - constau in culorile, materialele si stilul vestimentatie
Omogenitatea vestimentationala - se refera la gradul de variatie in ceea ce priveste
vestimentatia, printre membrii aceleiasi organizatii;
Diferentierea - se refera la gradul de diferentiere a vestimentatiei angajatilor dintr-o
organizatie in raport cu vestimentatia persoanelor din afara organizatiei.
Daca intr-o organizatie strategia organizationala promovata de top management merge pe
ideea diferentierii interne intre departamentele reprezentative ale organizatiei, criteriul
„omogenitatea vestimentatiei" (in sensul de omogenitate stratificata) devine foarte important.
Acesta se traduce prin vestimentatii diferite pentru angajatii unor departamente diferite. De
asemenea, in cazul in care strategia vizeaza diferentierea organizatiei fata de alte organizatii
concurente, criteriul „evidentiere prin vestimentatie" primeaza. Aceste dimensiuni ale
vestimentatiei in organizatii pot fi observate si in viata de zi cu zi. Bancile, companiile
multinationale etc. opteaza, atăt in interior, căt si in exterior, pentru vestimentatii specifice,
care sa permita pe de o parte o mai buna definire a rolurilor in interior, iar pe de alta parte - o
mai buna diferentiere a organizatiei lor in exterior. De aceea, regulamentele de ordine
interioara din cadrul acestor tipuri de organizatii includ si norme clare in ceea ce priveste
vestimentatia angajatilor din cadrul diferitelor departamente.
Atributele vestimentatiei:
Culorile- alegerea unei culori pentru vestimentatia organizationala are la baza
informatia simbolica pe care o trasmit culorile. Se poate adauga ca semnificatiile
transmise de culori sunt definite socio-cultural. Unii autori sustin ca, spre exemplu,
albastru sugereaza demnitate sau rosu sugereaza afectiune, organizatiile optand pentru
anumite culori ale vestimentatiei angajatilor, in functie de semnificatia sociala a
acestora: culoarea maro folosita la uniformele UPS sugereaza incredere. In mod
similar, spitalele folosesc culoarea alb pentru a sugera puritate si curatenie, iar
organizatiile politiste utilizeaza culori inchise pentru a sugera putere.
Stilul- stilul vestimentatiei este in strănsa legatura cu statusul si puterea intr-o
organizatie. Trebuie facuta diferenta intre imbracamintea formala si imbracamintea

22
 informala. Aceeasi persoana poate adopta in momente diferite stiluri diferite de
vestimentatie.
Materialul- acest criteriu este important datorita asocierilor pe care le declanseaza.
Astfel, utilizarea unei vestimentatii din fibre sintetice sugereaza apartenenta la clasa
de jos, iar utilizarea unei vestimentatii din fibre naturale sugereaza un status social
ridicat. In cadrul organizatiilor, vestimentatia din materiale naturale este specifica
staff- ului managerial, in timp ce in cazul uniformelor angajatilor de la baza ierarhiei
manageriale se poate opta si pentru fibre sintetice.
Asadar, mare atentie la ceea ce pot transmite hainele pe care le purtati pentru ceilalti actori
sociali cu care interactionati...

In interactiunile cotidiene, oamenii se informeaza unii despre ceilalti utilizand o serie de

mijloace care le sunt accesibile despre persoanele c u care intra in contact, deducănd din
acestea anumite caracteristici ale persoanei, care nu sunt direct observabile. Altfel spus, pe
baza a ceea ce se vede tragem concluzii despre ceea ce nu se vede. Vestimentatia face parte
din categoria informatiilor accesibile despre o persoana. Pe baza informatiei oferite de
imbracaminte, oamenii trag concluzii in legatura cu statusul social al persoanelor, caracterul
sau chiar competenta acestora.

23
Bibliografie:

Prutianu Stefan, Manual de comunicare si negocieri in afaceri. Comunicarea, Editura

Polirom, 2000
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, stiinta comunicarii, versione
româneasca si studiu introductive de Tudor Olteanu, Editia a II-a, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2000
Melven L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicarii de masa, traducere
de Ducu si Catalina Harabagiu, Editura Polirom, 1999
Jean Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini si pana
astazi, traducerea de Mihaela Calcan, Institutul european, 1997
Daniel Bougnoux, Introducere in stiintele comunicarii, traducere de Violeta
Vintilescu, Editura Polirom, 2000
Vasile Sebastian Dancu, Comunicarea simbolica. Arhitectura discursului publicitar,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999
[Link],ro
[Link]

24